Metoda pătrățelelor – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

CUVÂNT ÎNAINTE

 
Manuscrisul „Pătrățelelor” va împlini cinci ani. A crescut mare ca un copil de vârstă preșcolară, atingând momentul lansării în larg. Poate că e timpul să scape de diminutivul din titlu, devenind ceva mai serios. Se va ridica oare mai sus, cumva la… pătrat?

Fraged, abia copt, vlăstarul trezește sentimente amestecate nu doar în sufletul autoarei ci și în cel al unora care au apucat să-l citească nepublicat. Căci, la fel ca și eroina sa neobișnuită, manuscrisul n-a fost ignorabil încă de la bun început, cum bine remarca și domnul Corneliu Leu după prima citire: „v-am parcurs cu interes toată cartea pe care, intrigat (este un merit, o carte trebuie să-ți trezească un sentiment, indiferent care, numai să nu te lase placid) am constatat că nu știți pentru ce ați scris-o.” Sau cum spunea o altă distinsă doamnă a Literelor, insistând însă să nu i se pomenească numele „Are prospețime și câștigă atenția cititorului. Cu o bună redactare poate ieși o carte chiar bună.”

Au trecut anii. Din teama de a nu comite un sacrilegiu trăgând foloase de pe urma destinului dramatic al eroinei nu m-am grăbit cu publicarea. Cu timpul, însă, personajul principal s-a transformat în cu totul alt om, nemaiavând multe în comun cu corespondentul lui din viața reală, așa cum nici personajul povestitor nu mai are legătură cu mine, autoarea.

Trecând peste vanități și orgolii personale, judecând la rece ecourile primite până acum, mai toate părerile converg într-o direcție: se pare că e o carte demnă de luat în seamă. Meritul meu se limitează la faptul de a o fi pus pe hârtie, dar e și asta ceva. Mă consider un fel de executant-scrib; am avut într-adevăr impresia, în timp ce scriam, că-mi dicta cineva textul din „off”, ca un sufleur de la teatru.

Și iată că deja am pomenit un termen din lumea actorilor, când de fapt cu totul altceva doream să spun până a ajunge la acest punct. Păstrez ideea cu punerea în scenă și revin scurt la manuscris, ca să înțelegeți despre ce e vorba.

Totul a început așadar cu povestea vieții lui Eli, care are aspect preponderent biografic, pentru că realmente trebuia să umple golul pe care ea l-a lăsat. Pe măsură ce avansam în așternerea amintirilor, personajul și acțiunea se descătușau parcă, devenind din ce în ce mai complexe. Firesc, veți spune, căci nu poți vorbi despre un om fără să-l încadrezi în spațiul și în timpul în care a trăit!

Personajele secundare au dat năvală peste firul epic, pe care inițial mi-l doream cât mai neutru și imparțial, revendicând dreptul la replică. Așa se face că „Aproape tot ce știu despre Eli” s-a transformat într-o adevărată frescă a anilor nouăzeci, o fotografie crudă și încărcată de suspans și emoții, care redă palpitant perioada pre – și post-decembristă a României.

M-am bucurat când i-am pus punctul, conchizând Gata, eu atâta am avut de spus!, dar era prea târziu pentru a îngropa povestea pe fundul unui sertar. Apucasem să o trimit spre simplă luare la cunoștință câtorva dintre cei menționați în ea. Sincer, nu mă așteptam să reziste mulți cu cititul până la capăt. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când mi-au venit răspunsuri și încurajări, unele sunând aproape ca un ordin, care mă soma să continui. Dar cum – mă întrebam – din moment ce eu scrisesem deja totul? Cel puțin asta credeam.

Atunci s-a născut personajul Mia, cea care privea totul relaxat, de la distanță sigură, de la New York; iar realitatea s-a transformat în ficțiune sută la sută. Rezultatul nu mai e deloc conform adevărului, fantezia primează, personajele nu au corespondent real; ele sunt mai degrabă un cumul de sentimente și aventuri, pe care poate unii și alții le-au avut, dar în mod cert nu în constelațiile în care le-am asamblat eu. Da, romanul acesta nu e o confidență, e un exercițiu de imaginație. Rămâne o oglindă, dar nu a realității noastre, ci a uneia dintr-un vis, pe care constat bucuroasă că nu sunt singura care l-a visat. Ce bucurie mai mare să-ți dorești, ca scriitor, decât să afli de la mulți că nu ești singurul care simte așa? Redau doar câteva mostre de feedback:

„Am început să răsfoiesc dimineaţa cartea ta, completările şi pe alocuri chiar şi capitolele, şi m-am trezit că se face ora opt seara şi nu mă mai lăsam de ea… Concluzia, o tragi singură.” (G. R., poetă și publicistă)

“De pe vremea adolescenței nu am mai stat nemiș- cat circa 3 ore, cuprins de lectură. Nu este numai o frescă a societății românești din preajma evenimentelor din decembrie 1989, ci și a evenimentelor de după. Cele de dinainte se derulează într-o lentoare bună, încărcată de trăiri pline de valoare, deși într-o epocă fără valoare; cele de după sunt invers, precipitate dar lipsite de sens, pline cu date, fapte fade, cronologie, mereu în așteptarea a ceva ce va urma. Chiar și pentru adepții cifrelor (ingineri și politehniști ca mine, sau pragmatici) este o provocare în a transcrie o concluzie. Ea poate fi chiar și o simplă înjurătură din convingere peste împărtășania de departe. N-ar trebuie oare „altceva”?” (I., inginer)
“Foarte frumos: alert, caractere puternice, portrete pregnante, frază bine articulată.” (G. P., matematician și scriitor)
„Am condus tot drumul cu o singură mână, cealaltă o foloseam să-mi păstrez semn la pagina rămasă și să închid repede lampa la pornirea de pe loc. S-a întâmplat să mă claxoneze la schimbarea în verde a semnaforului, după ce realizau că nu mă mișcam, dar ce contează, habar n-aveau că eram în altă lume. Cartea m-a răscolit într-un fel pe care acum nu pot să îl descriu, sau, mai degrabă, încă nu am curajul să îl recunosc. Eu aș merge mai departe și aș vedea un scenariu de film, sunt destui regizori fascinați de perioada anilor 90; la tine e ca o ramă de tablou, iar personajele au povestea lor, care se poate proiecta și în alt cadru.” (C., manager din domeniul finanțelor)

 
Și iarăși obsesia aceasta a vieții proiectate pe un ecran! În carte se rezolvă surprinzător de simplu prin filmul care încununează acțiunea la final. În realitate se întâmplă ceva asemănător, simetric: cartea bazată pe viață tinde să intervină în viața care i-a dat naștere. Inițiativa unui grup restrâns de tineri cineaști ar putea conduce la ecranizare, exact ca-n carte… și ca-n filmul din carte. După ezitările de a o publica, iată că imboldul decisiv pentru tipărirea acestui volum vine tocmai din dorința de a participa cu ea la festivalul ecranizărilor, propunând-o dezbaterii publice în acest scop. Roata se-ntoarce în mod cu totul surprinzător: realitatea care a modelat romanul devine ea însăși subiectul modelării. Ar fi un cerc perfect dacă s-ar închide cu ultima verigă: transformarea romanului în realitate palpabilă, vizionabilă. Dar acesta e punctul la care las volanul din mână și vi-l încredințez dumneavoastră, cititorilor mei. Și iarăși am impresia că atât am avut de spus, dar ce greu îmi vine să pun punct!

 
Gabriela Căluțiu Sonnenberg Spania, 2015