Ferestre colorate – Rodica Elena Lupu

O invitaţie la lectură

 

După volumele sale de versuri anterioare (Voi trăi… Clipa, Autoportret, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Haos, Cât mai e vreme, Între anotimpuri şi altele) apreciate de regretatul poet şi eseist Octavian Paler, ca şi de maestrul Radu Cârneci, era vremea ca doamna Rodica Elena Lupu să le reunească atent, să aleagă lamura lor, să adauge o bogată recoltă recentă şi să dea la lumină, astfel, apărând această admirabilă antologie, frumos şi potrivit intitulată „Ferestre colorate”.

Titlul ne indică atât varietatea lor, cât şi luminile proiectate de poetă asupra lumii interioare, cât şi a realităţilor din jurul ei.

Din interior, nimic nu lipseşte. Tot ce e omenesc ne răsare în faţă. De la naştere până la moarte, trecând prin toate experienţele vieţii, legate între ele prin sentimentul dominant al iubirii. O căutare perpetuă, întâlnim şi despărţiri, fericirea şi nefericirea, care sparg monotonia vârstelor şi anotimpurilor. O metaforă a fenomenului o găsim în această Scară cu flori:

 

Urcăm cu inima uşoară

Cu-n trup care-a crescut treptat

Purtând în spate trista scară

A tot ce-a fost şi am uitat.

 

 

Ne avântăm pe calea înaltă

Purtând doar clorofila-n gând

Şi-apoi cu floarea laolaltă

Ne pomenim visând, cântând.

Iar când se-aprind din noapte zorii

Şi nu mai ştim ciopli lumina,

Alunecăm pe scara florii

Luând în braţe rădăcina.

 

Şi tot aşa, dintr-un poem mai amplu Amintiri, aceste strofe revelatoare:

Am luptat pentru amintiri,

Le-am împletit în ghirlande

În ele sengeamănă

căldura unui dulce glas,

culoarea unei blânde seri,

o caldă mângâiere

sau rana unei despărţiri.

 

Nu mai suntem decât aşteptare

Ca să treacă timpul

înşirăm gânduri,.

Dorul e focul ce arde speranţele

dorinţele, durerile…

Cenuşa ce rămâne…

 

Doar prin amintiri, zice poeta, prin ele pot crede:

Că iubirea-i anotimpul

de veghe al destinului.

 

Frumoasă şi această întrebare De ce?

 

Iubire, tu

De ce eşti nemiloasă?

De ce mă-ntorci

la primii tăi fiori?

Şi mă priveşti

           şi mă măsori

ca o fereastră nouă de la casă…

Iubire, tu…

Pedeapsă luminoasă…

Tot de lumea aceasta interioară, ca la alţi poeţi ardeleni, ne întâlnim cu Casa părintească, Nu am utat, Bunicul şi bunica şi duioşia din Iubită mamă:

Nu te-am uitat, nu te-oi uita,

Prin vis te chem, iubită mamă,

Să te întorci în viaţa mea,

Căci fără tine-mi este teamă.

 

E-atâta răutate-n lume,

Nu ştiu pământul cum ne ţine,

De-aceea eu te rog anume

De sus să te-ngrijeşti de mine.

 

Multe, foarte multe alte versuri ar putea fi citate ca să ne convingem că poeta se mişcă atât de firesc în acest univers interior, cu toate tainele şi frumuseţile lui. Şi numai un poet adevărat le poate scoate la suprafaţă fără a le bagateliza.

O altă mare parte din această antologie este reprezentată de lumea dinafară, de istorie şi peisaj, până la elementele mărunte ale cosmosului, cum ar fi simplul contact cu Iarba:

Ascultaţi iarba cum cântă
Înnăuntru, în afară.
Cel care de ea se-ncântă
Niciodată n-o să moară.

 

Ce să mai zicem despre acest Peisaj real şi simbolic?!

Tufişuri verzui…

Umbrele negre-ale stâncilor

cad pe pământ…

Câmpuri cu mirişti rostogolite

Reflexe de apă…

 

Munţii se-nvăluie-n aburi

de-argint strecurat.

Nori nemişcaţi – blocuri metalice –

apasă pe visuri…

Sus, foarte sus,

pe stânca cea mai înaltă

stă atârnat un copac…

Figură de visător…

La picioare, supărat, un torent…

Se-aude plânsetul muntelui…

 

Şi eu, rătăcind printre toate…

 

Numai un poet şi pictor modern poate contura un asemenea tablou! Altele asemănătoare sunt intitulate: Pescăruşii, Toamna, Anotimpul ploilor, Înspre asfinţit, Seara, Ploaia, O nouă zi etc.

Din când în când, realitatea înconjurătoare e mutată în vis:

Nici un nor împins de vântul dinspre apus

Nu întuneca cerul palid.

Casa se înălţa neatinsă

Ca şi când aş fi părăsit-o în ajun,

Numai grădina urmase legea junglei.

 

Trandafirii se întovărăşiseră

Cu o grămadă de bălării fără nume,

Plante sărmane, vitregite,

Care se agăţau de rădăcinile lor

De parcă şi-ar fi dat seama de umila lor obârşie.

 

Tot aşa, asistăm uneori la viziuni caudate ca această Toamnă a tuturor animalelor:

Se pare că oamenii s-au scuturat,

Că oraşul e plin de schelete de cretă,

Că întreg peisajul s-a înfăşurat

Într-un aer subţire cu sticlă de eprubetă.

 

Se spune că timpul se stinge încet,

Pe cer astronauţi deşurubează stele

Şi că totul doarme perfect,

N-au dat de viaţă pe niciuna din ele.

 

   Ba mai mult, se pare că şi animalele mor

   Lăsând locul liber insectelor viitoare

Ce se vor mulţumi cu un cer incolor

În care nicio pasăre n-o să mai zboare.

 

Alte asemenea viziuni le vedem în Rezervaţie:

Cu braţele ridicate

în semn de victorie,

Un om

pe marginea prăpastiei râzând.

E nebun! E nebun!

ţipă vulturii negri (…)

 

Sau în Drum închis:

Să vorbim despre altceva,

Despre copaci sau statui,

Despre ceva ce nu se mişcă

Şi nu poate vorbi.

 

Să facem aluzie doar la realitate

Ca nu cumva realitatea

Să se supere pe noi.(…)

 

Şi tot aşa, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Pe gazon, Lanţul slăbiciunilor legii, cu trimiteri polemice actuale:

Cei care conduc o ţară

nu respectă Legea.

Cei care fac Legea,

nu respectă Legea.

Cei care păzesc respectarea legii

nu respectă Legea.(…)

 

Nu este cazul să poposesc mai îndelung  în acest univers real sau închipuit, normal sau straniu, ce naşte Trompete şi păpădii, fiindcă:

 

Toate acestea au ceva

din umanismul subţire

şi întârziat al tinerilor gânditori

din acest început de veac.

Deşi mulţi vor spune că,
desigur,
asemeni lui El Greco
sufăr de astigmatism ideatic,
tot ce se poate,
dar Zgârîie Norii,
turnul Eiffel,
rachetele,
păpădiile…?

 

Închei aici această simplă invitaţie la lectura noilor Ferestre colorate ale acestei poete plină de har, ajunsă, evident, la maturitate deplină, stăpână pe toate mişcările care dau originalitate universului său, cu muzcalităţi interioare, ori revărsate generos, ca să ne cucerească şi să ne încânte.

 

Ion Brad,

27 Ianuarie 2015