Virgil Pruteanu – America, un vis împlinit după un periplu prin Venezuela şi Germania

Virgil Pruteanu – America, un vis împlinit după un periplu prin Venezuela şi Germania

Autor interviu: Ştefan Străjeri

Virgil Pruteanu a visat de tânăr să se stabilească într-o ţară civilizată, aşa cum spune el. S-a născut la 9 Mai 1960. În 1989, la vârsta de 29 de ani a fost trimis de la Cugir în America de Sud, pentru a asigura service-ul unor maşini unelte exportate din România, unde a trebuit să acopere trei ţări: Venezuela, Columbia şi Peru. După acea experienţă, în traseul lui evolutiv prin lume, i-a avut alături pe soţia lui, Anne-Marie şi copilul lor, Virgil Robert. Despre evoluţia lui din acel moment până în prezent veţi afla în interviul pe care i l-am luat în data de 23 Mai 2024.

În prezent ocupă funcţia de lider în inginerie electrică (componente electrice) la  General Motors (GM), Warren, Michigan. Este angajat la această mare companie auto din 1996.

Probabil că a fost ceva predestinat în modul cum i-am cunoscut pe Virgil şi Anne-Marie Pruteanu. Deşi noi, eu şi Luminiţa, locuim la o distanţă foarte apropiată de ei în Michigan, soarta a făcut să ne cunoaştem în Mexic, la sud de Cancun, într-un resort din Riviera Maya, la data de 22 decembrie 2020, a doua zi după un fenomen astrologic, respectiv alinierea stelelor. De atunci am devenit foarte buni prieteni. Sunt doi români cu suflet prea mare şi cu dragoste de tot ce e legat de spiritul românesc.

*

Ştefan Străjeri: De-a lungul acestor ani ai prieteniei noastre mi-ai povestit multe episoade din viaţa ta, astfel că anticipez prima întrebare. Ai avut o copilărie marcată de pierderea ambilor părinţi. Cum ţi-a fost copilăria şi adolescenţa?

Virgil Pruteanu: M-am născut la Stănileşti, judeţul Vaslui, în 1960. Tatăl meu, în acea perioadă lucra la mină, la Ghelari, jud. Hunedoara. La vârsta de un an, împreună cu mama şi cu ceilalţi doi fraţi ai mei, o soră şi un frate, ne-am mutat la Ghelari, localitate de mineri, unde am copilărit şi am stat până în clasa a VIII-a. Acolo s-a născut sora noastră mai mică, Evelinia. Îmi aduc aminte că mergeam la pescuit cu fratele meu mai mare, Maricel şi cu tatăl meu, Gheorghe, de la Ghelari până la lacul Cinciş. Peştele pe care îl prindeam îl aduceam acasă, îl puneam la sare şi-l uscam pentru a-l avea în perioada de iarnă.

Foto. Maricel şi Virgil Pruteanu în anii copilăriei, la Ghelari, jud. Hunedoara

Din păcate copilăria mi-a fost afectată de două evenimente foarte dureroase. Câteodată simt că mi-a fost furată copilăria! Mai întâi, pe când aveam 11 ani, tatăl meu a murit într-un accident pe care atunci nu ni l-am putut explica. A fost ceva cu mai multe implicaţii din punct de vedere politic. Am rămas patru copii fără tată şi ghinionul vieţii, după alţi şase ani, pe când aveam 17 ani, mama noastră moare. Fratele meu a decis să-i îngropăm în locul de unde am pornit, la Stănileşti, Vaslui; acolo unde era locul lor de baştină şi unde noi ne-am născut. A fost o mare tragedie care şi-a pus amprenta pe tot cursul vieţii mele.

După clasa a VIII-a am plecat la Liceul de Electrotehnică din Cugir, jud. Alba, unde am absolvit în anul 1979. Cred că la liceul aflat în acest oraş micuţ de munte, foarte frumos, m-am format ca tânăr cu perspectivă de viitor şi pentru a deveni un bun profesionist.

Ştefan Străjeri: Ai avut o decepţie la terminarea liceului. Care a fost aceea?

Virgil Pruteanu: Am încercat să merg la Şcoala de Ofiţeri, însă în perioada aceea se ştie că regimul comunist avea de a face cu trecutul fiecărei persoane. După ce am fost selectat pentru a merge la examenul final la Bucureşti, am fost chemat cu câteva zile înainte la Alba Iulia, la un căpitan, şef de personal. Spre surprinderea mea, mi s-a spus că nu pot să mă duc la examenul final, cu toate că din vreo 250 de candidaţi care începusem cursurile pentru Securitate la Bucureşti, rămăsesem patru. Mi s-a motivat că neamurile mele proveneau dintr-o categorie socială care nu era agreată de sistemul comunist. A fost o dezamăgire foarte mare atunci, dar  privind acum în urmă se pare că misiunea mea era să fie mult mai mare.

Ştefan Străjeri: Ce a urmat după această decepţie?

Virgil Pruteanu: Am făcut armata la grăniceri şi apoi  m-am angajat la fabrica de la Cugir, unde m-am specializat în domeniul electro-mecanic. La această fabrică se produceau maşini unelte, maşini de cusut, maşini de spălat şi, nu e un secret, se producea armament. În anul 1989 am fost selectat şi trimis ca specialist să acopăr o zonă din America de Sud, respectiv Venezuela, Columbia şi Peru pentru service, reparaţii, întreţinere şi punere în funcţiune a maşinilor exportate de la Cugir.

Ştefan Străjeri: Fiind timpul scurt până la plecare, cum ai reuşit să înveţi spaniola?

Virgil Pruteanu: În urma interviului de la Bucureşti, de la minister, mi s-a spus că în trei luni de zile trebuie să plec. Am fost nevoit să învăţ spaniolă în acel interval de timp scurt. A fost extrem de dificil să fac rost de cărţi şi dicţionar. Era un stres extraordinar de mare pentru că trebuia să fiu sigur că voi fi capabil să mă descurc în limba spaniolă, să pot să explic, să rezolv problemele din punct de vedere tehnic.

Ştefan Străjeri: Când ai plecat, cum ai ajuns şi care au fost impresiile legate de lumea pe care o vedeai pentru prima dată?

Virgil Pruteanu: După trei luni m-am întors la Bucureşti pentru faza finală de discuţii, la minister şi mi s-a dat paşaportul cu vizele pentru ţările respective. Am plecat în luna Mai 1989 şi am făcut escală la Madrid, unde am stat la un hotel peste noapte. Am avut ocazia să fac un tur cu autocarul şi am văzut frumuseţea oraşului Madrid, noaptea. Mi-am dat seama că există o altă lume decât cea din România şi o altă formă de civilizaţie, curăţenie şi altele. Vedeam tinerii cum stăteau în parcuri, pe bănci, ascultau muzică, se bucurau de libertatea şi de frumuseţea vieţii, lucru pe care noi nu-l ştiam în România. Atunci a fost primul semn în care mi-am dat seama că eu, în viitor, voi face tot posibilul să ajung cumva să trăiesc într-o astfel de ţară, alături de soţia mea, Anne-Marie şi de băiatul nostru, Robert, care atunci avea trei anişori.

Foto. Virgil Pruteanu în Puerto Ordaz, Ciudad Guayana, Venezuela

Am ajuns în Caracas, Venezuela, a doua zi, spre seară. M-a aşteptat ginerele patronului companiei Maquinarias Felco, Tiberio Bergher şi m-a luat cu maşina lui personală. Atunci am văzut pentru prima dată un Jeep, cu aer condiţionat. La fel ca la Madrid, am avut ocazia să văd noaptea Caracasul, cu lumini peste tot şi autostrăzi ce se suprapumeau, etc. Mi se părea că este un vis. Am fost cazat la Ambasada României din Caracas, unde ambasadoare era doamna Aneta Spornic, fostă ministru al Învăţământului. Toţi de la amabasadă m-au primit cu mare căldură şi m-au considerat ca parte din familie.

Ştefan Străjeri: Ce poţi povesti despre experienţele pe care le-ai avut în Venezuela?

Virgil Pruteanu: A trebuit să-mi fac treaba pentru care am fost trimis. În primul rând, la Maquinarias Felco din Caracas, unde mi s-a dat de la companie un inginer tânăr, Joaquin, pe care l-am învăţat cum se repară şi cum se pun în funcţiune maşini unelte, freze, strunguri, maşini de rectificat; tot ce era exportat din România. Stând alături de Joaquin am putut să văd şi mai clar societatea civilizată care exista în Venezuela în perioada respectivă. Împreună cu el am vizitat obiective importante din Caracas, printre care Muzeul Central unde este îngropat Simon Bolivar, turnurile gemene asemănătoare cu cele din New York, dar mai puţin înalte.

Din punct de vedere economic, aş preciza, de exemplu, că un plin la maşina pe care o aveam, un Ford F 150 costa o sumă modică în jur de 2 dolari.

Am fost nevoit prin serviciu meu să acopăr toată Venezuela, unde zburam cu avionul foarte des. Am avut ocazia să văd Cascada Îngerului (Catarata del Angel), care face parte din Parcul Naţional Canaima. Joaquin m-a dus în apropiere de Caracas într-o colonie, numită Tovar, fondată de către germani în 1843, unde am degustat din produsele tradiţionale ale nemţilor. Am fost la o Expoziţie Internaţională de maşini unelte în Ciudad Bolivar, pe Orinoco, unde avea şi România expuse maşini unelte. Am văzut şi standurile celelalte, prezentate de Japonia, SUA, Corea de Sud şi alte ţări din lume. Am rămas surprins căt de avansate erau acestea.

Ştefan Străjeri: Ce alte întâmplări inedite ai mai avut?

Virgil Pruteanu: La un moment dat am fost trimis pe Orinoco să rezolv nişte maşini unelte şi a trebuit să zbor cu avionul în oraşul Ciudad Bolivar, un oraş nou, într-o zonă de junglă, unde erau minereuri de fier şi alte metale preţioase. Într-o seară mergând pe drum cu Joaquin, în faţa noastră mergeau doi bărbaţi, tineri. Joaquin îmi spune, „Virgil, ăştia cred că vorbesc limba ta” şi i-am spus că nu cred. După câteva minute, mergând în spatele lor mi-am dat seama că vorbeau româneşte şi atunci am intrat în conversaţie cu ei. Au spus că aşteptau de câteva luni de zile, să poată să încarce vapoarele româneşti cu minereu de fier. Mi-au zis că din motive politice de care era acuzat regimul comunist de la Bucureşti erau amânaţi. Mai era o problemă. Fluviul Orinoco avea două perioade, de vară şi de iarnă, când nivelul apei creştea sau cobora. În perioada de secetă nu putea să circule decât un vapor pe anumite porţiuni, astfel că România şi alte ţări erau nevoite să piardă foarte mult timp şi să coste foarte mult şederea lor. A fost o întâlnire foarte frumoasă în jungla venezueleană.

Foto. Dispozitivul cu afişaj numeric american, montat de Virgil Pruteanu şi Señor Miguel. Venezuela, 1989

O altă amintire e legată de diamante. Îmi doream să văd cum arată. Aflându-mă cu Joaquin, într-o zonă muntoasă, în partea de vest a Venezuelei, unde se pare că se extrăgeau diamante, am fost invitaţi la nişte prieteni de ai lui. Seara, după cină, una dintre gazde mi-a arătat într-o palmă câteva pietricele, care arătau ca pietricelele de râu, mai mici decât o unghie. Am rămas extrem de surprins cum astfel de pietricele se pot prelucra pentru a deveni atât de frumoase şi de scumpe.

Am mai avut parte de o întâmplare inedită atunci când am fost în delegaţie aproape de Centrala Hidroelectrică de la Barajul Guri, în Ciudad Guayana. După ce am rezolvat problemele tehnice, am mers cu Joaquin la un restaurant. Chelnerul care ne servea avea în jur de 40 de ani şi era foarte amabil. Joaquin i-a zis, „uite, prietenul meu Virgilio este din România” şi acesta a fost foarte plăcut surprins şi m-a întrebat, „chiar din România?”. Îi răspund, „chiar din România, sunt din Transilvania”. Atunci, el începe şi îmi povesteşte istoria dacilor, despre Decebal, războaiele dacilor cu romanii şi retragerea aureliană din Dacia. Nu puteam să cred. Credeam că sunt într-un film. Nu se putea ca o persoană din Venezuela, undeva în junglă, la un restaurant să-mi povestească despre toată istoria noastră antică. La sfârşitul discuţiei, l-am întrebat de fapt ce profesie are pentru că pare o persoană educată. Şi îmi spune, „Virgil, dragul meu, eu am fost profesor de istorie. Mi-a plăcut foarte mult perioada romană şi asta am predat eu la liceu aici, dar pentru că mult mai bine se plăteşte ca şi chelner, prefer să fac munca asta”. Bineînţeles că am fost foarte generos. A fost o experienţă foarte plăcută.

Ar fi mai multe poveşti adevarate, dar închei cu una mai stranie. Conduceam maşina şi Joaquin se afla alături. Treceam printr-o localitate aflată tot în zona junglei, unde aceasta se defrişase în linie dreaptă pentru a se construi autostrăzi. Din când în când, după ce conduci o oră, două ore, vezi în stânga sau în dreapta câte un semn, spre o localitate sau spre altă destinaţie. La un moment dat, Joaquin zice, „uită-te în dreapta” şi văd că scria „nu o luaţi la dreapta pentru că există riscul să întâlniţi un trib de canibali”. I-am zis, „Joaquin, asta nu se poate” şi zice, „Virgilio, dacă o luăm cumva în dreapta şi mergem vreo 4-5 ore prin junglă există riscul să nu ne mai întoarcem, aşa că mai bine ne continuăm drumul”. Asta era în anul 1990.

Ştefan Străjeri: Deşi atribuţiile tale au fost pentru trei ţări, se pare că cel mai mult ai stat în Venezuela. Ce poţi să spui despre Columbia?

Virgil Pruteanu: În Columbia am fost pentru aproape două luni. Am zburat în Bogota şi – la fel ca în Venezuela -, am stat în Ambasada României. În perioada aceea, Pablo Escobar era în mare război cu elita politică din Columbia. Era foarte periculos să circuli cu autobuzele regulare sau alte forme de transport, în afară de anumite taxiuri speciale care transportau personalul de la ambasade. Am vizitat Bogota, Medellin şi Cartagena. Din punct de vedere economic şi social, atunci Columbia era un pic mai jos decât Venezuela. Oamenii, ca şi în Venezuela, erau foarte calzi şi amabili.

După ce am revenit din Columbia, am continuat în Venezuela. În Peru nu am mai ajuns, volumul de muncă era prea mare in Venezuela şi nu puteam acoperi şi Peru. Aş mai menţiona că m-a prins Revoluţia în ambasadă. Au fost câteva zile foarte critice. Nu se ştia ce se întâmplă în România, ce este cu noi, dar au trecut, lucrurile s-au liniştit. Mi-am terminat contractul de un an şi aproape două luni şi în iulie 1990 m-am întors în România.

Ştefan Străjeri: Îţi intrase în minte dorinţa de a face tot posibilul să te stabileşti într-o ţară vestică. Ce ai făcut după ce te-ai întors în România?

Virgil Pruteanu: M-am întors în ţară, la Cugir şi mi-am reluat activitatea de tehnician la maşini unelte. Mi-am luat concediu şi am plecat în excursie în Germania, unde aveam foarte mulţi prieteni care plecaseră imediat după Revoluţie. La terminarea concediului, m-am întors, dar cu gândul de a mă reîntoarce în Germania. După vreo lună şi ceva am luat hotărârea împreună cu soţia mea să emigrăm în Germania. Ne-am luat maşina şi ne-am dus în Germania. Am aplicat pentru azil politic, în toamna anului 1990. Ştiam că pentru a te stabili legal într-o ţară civilizată trebuie să te consulţi neapărat cu un avocat, drept pentru care am contactat unul. Mi-a spus că dacă îmi voi găsi job legal voi avea şanse să rămân legal în Germania cu familia.

Foto. Pasiunea de o viaţă a lui Virgil Pruteanu: motocicleta

Foarte repede mi-am găsit job la Fabrica de Bere Tucher Bräu din Nuremberg, în nordul Bavariei, unde am lucrat ca tehnician electro-mecanic pentru mai mult de un an de zile. Câştigam foarte mulţi bani, aveam în jur de 20 de mărci pe oră. Media era atunci în jur de 12-13 mărci.

Ştefan Străjeri: Care a fost motivaţia care te-a determinat să optezi pentru SUA?

Virgil Pruteanu: Teama de a fi expulzat din Germania. Din Germania nu se putea obţine viză de turist pentru America aşa că mi-am luat concediu legal şi am plecat în România, la Bucureşti. În data de 23 decembrie 1992 am obţinut viza de turist pentru SUA şi în data de 13 ianuarie 1993 am decolat din Bucureşti către New York.

La New York se părea că este o altă lume. Totul luminat, circulaţia foarte intensă peste tot. Am înnoptat la un român pe care într-un fel îl ajutasem în avion. Pe acest domn l-au aşteptat la avion nişte cunoştineţe de ale lui din New Jersey. Acestea ne-au întrebat dacă avem unde să dormim şi am spus că nu avem şi noi vom pleca a doua zi spre Detroit. Astfel, am înnoptat în New Jersey, la un prieten al acelui domn. Îmi aduc aminte că a doua zi, gazda a fost foarte amabilă cu noi. Mi-a arătat oraşul… cartierul unde trăia şi mi-a oferit un job, dacă vreau să rămân în New Jersey. I-am mulţumit pentru oferta dânsului dar i-am spus că totuşi ţintesc să mă duc la Detroit unde exista o oportunitate mai mare să găsesc un job în domeniul meu electro-mecanic, în industria auto. Seara ne-a dus la aeroport la New York, ne-am cumpărat bilete şi am sosit în Detroit. Ne-au aşteptat copiii unei familii pe care îi ajutasem noi în Germania şi ne-au cazat la ei. Au fost foarte amabili. Ne-au făcut să ne simţim foarte confortabil.

Ştefan Străjeri: Viza de turist îţi dădea dreptul doar să vizitezi America timp de şase luni. Nu aveai drept de muncă şi nici vorbă să poţi rămâne legal după acea perioadă. Ce ai făcut pentru a obţine dreptul legal de a rămâne definitiv?

Virgil Pruteanu: Trebuia să fac în aşa fel încât să găsesc o soluţie să obţin acte legale pentru a rămâne în America. Am început să lucrez la negru, în construcţii, la restaurant… Nu era nicio jenă să lucrez în orice domeniu doar ca să pot să supravieţuiesc. Cu toate că eu aveam o sumă de bani strănsă în Venezuela şi în Germania. Toţi banii îi lăsasem la prietenii din Germania, fraţii gemeni Graţian şi Claudiu Frîncu, cu care copilărisem la Cugir.

După o perioadă m-am gândit să merg la şcoală, să-mi continui studiile, să am mai multe şanse să-mi găsesc job în domeniul meu. Am luat cursuri la Oakland University şi cursuri de computer de UniGraphics, Catia şi altele care se cereau în perioada aceea.

O să povestesc cum mi-am găsit primul job legal. Eram spre sfârşitul perioadei de viză şi trebuia neapărat să găsesc o formulă de a rămâne legal în America. Mergând prin zona Detroitului am ajuns în oraşul Troy unde la anumite companii scria „Help wanted”. Am intrat la una, am bătut la uşă şi mi-a răspuns o secretară. Aceasta mi-a spus că au nevoie de ajutor pentru lucruri mărunte, dar nu pe post de tehnician. A venit patronul de la companie, am povestit cu el şi m-a întrebat ce ştiu să fac. I-am spus toată istoria mea, cum am fost plecat în străinătate, Venezuela, Columbia, Germania… Mi-a spus că-i pare foarte rău că nu poate să mă angajeze pentru că el avea nevoie nu de o persoană calificată. Atunci mi-a venit o idee spontană şi i-am propus-o. Numele lui era Ron (Donald), i-am spus „Mister Donald, uitaţi ce m-am gândit eu, aş vrea să vă plătesc eu în fiecare lună salariul minim pe care l-aţi plăti pentru un tehnician, dar îmi trebuie neapărat acte ca să rămân în ţara asta. Dacă eu întârzii cu viza de lucru trebuie să plec din ţară”. I-am spus că o să-i plătesc eu salariul meu în fiecare lună, dânsul să-şi ia taxele, şi doar să-mi dea mie diferenţa înapoi şi eu să lucrez pe gratis. S-a uitat foarte mirat la mine şi mi-a zis… „Ok!”. Dar zice, „unde lucrezi acum?”. Zic, „eu lucrez la restaurant. Spăl vase”. Zice, „când poţi să începi?”. Îi răspund, „numai săptămâna viitoare aş putea să încep pentru că nu pot să las descoperit, trebui să găsesc altă persoană în locul meu pentru că patronul de la restaurant a fost foarte cinstit cu mine”. Cred că acesta a fost punctul în care i-am dat lui Ron încredere că totuşi sunt o persoană intergră şi serioasă. Mi-a spus, „Virgil poţi să vii la noi la companie după ce găseşti pe altcineva, doar să mă suni”. Asta s-a întămplat luni sau marţi, în vinerea din acea săptămână l-am sunat pe Ron şi i-am spus că de luni pot să vin.

Am început să lucrez din acea zi de luni. La un moment dat am văzut că în companie erau câteva maşini unelte, nişte freze şi nişte strunguri, mai vechi care stăteau într-un colţ, prăfuite şi l-am întrebat pe Ron ce-i cu ele. Mi-a zis că sunt stricate de mult timp şi nu a chemat pe nimeni să le repare. I-am spus, „Ron, pot să rămân eu după orele de program şi să ţi le repar. Nu trebuie să mă plăteşti cu absolut nimic, doar pentru că mi-ai semnat actele ca să rămân în ţara asta.” A fost foarte bucuros. Am rămas câteva săptămâni la rând. I-am reparat maşinile. El a fost foarte cinstit cu mine, m-a plătit chiar mai mult decât mă plătea pe mine la postul pentru care fusesem angajat. Şi după câteva săptămâni m-am pus să lucrez pe nişte CNC maşini – maşini mult mai avansate de cât cele pe care le aveam noi în România, maşini cu comandă-control, unde am învăţat să le programez. De multe ori când erau anumite defecţiuni le reparam eu fără să mai cheme tehnicieni pe care trebuia să-i plătească cu foarte mulţi bani pe oră.

Am primit actele după doi ani şi ceva, timp în care eu am continuat să merg la şcoală, să iau clase, la orice college şi să acumulez cât mai multe cunoştinţe pentru că era perspectiva că pot să-mi găsesc job la companiile astea mari, General Motors, Ford şi Chrysler, dacă ştiai anumite programe pe computer.

Ştefan Străjeri: În cele din urmă visul ţi s-a împlinit ca să rămâi legal în SUA, să poţi lucra în domeniul tău şi să asiguri o viaţă mai bună familiei tale. Ce a urmat?

Virgil Pruteanu: După ce am primit actele cu rezidenţa permanentă în SUA, mi-am făcut Resume-ul în care puteam să acopăr o gamă variată de cunoştinţe şi cu o experienţă internaţională plus că la momentul respectiv vorbeam fluent spaniolă, engleză, germană, româneşte şi mă descurcam destul de bine în franceză. Asta a contat foarte mult în viitoarele interviuri.

În 1996, am fost acceptat la General Motors ca designer pe programul UniGraphics. Fiind angajat permanent la General Motors, am urmat toate cursurile la universităţi agreate de această companie şi am completat ca să obţin echivalenţa de inginer în specialitatea de electro-mecanică. În anul 2004 am obţinut o diplomă în Business Management. Acum conduc un grup de 18 designeri şi după 28 de ani la General Motors mă apropii încet-încet spre finalul epopeii din evoluţia mea din punct de vedere al muncii.

Ştefan Străjeri: Eşti mulţumit de evoluţia ta? Ce mai poţi spune în încheiere?

Virgil Pruteanu: Am trăit 31 de ani, mai mult de jumătate din viaţă în America. Am plecat din ţară când aveam 29 de ani. După ce m-am stabilit în America, m-am întors prima dată in Romania la vârsta de 46 de ani, după ce am avut cetăţenia americană. Acum, încep să mă pregătesc, ca la pensie, dacă o să fim sănătoşi, să mă duc vara să vizitez toată România noastră frumoasă, pentru că nu am avut timp în perioada cât am fost copil sau tânăr.

Foto. Virgil, Robert şi Anne-Marie Pruteanu

Am avut norocul şi bucuria să pot să-i ajut pe mulţi dintre prietenii mei şi în special pe fraţii mei. Astăzi, toţi sunt cetăţeni americani sau canadieni. Fratele meu mai mare decât mine cu cinci ani, Maricel, a fost ofiţer superior în armata română, acum este pensionar, locuieşte în Windsor, Canada. Sora mea mai mare decât mine cu trei ani, Geta Rugina este aici in Michigan cu mine şi sora mea mai mică cu şase ani, Evelinia Vaidean, la fel aici. Toţi au copii, nepoti si locuim foarte aproape. Acum după mulţi ani toţi ne-am cumpărat case sau am renovat pe cele avute în România ca să avem unde să ne întoarcem în vacanţe şi să ne bucurăm de frumusetele pe care România le oferă. Robert, singurul nostru copil a terminat Biologia şi Medicina, este doctor.

Se pare că scopul vieţii mele creat de Univers a fost mai important decât împlinirile personale, fiind nevoit să văd partea plină a paharului, să fiu pozitiv, creativ şi să supravieţuiesc oriunde am fost în lumea asta, de aceea mulţumesc că Dumnezeu m-a ajutat să schimb cursul istoriei familiei mele. Aşa cum spunea în versuri poeta Licuţa Pantea:

„Sîntem egali, fii om cu fiecare,/ Lasă frumos pe unde ai să păşeşti// Există o lege a vieţii fără expirare/ La fel cum dai, aşa o să primeşti”

Mulţumesc!

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.12-13)