Armata română și drumul steagului Marii Uniri

Armata română și drumul steagului Marii Uniri

Autor: Col.dr. Constantin Moșincat (Oradea)

 

Astăzi, 1 decembrie 2025, cinstind cu recunoștință drumul de luptă pentru unitatea națională a românilor, ne-am întruit aici, la „Mecca românilor din Ardeal!”^[1], în Șișești – vatră sfințită prin fapte de părintele Dr. Vasile Lucaciu care a încrestat în grinda bisericii și în sufletul său taina Unirii – pentru a reînvia prin cuvânt, prin rugă și prin aducere-aminte dreptul antic la libertate și unitate prin jertfa celor care au deschis drumul spre Alba Iulia și au dus acolo steagul libertății.

Aici, pe aceste coline, nu vorbim doar despre istorie, ci despre o moștenire vie. Steagul pe care îl cinstim nu e o simplă pânză, ci pecetea sângelui vărsat și a credinței că poporul român, risipit prin lume și apăsat la el acasă, are dreptul la unitate, libertate și demnitate.

 

Steagul – Semn al Onoarei, Demnității și Nemuririi

 

M-am gândit să vă vorbesc despre Steagul Oștirii Române, ca semn al Onoarei, al Demnității și al Identității noastre născute din ființa neamului românesc, purtat în drumul spre marea Unire. Căci Steagul nu este doar un semn de recunoaștere pe câmpul de luptă, ci chipul viu al credinței și al jertfei care ne leagă pe toți – o punte între generații. Prin steag, neamul românesc a rămas nemuritor. Pentru românii ardeleni, spunea Nicolae Iorga, „Steagul tricolor e ca bolta cerului de necuprins” – întins peste munți și peste suflete, unind în culorile sale albastrul cerului, galbenul holdelor și roșul sângelui vărsat pentru libertate.

Sub acest steag tricolor au mers generații de ostași români, de la dorobanții și roșiorii domnului Alexandru Ioan Cuza, până la voluntarii ardeleni, care și-au cusut tricolorul cu nojițele de la opinci, ca să nu-l piardă de la piept. Ei au dus în luptă nu doar arme, ci credință, nădejde și dragoste de neam.

Steagul a fost înfipt pe meterezele și redutele de la Grivița, Rahova, Vidin și Smârdan pentru Independență, purtat prin Bătăliile Unirii la Jiu, Olt, Prahova, Dobrogea, la Mărăști, Mărășești și Oituz, înfruntând viforul și moartea, dar niciodată nu a fost plecat la pământ. El a fluturat pe crestele Carpaților, adus de vitejii generalului Traian Moșoiu, ca semn al „libertății și dreptății”, purtat cu credenționale de poporul ales la Alba Iulia, Oradea, Carei și Sătmar, pe Tisa și Budapesta. A fost înfășurat în sângele eroilor, udat de lacrimile mamelor și sărutat de copiii rămași acasă.

Steagul a fost scos la paradă, ridicat deasupra mulțimilor în zi de sărbătoare, ca simbol al biruinței și victoriei sportive, ca semn al identității și demnității noastre ca neam unit.

Ziua de 1 Decembrie – cea mai de preț zi pentru noi, românii – a pus pecetea divină peste toate faptele cele mari, peste jertfa martirilor și a eroilor cunoscuți ori rămași anonimi. Ei sunt pomeniți și așezați pe tăblițele de marmură, în mozaicul de aur al Catedralei Mântuirii Neamului, unde lumina se împletește cu rugăciunea, iar rugăciunea cu recunoștința.

Catedrala Națională nu este doar o zidire de piatră, ci o carte vie a istoriei, în care fiecare nume de erou reprezintă un reper, o filă de istorie sfințită cu sânge și credință. Prin ea, România și-a ridicat nu doar turle spre cer, o pildă nepieritoare va rămâne și bisericuța de lemn din Șișești, ci și fruntea în fața lui Dumnezeu și a lumii.

Venind de la Oradea – oraș al Unirii istoriei noastre moderne – acolo unde s-a pus pecetea politică pe drumul Unirii. Aici, în clădirea Consiliului Național Român, la 12 octombrie 1918, s-a rostit Declarația de autodeterminare a românilor din Transilvania, Banat și Ungaria, declarație citită apoi de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta – ca act solemn de voință națională^[2]. Acest început avea un sacru legământ: „Eu, …, jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că, în toate manifestările vieţii mele, voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna asupra fraţilor mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”^[3]

Tratativele și pregătirile ce au urmat sunt consemnate în cronici de istorici, ca momente astrale de strălucire și înrăzărire a drumului pe care românii lăsați să-și unească destinele au făcut-o: la 27 martie 1918 cei din Basarabia, la 29 noiembrie Bucovina și la 1 decembrie ardelenii au zis la Alba Iulia: „Toți românii suntem una!”.

Noi avem conştiinţa drepturilor şi libertăţilor noastre naţionale, suntem neîndestulaţi de actuala situaţiune politică, pretindem schimbarea şi întruparea programului nostru naţional – susţinea Leul de la Șişeşti, a cărui cerinţă fundamentală era, desigur, eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu patria mamă – România. Satele şi cătunele au fost leagănul dintotdeauna al poporului român, constituind totodată bastioane ale sistemului său de apărare. Monografia sufletească a satului românesc relevă că ţăranii a fost elementul cel mai puternic al naţionalităţii române, acel ţăran-ostaş în tranşeele unirii.

Armata Română a consfințit și a rotunjit conturul României Mari cu vârful sabiei ostașului. Pe front, în tranșeele înghețate ale Unirii, cu opincile frământând omătul și noroiul, ostașul român purta în inimă o singură nădejde: că Declarația de Război (dată exclusiv austro-ungarie pe 15 august 1916), le exprima și reprezină sintetic idealul lor suprem, misiunea sacră, și porunca de veacuri de împlinit – libertate și unitate națională.

În lumina acestei credințe au mers la Alba Iulia și cei ce au purtat pe piept tricolorul cusut cu nojițe de opincă, steagul viu al conștiinței românești. Tot așa s-au prezentați cei mandatați cu Credenționale spre a anunța lumea întreagă că reprezintă o expresie solidară de unitate.

În cadrul temei propuse vom dezvolta două idei: Stindard-flamură -drapel – concept și semnificații; Drapelul de luptă și steagul prezent la 1 Decemrie 1918 la Alba Iulia; Steag-stindard-drapel – ca Hrisov moștenit.

Opinca singură nu a deschis drumurile unirii, ci strămoșul care o purta. Iar omul acesta, din negura de veacuri, a fost Stră-moșul: pelasgul, geto-dac-ul și valahul, cel care, prin trudă și sânge, s-a așezat între munți și ape și a trudit pe glia strămoșească, în spațiul dintre mare și ocean, pe întinsul pământ dăruit de Dumnezeu, pe care nu l-a părăsit niciodată.

Din negura vremurilor, Stră-moșii au ridicat stâlpii pământului și au pus rânduială ca în cer și în viețuirea lor, prin Legile Belagine – legi nescrise și nesfărâmate -, date de Zei și păstrate de oameni. Din aceștia s-au născut geții, neam viteaz și dârz, care l-a avut pe Zalmoxis drept părinte de credință și de lege. Codul lui Zalmoxe le-a luminat mintea, credința și fapta. Din ei s-au ridicat dacii, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, care au ținut piept tuturor semințiilor lumi și au intrat în nemurire prin numele lui Decebal, prin Tropeum Traiani de la Adamclisi (Biserica lui Adam) și Columna de la Roma.

După furtuna Romei, aceleași seminții, întregite cu latinitatea lor dusă de aici până dincolo de Carpați, au rămas valahi: păstori de turme, plugarii de brazdă, dar mai ales străjeri ai hotarelor creștinătății. În ei s-a păstrat sângele pelasg, duhul dacic și răbdarea romană. Și astfel, din tată în fiu, din mamă în fiică, din munte în munte, din vale în vale, a coborât până la noi firul de piele al opincii, cu întreaga și fermecătoarea poveste. Opinca nu este doar încălțăminte, ci pecete a unei continuități. Prin opincă, stră-Moșii – pelasg, traco-getul, dac-ul și valahul – au mers mai departe, iar astăzi românul își recunoaște urma, metamorfozată în Credință, imoratlizată în mozaicul Catedralei Naționale.

Acesta este începutul Hrisovului: mărturia unui neam, săpată în conștiință, care – deși de multe ori împresurat și asuprit – n-a încetat să-și poarte pasul drept și să-și scrie cu demnitate drumurile prin istorie purtând cu mândrie flamura roșu,-galbenă-albastră.

Și aceasta este pecetea Hrisovului cel dintâi al steagului.

Într-un studiu mai larg ne-am ocupat de prezenţa steagurilor, alături de eroii evenimentelor, pe parcursul istoriei naţionale, din care vom prelua câteva date^[4]. Remarcăm, fie şi în treacăt, faptul că, începând cu anul 175 după Hristos, steagul dacic s-a impus ca stindard al multor legiuni romane, triumfând şi în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cu prilejul vizitei la Roma a împăratului Flavius Iulius Constantinus, fiul împăratului Constantin I (Constantinnusa=Constantin cel Mare, după istoricul Ammianus Marcellinus). Ce-i interesant abia de acum urmează a fi spus, căci, conform datelor cuprinse în Notitia Dignitarium^[5], un document militar al arhivelor imperiale romane, stindardul de luptă al dacilor purta culorile roşu, galben şi albastru, aceleaşi culori de la primele legiuni geto-dace cantonate în Bretania (Britania) şi Capadocia, în care fuseseră recrutaţi ca mercenari luptătorii daci. După căderea Imperiului Roman de Apus, stindardul dacilor a fost preluat şi folosit de armatele bizantine până la finele secolului al X-lea. Împăratul bizantin Justinian a înfiinţat, în anul 535, d.Hr., două cetăţi dunărene: Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor. Ca un semn de preţuire a efectului moral exercitat asupra războinicilor, stindardul folosit în legiunile romane şi ulterior bizantine era împodobit cu aur şi pietre preţioase.

În anul 1185, fraţii valahi Petru, Asan şi Ioan (Ioniță) Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori. Culorile stindardului au străbătut veacurile fără nicio altă menţionare documentară, părând  a fi pierdute pentru totdeauna. Numai că, în anul 1821, culorile roşu, galben şi albastru se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu, iar în anul 1848 au devenit culorile drapelului de stat, cunoscute şi astăzi.

Iată ce înseamnă memoria ancestrală a unui popor şi cum nu poate fi ea ştearsă nici de vremelnicia (sau poate permanența) timpului. Stăm şi astăzi sub semnul lui Zamolxis, chiar dacă, unii dintre noi, nu avem habar de asta? Se prea poate. Cât priveşte ordinea de dispunere a culorilor de la hampă spre exterior sunt tot felul de explicaţii, dintre cele mai diferite, care abordează teoria ordinii: tradiţionale ale etniei pământului din spaţiul dacic, impuse ca obiceiuri ale pământului, a curcubeului, a scrierii dacice, simbolurile coloristice masone, ș.a., precum şi cele prevăzute de lege. Minunea, sau miracolul supravieţuirii româneşti în marea lingvistică slavă, concomitent cu biruinţă credinţei creştine ortodoxe, la adăpostul munţilor, văilor şi codrilor, au readus la vatră, din ogor, purtătorii de biruințe. Aşa se explică că toţi, cei capabili a purta arma, s-au strâns în jurul căpeteniei şi al steagului obştii, înfăţişat legendar şi coborât de pe columna lui Traian, după cum sublinia A.D. Xenopol în „Istoria românilor din Dacia Traiana”: „Columna lui Traian a făcut steagul şi neamul dacic nemuritor”.

Ca aspectele lămuritoare vom aminti că steagul „gintei latine” a răsărit din Inima Ardelaului, iar trinitatea – dată de trilogia sa spectrală – roșu-galben-albastru – o putem reprezenta, ca pe o sinteză poetică-simbolică, astfel: din Albastrul Cerului coboară Lumina (Gândul),/ în Galbenul Soarelui se formează Mintea (Cuvânt),/ iar în Roșul Inimii se face Viață (Acțiune), sau gând, cuvânt, faptă. Dacă ar fi să coborâm în adâncul înțeles al spectrului de lumină, sub raportul dispunerii acestor culori pe verticală am putea creea chiar o Legendă a Tricolorului de Lumină în care: Albastrul, sus, este Cerul – locul Spiritului și al Credinței./ Galbenul, la mijloc, este Soarele – Lumină a Sufletului și a Rațiunii./ Roșul, jos, este Pământul – Sângele Vieții și Forța Iubirii. Din unirea acestor culori se naște Omul de Lumină – românul ce poartă în sine Cerul, Soarele și Pământul. Astfel s-ar creiona Cântarea Luminii Românești. În înaltul Cerului, Albastrul poartă taina Spiritului și chemarea către Dumnezeu. În strălucirea Soarelui, Galbenul răsfrânge lumina Sufletului și înțelepciunea minții luminate. În adâncul Pământului, Roșul păstrează sângele Vieții și jertfa Neamului.

Tricolorul simbolic și sintetic: „Albastru de credință, Galben de lumină, Roșu de iubire”, el reprezintă continuitatea de unitate spirituală a neamului. Trilogia sacră dacică – Spirit, Suflet, Corp – triadă care se regăsește și în tricolorul românesc, care poate fi văzută și interpretată și ca o continuare simbolică a credinței și luminii strămoșești: Lumina Cerului, strălucirea Soarelui, tăria Pământului – o asemănăm cu unitatea sacră a neamului.

Ca dominante senzoriale și extrasenzoriale^[6] culorile din Tricolorul devin astfel icoana luminii românești, un punct de întâlnire între percepția vizuală, transmisă prin credința strămoșească și ca direcții spirituale, precum călătoria luminii Zalmoxiene descrisă în Cosmografia lui Aeticus Ister.

Tricolorul nu e o flamură simplă, ci o imensă pânza țesută de străbuni, întinsă peste veacuri ca un așternut al demnității românești. Este firul roșu al sângelui neînfricat, firul galben al luminii ce cade pe ogorul roditor, și firul albastru al cerului sub care am învățat să ne numim și să viețuim ca neam. Eminescu l-a cântat nu ca pe un steag, ci ca pe icoana însăși a ființei românești, ca pe semnul sub care „un popor din Răsărit își caută dreptatea”.

În opinca soldatului, tricolorul a devenit jurământ – legat de glezna plecată prin glodurile tranșeelor, ridicat odată cu pașii care n-au cedat nici în fața morții. Pe lespezile de piatră unde au picat ostașii, culorile tricolorului s-au amestecat cu lacrimile mamelor și cu colbul țării. În cancelariile lumii, diplomații români l-au purtat cu discreție, dar cu aceeași tărie ca o sabie de lumină, spunând prin el ceea ce n-au avut voie să rostească prin cuvinte: că România există, respiră, speră și cere să fie respectată. Și preoții, cu epitrahile împletite în culorile lui, l-au înălțat în rugăciuni ca pe un veac de credință. În școli, dascălii l-au predat ca pe o lecție de identitate, învățând copiii că trei culori nu sunt doar o podoabă, ci trei părți ale aceluiași suflet.

Tricolorul nu flutură. El respiră. Nu se agață de lance, ci se așază la inimă. El nu e doar semn al libertății, ci proba vie care în adâncul neamului nostru a rămas neatinsă, o lumină care nu poate fi stinsă.

Și dacă ar fi să coborâm pe acest tărâm intim am conchide că Steagul e un Luceafăr de ziuă, cum ar zice Eminescu stând de vorbă cu Domnul Cuza^[7]. În odaia luminată de candela unei seri domnești, Eminescu păși încet, ca și cum ar purta în spate răsuflarea întregii țări. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl primi ridicându-se, cu privirea lui de om care înțelesese că unirea nu se scrie pe hârtie, ci în sufletul oamenilor.

„Mărite Vodă, zise Eminescu, noi nu vrem nimic pentru noi, ci pentru naţiune”. Cuza zâmbi în taina lui blândă și zise: „Așa este porunca din străbuni, tinere poet. Așa am gândit și eu când am spus că steagul nu e al unui om, ci al unui neam”. Eminescu se apropie de drapelul sprijinit în colțul odăii. Culorile lui păreau că se înalță odată cu respirația Poetului. „Steagul e stindardul idealurilor naţionale…” murmura el, cuvinte ce și le va reaminti în propriile articole…, „într-însul trăieşte istoria unui popor, credinţa lui, suferinţele şi izbânzile lui”. Cuza, cu mâinile la spate, privea tricolorul ca pe un vechi prieten. „Eu am spus, Eminescule, că acesta e semnul României. Tu ai spus că «steagul e simbolul națiunii și al unității ei morale!»”. Atunci, Eminescu ridică privirea – acea privire de luceafăr coborât printre oameni – și rosti cu glas încet, dar adânc: „Maria Ta, steagul acesta e ca Luceafărul de ziuă: el nu luminează noaptea, ci înălțarea neamului. El a întrezărit calea neamului, căci trei culori au aprins trei virtuți: sângele, lumina, cerul. Și fără ele, România n-ar fi decât o umbră”. Cuza atinse lemnul lăncii: „Ai dreptate, Mihai. Steagul a fost mai întâi semn, apoi a devenit voință, și prin voință – Țară”. Eminescu înclină fruntea:  „Țara nu e pământul, ci sufletul care-l locuiește… Și sufletul acesta, Mărite Vodă, a prins contur sub tricolor”.

În tăcerea aceea luminată de candela domnească, steagul părea că respiră. Un luceafăr nevăzut se ridica pe cer, de parcă ar fi binecuvântat întâlnirea dintre Poet și Domnitorul care a dat României chipul modern. Și pentru o asemenea reconstituire, ce poate va fi preluată de condee mai inspirate, îmi îngăduiesc să schițez și un legământ cavaleresc eminescian cu tricolor:

„Jur pe lumina ce răsare din cuvântul lui Eminescu,

să păstrez neștirbit adevărul Neamului meu.

Jur pe Tricolorul ce ne-a fost pânză de suflet,

să nu las nicio umbră să-i stingă strălucirea.

Jur pe opinca străbunilor, care a bătut cărările libertății,

să calc drept, fără teamă, pe urma lor.

Jur pe crucea de pe munte și pe Sfinxul străjer,

să veghez, în mine și în ceilalți, spiritul strămoșesc al demnității.

Jur pe jertfa celor căzuți și pe munca celor rămași,

să ridic, oriunde mă aflu, numele Țării mele.

Așa să-mi ajute Lumina,

cea care l-a făcut pe Eminescu să fie Stea pentru popor,

și pentru România – Luceafăr de ziuă peste veacuri”.

 

Armata și voluntarii ardeleni și drumul steagului Unirii la Alba Iulia

 

Steagurile (drapelele) armatei române moderne au fost date la scurt timp după înfințarea unităților în baza prevederilor Regulamentelor Organice, în iulie 1832, după ce au fost constituite primele regimente distincte, de infanterie și cavalerie, fiecare sub comanda unui colonel. În 1834 se vor reduce nuărul la un singur regiment, cu un batalion de infanterie și un escadron de cavalerie. Acestui regiment i s-a inmânat pentru prima data steagul (drapelul de luptă), la 8 noiembrie 1834, cu ocazia zilei domnitorului Mihail Sturdza.

A fost o zi de aleasă sărbătoare, așa cum trebuie să fie orice ocazie când se desfășoară Steagul. Dar iata ce prevedea „Înalta Porunca de Zi nr. 27” din 4 noiembrie 1834, data de Mihail Sturdza și citită de adjutantul Regimentului, înaintea pedestrimii și călărașilor adunați în careu în fața bisericii Sfântul Spiridon, din Iasi, în prezența domnitorului însoțit de aghiotații săi și de dregătorii statului: „Sultanul a întărit Miliției Noastre dreptul de-a avea steag, după modeul de Noi propus”^[8]. Steagul cu numarul 1 pentru Infanterie, cu numarul 2 pentru Cavalerie. Acestea au fost oferite Miliție, „aceste semne (drapele de lupta – n.n.) astăzi întaia oară sunt infățișate înaintea ochilor voștri spre a primi cereasca bunăcuvântare, de unde prin bisericeasca sfințire, se va revărsa asupra noastră și asupra voastră harul cel mântuitor întărindu-vă cu virtute ostășeasca și cu dragostea patriei”. ^[9]

După citirea acestei porunci domnești, întreaga oștire a depus Jurământul Militar, după formula rostită de Mitropolitut Țarii: Jurământul depus a avut următorul conținut: „Jur în numele Sfintei Treimi că voi sluji întocmai după legile ostășești cu întreaga credință și supunere către prea Înaltul nostru Domn” ^[10]. După care ostașii au dat „întâia oară steagurilor sale cinstea militară și apoi în marș ceremonios, au trecut înaintea M Sale și l-au urat”.

Întrucat studiul de față nu se adresează exclusiv specialiștilor în domeniu vexilogiei ne vom mărgini a sublinia doar acele aspecte ale demersului de cercetare științifică care vor crea cititorului imaginea de ansamblu și numai despre steagurile de început, căci despre cele mai apropiate zilelor noastre sunt informații mai bogate. Prin urmare, primul drapel, oferit armatei, în Moldova anului 1834, a fost confectionat din „tafta bicoloră, formă pătrată, cu latura de 1440 mm, pe fondul pânzei de culoare albastră, culoarea roșie care formează câte un pătrat în fiecare din cele patru colțuri” ^[11]. Dispunerea culorilor este identică pe ambele fețe. Pe avers, în centrul pânzei, pe fondul albastru și în ititeriorul unei ghirlande de frunze de măslin, se afla capul de bour având între coarne o stea argintată în opt raze, iar deasupra o coroană princiară. În mijlocul pătratelor de la colțuri se afla de asemenea câte o stea argintată. Pe revers în centrul pânzei, este reprezentat Sfântul Gheorghe călare pe un cal alb, ucigând o scorpie, iar în pătratele roșii din colțuri monograma „M” a domnitorului Mihail Sturdza și câte o stea argintie. Hampa drapelului era din lemn vopsit negru, ce avea cu siguranță ceva în varf, dar nu se mai păstrează pe exemplarele cu numar de inventar 1560 și 14021. Steagul cavaleriei este identic alcătuit, ca și al infanteriei anterior descris, dar redus ca dimensiune la 1150 mm. Aceste drapele s-au aflat în dotare primelor unități pană în 1849, când schimbarea domnitorului a determinat și inlocuirea steagurilor.

La 1 Decembrie 1918, Alba Iulia a fost centrul întregii românimi. Acolo au venit nu doar delegații oficiale, ci șuvoaie de suflete, peste 100.000, cu steaguri. Voluntarii ardeleni, – au asigurat o rânduială desăvârșită – voluntari care-și cususeră cu nojițele opincii tricolorul la piept, pentru a nu-l pierde, au pășit pe drumurile lungi de la Darnița, Viena, Paris și Roma, purtându-și credința ca pe o armă și steagul ca pe o icoană.

Ei erau fii ai satelor noastre, țărani simpli, dar cu suflet de oțel. Din tranșeele Carpaților, din lagărele de prizonieri, din unitățile de voluntari formate pe pământ străin, toți au știut că ținta lor e Alba Iulia, acolo unde trebuia pecetluită Unirea. Nu putem vorbi despre Marea Unire fără a aminti jertfa ardelenilor de pe tot cuprinsul Transilvaniei, dar și a emigranților din America. În lungul drum spre Alba Iulia, unii au căzut, alții au îndurat foamete, prigoană și umilințe, și de le-a căzut steagul din mâini nu l-au lăsat din suflet. În satele noastre, femeile au cusut tricolorul pe cămăși în cruciulițe, au ieșit cu flori pe drumurile pe care trecea armata română, ca semn că jertfa nu e uitată, ci înălțată la rang de binecuvântare.

În plin Prim Război Mondial, când chestiunea Transilvaniei și Bucovinei fierbea sub presiunea dualismului austro-ungar, România a avut nevoie de un instrument diplomatic puternic pentru a influența opinia publică și politică americană. Astfel, în 1917, s-a organizat „Delegația Națională Română în Statele Unite”, formată din trei personalități de mare calibru: Vasile Stoica^[12], Ioan Moța^[13], Vasile Lucaciu^[14]. La Philadelphia, românii au semnat Declarația de autodeterminare și libertate, alături de alte popoare asuprite, pentru ca lumea să știe că românii nu cer milă, ci dreptate.

După doi ani de luptă (1916-1917), în care a pierdut din teritoriul naţional, dar nu a fost învinsă, armata română era obligată să încheie armistiţiul de la Focşani şi pacea de la Buftea-Bucureşti fără ca idealul său naţional, pentru care sângerase cu „Bărbăţie și Credinţă”, să fie înfăptuit. Vinovatul principal, aliații care nu-și respectase angajamentele asumate prin Convenția Politică și Convenția Militară și cel rus, care pornise a sa revoluţie roşie-bolșevică, ce fusese pusă la cale peste hotare de o minoritate alogenă, revoluție era extrem de periculoasă la granițele țării încă amenințate cu prăbușirea^[15]. Pacea de la Buftea însă nu a fost niciodată ratificată, mai mult, în fapt, a fost chiar anulată după a doua mobilizare a Armatei române din 27 octombrie 1918.

 

Hora Drapelelor în Basarabia

 

Filele îngălbenite de timp, ale carnetului de însemnări asupra participării Regimentului 42/66 Infanterie (Muzeul Militar Naţional – filiala Oradea, fond documente, dosar Mihail Ionescu) la a doua parte a campaniei anului 1917/1918, sub comanda colonelului Mihail Ionescu au păstrat pentru eternitate fapte extraordinare. Pe 8 ianuarie 1918 Divizia 11 Infanterie în organigrama căreia era şi Regimentul 42/66 Infanterie, primeşte ordinul nr. 6833 şi 6713 cu misiunea de a asigura „ordinea şi liniştea populaţiei, a proteja bunurile acesteia împotriva jafurilor precum și paza căilor ferate pentru retragerea spre Odessa a misiunii militare franceze”^[16].

Ce se intâmplase anterior? Trupele ruse, cu peste un million de soldați ce s-au retras de pe frontul din Moldova, nu mai ascultau de generalul Scerbacev. Pe teritoriul Basarabiei se mai găseau și peste un milion de prizonieri de război (unguri, austrieci, germani), dar care fusese eliberaţi din lagăre, care neavând alte mijloace de subzistență jefuiau populația pașnică. Pentru a pune capăt acestor jafuri reprezentanţi ai Blocului Democrat al Sfatului Ţării, din Basarabia, au cerut intervenţia Armatei române. Pe 9 ianuarie 1918 scrie colonelul Mihail Ionescu, „am intrat pe pământul scump al Basarabiei, trecând prin Ungheni ajungând la Păliţa, unde trebuie să debarcăm (din trenul cu care făcuse deplasarea de la Iași – n.n.) deoarece se semnalează trupe revoltate spre Cornești…“^[17]. Apoi de aici prin marşuri, pe etape, până la Cărbuna. Din gara de la Cărbuna generalul Ernest Broşteanu (comandantul Diviziei 11 Infanterie – n.n.) dă o declaraţie ce-i pune pe fugă pe bolșevicii ce se dădeau la jaf și distrugeri^[18]. După o pregătire minuţioasă, cu misiuni pentru Brigada 21 Infanterie, trupele generalului Ernest Broşteanu intră în Chişinău pe 13 ianuarie 1918. Înaintarea spre capitală a început la prânz după o înţelegere cu delegaţia venită din Chişinău, condusă de preşedintele Directorilor Erhan, iar seara către orele 7:00 s-a încheiat fără a se înregistra incidente.

A doua zi s-a făcut serbarea oficială a intrării trupelor române la Chisinău, având loc o defilare frumoasă și masa la cel mat bun club de aici. Primirea a fost foarte frumoasă din partea autorităţilor și a populaţiei române, „dar foarte dușmănoasă din partea evreilor”, după cum consemnează colonelul Mihail Ionescu în jurnalul său pentru perioada 15-23 ianuarie. Serviciile de pază şi ordine în jurul Chişinăului au fost fără incidente majore. În dimineaţa de 23 ianuarie orașul Bender a fost evacuat de trupele române şi „ocupat de bolșevici ajutaţi de evrei” ^[19] dar de îndată s-au luat măsuri de recucerire a localității.

Pe 24 ianuarie 1918, după serbarea bisericească, slujba fiind săvărșită la Episcopie, a urmat o frumoasă paradă a armatei române și recepţia „mai frumoasă” la club. Aici într-o frăţească întrunire, președintele Inculeț, apoi directorii Pelivan și Halipa, precum și președintele lor Ciugureanu au anuţat că: „astăzi 24 ianuarie, am declarat Basarabia republică independetă, cu rezerva de a se alipi acelei țări faţă de care-i vor dicta interesele sale”. Colonelul Mihail Ionescu notează în carnetul său despre aceste momente următoarele: „deci UNIREA este ca și făcută. S-au trăit momente frumoase care vor rămâne istorie. Seara am asistat la prima reprezentație în limba română, la teatrul de aici, a trupei Teatrului Naţional de sub direcţia lui Mihail Sadoveanu cu piesa «Fântâna Blanduziei»”^[20].

Pentru ostaşi în „dansul traiectoriilor” intra şi Hora Unirii căci plecaţi de acasă cu gândul şi speranţa de a fi soldaţi ai UNIRII îşi purtau pe străzile Chişinăului cu demnitate şi mândrie drapelul de luptă tricolor, primit de la domnul Alexandru Ioan Cuza pe care era înscrise devizele „Onoare și Patrie” şi „NIHIL SINE DEO” ! Iată cum a fost surprins acest eveniment în presa vremii: „Drapelele. Multă mândrie ne lăsase în suflet trecerea artileriei, ţinuta războinică a roşiorilor pe acei cai frumoşi, zvelţi şi aprigi cum nu mai văzusem demult armata. Ceea ce a cutremurat toată făptura noastră erau drapelele, simbolurile sfinte ale țării după care ni se topesc inimile. Cu ochii plini de lacrimi ne descopeream înaintea lor, că ele nu erau nişte stindarde obişnuite de zile oficiale, ci purtătoarele gloriei româneşti din Ardeal, Jiu, Oituz, Mărăşti. În fluturarea lor s-au aruncat vitejii la luptă înverşunată, sub îndemnul lor fermecat s-au înscris în cartea neamului cele mai strălucite biruinţe care au uimit pe toţi, făcând pe vestitul general francez Berthelot să spună cu hotărâre că «românii sunt cei mai buni ostaşi din toată lumea». Şi astăzi, când Alba-Iulia şi Bucureştii gem de dorul acelor drapele sfinte, fără a le putea săruta cu evlavie, noi suntem fericiţi de a ne scălda ochii în strălucirea lor glorioasă, aici, la Chişinău, aproape de apa Nistrului” ^[21].

Pe 10 martie 1918, Divizia 11 Infanterie se retrage în ţară după ce jucase Hora Unirii în Basarabia. Bucuria lor a fost şi mai mare pe 27 martie 1918. atunci când Sfatul Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu România. Este o mândrie pentru noi publicarea, de ziua Unirii Principatelor din 24 ianuarie 1859, acestui document inedit şi nu intâmplător, tocmai aici la Oradea, căci astăzi ostaşii acestei garnizoane sunt bucuroşi să joace Hora Unirii pe care înaintaşii lor au întăptuit-o în 1918 în Basarabia.

 

Hora din Bucovina

 

Noi, Congresul general al Bucovinei,

întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale,

Hotărâm:

Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României“.

Intrarea armatei române în Cernăuți în 11 Noiembrie 1918^[22]

Către seară sosiră primele patrule române întimpinate de urale și ploi de flori. Spre întimpinarea d-lui general de divizie Zadic și al statului major al diviziei fură trimiși d-nii Dr. V. Bodnărescu și Dr. Georgian, însoțiți de ofițeri de onoare, dintre ofițerii români bucovineni. Primite de un indescriptibil entusiazm sosiră automobilele cu dl. general Zadic și colonelul statului major dl. Rovinaru, însoțiți de domnii trimiși spre întimpinare. între ploi de flori și entusiaste aclamații de „Trăiască Regele României mari“, „Trăiască România mare“, „Trăiască Armata Română”. Mult doriții soli ai desrobirii fură conduși în sală, de recepțiune din palatul național. Aici urmară clipele celei mai mari înălțări sufletești, așteptate cu dor de aproape un secol și jumătate. Sublimă emoțiune pătrunse pe cei prescnți și d-l Iancu Flondor vorbi: „Domnule General! Ca președinte al Consiliului național am datorința să bineventez falnica Oaste Română la intrarea ei în capitala Bucovinei acestei Țări, ce păstrează în sînul său sfintele moaște ale marelui nostru Domn Ștefan. Suntem pe cale să întregim iară moștenirea lui – România Mare! Sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru! Resimt un sfânt fior, ce trece prin inimele noastre! Dară nu este dat ființei omenești de a fixa în graiu viu o astfeliu de simțire. Numai o rugăciune fără cuvinte, care se înalță la ceriuri, îi poate corespunde întru câtva.

Domnule General!

Dați’mi voe să Vă bineventez așa, cum o fac doi frați iubitori, cari după o lungă și dureroasă despărțire se întâlnesc spre a nu se mai despărți – niciodată ! O fac, deschizând brațele mele și stringându-Vă la piept”. (Urmează înduioșătoarea îmbrățișare între d-l. Flondor și d-l. general Zadic, care se sărută lung și cu ardoare, iar jur împrejur ochii lăcrimează).

„Domnilor! Acum să mulțumim din adâncul inimelor noastre celui mai mare și mai bun Român al veacului nostru: Maiestatea Sa, Regele nostru Ferdinand: Trăiască!”.

Frenetice strigăte de „Trăiască!” însoțiră alocțiunea, participanții lăcrimau și se îmbrățișau de bucurie, iar corul „Armoniei“, condus de dirigentul lui Constantin Șandru execută Imnul Regal al României. Solemn și sublim pătrundeau accentele imnului în inimi.

După terminarea serviciului divin generalul de divizie Iacob Zadic, comandant al Diviziei 8 Infanterie a rostit pe șoseaua din fața bisericii Catedrale din Cernăuți un discurs avântat cătră armată în urma cărei izbucniră entuziaste strigate la următoarele cuvinte:

„Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei!

În urma dorinţei Comitetului Naţional Bucovinean, Maiestatea Sa Regele şi Ţara României au răspuns chemării şi au adus ajutorul armatei române, pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie turburată. Sosind, aduc salutul, cu iubire frăţească, şi pot să spun cu iubire de mamă al României libere către ţara Bucovinei! În aceste momente, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţumirile României Mari, că a scos sfânta dreptate la suprafaţă. Pentru despărţirea Bucovinei a trebuit să curgă sânge şi să cadă un cap de Domn, pentru re-împreunarea ei, însă, n-a curs nici un pic de sânge. Să strigăm cu toţii: «Trăiască România Mare! Trăiască Bucovina! Trăiască regele Ferdinand I !», «Trăească armata română»!”

 

Darnița (1917) – voluntari ardeleni sub tricolor^[23]

 

În lagărul Darnița, de lângă Kiev, tricolorul românesc a fost ridicat pentru prima oară în fața unei armate formate exclusiv din prizonieri ardeleni și bucovineni. Colonelul Constantin Pietraru nota: „În clipa înălțării tricolorului, oamenii au început să plângă. Ei nu mai văzuseră steagul lor din copilărie.” Acolo a luat naștere Legiunea Română din Rusia, considerată de istorici ca prima formațiune militară românească a Unirii, având tricolorul drept stindard oficial. Jurământul voluntarilor de la Darnița, păstrat fragmentar: „Jurăm credință poporului român și tricolorului său; pentru unitatea neamului, pentru libertatea Ardealului și pentru dreptatea ceasului de pe urmă.”.

„Noi, Corpul Voluntarilor Armatei Române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română, de pe teritoriul monarhiei austro-ungare, foşti prizonieri de război în Rusia, noi care cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru, de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă(…) Astăzi, când noi, românii, ca şi celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv, că nouă, ca români, nu ne mai este posibilă existenţa în cadrele statului austro-ungar, noi care în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga fiinţa noastră etnică şi politică formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunei române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat national românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii.

Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri. Şi nu ne vom opri până nu vom învinge ori vom pieri”. „Jurăm să ducem la Alba Iulia steagul pe pe care ni l-aţi dat, sau să murim sub cutele lui în drum spre cetatea visurilor noastre”^[24].

 

America – Marele Marș spre Libertate, (1917–1919).

 

Delegația română în America – Vasile Stoica, Ioan Moța și Vasile Lucaciu – a format trioul care a dus tricolorul în sute de adunări, biserici, universități și întâlniri cu membri ai Congresului SUA. În Cleveland, Steubenville, Detroit, Philadelphia și New York, românii din america au organizat „Zilele Tricolorului”, arborând steagul românesc pe clădiri, case parohiale și sedii de sindicat^[25].

Ziarul American Tribune nota în februarie 1918: „Oriunde merge delegația română, tricolorul este ridicat, iar muncitorii români îl sărută ca pe o icoană.”⁵ (American Tribune, 1918, arhiva Detroit). Pe 26 octombrie 1918 Expunerea celor 12 steaguri ale naţiunilor oprimate, alăturea de Declaraţia de independenţă a „Uniunii Medio-Europene”, între care și steagul tricolor al României. După semnarea declarației de la Philadelphia (manifestația din fotografie foarte puțin cunoscută, dar cu drapelul tricolor prezent), Woodrow Wilson a cerut delegaților „vă rog să transmiteţi caldele mele urări reprezentanţilor naţiunilor oprimate din Europa Centrală şi exprimaţi adânca mea satisfacţie pentru faptul că între noi există o atât de impresionantă şi irezistibilă unanimitate de principii” (subl. C.M. – op.cit. p.8)

Vasile Lucaciu, în discursul de la Youngstown, a spus: „Acest tricolor e legitimația noastră în fața lumii. Sub el cerem dreptul unui neam batjocorit.”^[26]

 

Roma – sfințirea steagului voluntarilor din Italia (Slujba părintelui Luca Iubescu) ^[27]..

 

La Roma, preotul Luca Iubescu a săvârșit slujba solemnă de sfințire a steagului voluntarilor români din Italia. Ceremonia a avut loc în 1918, în biserica română unită. Aici s-a rostit jurământul complet, folosit apoi de voluntarii ardeleni trecuți prin regimentul italian: „Jur în fața lui Dumnezeu Atotștiutorul, pe acest steag tricolor, că voi sluji cu credință neamul românesc, până la ultima suflare; Jur că voi lupta pentru Unirea tuturor românilor într-o singură țară; Jur că nu voi întina cinstea acestui steag și nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viața. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Tricolorul sfințit la Roma a ajuns apoi în batalionul voluntarilor ardeleni de pe frontul italian – un capitol încă insuficient cunoscut în manuale, dar de mare greutate simbolică. În toate împrejurările Dr. Vasile Lucaciu însoțea mulțimea cu a sa povață și Rugăciune.

Rugăciunea lui Lucaciu:

„Tu ştii, că braţul Românului numai pentru apărarea libertăţii popoarelor s-a ridicat; Nu Lăsa ca acest braţ să fie rupt de cei ce vreau să ne robească. Tu ştii, că Românul n-a lovit decât în crunta tiranie; Nu Lăsa Doamne ca tiranii să insulte în noi numele Tău cel sfânt. Tu ştii, că Românul numai pentru onoarea sa se luptă; nu lăsa, ca onoarea noastră să fie călcată de cei orbiţi de trufie. Oh Doamne! Curmă suferinţele poporului Tău ca în pace să-ţi putem servi Ţie, părintele nostru! şi ca în ziua cea mare, când seamă ne vei cere despre viaţa noastră pe pământ, cu conştiinţă liniştită să-Ţi putem răspunde: «O Doamne în lume cât am stat,/ În ochii ei plini de admirare,/ Pe tine te-am reprezentat»”.

 

Viena (toamna târzie a lui 1918) – românii care au ridicat tricolorul în capitala imperiului

 

La Viena, studenții și muncitorii români au organizat propria manifestare a Unirii, arborând tricolorul pe clădirea „Hochschule für Bodenkultur”. Martorul ocular Petru Man notează: „Am înfipt tricolorul pe clădirea imperială. Era prima oară când culorile românești stăteau deasupra vulturului habsburgic.”¹⁰ Voluntarii români din Viena aveau o panglică tricoloră pe braț, iar în adunările lor se cânta „Pe-al nostru steag e scris Unire”.

 

Praga (1918–1919) – steagul ardelean în mișcarea studențească^[28].

 

La Praga, românii din Boemia și Moravia – studenți, muncitori, membri ai coloniilor civile – au adoptat tricolorul ca simbol central al revendicărilor lor. Ziarul ceh Narodni Listy consemna: „Studenții români au intrat în procesiune cu un mare steag tricolor, cerând recunoașterea unirii Ardealului cu România.”¹¹ În Praga s-a redactat și una dintre cele mai frumoase proclamații ale voluntarilor ardeleni: „Noi, românii din Praga, ne legăm prin tricolorul nostru că vom fi la Alba Iulia, cu trupul sau măcar cu glasul inimii.” ^[29]

 

Paris – tricolorul la conferința păcii (1919)

 

La Paris, delegația română (Brătianu, Vaida-Voevod, Titulescu) a intrat oficial sub tricolor, iar presa franceză nota: „Drapeau roumain, aux couleurs de liberté.”⁸(„Steagul românesc, în culorile libertății.”). Românii ardeleni, voluntari în Legiunea Franceză, purtau la piept o panglică tricoloră. Într-o fotografie celebră, păstrată în Arhivele Diplomatice de la Quai d’Orsay, tricolorul românesc este fluturat chiar în fața Palatului Versailles de studenții români din Paris. Cuvântul lui Vaida-Voevod, la 1 februarie 1919, rămâne definitoriu: „Sub acest tricolor venim; sub acest tricolor vom rămâne!”.

 

Concluzie tranzitorie

 

Din Darnița și până în America, din Roma și până la Paris, din Viena și până la Praga, din Chișinău și cernăuți Tricolorul românesc a fost nu doar un sterag-drapel, ci o mărturisire a unui neam întreg. Purtat de ostași, prizonieri, preoți, studenți, voluntari, diplomați, țărani, muncitori, intelectuali și martiri, el devine firul pânzei roșu–galben–albastru care leagă între ele toate capitolele libertății, identității și demnității românești. El este lanțul de lumină ce a unit voința din cătune, sate, orașe și provincii carpatine cu dreptul internațional al națiunilor, ducând poporul român către acea clipă în care toți au putut spune, sub același steag tricolor: „Suntem ca unul”!

 

Epilog

 

Astăzi, de ziua națională a României, rostim porunca istorică stegului tricolor, care în esența drumului său spre Unire ne stabilește direcția viitoare: Să nu uităm drumul Armatei Române și al steagului Marii Uniri; Să nu uităm jertfa poporului; Să nu uităm că Unirea nu s-a făcut prin vorbe, ci prin sânge, prin trudă, prin credință.

Chem astăzi, peste timp, glasul străbunilor să dăm ONOR:

„Fiți vrednici de moștenirea voastră! Purtați cu cinste drapelul, iubiți această țară și apărați-o, așa cum au făcut-o Moșii!” Aceasta este Pecetea Jertfei și Chemarea către urmași. România Mare nu e doar un capitol de carte,  ci o comoară vie pe care trebuie să o împlinim și să păstrăm în sufletul.

 

Note:

 

^[1] Gavril Babiciu, „Mecca românilor din Ardeal! (I)”. în Șișești Vatră Străbună, vol. III, 2007, p. 65-70. Recomand pentru informare și Aurel Davit &, Tricolorul României, Ed., Sigma, 1995; Constantin Moșincat, Drapelul de luptă simbol al onoarei și patriei, Oradea,1996

^[2] „Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrăurire străină, să hotărească singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori disignaţi de propria lor adunare naţională. Afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărească în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziunile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere – după multe suferinţe de veacuri – afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la deplină viaţă naţională” (Viorel Faur, Declarației de autodeterminare națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2018)

^[3] Constantin Moșincat, Sub clopotul Marii Uniri, Ed. Treira, Oradea, 2018, p.6

^[4] Constantin Moșincat, Drapelul de luptă simbol al identităţii în războiul întregirii naţionale. Comentarii şi note la documente inedite, în revista Identitatea națională, Oradea, nr. 3/2018; Idem 1918-Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, Ed. Treira, Oradea, 2018

[1] Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Dr. G. D. Iscru, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolorul României, Editura Sigma, Bucureşti, 1995, p. 42.

^[5] Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Dr. G. D. Iscru, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolorul României, Editura Sigma, Bucureşti, 1995, p. 42.

^[6] Florin Gheorghiță, Fenomenul Valentina, Iași, Ed. Polirom, 1997, p. 91 Omul: o foonță din lumini colorate. În acest context, tricolorul nu e doar vizual; el se simte ca energie, vibrație și densitate: Albastru – vibrație subtilă, liniștitoare, spiritual Galben – vibrație radiantă, centrul armonic, Roșu – vibrație densă, energizantă, stabilizatoare. Această „simțire a tricolorului” permite nevăzătorilor sau practicanților de percepție extrasenzorială să experimenteze icoana luminii românești și legătura cu strămoșii și Neamul Român, fără a folosi vederea.

^[7] Inspirat din lucrarea recentă semnată de Dl. general Lazăr Cârjan, Eminescu student la Berlin și Viena, Ed. Aureo, Oradea, 2024. Lazăr Cârjan, iscoditor al biografiei profunde a Poetului, notează că Eminescu – student la Viena și Berlin – n-a uitat niciodată întâlnirea cu Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe care o purta ca pe o icoană a începutului său românesc. Generalul Lazăr Cârjan arată că Eminescu, „tânăr, dar cu o seriozitate ce întrecea vârsta”, împărtășea colegilor săi de la seminarele vieneze că văzuse în Cuza „nu doar un voievod modernizator, ci semnul că România poate avea un destin unitar”. Pentru Poet, acea întrevedere fusese ca un botez al conștiinței naționale. Autorul scrie că Eminescu, chiar printre studiile de filozofie, estetică și istorie a culturii, spunea adesea că „actul Unirii și steagul cel nou al Țării sunt temelia care m-au urmărit pretutindeni, la Berlin și la Viena”. Așa se înțelege de ce, mai târziu, în articolele sale, Eminescu vede în tricolor nu un simbol politic trecător, ci Luceafărul de ziuă care desparte noaptea de începutul drumului: o lumină a continuității românești, aprinsă atunci, de Cuza, și purtată mai departe de fiecare generație. Munca exemplară a unui cavaler eminescian” nu e doar expresie  ci și substanță a unui mod de a fi: e rang, e datorie, e felul acela de a lucra cu lumina, cu rigoarea, cu adevărul, pe care Eminescu însuși l-a cerut celor ce vin după el. L-am numit pe generalul Lazăr Cârjan „Un cavaler eminescian” care nu slujește omul, ci ideea; nu caută aplauze, ci dreptate; nu umblă după triumf, ci după înălțare; nu scrie ca să impresioneze, ci ca să imortalizeze pentru nemurireze. Iar în raport cu tricolorul, Domnul Cuza, cu rădăcina valahă, cu opinca strămoșească și cu arcada Carpaților de veghe are în cavalerul eminescian o singură și sigură armă: adevărul frumos, rostit limpede și demn.

^[8] Buletin foaie oficială, Iași, an II, nr. 83/23 octombrie 1834, p. 457

^[9] Idem, nr. 86/8 noiembrie 1834, p. 468

^[10] Ibidem, p. 469

^[11] Apud Constantin Moșincat, Drapelul de luptă simbol al onoarei și patriei, Oradea, 24 ianuari 1996, p.4

^[12] Vasile STOICA (1889–1959), diplomat, autor, poliglot – vorbea 12 limbi -, fondator al „Ligii Naționale Române din America”. A ajuns în SUA în aprilie 1917, la scurt timp după intrarea Americii în război. A publicat lucrarea fundamental Suferințele din Ardeal și The Roumanians and the World War, distribuită cercurilor politice americane. A ținut sute de conferințe în presa și universitățile americane pentru a demonstra caracterul românesc al Transilvaniei și abuzurile maghiare. A fost principalul arhitect al Memoriului către Președintele Wilson, cerând: recunoașterea dreptului la autodeterminare al românilor transilvăneni; sprijinirea unirii cu România; condamnarea maghiarizării forțate. Stoica a fost „motorul diplomatic” al delegației.

^[13] Ioan MOȚA (1868–1940). Preot ortodox, publicist, militant pentru drepturile ardelenilor. Tatăl legionarului Ionel Moța, dar personalitate complet distinctă, reprezentând generația vechilor luptători naționali. A editat ziare în SUA pentru cauza românească („Unirea Românească”, 1917). A coordonat activitatea comunităților românești din Ohio și Pennsylvania. A dus munca de persuasiune la nivel local, mobilizând societățile românești („Uniunea și Frăția Română”, „Societatea Carpatină”, „Avram Iancu” etc.). A fost un fin cunoscător al cercurilor bisericești americane, prin care a transmis mesajul că românii luptă pentru libertate și unitate.

Vasile LUCACIU (1852–1922), „Leul din Șișești”, preot greco-catolic, tribun al românilor transilvăneni. Cel mai charismatic dintre toți, cu o voce care electriza comunitățile de emigranți români. A susținut peste 150 de discursuri publice în marile orașe americane: Detroit, Cleveland, Chicago, New York, Philadelphia. A avut întâlniri la Casa Albă, fiind primit de oficiali apropiați ai președintelui Woodrow Wilson. A participat la organizarea Regimentului de voluntari româno-americani pentru frontul din Europa (alături de col. Ștefan Pompiliu, generalul Coandă, ș.a.). Lucaciu era simbolul viu al nedreptăților suferite de românii ardeleni sub regimul maghiar, având condamnări politice și procese la Cluj, Debrețin și Budapesta.

^[14] Vasile LUCACIU (1852–1922) „Leul din Șișești”, preot greco-catolic, tribun al românilor transilvăneni. Cel mai charismatic dintre toți, cu o voce care electriza comunitățile de emigranți români. A susținut peste 150 de discursuri publice în marile orașe americane: Detroit, Cleveland, Chicago, New York, Philadelphia. A avut întâlniri la Casa Albă, fiind primit de oficiali apropiați ai președintelui Woodrow Wilson. A participat la organizarea Regimentului de voluntari româno-americani pentru frontul din Europa (alături de col. Ștefan Pompiliu, generalul Coandă, ș.a.). Lucaciu era simbolul viu al nedreptăților suferite de românii ardeleni sub regimul maghiar, având condamnări politice și procese la Cluj, Debrețin și Budapesta.

^[15] Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, Din întuneric un soare nou răsare, Basarabia 1918, Ed. GP, Oradea, 1997. Vezi și Cuvînt înaine la cartea Prof. Neculai Moghior, Ferdinand I, O poveste adevărată – Basarabia 1918, Ed. Tipo MC, Oradea, 2018: I. C. Brătianu spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.

^[16] Gl. Mr. Mircea Agapie, cpt. Rl , dr. Jipa Rotaru, Ion Antoncscu, Cariera mititară, scrisori inedite, ed. Academiei de Înalte Studii, București, 1993, p. 176.

^[17] Constantin Moșincat, Din poarta sărutului cu dragoste de țară, Ed. Cogito, Oradea, 1996, p. 50 și urm.; Vezi pentru temă și Cronică de marș, Ed. Cogito, Oradea, 1996; Divizia 11 Infanterie pe frontal întregirii, Ed. Tipo MC, Oradea, 2006; Ordine de zi și operații, Ed. Tipo MC, Oradea, 2011.

^[18] Ibidem

^[19] Ibidem

^[20] Ibidem

^[21] Ion Dănilă, Constantin Moșincat, Neculai Moghior, Din întuneric un soare nou răsare, Basarabia 1918, Ed. GP, Oradea 1997

^[22] Monitorul Bucovinei, Cernăuți, fascicola 1, 14 nov 1918

^[23] Arhiva Militară Română, Fond Darnița, Dos. 14/1917

^[24] Constantin Moșincat, Sub clopotul marii uniri, Oradea, Ed. Treira, 2018, p.4. Iconografia și textele următoare sunt extrase din lucrarea citată.

^[25] Armand C. Băleanu, Românii din America și Unirea, Chicago, 1920

^[26] Vasile Lucaciu, Discursuri și Scrisori, ed. 1923. Discursul de la Youngstown, transcris în „The Romanian Voice”, 1918

^[27] Luca Iubescu, Acte și mărturii, Roma, 1921. Actele probabil se referă la înrolarea ardelenilor sub steagul armatei italiene, nu la jurământul către regele Ferdinand I. O carte poștală publicată de noi Sub clopotul marii Uniri, Oradea, Ed, Treira, 2018, ilustrează prezența lui Vasile Lcaciu la sfințirea steagului voluntarilor ardeleni.

^[28] Arhiva ASTRA, fond „Boemia”, Proclamația studenților români din Praga

^[29] Petru Man, Martor la sfârșitul Imperiului, Viena, 1930

^[30] Colonel, Dr. Constantin Moșincat, redactor-șef Cetatea Cavalerilor, material prezentat la adunarea cetățenească din 1 decembrie 2025, Șișești, jud. Maramureș.