Cât din România mai este a românilor?

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Foto. George Petrovai