DATORIA DE A CĂUTA ADEVĂRUL

Corneliu FLOREA

„Romanii, pentru a exploata în linişte minereurile din Rodna, au închis accesul din Maramureş spre Valea Someşului cu două fortificaţii puternice de pământ, ale căror urme se văd şi astăzi. Una la intrarea pe Valea Sălăuţei, lângă Salva, pe locul numit  Dumbravă; iar altă la sud de Romuli, la 10 km de trecătoarea Şetref, la o înălţime de 500m., pe locul numit Tarniţa Neagră, pe ţărmul stâng al Sălăuţei”.

Paragraf din Istoria  Maramureşului a profesorului Alexandru Filipaşcu de Dolha şi de Petrova, doctor în filozofie şi teologie, Editura Gutin, 1997. pag.19 (şi subsemnatul a sprijinit reeditarea acestei Istorii a  Maramureşului).

Cine tulbura liniştea romanilor ce exploatau bogăţiile Daciei?

DACII  LIBERI  din MARAMUREŞ!

Despre dacii liberi ai Maramureşului am auzit, pentru prima dată, de la un profesor de istorie în bufetul Comunei Leordina, din Maramureş, unde, în 1963, am fost repartizat  medic de circumscripţie. În anii aceia, ai păşirii cu avânt pe drumul gloriosului comunism, intelectualitatea  satelor avea la dispoziţie bufetul comunal, unde, pentru că în vino veritas se spunea ce nu auziserăm prin şcolii şi facultăţi. Tot atunci, am auzit din gura  profesorului, fugit din Bucureşti să scape de stafiile albastre, de asemenea pentru prima dată, întrebarea: „Cum, mama supărării, vorbesc maramureşenii româneşte ca ceilalţi români, dacă romanii i-au închis în afara Daciei cucerite de ei?!” O asemenea întrebare nu am mai auzit  niciodată, m-a uimit peste măsură, mai mult mă urmăreşte încă, pentru că trebuie să aibă şi un răspuns corect.

Mult mai târziu, eram deja în Canada de mulţi ani, când am citit cărţile de călătorii ale medicului scriitor, Dr. Victor Coroianu din Germania, şi am luat legătura dânsul. Tocmai se întorsese, plin de imagini şi idei, din Britania şi în discuţia purtată, la un moment dat, a pus aceiaşi veche întrebare: „Nu înţeleg cum se face că romanii au stat în Britania patru sute de ani şi nu s-a prins latină de ei, în timp ce în Dacia au stat numai o sută şaptezeci de ani şi noi vorbim o limbă similară?” Alt mister istoric! Dacă dânsul nu avea răspuns, eu ce să spun. Am persiflat, probabil nu sunt aşa de dotaţi neuro-senzorial ca noi, apoi e şi mare diferenţă de IQ în defavoarea lor pe care o maschează prin infatuarea şi aroganţa lor recunoscută în toată lumea.

Colegul meu mai mare, mai umblat şi înţelept, mi-a zis: „În Iordania au stat şase sute de ani şi latina romanilor acolo e zero!” Şi acest argument m-a pus pe gânduri, simţindu-mă  şi mai încurcat, amintindu-mi de întrebarea profesorului de istorie din Leordina „Cum, mama supărării,…” fiindcă aşa încep întrebările grele în Maramureş. Adică, dacii liberi şi-au păstrat obiceiurile strămoşeşti peste veacuri iar limba lor, maternă, au schimbat-o, doar aşa că au auzit că o parte din marele regat a lui Decebal a fost cotropit de legiunile romane ale lui Traian  şi au rămas pe acolo un timp. Apropo, domnule coleg, cu câte legiuni a venit Traian în Dacia?

În timpul războaielor  au trecut Dunărea vreo opt sau zece legiuni, după cucerire au mai rămas patru un timp, apoi numai două până la retragerea aureliană, în Anul Domnului 275. Şi cât de mare era o legiune, dacă nu e cumva  secret militar? Istoricii militari spun că o legiune avea cinci, şase mii de oameni. Atât! Atât… Şi cu legionarii ăştia au cucerit un sfert din Dacia, iar după o sută şaptezeci de ani, TOATĂ DACIA, cucerită şi necucerită, vorbeau precum legionarii romani? Să fim serioşi, lucizi şi raţionali şi să nu mai credem aşa ceva! Cu acest subiect am intrat într-un labirint istoric din care nu mai putem ieşi doar cu noi date istorice şi logica istorică. Pentru noi nu există ghemul Ariadnei, zeiţa aia frumoasă a cărui nume înseamnă prea sfântă şi de sfântă ce era l-a ajutat pe Theseus să iasă din labirint să o şteargă cu el deşi era căsătorită cu Dionysus.

Nu fi rău, nu-i treaba noastră, lasă mitologia greacă deoparte să nu te audă Hera, o ranchiunoasă şi jumătate, te poate picta lui Zeus şi să vezi ce surprize! Dar pentru că veni vorba de fidelitate, crezi că femeile dace care s-au iubit cu legionari şi au născut copii nu i-au mai învăţat  limba maternă, ci de mici le cântau numai cântece de leagăn în jargon roman?

Nu se poate aşa ceva, e împotriva firii materne. Este încă un argument că în locul adevărului istoric despre „Limba Dacilor”, noi avem fabulaţii mai excentrice decât cele din mitologii. Aşa de curiozitate, te rog domnule coleg, cam câţi daci erau în Dacia acelor vremuri? Greu de precizat, sunt cifre între 650.000 şi 1.200.000 de locuitori. Şi nu ştiu dacă aceştia au fost din TOATĂ DACIA sau numai din sfertul cucerit şi stăpânit  de romani. Înclin să cred că sunt numai cei din provincia romană, fiindcă romanii făceau recensăminte pentru taxarea supuşilor, ori în Maramureş şi Moldova erau daci liberi, netaxaţi. Cine ştie câţi or fi fost de toţi.

Şi cât mai trebuie să rămânem la vechile idei, că împăratul Traian a venit în Dacia şi cu ideea unui nou experiment să facă din daci un nou popor, latinizându-i cu vulgara lor din Latium? Doar istoria antică atestă clar că legiunile romane numai au luptat, cucerit şi stăpânit. E o logică istorică, ironic formulată, care subliniază absurdul acelei vechi teorii istorice arhicunoscută, când e clar ca legiunile romane au venit să cucerească Dacia  pentru aurul ei! Vestea aurului dacic ajunsese de mult deja la Roma şi nu numai vestea dar şi aurul. La fel a fost şi cu sarea, de la care a şi derivat cuvântul salariu, fiindcă legionarii primeau şi un săculeţ de sare. De fapt, acum se şi observă că romanii s-au întins în Dacia atât cât să cuprindă şi să stăpânească aceste două bogăţii şi au păstrat două legiuni ca să supravegheze şi apere cele două mari resurse. Legiunea Gemina XIII-a la Apulum (Alba Iulia) pentru aurul din Munţii Apuseni şi Legiunea Macedonica a V-a la Potaissa (Turda) pentru sarea cea pură de acolo. Pentru acestea  exploatări avem dovezi istorice, pentru romanizarea dacilor nici unul! Dar din labirintul istoric în care ne aflăm, discutând originea latinităţii noastre, avem semnale că de la început  romanii se înţelegeau cu tracii, cu geto-dacii deci era o înrudire de limbi. Eu zic chiar o mare înrudire de limbi, aşa că mamele dace continuau să cânte copiilor lor aceleaşi cântece de leagăn ce li s-au cântat şi lor; fiindcă  limbă maternă era acolo şi a rămas acolo până la noi!

O, ce frumos şi adevărat sună. Şi eu cred că limbile noastre au fost înrudite înainte de sosirea legiunilor române în Dacia. Mai mult decât a crede, am siguranţa comparând  cu situaţia altor seminţii şi popoare cucerite de romani şi punând în calcul şi faptul că ungurii, turcii şi habsburgii practic au dominat mai mult în Dacia Superioară – Transilvania – şi poporul, urmaşii daco-geţilor, nu şi-au schimbat obiceiurile şi limba.  Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latină  vulgară din  Latium. Bună explicaţie, la care vreau să mai adaug că în Dacia Inferioară  nici nu au staţionat  legiuni romane, doar câteva cohorte şi centurii romane, şi urmaşii geto-dacilor de acolo vorbesc aceiaşi limbă precum  dacii tăi liberi din Maramureşul tău drag.

*

Da, de suflet îmi este Maramureşul meu drag, i-am dat trei ani din tinereţea mea. Vorbind de tinereţe, se ştie despre Mihai Eminescu, ce a stat o vară întreagă la Blaj, că a devenit un ardent adept al RESTAURATUM DACIA şi a expus în Asociaţia Carpaţi asemenea idei. Şi corifeii Şcolii Ardelene şi-au pus întrebările noastre de astăzi, cercetătorii vor găsi probe şi subînţelesuri. E drept că ei, întâi de toate, au fost animaţi de ideea trezii în conştiinţa românilor ardeleni a sentimentelor de nobleţe a originii noastre latine, dar după venirea romanilor în Dacia. Da, atunci, a fost o mare lumânare şi mângâiere a  sufletului românilor din toată Dacia Antică, un act de identitate. În acel moment istoric numai atât se putea face în Ardeal unde descendenţii daco-geţilor, majoritari aici, erau consideraţi venetici şi toleraţi.

Înţeleg, e adevărat, atunci numai atât puteau face în Ardeal. Şi aşa au avut de suferit. Pentru că m-ai antrenat, vreau să mai precizez nişte fapte. Latină de acum, ori de acum o sută de ani, se deosebeşte substanţial de latină cu care au venit legiunile lui Traian în Dacia, Între timp s-au produs schimbări de cum o vorbeau dacii cu romanii atunci, din două motive: unul imperial şi celălalt universitar. Roma imperială a avut o mare puterea economică să-şi dezvolte o nouă cultură şi a început să-şi şlefuiască limba, apoi, şlefuirea spre perfecţiune s-a realizat  prin universităţi, ce au răsărit ca ciupercile în lumea catolică, unde se folosea o latină academică. De toate astea noi, urmaşii geto-dacilor, am fost lipsiţi. Şi parcă astea nu ar fi fost destule, a mai fost o fisură adâncă retragerea romanilor înainte de a deveni creştinismul religia oficială a imperiului şi apoi prăpastia înglobarea noastră la biserica bizantină. Mă opresc aici fiindcă tu eşti ortodox!

Şi cei dacă sunt ortodox, e de la părinţii mei şi aşa rămâne, asta nu mă împiedecă să fiu cinstit în faţa adevărului şi să fiu drept, să recunosc deschis cât am pierdut că ortodoxismul nostru a luat alfabetul chirilic în loc de cel latin. Suntem singuri printre latini ce am fost înţepeniţi în chirilice şi prin ele am rămas fără universităţi timpurii. Să mă contrazică cine vrea, dar cu argumente, nu cu injurii şi blesteme de babe bigote!  Eu am un respect deosebit faţă de cei ce s-au unit cu Roma, ca o salvare şi emancipare naţională a ardelenilor români. Mă ridic în picioare în faţa greco-catolicilor de la Blaj, de unde s-au ridicat corifeii Şcolii Ardelene ce au propagat latinismul, poate mai exagerat, tocmai ca să fie perceput mai repede, să se recupereze, cel puţin simbolic rămânerea în urmă. Şcoala Ardeleană, la vreme ei, a sugerat şi militat pentru introducerea alfabetului latin, normal pentru o naţiune latină. Şi dacă tot am ajuns aici, e bine să o luăm şi noi pe urmele lui Mihai Viteazu, a lui Mihai Eminescu şi a multor înaintaşi  clar văzători, a milioanelor de patrioţi şi împreună să decidem ca ţara noastră să se numească DACIA. Da, întâi ar fi o dreptate istorică şi un act de recunoştinţă faţă de cei ce au format un regat unit prin limbă şi sânge – pardon, astăzi se zice ADN – aici în urmă cu peste două mii de ani. Şi ca fapt divers, pentru străini, ar fi o diferenţiere între daci şi rromi. Ştim că o asemenea schimbare e costisitoare, au făcut-o şi alte ţări pentru identitatea şi mândria lor.

A trecut atâta timp de aceste confesiuni din dragoste firească de ţară şi neam iar, astăzi, privesc cu silă şi dispreţ  la cei ce o guvernează jefuind-o şi vânzând-o pentru treizeci de arginţi tuturor străinilor şi mă întreb unde sunt dacii liberi să se opună schimbării aurului pe cianură. Ştiu că sunt prezenţi în noua generaţie şi se vor ridica, vor păstra şi apăra DACIA.

Corneliu FLOREA

octombrie 2013

Winnipeg, Canada