,,Mă consider un poet de templu, nu de laborator!” – Interviu cu poetul Daniel Corbu

,,Mă consider un poet de templu, nu de laborator!” – Interviu cu poetul Daniel Corbu

Autor: Marioara Vişan (Italia)

Am să vă mărturisesc faptul că sunt profund emoționată, că îmi este puțin teamă să mă așez pe locul din care întrebările ar trebui să creioneze profilul unuia din cei mai mari scriitori și gânditori filozofici (aș spune eu), ai literaturii contemporane. Și anume scriitorul, poet în esență, Daniel Corbu. Totuși voi încerca să aduc în fața cititorului, câteva rânduri despre și cu Daniel Corbu, scriitor, filozof, OM de o mare valoare literară și sufletească.

Daniel Corbu s-a născut într-o zonă unde literatura era la ea acasă, unde frumusețea naturii face să viseze orice suflet plin de gingășie. Pe malul Ozanei ,,cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul…”, cum mărturisește scriitorul Ion Creangă.

Ca să scap de emoții, o să intru direct în ,,miezul problemei”, adică o să pun prima întrebare distinsului poet:

Marioara Vișan – Știu că sunteți un desăvârșit portretist literar, vă rog, în câteva rânduri să schițați portretul omului Daniel Corbu.

Daniel Corbu – Imposibil. Portretele literare pe care proniile cerești m-au ajutat să le scriu (sunt peste trei sute, atât scriitori români cât și străini), s-au născut dintr-o mare iubire pentru cel portretizat. Or, eu nu mă iubesc! Nu sunt eu cel după care de-o viață orbecăi atât, cel de mine idealizat, visat ca supus magiilor, decriptator de mistere și întotdeauna învingător.

Dacă tot m-ați provocat, trebuie să spun că întâlnirile cu mine sunt în majoritatea lor o deziluzie. Ca pe un teribil secret, vă spun acum că toată viaţa am vrut să fiu mai mult decât un poet. Am vrut să fiu Cel-care-vede. Pentru asta, ştiți bine că în sanscrită există cuvântul dārsanic (cel care vede mult mai departe), iar în indiana de azi termenul kavi înseamnă poet înţelept. Îmi cer iertare dacă ceea ce urmează ca idee seamănă cu un fragment de discurs egologic, dar trebuie să spun, cu aere de regret, că aş fi putut aşeza pe picioare o specializare vremelnică în iniţiere şamanică. Constatasem că am organ pentru spiritualitatea Indiei, învăţasem multe cifruri ale spectacolului budist şi, mai ales, mă bazam pe propensiunea mea pentru previziuni. Acum e clar că am ratat nu numai ideea unei şcoli iniţiatice ci chiar înţelepciunea, dar că în tot ce mai înalt sau mai puţin înalt am construit m-a salvat metafora vizionară. Şi spun că mai am ceva spre dreaptă apărare: mi-i neclintită încrederea în scrisul liric, care nu ştiu ce măreţ univers construieşte, dar mi-a devenit necesitate şi sens, mi-a devenit probare de rost. ,,Créer, c’est vivre deux fois!” (A crea înseamnă a trăi de două ori!) Era oare convins cu adevărat Camus când spunea asta?

Celor ca mine le rămâne, ca sprijin şi fast, imaginaţia: imperiala, dureroasa escrescenţă cu care poţi atinge ceea ce nu este.

M.V. – Când ați simțit că viața Domniei Voastre va fi pentru totdeauna marcată de ,,morbul orfic” așa cum definiți de multe ori talentul? Cine v-a deschis calea către muntele Golgotei literare?

M.C. – Cine mi-a deschis Calea către muntele Golgotei literare, mă întrebați? Emfatică formulare! Cred că Dumnezeu. Așa cum știți, eu sunt născut la Târgu Neamț, orășelul din umbra Cetății Neamțului, dar toată copilăria mi-am petrecut-o în Vânătorii Neamțului, sat legat de Humulești, acolo unde Ozana, râu de munte făcut celebru de Creangă în ,,Amintiri”, trecea pe la marginea grădinii noastre. Astfel, prundul Ozanei îmi era familiar și nu găsesc pretențios să spun acum că pietrele de pe prundul Ozanei m-au civilizat. Deseori, atunci când sunt întrebat de locurile natale, de Valea Ozanei cea ocrotită de spiritul Cetății Neamțului, sunt tentat să spun cuvintele lui Columb când a văzut America și a călcat pe pământul cubanezilor: ,,Tierra mas hermosa que ojos humanos nunca vieron” (Cel mai frumos pământ pe care l-au văzut vreodată ochii omenești).

Însă ca să răspund și mai bine la întrebare, chiar pe înțelesul oricărui cititor, trebuie să spun că Valea Ozanei, cu binecuvântatul prund, e un ținut mirific, unde poezia, poezia fără cuvinte e peste tot. O absorbi, te înalță! În cazul meu, pe la vreo opt-nouă  ani, când devenisem deja cititor al imensei biblioteci dăruite Vânătorilor de isihastul Chiriac Neculau, starețul Mănăstirii Neamț, peste cinci mii de volume în șase limbi de circulație, aflat printre pietrele Ozanei, ceva ca un duh a intrat în mine și m-am trezit potrivind altfel cuvintele, rimând cu o uimitoare ușurință. La început am crezut că e vorba de vreo boală (țineam totul secret), dar nu, altceva era. Era Semnul! Dar să nu credeți că din acest moment a și început conștiința scrisului. Ea s-a format în timp, odată cu consolidarea formulei poetice, care să-mi fie propria marcă a scrisului, odată cu alegerea familiei de spirite din care să faci parte.

M.V. – Considerați chemarea către poezie un dar ori un blestem?

D.C. – Dacă mi-ați cere să răspund scurt, aş spune astfel: Este un dar ca un blestem. Dar e bine să încarnăm cât de cât ideea. În ce mă priveşte, am spus-o şi în alte ocazii, cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. Cuvântul blestem îl folosim în sensul grecesc, gândindu-ne la Sisif, Narcis, Tezeu şi la alţi legendari cu destin implacabil. După cum vedeţi, asemenea grecilor şi eu cred în destin.

Într-o altă ordine a ideii, să spunem că acum câteva sute de ani, Leonardo da Vinci făcea o afirmație pe care, având norocul s-o citesc în tinerețe, nu m-a părăsit nicicând. El spunea că un artist adevărat, însemnat, supus harului de a crea artă, este o așchie de dumnezeire. Voia să spună că Dumnezeu a generat, cu o desăvârșită artă, natura, care este imitată la rândul ei de către arta omenească și astfel arta devine ,,nepoata lui Dumnezeu”. Mi-i dat să cred cu tărie că orice artist haruit, care în oricare domeniu se manifestă creativ, este o așchie de dumnezeire.

M-am considerat întotdeauna un locuitor al emoţiei. Întâlnirile cu poezia sunt rare. Poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu Poezia. A scrie poezie: încă un mod de a te convinge că exişti. Şi o faci permanent, convins că numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. Şi când crezi că ai alungat-o, mai adânc o găseşti instalată în miezul lucrurilor.

Despre mine pot spune: încet, încet scrisul mi-a devenit dat natural, postament al echilibrului, chiar şi atunci când povestesc invizibilul. Deşi în urmă cu mai mulţi ani, când, întâlnindu-mă într-un Bucureşti întomnat, i-am spus lui Umberto Eco ,,Eu am venit să vă povestesc invizibilul”, mi s-a părut mie însumi că exagerez, că mă agăţ de-o şarjă. Dar nu, dar nu!

Se mai cuvine să spun că poetul devine un dărâmător de limite în favoarea cunoaşterii și, prin inspirație, un apostol al coborârii permanente într-un Abis fiinţial illuminator, unul al rugilor pentru Cel-ce-ne-poate-dezvălui. Totuşi, a scrie, a scrie poezie orfică, așa cum i-ați spus Dumneavoastră, poezie metafizică despre universul ființial, adică ceva care provoacă ieşire din timp, depăşire de tine prin viziune şi fast imaginativ, înseamnă sfâşiere, chiar autodistrugere. Și nu se poate scrie fără asumarea vinei tragice, a suferinței, a autobiciuirii, a luptei cu timpul, a conștiinței efemerului, a căutării sensului. Iar în spatele a tot ceea ce creativ faci, stau lecturile, stă tot ce-ai asimilat din marea spiritualitate a lumii.

M.V. – Credeți în inspirație? Acum, când a apărut ceea ce se numește „scriere creativă”, inspirația e dată deoparte.

D.C. – Sunt unul dintre poeţii care consideră că a scrie fără inspiraţie e imoral. În timp am avut destule pledoarii pentru inspiraţia în care cred, o spun ca practicant, starea de inspiraţie care articulează emoţiile evenimenţiale în concret, încarnându-le în structuri poetice, precum şi pentru întoarcerea poetului la magia originară, la măreţia actului sacerdotal, la ceremonialul de fondator de religie şi de lume, la forţa mantrică. De aceea am scris puţine poeme, Dumnezeu m-a ferit de grafomanie. De aceea mă consider un poet de templu, nu de laborator. Un practicant asiduu al eironului (desigur în binecunoscutul sens al lui Novalis, acela de a da banalului un prestigiu misterios, iar finitului o aparenţă infini­tă). Încerc să păstrez textul liric în metafizic. Întotdeauna, mereu.

Aceste consideraţii, într-un moment în care lucrurile s-au complicat, s-au amestecat, când domnesc atât de bine clowneria, histrionismul, legile senzaţiilor tari, când postmodernismul a creat probleme destabilizatoare la graniţa genurilor literare, iar cei adevăraţi nu se mai văd dintre veleitarii frivoli, grafomanii găunoşi şi impostorii agresivi, exact ca în una din dureroasele constatări ale lui Borges. Spunea marele poet argentinian: „Europa şi-a pierdut hegemonia. Totul se învârte acum în jurul altor continente, de pildă America, dar ea nu înseamnă nimic. Secolul trecut în materie de cultură aparţinea lui Whitman şi Emerson. Cine le-a luat locul? Nişte scriitori mediocri. Succesul nu înseamnă nimic. Pornografia a luat locul literaturii adevărate. Totul se comercializează, până şi literatura.”

M.V. – Care este crezul Dumneavoastră poetic? Vă rog să ne argumentați în cîteva cuvinte, chiar dacă știu că este dificil.

D.C. – Nu-i deloc dificil! Poezia pe care o scriu e una a deznădejdilor mele, dar cărora consider că le dau în textul liric un conținut viril. Să adăugăm că este expresia unei structure, a unei singurătăți ontologice și vine dintr-un acut sentiment al Abisului. La o primă vedere, poezia mea caută permanent, dincolo de un program anume, mântuiri pentru vreo vină metafizică. Tragică, desigur! Lumea de azi îți hrănește din plin pesimismul. Adăugându-i-se forța ideilor și rostirea estetică, prin urmare consistența nobilă, pesimismul primitiv din juru-ne devine, în textura poemului, tonic. Pesimismul tonic. Ca să fiu mai explicit, voi spune așa, ușor emfatic, ca și cum aș desfășura o eșarfă: tuturor deznădejdilor eu le adaug în texte un alinător surâs!

Aceasta e calea empatică a lirismului meu, calea pesimismului tonic.  Ea vine de departe, prin Ghilgameș, Sapho, Catullus, Andreas Gryphius, John Keats, Gérard de Nerval, E. A. Poe, Baudelaire (traducătorul lui Poe în franceză), Stefan George (traducătorul lui Baudelaire în germană), până la Henri Michaux (tradus și de mine, în limba română), Hlebnikov, Alvaro Mutis, Paul Celan și Elytis. Pe această mirabilă Cale (unde se adaugă, desigur, geniile poetice ale Europei: Dante, Shakespreare, Göethe, Hölderlin, Eminescu) mi-am descoperit forța interioară de a supraviețui ca poet.  Toți acești poeți sunt o familie de spirite. Iar cel căruia îi e dată poezia ca pe un blazon al destinului, trebuie mai întâi să știe din ce familie de spirite face parte.

M.V. – Prin tot periplul Domniei Voastre prin operele poeților și filozofilor lumii, de care vă simțiți cel mai aproape ca și perspectivă de a realiza o ,,înfrățire emoțională și existențială a omenirii” și de ce

D.C. – Mă voi conforma unui răspuns. Vă vorbeam de familia de spirite din care consider că fac parte. De câteva mii de ani poezia e cea care încearcă, prin poeții adevărați, să descopere și să dezvăluie noi adevăruri despre ființă. Și nu greșea Einstein când spunea că în marile viziuni poetice se pot descoperi redutabile adevăruri despre lume și ființă. Iar Poezia nu evoluează precum tehnica. Dacă ar fi așa, vă dați seama că între Homer și Rainer Maria Rilke, de exemplu, ar fi o diferență ca de la roabă la satelit!

Pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune.

Într-o altă ordine a ideilor, nici un poet nu iubeşte şi nu aplaudă canoanele. Dar şi le prepară pe ale sale şi le arată lumii ca forme ale libertăţii. Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din cărţile mele de poeme (cărți ale scepticismului tonic, cum au apreciat mai mulţi comentatori) pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit pe deplin niciodată.

M.V. – Dacă ar fi să alegeți un model dintre scriitorii literaturii universale, care ar fi? Motivați alegerea în câteva cuvinte, vă rog frumos!

D.C. – Eminescu. Fără doar sau poate. Și am credința că Eminescu, considerat și ,,cartea de identitate a poporului român” (Tudor Vianu), este modelul în absolut al fiecărui poet adevărat de limbă română apărut după plecarea sa la poporul stelelor. Chiar dacă poeții apăruți la noi peste veac au fost numiți datorită tonului și viziunilor fiecăruia, bacovieni, verlainieni, rilkeeni sau baudelairieni, spun fără a greși: noi cădem din Eminescu al limbii române precum merele din pomul sfânt!

M.V. – Știu că ați obținut mai multe premii, distincții, recunoașteri ale valorii literare. De aceea vă rog pe Dumneavoastră să ne enumerați pe cele care credeți că au avut cel mai mare impact în relația cu cititorii Domniei Voastre.

D.C. – Mai întâi, dați-mi voie să vă spun că, exceptând perioada şcolară, n-am fost niciodată adeptul premiilor. Cât privește premiile poeților, le-am văzut mereu ca pe clopoţei, tinichele ornamentale atârnate la poala Poeziei și mereu îmi veneau în minte cuvintele lui Maiorescu, atunci când Eminescu a refuzat invitația de-a mearge la palat (Palatul Regal) să fie premiat ca poet de către rege: ,,Rege însuși al gândirii și simțirii omenești, care alt rege l-ar fi putut premia?!” În timp, luând seamă, am înțeles că un premiu poate fi important pentru statutul social al poetului, așa cum orice cronică de carte e importantă. Când Alecsandri a adus de la Montpellier Premiul Gintei Latine, primul premiu european al unui poet roman, a fost sărbătoare Naţională.

Însă instituția premiului s-a deteriorat în România ultimului sfert de secol, așa cum s-a întâmplat cu multe sfinte lucruri. Ca toate instituţiile din România de azi, ea şchioapătă, bâjbâie agonic, e criticabilă. Funcţionarea ei e atinsă de inflaţie şi derizoriu. Cei câţiva iniţiatori cinstiţi de premii emblematice se pierd în puzderia recompenselor mărunte, bazate, de multe ori, pe relaţii cumetriale şi pe o greţoasă reciprocitate.

Ca un făcut, artistul român, fie el pictor, muzician, actor sau literat, doreşte să fie premiat. În fiecare zi, dacă se poate. Ahtiat după premiile gloriolarde, care ar salva, vezi bine, artistul de la uitare şi moarte, a devenit adevărată boală profesională. Excepţiile sunt rare şi sunt din rândul celor adevăraţi, blestemaţi la rodniciile artei, care consideră că cel mai de preț premiu este talantul talentului dăruit de Dumnezeu.

Din aceste câteva rânduri nu trebuie să se înţeleagă că sunt un înverşunat duşman al premiilor literare, total împotriva lor, că le cred inutile. Dar sunt împotriva metodelor de atribuire a unora din ele. Să ne amintim (cu indignare, desigur!) că premiul Goncourt pentru cea mai bună carte a anului a fost acordat cândva de către Egmont Goncourt, romanului Fanny de Feydeau, în timp ce nominalizatul roman Madame Bovary de Flaubert şi-a făcut gloria într-un proces de imoralitate.

M.V. – Totuși, v-au fost decernate câteva premii onorante. Mă gândesc la Premiul ,,Mihai Eminescu” oferit de Academia Română și la alte câteva, foarte importante.

D.C. – Impresia mea e că Academia Română a menținut de-a lungul anilor și menține o ștachetă ridicată a acestui premiu. Știm că în 1937 i-a fost decernat lui Lucian Blaga (când a rostit un magistral discurs), apoi lui Arghezi, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu. Acest premiu a devenit cea mai mare recunoaștere pentru un poet român. E chiar un premiu panteonic. Nu de mult a venit rândul meu. Mă, cu asupra de măsură, onorează! Pe urmă, nu de mult, Marele Premiu Nichita Stănescu. Ca şi Premiul ,,Mihai Eminescu” pentru poezie al Academiei Române, acest premiu cu numele unui mare poet este un mare dar. O apreciere care oferă emoţie celui ce crede cu cerbicie în misterul poeziei, în spiritul princiar şi în frumuseţe ca ideal uman.

M.V. – Domnule Daniel Corbu, ce sfat aveți pentru cei care vin în literatură?

D.C. – Să se autoanalizeze și să mediteze la viitorul lor ca scriitori, la imensa cantitate de lecturi cu care trebuie să se înarmeze, la răbdare și la aptitudinea structurală de a suporta Singurătatea. Să-și alunge gândul vedetismului, al propășirii sociale prin ceea ce fac, iar în febrilitatea lor să-și alunge graba. Iar dacă un astfel de tânăr nu-și hrănește continuu ideea că prin ceea ce face va schimba lumea, înseamnă că se află în eroare!

Tânărul aspirant trebuie să știe că în literatură totul e să devii o natură. Să devii sclav și împărat al rostirii tale. Fără șabloane, fără poticniri. Abia atunci știi că Frumusețea e un dat fundamental al artei și că pentru ea poți să mori și să renaști în fiecare zi. Abia atunci nu mai poţi confunda jocurile înşelătoare ale gloriei cu bucuria fiinţială de a te simţi unic. În artă, a imita este curată sinucidere. De aceea, le spun mereu tinerilor: La moarte și la publicatul cărților să nu vă grăbiți!

M.V. – Care sunt poeții (din tânăra generație) pe care sunteți dispus să pariați? Ce vă revoltă pe Dumneavoastră, Daniel Corbu?

D.C. – Sunt dispus să pariez chiar cu Dumnezeul Poeziei pentru mereu tinerii poeţi români: Eminescu (modelul în absolut al oricărui poet adevărat de limbă română), Blaga, Bacovia, Arghezi, Barbu, Botta, Nichita, Cezar Ivănescu şi alţi apostoli care-au ars prin voia destinului pe rugul poeziei.

Ce mă revoltă? Limitele cunoşterii, care dau insatisfacţie fiinţială.

Ce mă revoltă? Neînţelegerea de către oameni a Libertăţii. Ei ar trebui să înveţe că inversul liberăţii nu e sclavia ci Haosul.

Ce mă revoltă? Nerespectarea valorilor şi confuzia programată.

Ce mă revoltă? Nedreptatea din lumea în care trăim: Întotdeauna e salvat un Barnabas şi întotdeauna cineva este obligat să-şi ofere palmele pentru cuie.

*

Foto. Marioara Vişan