Interviu cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Călătoria de la sacrificiu spre blasfemie şi retur,
cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Autor: Gabriela Petcu

    ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
  (Ion Plebeu)

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.
L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.
Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta.
În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

 
La Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”.
Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.
Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al carui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrete coplesitoare, un tablou al parintilor foarte tineri în acele vremuri, încarcat de emotie si pastrat cu sfintenie. Într-un moment de cumpana, de incertitudine existentiala, o mâna este asezata pe umar în tacere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut sa se spuna. Copilul Florinel-Constantin, priveste aceasta scena si creste, devine adultul Andrisan, traieste intens furia vietii, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativa a relatiei de cuplu, acea mâna linistitoare care tamaduieste îndoielile lumii.
Vorbind despre copii si parinti, Andrisan face o remarca, atentionând pe acei dintre noi care vrem cu orice pret ca odrasele noastre sa devina artisti. „Este cea mai mare greseala sa împingi un copil fara talent, spre scoli de arta. Prin munca, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua si atunci, ar fi un om nefericit”.
Si ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistica. „Nu poti face saltul într-o singura generatie decât extrem de rar si cu asumarea riscului uzurii întregii vieti. Un bagaj genetic foarte bun si o familie care sa nu fi fost alterata de înstrainare, este platforma care lanseaza si sprijina competenta catre podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectati de comunism. Aceasta alterare, continuata timp de trei generatii, ne-a facut sa credem ca este posibil sa trecem de la sapa la intelectualitate rasata si sa transferam valori „de la Bârca la  Viena… si înapoi”, sa ne închipuim ca suntem toti egali cu Brâncusi dar fara talentul, efortul si pretul platit de el. Putem si trebuie sa fim egali atunci când ne nastem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar gresim daca încercam sa supunem la vot competenta de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absoluta. Altfel, riscam afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viata într-o ratare sigura si non-profesionalism.”
Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar si al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de conceptii, aparute în urma experientelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoastere a principiilor de baza ale vietii prin arta.

 
Chateau-Renard-L’eglise

Expozitii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, catre casa”, „Nu exista drum; carare se face mergând!”, „Eu cred ca Sisif s-a nascut în Carpati”, expozitii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrari murale si de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Marul început”, „French can-can in Balcani”, activitatile de restaurare, pictura si decor al unor biserici. Toate acestea, merg catre o concretizare a unui stil personal, „andrisaniesco-plebean”, cu autoironie si efort asumat.
Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganta coloristica deosebita, un transfer de suflet spre „acasa”, un dor asezat printre dealurile ce au capatat gust de pamânt reavan, de grâu copt si fân cosit, de case parintesti în care copilaria se ascunde pe dupa colturi încercând sa pacaleasca timpul. Totul pare gata pregatit pentru ca viata sa înceapa din acest moment unic, constient ca relatia noastra cu natura, este darul vietii venit din Ceruri.

 
Peisaj din Bucovina

Daca ar fi sa aiba ocazia la o alta alegere, Andrisan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creatia artistica, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativa cu un oarecare Dumnezeu laic”.
Ca o concluzie la ce am fost si suntem în raport cu istoria si educatia culturala, la nevoia de a reprima efectele negative din viata prin arta,
Andisan atinge scopul „calatoriei” sale. „Eforturi si realizari trecute, experiente si virtuozitati acumulate, vise si proiecte de viitor, eseuri si cercetari ale unei creativitati colective. Toate, au tendinta de a demonstra posibilitatea existentei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultura si armonia contrariilor”.
As încheia cu un citat care se potriveste atât de bine conceptiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan si pe care, multi dintre noi ar trebui sa-l foloseasca într-un început.
“Nu este lupta care ne obliga sa fim artisti, este arta care ne îndeamna sa luptam”. (Albert Camus)
Încerc sa ma despart de acest pictor cu ochi de cer senin si mâini ravasitoare de culori, însa imi dau seama ca as gresi nelasând multe alte idei sa prinda forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morala. Si cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desavârsirea unui fragment de viata dedicat artei de a fi artist.