Sacrificiul emigrării. Din Irak în Canada – Interviu cu Radu Petrariu

Sacrificiul emigrării. Din Irak în Canada – Interviu cu Radu Petrariu

Autor interviu: Ştefan Străjeri

Radu Petrariu, născut la data de 5 august 1970, în Câmpulung Moldovenesc, Bucovina, biolog de profesie, absolvent al Universităţii din Bucureşti, stabilit în Canada din anul 2007.

Ne leagă o prietenie deosebită începută în primăvara anului 1997 când am plecat împreună în armată, la „Vânători de Munte”, Predeal, unde vrând-nevrând a trebuit să satisfacem stagiul militar în termen redus, de şase luni, la terminarea facultăţii. Avem multe amintiri în comun, în spaţii geografice diferite, din Bucovina până la Iaşi, din Iaşi până în SUA şi Canada.  

Ştefan Străjeri: Radu, spune-mi, te rog, cum şi în ce context v-aţi gândit să emigraţi.

Radu Petrariu: Eu eram director la o firmă de panificaţie. Era prin 2005, 2006. Nina, soţia mea, era medic rezident din 2003. Nu ne puteam permite un concediu în România, nu puteam merge la mare. Mergeam la Felix, pentru că eram în Oradea. Ce să mai vorbim ca să vedem Europa!? Să ne cumpărăm maşină?! Atunci ne-am zis că nu se mai poate aşa şi am considerat varianta emigrării în Canada.

Ştefan Străjeri: Cum a apărut varianta Irak?

Radu Petrariu: Nici nu era varianta Irak. Era varianta ca eu să mă duc să muncesc undeva ca să strângem banii necesari… Pentru că pentru Canada trebuia să avem cel puţin 10.000 dolari. Şi atunci am încercat în Europa. Greu. Foarte greu. Eu nu eram nici constructor, nici faianţar… nimic în acest sens. Am găsit varianta cu microbiologia la o fabrică de apă din Irak pentru armata americană care angaja contractori; aceasta căuta astfel de specialişti care puteau să facă microbiologie. Am aplicat. M-au chemat imediat.

Ştefan Străjeri: Unde ai găsit aplicaţia?

Radu Petrariu: Online. De fapt era în Constanţa unde m-am dus şi am dat interviu. Astfel am ajuns în Irak, în mijlocul războiului, în 2006; acolo încă erau lupte grele, chiar în jurul Bagdadului. Chiar dacă americanii câştigaseră în 2003, în 2006 mai erau lupte grele cu facţiuni. Am început cu vreo 100 de munctori. Majoritatea dintre ei erau dulgheri, faianţari, constructori, instalatori. Când am ajuns acolo fabrica era în construcţie. Dintre cei care am ajuns, cam 50% au plecat acasă în primele două săptămâni din cauza lupelor care se auzeau, gloanţelor care treceau prin pereţi şi a bombelor care erau în jurul Bagdadului. Iar ceilalţi 50% care am rămas, cam într-o lună de zile ne-am obişnuit. S-a dat în funcţiune fabrica şi am început treaba. Americanii au văzut că ştiu ceea ce fac şi au început să mă ducă la toate bazele, am zburat cu elicopterul în tot Irakul. M-au dus cu Blackhawk şi cu Chinook în toate oraşele de la Bagdad, la Mosul, la Tikrit. Baza noastră de fapt era lângă Tikrit. Am fost oriunde aveau americanii fabrici ca să fac training cu oameni pe care să-i lase să facă teste de apă. A fost foarte interesant, dar în acelaşi timp şi foarte periculos pentru că zburai cu elicopterul prin zone în care vâjâiau rachetele în jurul tău. Trăgeau ăştia cu lansatoare din mână (RPG), de pe umăr. La un moment dat ne-a şi lovit unul, dar nu tare. A lovit în caroseria elicopterului şi a trebuit să aterizăm destul de în forţă. A fost o reparaţie minoră si după aceea am reluat zborul.

Foto. Radu Petrariu, în timpul unui zbor cu elicopterul în Irak

Ştefan Străjeri: Dacă îţi aduci aminte, noi vorbeam prin yahoo messenger şi tu mi-ai spus că speri să mai vorbim.

Radu Petrariu: Da, da… După o lună, cum îţi spuneam, te obişnuieşti cu absolut orice. Plus că acolo erau condiţii de trai super decente pentru omul de rând. Aveam acces la un restaurant care avea orice îţi poţi imagina. Soldaţii profitau de acest lucru. Îţi dai seama că pentru ei fiecare masă putea fi ultima. Şi nu în fiecare zi, dar de câteva ori pe săptămână erau lumânări puse pentru cei care nu s-au mai întors. Venea plutonul şi mâncau toţi la masă. Era o masă lungă. Şi cel puţin de 2-3 ori pe săptămână erau lumănări aprinse.

Foto. Radu, lângă instalaţia de „reverse osmosis”, în baza de la Tikrit, Irak

Am plecat în Mai 2006 şi m-am întors în Mai 2007. Mi-au spus că îmi pot prelungi contractul la nesfârşit. Am primit certificatul de luptă împotriva terorismului

Foto. Certificatul primit în Irak

Ştefan Străjeri: Au mai fost şi alte naţionalităţi?

Radu Petrariu: Majoritatea de acolo eram români. Erau foarte mulţi care lucrau la întreţinere, curăţenie… erau indieni şi nepalezi. Noi am zburat cu avionul în Irak, am aterizat pe aeroport în condiţii de siguranţă, dar indienii şi nepalezii au venit cu autobuzul, cu şofer angajat, au traversat toate zonele şi au trecut practic prin linia întâi, prin zona de luptă. Pentru ei nu conta. Aveau, pe vremea aceea, salarii de vreo 30$ pe lună şi veneau nu la mult, nu-i plăteau foarte mult, dar oricum vreo 500$/lună. Mi i-am făcut prieteni pe toţi. Şi acum un nepalez mă invită să vizitez Nepalul.

Am stat o lună în Bagdad, apoi am fost mutat la baza din Tikrit, „Speicher”, se numea după prima victimă americană, după care am zburat în toate bazele americane, ca să fac training la toţi angajaţii laboratoarelor. Asta făceam eu, microbiologie, testare fizică şi chimică a apei de băut pentru soldaţii americani. Erau puţuri săpăte pentru apă care era tratată prin reverse osmosis, îmbuteliată în sticle de plastic şi era trimisă pe front.

Ştefan Străjeri: Puteai să ieşi din bază?

Radu Petrariu: Nu. Nu puteai. Erau filtre puternice. Baza, practic, era înconjurată de blocuri de beton sau de nişte cofraje din plasă care erau umplute cu nisip sau pietriş. Nu trecea nimic. Nici măcar grenadele, nici rachetele. Nisipul şi pietrişul erau practic mai rezistente decât betonul. Erau înalte. De vreo 10 m înălţime şi în grosime de cel puţin 2 m.

Ştefan Străjeri: Spune-mi ceva despre imigrarea în Canada după întoarcerea din Irak…

Radu Petrariu: Procesul imigrării a fost relativ simplu, după un extrem de amănunțit examen medical efectuat obligatoriu la o clinică aprobată de Ambasada Canadei (pentru noi cea mai apropiată a fost la Budapesta) și examenul de limba franceză la care nota minimă era 7, a urmat interviul cu atașatul canadian pentru imigrație, care ne-a vorbit doar în franceză și engleză, cu întrebări personale și cu promisiuni de angajare și viață ușoară în Canada (din tot ce ne-a spus 95% a fost fals).

Documentele de imigrație au fost aplicate pentru provincia Quebec, fiind o perioadă de așteptare mult mai mică decât pentru oricare altă provincie sau teritoriu. În final nu am ajuns în Quebec ci am zburat direct spre British Columbia unde aveam nişte cunoștințe care ne-au sugerat că ar fi mai okay. Odată primită viza de imigrant, poți alege orice loc în Canada, viza este pentru Canada nu doar pentru provincia pentru care ai aplicat. Aplicantul principal am fost eu deoarece medicii nu sunt doriți în Canada, iar profesia este cu punctaj 0, cu toate că lipsa medicilor este o mare problemă.

Viza am primit-o în mai puțin de 6 luni, cu toate că așteptarea era de minim un an, eu eram în Irak când a sosit. Bucurie mare, emoții neașteptate și certitudinea că sigur plecăm, o sursă de inspirație ați fost și voi.

Ştefan Străjeri: Cum a fost începutul?

Radu Petrariu: Începutul a fost foarte abrupt. Am ajuns în Vancouver, unul dintre cele mai frumoase orașe din America de Nord, aveam aranjată o chirie în suburbia numită Surrey, orășel curat și frumos ziua și cu puternică activitate interlopă noaptea. Ne-a așteptat un apartament gol, doar bucătăria avea ce trebuie în rest nimic. Românii care ne-au așteptat nu au pus nici măcar o sticlă de lapte și o pâine în frigider cu toate că știau că venim cu un copil de 3 ani! Asta ne-a prins într-un fel bine, să știm că nu avem ce aștepta nimic de la nimeni. Canadienii în spatele măștii de politețe sunt xenofobi și needucați, așa cum se știe „How can I help you” înseamnă „Don’t bother me”.

Mi-am imaginat Canada ca un fel de SUA, dar mai rurală, hahaha… numai cu ruralul am avut dreptate, s-a dovedit că este o ţară socialistă cu apucături de dictatură iar principalul factor care ține în frâu acest sistem este apropierea de SUA și o oarecare tradiție culturală şi economică legată de țări europene civilizate. Primul Ministru actual își exprimă deschis admirația pentru dictatura chineză.

Promisiunile de locuri de muncă la tot pasul s-au dovedit a fi o nesfârșită muncă de aplicare online, interviuri doar după ce ai făcut aplicație, salarii mici pentru că te văd nou și fără experiență în țară, toate posturile bune sunt după ce ai făcut din nou școala la nivelul de educație avut inițial. Eu am reușit să mă angajez repede și cu un salariu decent.

În primul an am reușit să ne cumpărăm mașină şi apartament în New Westminster, un oraş mai paşnic, să facem și serviciu și școală toți trei. Primii cinci ani au fost foarte grei. Cred că dacă eram un pic mai în vârstă ne-am fi întors acasă. Faptul că nu am primit niciun ajutor ne-a făcut să sperăm că într-o zi vom putea ajuta o familie de nou-veniți așa cum trebuie, financiar și cu sfaturi obiective.

Ştefan Străjeri: Dacă în Irak ai fost datorită profesiei tale de biolog – acest „datorită” sună straniu pentru acel episod al vieţii tale -, în Canada ce oportunităţi ai avut să profesezi?

Radu Petrariu: Meseria de biolog este foarte bună, mi-a oferit oportunitatea de a face o multitudine de lucruri începând cu mediu, microbiologie medicală, microbiologie în industria alimentară, microbiologia apei potabile (în Irak), din nou microbiologie alimentară în Canada, tratamentul apei poluate și wildlife rehabilitation, ce pot să zic doar că a fost și este bine. Am avut noroc să mă angajez imediat ca microbiolog iar apoi cu un salariu dublu la o companie de mediu unde procesam apa contaminată chimic.

Ştefan Străjeri: Nina, soţia ta, medic a avut de străbătut un parcurs presărat cu multă muncă, ambiţie şi putere pentru recunoaşterea diplomei. Ce poţi povesti în acest sens? Şi cum a fost pentru Vlad, băiatul vostru?

Radu Petrariu: Nina a găsit în acea perioadă iniţială un post în cercetare la Spitalul de Copii și a putut să înceapă procesul de înscriere în medicina canadiană cu nenumărate examene, interviuri și în final a fost acceptată la rezidențiat după 5 ani de examene, practică voluntară și muncă în cercetare, dar a fost printre cei 5% din medicii imigranți care au reușit să-și practice meseria în Canada. Vlad avea 3 ani şi a fost cel mai norocos. A mers bine de la început, grădiniță bună, club de karate lângă noi, parcuri pentru copii peste tot, fără probleme.

Foto. Nina, Vlad şi Radu Petrariu

Ştefan Străjeri: Voi sunteţi pasionaţi de natură şi de tot ceea ce ţine de petrecerea timpului liber într-un peisaj mirific situat între Oceanul Pacific şi Munţii Stâncoşi. Cât vă satisface din acest punct de vedere faptul că aţi decis să vă stabiliţi definitiv în British Columbia?

Radu Petrariu: Nu cred că puteam să nimerim mai bine din punct de vedere al frumuseții naturii decât dacă imigram în SUA, acolo pe lângă frumusețe există si o libertate mai mare și oamenii sunt mai puțin rigizi, mai deschiși și mai ospitalieri. Pescuitul și vânătoarea sunt pasiunile mele care împreună cu drumețiile și călătoriile în afara Canadei ne ocupă tot timpul liber.

Ştefan Străjeri: În concluzie, după 17 ani, crezi că a meritat riscul plecării în Irak şi apoi decizia de a emigra în Canada?

Radu Petrariu: Am realizat imediat că traiul în Canada ne oferă mai multe oportunități și beneficii decât România acelor ani. Simplul fapt că nu trebuie să umbli cu plicuri și ciocolată pentru orice fleac sau lucru important este fantastic, birocrația este mică și nu ai bătaie de cap, cel puțin din punctul ăsta de vedere. În general nu ești catalogat decât după rezultate, etică și seriozitatea de care dai dovadă, nu contează în general familia, trecutul sau poziția socială. În primul rând trebuie să-ți dovedești eficiența. Nu regretăm decizia de a imigra.

Ştefan Străjeri: Radu, îţi mulţumesc că ai acceptat să dezvăluim cititorilor experienţa ta şi a familiei tale în imigraţie. Ce doreşti să spui în încheiere?

Radu Petrariu: Faptul că v-am avut pe voi prieteni pe continentul american, am comunicat și v-am vizitat a contat enorm, chiar dacă eram la distanță nu m-am simțit singur, mai ales la început când nu aveam prieteni. Am fost martor la apariţia monografiilor tale şi am urmărit articolele din Curentul Internaţional. Aștept cu interes monografia despre românii din America de Sud. Succes și să ne vedem sănătoși cât de des se poate!

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.15)