Românii buni de ură. Câte ceva despre profilul haterilor Simonei Halep

Românii buni de ură. Câte ceva despre profilul haterilor Simonei Halep

Autor: Cătălin Bizdadea (Bucuresti)

De fiecare dată când Simona Halep pierde un meci se întâmplă ceva ciudat: internetul abundă de comentarii insultatoare la adresa acestei sportive, invective pline de venin, jigniri îngrozitoare și absolut deplasate. Și autorii nu sunt străini. Sunt români. Alături de cei, puțini, care o încurajează și continuă să o încurajeze chiar și când rezultatele sunt mai puțin bune, foarte mulți parcă se dezlănțuie mulțumiți de înfrângere și urlând pe toate zidurile veșnicele mizerii: Simona de fapt e slabă, umflată de presă, ne face de râs, e lipsită de talent, locul ocupat este doar o conjunctură favorabilă etc…

E aici un tip de haterism antinațional care ne deosebește într-un fel de alte nații prin capacitatea nefirească de a urî concetățeni de-ai noștri care au reușit în viață prin munca lor. Nu ne deranjează foarte mult cei care au reușit fără muncă, prin furt, corupție și minciună, ca dovadă ca marile bogății sunt acumulate în mâinile celor certați cu legea.

În schimb, invidia față de alți români care au reușit în condiții grele, prin sacrificiu și renunțări nici măcar nu mai este ascunsă. Pentru ca acești foarte mulți hateri nu o urăsc pentru că a pierdut, o urăsc pentru că, după ce a ajuns atât de sus, e în postura să piardă. Eșecurile ei sunt folosite ca alibi pentru exprimarea unor frustrări personale nesănătoase.

Pentru ei nu mai contează că Simona are 1.68 și toate celelalte din top 10 sunt niște forțe ale naturii, începând cu Serena, continuând cu Masha, Petra, Aga, Ana, etc. Simona este diferită, fizic nu se poate compara cu competitoarele sale. O fată care a învățat tenis pe zgura murdară a Constanței într-o țară în care oamenii se târăsc în spitale cu moartea lângă ei și unde infrastructura sportivă este inexistentă. Unde înveți tenis doar dacă scoți covorul bunicii și-l bați în spatele blocului. În timp ce foarte multe dintre jucătoarele mari au crescut la mari academii de tenis, având asigurate toate condițiile de a face performanță, Simona a înghițit praf de mică, undeva într-o țară subdezvoltată, doar cu un vis și cu sprijinul unic al familiei. Șansa ei teoretică să ajungă o mare jucătoare de tenis era de una la un milion.

Ceea ce vedem la televizor este dansul suprauman al lui Federer, mecanica fină a loviturilor lui Nadal sau deplasarea robotică a lui Djokovic. Servele puternice ale Serenei, aplauzele publicului, trofeele sclipitoare, zâmbetele la conferințele de presă. Ceea ce nu vedem însă este ceea ce Andre Agassi numea „the loneliest sport”, singuratatea uniformizantă a tenisului într-o lume globală. Acum jucători foarte buni apar din toate colțurile lumii, nivelul este din ce în ce mai ridicat, cel mai înalt nivel cere calități atletice și mentale cu mult peste posibilitățile unui om obișnuit.

Dacă ești în afara Top 50, banii sunt o mare problemă, nu ai un venit sigur. Turneele pe care le câștigi sunt puține, deplasările sunt lungi și costisitoare, sponsorii sunt și mai puțini și totul costă: antrenori, maseuri, mâncare, avioane, turnee. Dacă vrei să ai vreo șansă trebuie să începi de mic, să te antrenezi de la ora 5 până seara, să bați mingea de o mie de ori, să mănânci corect, să te odihnești corect, să ai un mental îndeajuns de puternic încât să nu renunți, să nu înnebunești făcând zi de zi aceeași rutină. Și chiar dacă faci asta s-ar putea să nu fie suficient. S-ar putea să fie alții oricum mai buni ca tine, sau cu posibilități materiale mai mari și care să poată plăti acel bilet de avion către turneul unde ai fi vrut tu să participi.

Rutina de zi cu zi a unui jucător sau a unei jucătoare de tenis este un amalgam de durere, disciplină militară, singurătate, speranță și frică.

Mulți ajung sisifi care urcă bolovanul până aproape de vârf, apoi din diverse motive (accidentare, minge care cade pe tușă, arbitrul sau pur și simplu adversar mai talentat) bolovanul cade la baza muntelui și calvarul reîncepe. Iar dacă ridici bolovanul până în vârf și stă acolo și ai crezut că ai reușit poate ai intrat în top 50. La fete asta nu este nici o garanție. Doar 37 de jucătoare din tot circuitul feminin au făcut mai mult de 500.000 dolari din tenis anul trecut. Bani din care trebuie să plătești totul, de la fizioterapeuți la antrenor.

Acolo, aproape de vârf, după sacrificii enorme, începi să înțelegi că sunt necesare alte sacrificii enorme. Mulți oameni se schimbă, înțeleg cu dificultate ce li se întâmplă. Mulți părinți cad în nebunie, sunt cazurile celor care și-au lovit sau bătut fetele pentru că au pierdut un set.

Presiunea e imensă, banii sunt puțini și se duc repede, oasele și mușchii dor la vârsta fragede și durerea este o nouă realitate care își face prezența simțită în fiecare zi, ca un oaspete nepoftit, dar fără de care nu poți reuși.

Iar ca să reușești trebuie în primul rând să fii foarte bun, atât tehnic cât și mental. Tenisul este un sport neiertător pentru cei care cedează. Ești singur cu terenul și adversarul, iar reușita ta depinde de jucătorul de cealaltă parte a fileului, de mentalul său, de puterea sa psihică și de capacitatea ta de a trece peste eșecuri multiple. Pentru că la început pierzi extrem de mult și câștigi puțin. Dacă nu ai capacitatea să te ridici de jos și să o iei de la capăt în fiecare zi, vei rămâne doar o speranță sau un amator. În spatele aisbergului pe care îl vedem cu toții la televizor se află zecile de mii de ore de muncă, cheltuieli, nopți nedormite, antrenamente infiorătoare și costuri de oportunitate ratate. Unii reușesc după acest calvar. Foarte mulți renunță. Asta este ceea ce psihologii numesc „survivorship bias”, adică tendința noastră de a-i vedea doar pe cei care reușesc într-un domeniu și de a-i ignora pe toți ceilalți, mult mai mulți, care nu au reușit.

Simona este în top 10 de ani deja, a petrecut mult timp pe locul 2 mondial, doar cu Serena în fața ei. Serena care se va retrage probabil ca cea mai mare jucătoare din toate timpurile. Și o poate face mâine. Nimeni nu i-a dat nici un bilet de favoare Simonei să ajungă aici. Nu există wild card pentru marea performanța în tenis. Nu există conjunctură fericită care să te aducă în primele 3 jucătoare din lume și să te mențină acolo.

Performanțele ei sunt deci uluitoare într-o lume în care nu ar fi trebuit, statistic, să fie. Este, în termenii lui Nicholas Taleb, o lebădă neagră.

La data la care Serena câștiga primul său titlu de Grand Slam, în august 1999 într-o finală epică cu o altă legendă Martina Hingis la US Open, undeva pe un teren de zgură din Constanța o fată tunsă scurt trimitea mingea către fratele său. Avea 8 ani și începuse să joace tenis în fiecare zi de la 6 ani. Departe de marile academii de tenis ale lumii, departe de arenele internaționale și de condițiile moderne ale performanței în tenis, într-o țară aflată încă în afara Europei și NATO, cu un nivel de trai modest și o infrastructură sportivă deprimantă, Simona Halep învăța să trimită loviturile peste burta fileului. Atunci, șansele ca ea să devină o jucătoare profesionistă în Top 10 mondial erau infime. Șansele ca vreun organism al statului să o ajute să-și pună în valoare această pasiune erau și mai mici. Mici până la cinism, într-un moment în care nivelul de corupție instituționalizată colcăia de sănătate și nu exista nici cea mai mica intenție pentru o organizare civilizată a performanțelor sportive.

Simona a ajuns însă numarul 3 mondial. Are 1.68 și 64 de kg. Toate celelalte colege de Top 10 au peste 1.75. Multe sunt școlite la marile academii de tenis. Nu au cunoscut arșita unui teren delimitat de buruieni și nu au băut apă din rugina unei cișmele. Statele unde au crescut de mici s-au ocupat de ele, le-au creat condiții de antrenament decent, o infrastructură competitivă, le-au oferit părinților posibilitatea de a avea un nivel de trai solid care să le permită să investească în viitorul fetelor fără să-și ipotecheze viața. Ele ar avea de ce să mulțumească țărilor respective.

Și totuși, în ciuda acestor realități, Simona este urâtă la ea acasă. Un soi de gelozie nedisimulată amestecată cu antipatie pentru o sportivă, în mod obiectiv, cum rar am avut în istoria sportului românesc. Într-o țară în care succesul prin muncă nu este interesant, unde pentru a reuși trebuie să dai șpagă, să furi sau să te bazezi pe relații și nepotisme, succesul unei fete ajunsă foarte sus prin propriile resurse este neobișnuit. Și mai mult decât atât, este o dovadă că se poate și altfel într-o Românie paralizată de decenii de comunism și capitalism sălbatic și în care munca e privită ca o corvoadă pentru fraieri. Unde e mai bine să aștepți ajutoare de la stat decât să te deranjezi muncind. Succesul Simonei este o lovitură pentru toți cei a căror viață a fost clădită pe alte ingrediente. De aici vine această ură, aparent inexplicabilă.

Simona mai și pierde. Și Serena pierde. Și Sharapova, care este eliminată constant de jucătoare în primele tururi, și asta nu mai reprezintă o tragedie. Genie Bouchard, considerată o mare speranță, este acum pe locul 50 după ce în 2014 juca finala la Wimbledon. Dar nici una dintre ele, în propria lor țară, nu este supusă la abuzul de ură la care este supusa Simona în România. Este un spectacol trist pe care îl urmărim cu toții și care spune mult mai multe despre starea noastră ca națiune decât despre Simona Halep. Dovedim, foarte mulți dintre noi, că nu am învățat nimic din eșecurile trecute, și ca pe undeva ne merităm lipsa de civilizație pe care o trăim. Ne merităm politicienii care ne fură, pentru că mulți români își doresc să fie ca ei, nu ca Simona Halep.

Este o lecție aici pentru noi toți. Această fată nu are nici o obligație față de nimeni în afară de familia sa și față de propriul său anturaj. Nu s-au investit bani publici în succesul sau în eșecul său. Dar lipsa aceasta de respect pentru cei care reușesc și altfel, într-o țară în care se presupune din start că nu se poate și altfel, arată cât de mult mai avem de învățat până când să putem fi considerați cetățeni europeni. Ce putem face? Să ne preocupăm mai puțin de eșecurile sale, și mai mult de munca pe care a depus-o ca să își permită să mai piardă și meciuri. Și dacă vom aplica fie și puțin din munca ei în viața noastră de zi cu zi, vom reuși să ne schimbăm pe noi în mai bine, și să schimbăm această țară. Până atunci, cu ură și invidie nu se va putea construi nimic.

*

Articol preluat de pe www.republica.ro cu acordul autorului, domnul Catalin Bizdadea. Multumim frumos!