Iluziile geopolitice ale Europei și viitorul relațiilor transatlantice

Iluziile geopolitice ale Europei și viitorul relațiilor transatlantice

Autor: Alexandru Lăzescu

În locul unei abordări responsabile a provocărilor cu care ne confruntăm, posibila întâlnire  Trump – Putin și discursul lui J.D. Vance de la München au generat în Europa reacții iritate panicarde.

„Avem acum o alianță între un președinte rus care vrea să distrugă Europa și un președinte american care vrea, de asemenea, să distrugă Europa”, în opinia unui oficial UE, scrie Politico, oficial care a ținut să adauge sentențios că „alianța transatlantică s-a terminat”. S-a ajuns la astfel de concluzii dramatice, exprimate și în mass-media de la noi, după discuția telefonică Trump – Putin, în baza căreia a fost convenită o întâlnire în Arabia Saudită (am tot auzit în ultimele zile chiar trimiteri la Neville Chamberlain și întâlnirea acestuia din 1938 cu Hitler) și după discursul lui J.D. Vance ținut la tradiționala Conferință de Securitate de la München, în care s-a referit în trei rânduri la anularea alegerilor din România. În fața unei audiențe anesteziate, obișnuite cu discursuri cuminți, conforme, a vorbit despre „pericolul din interior” care există în Europa, dar și în America, unde toate aceste „shared values” pe care le tot auzim pomenite nonstop sunt puse în bună măsură sub semnul întrebării, de pildă libertatea de expresie în focul „luptei cu dezinformarea” (un exemplu fiind chiar directiva DSA – Digital Services Act – marca Bruxelles). J.D. Vance a pomenit și excluderea unor segmente tot mai importante din populație din dezbaterea publică, prin etichetarea acestora (uneori justificat, dar adesea în mod artificial) drept „extremiste”.

Prin inventarea „cordoanelor sanitare” și a unor măsuri dure împotriva „hate speech” (pomenite de J.D. Vance), o bună parte a elitelor occidentale nu fac decât să eludeze provocările, în loc să le gestioneze, amplificând tensiunile din societate. Sigur că problema dezinformării și a intervențiilor externe toxice este reală, numai că, din păcate, este folosită adesea ca pretext, așa cum s-a întâmplat și în timpul pandemiei, pentru a bloca, cenzura, dezbaterile deschise și opiniile contrare. Spre sfârșitul discursului, J.D. Vance și-a exprimat speranța că liderii europeni, după ce au asistat pasiv timp de 10 ani la elucubrațiile climatice ale Gretei Thunberg, care criticau Statele Unite, vor putea să suporte câteva luni declarațiile lui Elon Musk (amenințat de viitorul cancelar german, Frederich Merz cu măsuri punitive).

Discursul vicepreședintelui american de la conferința de la München a fost primit foarte prost de asistență. Doar câțiva americani prezenți au aplaudat în final. Au urmat imediat replici care l-au considerat un atac inacceptabil la „democrațiile europene” din partea ministrului german al Apărării, Borius Pistorious, cancelarului Olaf Scholz, și a multor altor politicieni, oficiali, jurnaliști. Previzibil. Audiența era formată aproape exclusiv din membri ai elitelor europene iritate de contestarea autorității lor prin mesajele din spațiul virtual și ascensiunea partidelor populiste în numeroase țări de pe continent. Dacă ne uităm pe lista de participanți prezenți în paneluri și de moderatori, nu găsim, de pildă, decât reprezentanți ai unor instituții mass-media (ca CNN, BBC, DW) sau a unor think tank-uri „conforme” din punct de vedere ideologic.

Deutsche Welle se întreabă într-o relatare de la recent încheiata conferință dacă „weekendul de la München” nu a marcat sfârșitul alianței transatlantice, aducând în discuție nu doar reconfigurarea implicării americane în asigurarea securității pe continent, ci și clivajul cultural existent între cele două maluri ale Atlanticului.

Numai că, dacă ne luăm după comentariile care au însoțit postările pe YouTube ale discursului lui Vance sau articolele pe această temă, în majoritate favorabile, este vizibil un alt clivaj, la fel de semnificativ, între elitele reprezentate de audiența de la München și o parte importantă a publicului din Europa. Care l-a considerat un discurs memorabil, care va rămâne în istorie. Concluzia este că, indiferent dacă privim favorabil sau nu opiniile lui J.D. Vance, el are dreptate cel puțin într-o privință: falia socială majoră existentă în spațiul occidental reprezintă o provocare majoră.

Evident, europenii par nervoși și debusolați după ultimele evoluții și după semnalele transmise de la Washington, inclusiv la Conferința de Securitate de la München. Dar, dincolo de exerciții retorice, strângeri de mână și promisiuni în mare parte neonorate, inclusiv legate de sprijinirea militară a Kievului, vor fi europenii în stare să facă rapid pași concreți în privința unei abordări serioase în materie de securitate, ceea ce presupune în mod obligatoriu renunțarea la o serie de programe sociale și la politici de genul celor climatice?

Reacția liderilor politici și a comentatorilor europeni în privința relațiilor transatlantice și garanțiile de securitate americane în urma semnalelor primite de la Washington aduc aminte de o anecdotă în care, după ce un om de afaceri de succes, care 20 de ani le trimisese regulat lunar fiecăruia dintre foștii săi consăteni câte 100 de dolari, le spune acestora că va trebui să înjumătățească suma din cauza unor constrângeri financiare datorate taxelor universitare ale copiilor, aceștia se plâng indignați: „Bine, bine, să meargă la universitate, dar pe banii noștri!?”.

De mai bine de două decenii, americanii le spun europenilor că trebuie să ia în serios nevoia de a investi în propria securitate. Într-un discurs ținut în februarie 2010, secretarul de atunci al Apărării, Robert Gates, avertiza că NATO se confruntă cu „probleme sistemice foarte grave, pe termen lung”, cauzate de „demilitarizarea Europei, unde o mare parte a publicului larg și a clasei politice au aversiune față de forța militară și de riscurile care o însoțesc”.  Adăugând că inapetența Europei de a investi în apărare ar putea fi o „tentație pentru un calcul greșit și agresiune din partea statelor ostile”.

Sunt două aspecte complet ignorate în discuțiile foarte aprinse, dar simpliste (obsesiile anti-Trump rămân în funcțiune) despre Ucraina, Rusia și viitoarea întâlnire Trump – Putin. Primul este legat de vizita secretarului Trezoreriei Statelor Unite la Kiev, cu o propunere privind o investiție americană (se vorbește despre 500 de miliarde de dolari) pentru exploatarea, probabil și procesarea, metalelor rare din Ucraina. Profiturile urmând a fi împărțite: o parte pentru ucraineni, o parte către americani, în contul unor livrări de armament pentru Kiev. Dacă proiectul va fi implementat, ar putea fi pentru Ucraina, lucru subliniat și de senatorul Lindsey Graham la München, o formidabilă garanție de securitate. Va deveni complicat pentru ruși să atace o țară devenită astfel un partener strategic pentru Washington.

Al doilea aspect ignorat e acela că pentru Trump scopul întâlnirii cu Putin e mult mai amplu. Încearcă să decupleze chiar și parțial Rusia de China și foarte probabil să o determine să nu sprijine Iranul în demersul acestuia de a deveni o putere nucleară, ceea ce ar complica situația, oricum dificilă, din Orientul Mijlociu. Nu știm dacă va reuși, dar e clar că nici Moscova nu e prea confortabilă cu dependența mare față de Beijing. În Siberia sunt 10 milioane de ruși și de partea cealaltă sute de milioane de chinezi! Sigur, există îngrijorări legitime privind prețul potențial cerut de Putin pentru un astfel de aranjament. La fel, și în ceea ce privește încrederea în dorința Kremlinului de a respecta o posibilă înțelegere. Însă, știindu-l pe Trump, e greu de crezut că va accepta să fie perceput drept un perdant în urma negocierii. Oricum, e bine să înțelegem tabloul global, să nu ne repezim cu tot felul de epitete și comentarii ridicole de tipul celor care fac o paralelă cu întâlnirea Chamberlain – Hitler.

Declarațiile și deciziile noii administrații Trump îi obligă pe mulți, deși o bună parte refuză și acum să o facă, să privească lumea, relațiile internaționale, dinamica geopolitică, așa cum sunt în realitate, nu așa cum și‑ar dori ei să fie. Numai că după Summit-ul AI de la Paris, un exercițiu francez de PR, în fapt la fel de irelevant din punctul de vedere al impactului concret ca și suita de „Summituri climatice”, nici venerabila tradițională Conferință de Securitate de la München nu pare să fi fost în stare să absoarbă doza de realism necesară. De exemplu, unul dintre paneluri a avut titlul „Towards a Stronger UN in a Fragmented World”, în condițiile în care ONU, în afară de faptul că a devenit în tot mai mare măsură un forum pentru exerciții retorice antioccidentale, în special anti-Israel, are în fapt un rol insignifiant în gestionarea numeroaselor crize de pe glob.

Mulți dintre experții și jurnaliștii implicați în eveniment, foarte critici față de americani, fac parte din categoria foarte extinsă a celor care s-au înșelat în mod repetat în privința aproape a tuturor evenimentelor importante din ultimele trei decenii și jumătate. Luările de poziții ale multor lideri europeni, de înțeles din perspectiva îngrijorărilor legate de conflictul din Ucraina și ecuația de securitate de pe vechiul continent, ignoră în mare măsură realitățile geopolitice ale momentului, rămânând prizoniere unor sintagme standard din trecut. Principial corecte, în practică lipsite de substanță.

„Lumea nu este o junglă. Avem o ordine mondială bazată pe Carta ONU, care a funcționat de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în beneficiul tuturor”, a ținut să spună ministrul spaniol de Externe, José Manuel Albares Bueno, respingând abordarea lui Trump (despre care în fond nu știm mare lucru).

Numai că, în realitate, „ordinea mondială” a fost mai degrabă o iluzie, iar ONU și Carta ONU nu au oferit în niciun caz instrumente viabile pentru impunerea acesteia. În 2018, profesorul Graham Allison de la Harvard vorbea despre „mitul ordinii liberale” într-un articol din Foreign Affairs care a stârnit atunci o discuție aprinsă. „Lunga Pace”, scrie Graham Allison, „nu a fost rezultatul unei ordini liberale, ci produsul secundar al echilibrului periculos de putere dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite în timpul celor patru decenii și jumătate de Război Rece și apoi al unei scurte perioade de dominație americană”.

Foto. Alexandru Lăzescu