S-a cutremurat exilul românesc din America la moartea bucovineanului Vasile Posteucă

S-a cutremurat exilul românesc din America la moartea bucovineanului Vasile Posteucă

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Cu 55 de ani în urmă, la 6 decembrie, mistuit de cancer și dorul de Bucovina, dincolo de Atlantic se stingea Vasile Posteucă, lăsând testament românilor de acasa:

„De-o fi să nu ne-ntoarcem niciodată,/ tu să-i aduni pe cei ce vor rămâne/ și să-i îndemni spre zilele de mâine,/ să creadă, să râvnească, să se bată…”

De sub zări înstrăinate revine în amintire un copil pribeag, cu traista tristeților în spate, în care-i plânge dorul cu aceste și alte lacrimi lirice. Se împlinesc astăzi 55 de ani de când Vasile Posteucă a plecat în veșnicie, acest fiu al Bucovinei, năpăstuit de soartă să-și sfârșească zilele departe de tot ce a iubit, de tot ce i-a fost drag. Povestește chiar el în „Băiatul drumului” că a văzut lumina zilei într-o căruță. Însă, spre deosebire de boierul Vasile Alecsandri, născut în căruța în care mamă-sa fugea de răscoala eteriștilor, părinții lui Vasile Posteucă se întorceau în pace și liniște acasă, la Stănești, de la hramul din satul vecin Oprișeni. O presimțire profetică a avut mama sa atunci, profeție ce l-a urmărit toată viața pe băiatul ei cel mai drag. Îl privea întotdeauna cu lacrimi, pe orfanul ei (tatăl băiatului s-a pierdut în Primul Război Mondial), știind că numai inima-i de mamă îi înțelege râvna către orizonturile cunoașterii și setea de învățătură. Se simțea vinovată că l-a născut în drum, din care cauză credea că numai de drumuri fără întoarcere printre străini are parte acest copil al străinărilor.

Sunt despre sine, pribeagul mereu așteptat de drumuri, dar și despre noi, cei care locului ne ținem, aceste rânduri de poezie și destin: „Și-n somn îmi văd destinul scris cu pară/ Pe cerul inimii nemângâiate:/ Tu vei rămâne omul fără țară/ Mereu pribeag și cu desaga-n spate”. Presupun că foarte puțini au auzit astăzi de Vasile Posteucă, unul din cei mai mari scriitori români din exilul românesc, născut în nordul Bucovinei, satul Stănești. Tânăra generație nici n-are cum să știe, pentru că opera acestui veșnic exilat, fondatorul grupului poetic „Iconar”, elev al lui Ion Nistor și Leca Morariu, bun prieten cu Mircea Streinul și Mircea Eliade, nu se studiază în școală, nu este inclusă în programa de limba și literatura română. A fost numit de criticii timpului său „preot al metaforei” și „rar maestru al cuvântului”. „Un poet, ca un strigăt al înstrăinaților, ca o troiță la cruce de drumuri…”, s-a scris despre el la trecerea-i în veșnicie. Apropiații mărturisesc că: „S-a cutremurat pământul exilului românesc din America, zguduit de moartea sa. De multă vreme conștiința românească n-a fost mai tălăzuită, mai zguduită ca la această moarte. Parcă un cataclism cosmic ar fi cutremurat pământul exilului nostru”.

Pe drumurile înstrăinării a învățat a muri, ca să nu dăinuie muribund. S-a luptat cu moartea, prelungindu-și agonia și ”supraviețuind prin miracol”, după cum scria Mircea Eliade, până nu și-a văzut cei doi copii, pe Doina și Doru, rămași de mici în Țară. I-a îmbrățișat cu privirea înainte ca sufletul să i se înalțe la ceruri, după treizeci de ani de la despărțire.

Lui Vasile Posteucă i-a fost sortit mult timp să rămână un mare necunoscut la baștina sa, pe meleagurile natale, cărora atât de amarnic le-a dus dorul, până la momentul când a dat Dumnezeu să apară un om al scrisului cu interes pentru acest nume. Mă refer la ziaristul Ion Crețu, plecat în veșnicie la 2 august 2018. Am avut norocul să-mi fie coleg la ziarul „Zorile Bucovinei”, să stăm în același birou făță în față. O etapă aparte, poate cea mai importantă din viaţa sa consacrată cuvântului scris, a constituit-o reabilitarea numelui scriitorului din exil Vasile Posteucă şi readucerea acasă a operelor acestui fiu înstrăinat al Bucovinei, avându-l de ajutor pe scriitorul Ion Filipciuc din Câmpulung Moldovenesc Bucovina.

Foto. Maria Toacă