Jurnal londonez (5)

Jurnal londonez (5)

Autor: Lavinia IANCU

De ziua mea…

Dragii mei, probabil v-aţi întrebat ce am făcut… de ziua mea! Ei, în primul rând vă spun că nu simt că a mai trecut un an… Parafrazându-l pe regretatul Gică Petrescu, în simpaticul său cântec „Vârsta mea” zic şi eu că „Peste mine nu a trecut vremea, Numai el e Gică-nenea…”. Aşa o fi?! Principalul e că sunt optimistă! Se zice că oamenii veseli şi optimişti arată mai tineri… Cine ştie!

De ziua mea nu am făcut ceea ce mi-aş fi dorit şi anume să vizitez Grădina Zoologică din Londra, şi London Eye, şi Madame Toussaud, şi Aquarium şi poate să mai şi „chefuiesc” puţin seara cu amicii de aici… Dar cum socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nu mi-am putut permite să fac prea multe din cele propuse iniţial, aşa că tot eu am hotărât că până în 8 iulie 2012… în fiecare zi va fi ziua mea de acum încolo şi că voi încerca să mă bucur de fiecare zi ca şi cum ar fi ziua mea de naştere! Şi cum mă aflu pe meleaguri britanice am să zic şi eu „make and take the best of it”, precum spune englezu’.

Mai întâi rezolvăm finanţele…

Aşadar, de ziua mea, am ajuns să rezolv în primul rând nişte probleme administrative şi anume banii cu care am venit, euro să-i schimb în lire, pentru că din păcate nu am venit cu lire de acasă, ceea ce a fost o greseală! Dar omul cât trăieşte învaţă, aşa că am învăţat şi eu tot pe pielea mea şi am pierdut ceva bani la paritate. De exemplu, aici banca nu primeşte bancnotă de 500 de euro, chiar dacă acestea există pe piaţa monetară. Asta e politica lor, şi de ce o au nu îţi explică, ci pur şi simplu îţi spun „that’s it”… asta e şi trebuie să o accepţi aşa cum e. În fine până la urmă am reuşit, ca norocul, să schimb ultimii bănuţi cu ajutorul unui amic de aici şi… totul a fost ok. Dar oricum paritatea e mai bună dacă se face tranzacţia în România, adică, dacă, cumpăraţi lire de acolo atunci când vreţi să veniţi aici… Altfel pierderile sunt destul de substanţiale!

Şi dacă tot am fost la capitolul finaciar, vă spun că am fost invitată la banca unde am contul deschis să îmi arate cum se foloseşte aici „online banking”! Da! Ca un cadou de ziua mea!  Ce drăguţi! Şi cu asta… basta! Gata cu treburile administrative!

Lupta cu pizza!

Mai pe la „lunch” am luat masa cu un amic la un restaurant cu specific italian, unde chelnerii erau spanioli! Multiculturalism 100% în Londra anului 2011!

Aşa că… dacă e italian am comandat normal… PIZZA. Până aici toate bune şi frumoase. Vine pizza, hmmm ce miresme! Dar stai puţin, că nu prea mă pot apuca de ea, fiind rotundă şi nefeliată! Interesant, mă gândesc, probabil au uitat tacâmurile! Ei asta e, îmi zic eu în sinea mea! Nici o problemă, se întâmpla oricui, agitaţie, clienţi, grabă, ginta latină… No problem sir! Îl rog pe „spanish waiter” să o felieze… la care mă trezesc că îmi aduce feliatorul la masă să mi-o feliez singură. Pizza, desigur! Am uitat să spun că nu era restaurant cu autoservire!  Mai pe urmă am aflat că în unele localuri de aici se practică şi chestii de genul ăsta pentru că sunt atât de mulţi cretini şi de exageraţi „cu datul în judecată pentru orice”, încât te trezeşti că mă apuc să dau restaurantul în judecată că nu mi-au tăiat felia de pizza cum trebuie!  Dar la varianta că mă pot tăia cu feliatorul în incinta restaurantului lor nu s-au gândit! Hmm trebuia să vină românca Lavi, cea deşteaptă şi logică (am voie să mă laud de ziua mea! Sic!) să le explice că dacă omul e procesoman şi vrea să îi dea în judecată o poate face sub orice motiv… cum de altfel se practică aici şi în domeniul muncii şi nu numai! Şi culmea e că se mai şi câştigă procese! Şi uite aşa sunt veşnic ocupaţi avocaţii „engleji”. 

Pisica de mare cea bună

Astfel mi-am petrecut o jumate de zi de naştere, după care m-am despărţit de amicul cu care am prânzit. Apoi m-am dus frumos, singurică-singurică, că doar tot îmi face plăcere compania propriei mele persoane, la Aquarium, cu căştile în urechi pe ritmurile muzicii anilor  ’80… chiar dacă afară e când noros când soare ba chiar la un moment dat ploaie! Acolo am avut o experienţă foarte interesantă cu o pisică de mare. Am să vă povestesc! La un moment dat după ce te plimbi prin „aqvarium”, care de fapt e ca un labirint cu bazine, cu fel de fel de peşti, de la soiuri de rechini şi pisici de mare, până la meduze, broaşte ţestoase, corali, căluţi de mare, ba chiar şi un schelet de balenă. În fine, după slalomul făcut în acest labirint de bazine, ajungi la un bazin deschis, şi destul de jos, care ajunge ca înălţime până la buric (pardon!) unde erau mai multe pisici de mare mai mici şi peşti… La un moment dat apare nici nu ştiu de unde o pisică de mare mai mare pe care o văd îndreptându-se spre mine foarte elegant şi lin… ca şi cum ar vrea să facă o reverenţă şi să-mi ureze la mulţi ani! A venit până în faţa mea, atât de aproape că dacă mă aplecam puţin puteam să o mângâi, s-a ridicat, s-a uitat la mine câteva secunde, s-a intos peste cap făcând un un flick-flack foarte elegant şi a plecat mai departe unduindu-se graţios. Mi-a plăcut atât de mult, şi m-a făcut să mă simt atât de bine că am ieşit zâmbind de acolo şi mă gândeam ce mult înseamnă să ne putem bucura de un lucru atât de mărunt care uite că îţi poate face o zi, sau măcar câteva ore mai frumoase. Abia mai apoi mi-am adus aminte de simpaticul australian iubitor de animale, Steve Irwin, şi moartea lui tragică cauzată de o înţepătură a unei (alte) pisici de mare! Brrr! Aia cred că era o pisică rea!

După ce am ieşit de la Aqvarium, pe când traversam podul de lângă Parlament, am văzut acolo un domn care cânta atât de frumos la acordeon! Erau secvenţe din operele lui Albinoni şi Ceaikovski! Foarte frumos! Un alt motiv să mă simt bine şi să zâmbesc… „Life it’s beautiful”, mai ales pe ritmurile muzicii. Şi cam aşa… mi-a trecut „ziua mea” care… a fost o zi de vineri londoneză.

La Harrods cu Brad Pitt!

Dar cum weekendul se apropia m-am gândit să o prelungesc şi să „mă sărbătoresc” şi sâmbătă şi duminică! Aşa că sâmbăta mi-am păstrat-o pentru shopping şi cum am prins „reduceri”… am profitat puţin. Aici când sunt reduceri, încerci să cumperi ceva, deoarece se zice că sunt reduceri reale, uneori până la 70%! Inclusiv chiar şi de la faimosul Harrods îţi poţi permite să îţi cumperi ceva! Apropo, am fost înăuntru! Arată ca un muzeu. Nu e de mirare că era locul preferat pentru shopping al Prinţesei Diana! Foarte frumos! Ba chiar şi Brad Pitt a fost acolo! Dar nu când am fost şi eu… Deci nu ne-am întâlnit! Păcat! Se zice că au închis magazinul doar pentru el, bietul de el… A plătit pentru că a fost pus la dispoziţie sa  (magazinul desigur!)  câteva milioane de lire. Media vânzărilor de la Harrods pentru o zi e în  jur de două  milioane de lire! Numai pentru zi! Doamne câţi copii şi bătrâni, câini şi pisici ar putea fi sătui şi sănătoşi pe banii ăştia!

Cine mi-a şterpelit „sidiul”?

Aş vrea să vă mai spun că dacă am stabilit că e „ziua mea” şi sâmbăta şi am fost la shopping, am cumpărat nişte cadouri şi pentru cei dragi de acasă, nu numai pentru mine. M-am cadorisit cu trei „sidiuri” cu Andre Rieu, care erau la reducere. Hmm, nici nu ştiţi cât de  încântată am fost… hahaha! Dar cum nu am cd player la mini laptopul ăsta al meu, nu am avut posibilitatea să ascult minunata muzică cumpărată… aşa că, abia după vreo trei zile mă trezesc să mă uit eu mai atentă la cd-uri… şi să caut încântată pe youtube secvenţe cu concertele respective… Când îl deschid pe cel mai important (zic aşa, deoarece avea şi un  dvd bonus) ia „sidiul” şi „dividiul” de unde nu-s! Mi se dăduse doar carcasa, pentru care am plătit cinci lire! Scump doamnă, scump…., mă gândeam în sinea mea… Credem că cineva a şterpelit cd-ul înainte de al cumpăra eu! 

Disperată şi nervoasă, mă pun să caut în gunoi după chitanţă, deşi eu mereu păstrez chitanţele… dar deja trecuseră trei zile… aşa că m-am uşurat de câteva hârtii. De obiceim după cum v-am mai relatat, aici totul se ţine, de la cea mai mică chitanţă până la orice bonişor… După ce m-au trecut toate transpiraţiile dau într-un final (fericit!) de chitanţă. Evrika!  Aşa că „mâine” foarte hotărâtă mă duc înapoi la magazin să cer să îmi dea un cd nou. Aşa s-a şi întâmplat! Doar sunt într-o ţară civilizată! Fără nici o problemă am primit un cd-ul nou, cu tot „necesarul”! Se pare că e ceva obişnuit şi aici să se fure compact discuri din carcasele lor! Aşa că preferă să păstreze doar ambalajul la vedere.

Hoinărind deprimată prin Londra şi împrejurimile ei

E un furnicar de nu vă puteţi imagina, aici în zonele de shopping: Piccadilly Circus, Marble Arch şi Oxford Circus. Exact ca în filme. Precum la New York în Times Square. Obositor, dar palpitant totuşi. Continuăm deci povestirea! Tot în ziua de sâmbătă după masă, am dus un tort la salonul unde fac practică, să le cinstesc şi pe colegele de acolo!  Am primit de la şeful salonului o sticlă de rom cu aromă de cocos (!!!), că deh, Domnia Sa e mare băutor de alcool… deşi nu e englez! E polonez, dar nu contează… Fetele mi-au oferit un minunat buchet de flori.

Duminică am fost invitată de fosta colegă de liceu, care e pe aici de unsprezece ani, să merg la ea în vizită. Stă în zona Kent, în orăşelul Tunbridge Wells, la 40 de minute, cu trenul, de Londra.

Şi uite aşa mi-am petrecut weekend-ul dedicat mie! Deşi, iniţial îmi pusesem în gând să organizez un party de ziua mea, sub formă de croazieră pe Tamisa… M-am răzgândit din păcate deorece în ultimele două săptămâni am trecut (inclusiv de ziua mea!) printr-o perioadă mai deprimantă, cu toate că nu era nimic trist ci doar îmi pierdusem din entuziasm şi simţeam o oarecare indiferenţă faţă de orice. Mi-am dat seama de ce! Pentru că eram obosită! Pentru că în perioada respectivă dormeam foarte puţin. De la ora 1, 2, 3 noaptea până pe la 8, 8 jumate… când îmi dădeau deşteptarea urletele de copil şi plânsetul de bebeluş al vecinilor… Plus că am pierdut câteva nopţi în perioada respectivă hoinărind prin Londra, aşa în plimbare, şi după cum v-am mai spus… oraşul nu doarme deloc, e luminat „al giorno”, şi te aşteaptă cu braţele deschise să îl cucereşti… Şi cum, un om normal are nevoie  de opt ore de somn, probabil că am ajuns în faza în care mi s-a acumulat foarte multă  oboseală. Dar slavă Domnului am depăşit-o, zic eu!

Iar mă chinuie NIN-ul!

Aşa se întâmplă când te năpădesc gândurile. Mai ales că prima aplicaţie pt NIN mi-a fost refuzată pe baza că nu am furnizat acte suficiente din domeniul muncii. Ceea ce era de fapt imposibil, pentru că aici toată lumea te întreabă de NIN la interviu, atunci când mergi pentru angajare. E simplu! Fără NIN nu te angajează nimeni, şi fără loc de muncă nu mi se acordă NIN-ul! Aşa că ieşi din cercul ăsta vicios dacă poţi! Mai ales că aici nu sunt încântaţi să lucreze cu PFA, pentru că dacă eu aş fi PFA şi aş colabora cu un salon şi la sfarşit de an nu-mi plătesc taxele, plecând de la salonul respectiv,  administraţia fiscală poate merge să ceară salonului să plătească în locul celui care se ocupă de ţepe! Aşa că se feresc să lucreze cu persoane fizice autorizate. Asta înseamnă să fii român! Singura variantă e să devii student şi atunci ai dreptul la muncă cu jumate de normă, adică 20 de ore pe săptămână. Dar şi aici e o chichiţă! Nu te consideră student numai dacă faci minimum un an de şcoală, curs lung la ei! Şi desigur, taxa de şcolarizare o plăteşti tu! Vă mai aduceţi aminte că am dorit să fac un curs de machiaj, care are o durată de şase-nouă săptămâni. Acest curs de scurtă durată, nu te consideră „student” şi nu îţi oferă dreptul la muncă! Cea mai simplă variantă pentru mine ar fi să scot din buzunar suma de 3.200 de lire sterline, plata unui curs pe o durată de doi ani  (acesta fiind cel mai ieftin curs ca preţ!) Chiar şi cei de la salon mi-au spus că… nu mă pot angaja, deoarece şi pentru ei e prea complicat să aplice pentru „bule card” pentru mine. Pentru ei înseamnă că… trebuie să demonstreze că nu au găsit pe nimeni mai bun aici şi au fost nevoiţi să mă aducă pe mine din România şi să mai şi plătească pentru asta o sumă de bani! Şi nu se încurcă nimeni cu asemenea fapte de caritate! Aşa că, după o lună de voluntariat la acest salon, am renunţat să mai merg acolo! Începusem deja să nu mă simt în largul meu, pentru că deşi la început italianca cu care mă înţelegeam bine, se comporta conform vârstei (19 ani!) şi mă trata ca pe un una inferioară, care nu ştie să facă ce face ea… şi mă tot verifica faţă de clienţi, deşi nu ea era manager… Aşa că, nu, mulţumesc! Mă consider la fel ca ele doar că am alt stil, adică cel învăţat în România!

Speranţe… de viitor

După atâtea ganduri şi frământări am primit totuşi o mână de ajutor. O propunere de a conduce un salon de cometica nou-nouţ! Eu să fiu responsabilă cu partea de cosmetică şi…  dacă e nevoie de mână de lucru, să aduc din România, dar numai dacă aici nu găsesc staff! Aşa că urmează să vedem ce-o să iasă de aici încolo! Ideea e că m-am liniştit şi am ajuns singură la o conlcuzie simplă. Eu am venit aici să trăiesc o nouă experienţă! Şi anume să vizitez tot ce pot să vizitez, să mă distrez, să merg la concerte, la spectacol de balet, să fac un curs, să leg prietenii, să fac shopping puţin şi dacă pot, să reuşesc să îmi găsesc ceva de lucru şi să strang nişte bănuţi, bine! Dacă nu, atunci cele de mai sus menţionate şi go home!

Am reuşit să fac rost de câteva recomandări (că aici se merge foarte mult pe recomandări) şi să îmi mai întocmesc nişte facturi…….extrase şi alte hârtii şi mai aplic a doua oară şi ultima dată pentru acest NIN păcătos! Aşa că mai pe scurt, aşa stă treaba cu statutul de român în Anglia. Chiar dacă ai psihicul tare şi ai prieteni care vor să te ajute şi te susţin, nu ai cum să nu te frămânţi la ce şi cum ai putea face, şi de acolo mintea nu te lasă să dormi… Tot aşa de acolo se trag alte probleme… Somnul insuficient şi de proastă calitate duce uşor la indispoziţie, stress şi oboseală! Apoi… mai departe la iritabilitate, proastă dispoziţie şi irascibilitate.

E musai să fiu bine… şi auto-sugestia mă ajută! Încerc cât de tare pot să fiu optimistă şi să văd mereu părţile bune şi frumoase. Numai aşa voi reuşi să merg mereu mai departe. Looking to the future!

A să încerc să mă bucur măcar de viaţa de turist.  Am fost de curând cu un amic la Stonehenge şi într-un oraş numit Exeter, din sud, care e ca mărime cam al cincilea sau al şaselea din UK, după Londra. Acolo, majoritatea sunt britanici, doar câţiva studenţi… E un oraş frumos, plin de dealuri. E un oraş istoric. Pe vremuri a fost un oraş roman. Acolo în Exeter mai sunt rămăşite ale unei fortăreţe romane. Drumul spre Stonehenge şi Exeter l-am făcut pe ocolite pentru a vedea cât mai mult din country side-ul britanic. A fost minunat, plin de verdeaţă, de soare, cu cer curat cum nu am prins decât de două ori în cele şase săptămâni de când sunt la Londra. Minunată experienţă a fost, chiar dacă am impresia că totul se derulează foarte rapid şi nu apuc să stau şi să savurez fiecare loc vizitat aşa cum îmi doresc. Dar măcar ajung să le văd… chiar şi dacă unele doar fugitiv.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

20 iulie 2011