March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

tête-à-tête, NIG și Marin Badea

39 min read

10834926_832877533402458_5187723274677434452_o

 

De obicei, atunci când vreau un poet pentru tête-à-tête-ul de joi, îl aleg,  îi trimit două trei întrebări şi îi cer câteva poezii.
Citindu-l pe Marin Badea, am ştiut cumva că nu trebuie să-l întreb nimic. În mesajul meu către aceste gentleman am scris doar atât : ,, vorbeşte-mi despre tine,,
Şi mi-a vorbit. Cu sinceritatea omului care scrie pentru că are scrisul în sânge, cu răzvrătirea celui care detestă siropul şi pişcotul unei lansări de carte, cu pasiunea înrădăcinatului care nu a plecat prea departe de locul natal pentru că nu a vrut să fie un alt dezrădăcinat care s-a mutat din ,,Bărăganul alienat și tulburător,, la un oarecare etaj 4.

 

Marin Badea, ziarist, Călărași

 

 

Nu sunt… poets & writers. Nu am astfel de ambiții, de fantezii. Am observat că s-a spart conducta cu așa ceva. Am devenit o țară de poets & writers. Și nu fac această afirmație pentru a poza într-un om plin de modestie, ci tocmai pentru a mă delimita de astfel de personaje care-și tipăresc niște aiureli și, automat, devin și scriitori. Poeți sau poetese, după caz. Așa sunt prezentați, așa se prezintă. Lipsa aceasta de măsură mă înfioară. Prozator e Marquez, poet e Borges. Desigur, exemplele nu sunt întâmplătoare, sunt fascinat de cei doi, dar asta e strict o problemă personală.

Eu nu am contacte directe cu mediul literar actual decât în plan virtual, singura mea întâlnire cu așa ceva ar fi putut deveni știre de televiziune. Nu vreau să dau amănunte. Am fost invitat să-mi lansez o carte, la care țin foarte mult, este vorba de Melancolie de sticlă, iar ce am găsit acolo m-a făcut să-mi spun că eu nu am ce căuta printre astfel de personaje. A fost ceva grotesc. De altfel, nu știu de ce am rămas atât de surprins câtă vreme și la mine în oraș am legături, tot ocazionale, prin natura meseriei, cu pretinsul mediu literar, iar percepția este aceeași. În sensul că nu înțeleg de ce mediul ăsta pretins literar consideră că săpunul este un obiect de lux. Știu, poate nu am nimerit într-un anturaj fericit. Dar a fost suficient pentru mine, mi-am spus că nu am ce căuta printre ei, nu că nu mă regăsesc, că eu chiar am treabă, chiar sunt un om ocupat, chiar am respect față de cărți, față de hârtia de scris. Respect hârtia pentru că de pe urma ei îmi câștig traiul de aproape 25 de ani. Și respect și scrisul în aceeași măsură. Spun că fac presă într-un mod aproape eroic. Cu un P.C., cu o imprimantă HP LaserJet 1018, cu un aparat de fotografiat Agfa și un reportofon, aproape în stilul clasic, reușesc, în țara mea, să plătesc câteva zeci de pensii sub formă de taxe și impozite, anual. Ceea ce fac, fac cu fervoare. Da, fac presă, presă de teren, de o căruță de ani. Afirm că știu aproape fiecare cotlot din zona mea. Mi-am tot spus că rolul presei este acela de a fi un vidanjor social. Când ai o astfel de percepție, e normal să existe divergențe de toate felurile. Și am avut, slavă-Domnului. Exact de toate felurile. Anual, am minim 5 plângeri penale. Sunt destui care au impresia că presă e atunci când te duci și ești servit cu un fursec și cu o cafea, iar tu te apuci să însăilezi, ulterior, un text laudativ despre cel care ți-a dat fursecul ăla sau cafeaua aia. Textul ăla nu ajunge niciodată în conștiința colectivă. Presa înseamnă implicare și asumare. Să-ți asumi rolul ăsta de vidanjor social. Iar presa nu este o meserie, ci o vocație. O vor unii, la acest moment, transformată pe șabloane. Cum nu există meseria asta de poets & writers, câtă vreme tot cu o vocație avem de-a face. În presă mă regăsesc, acolo am reperele bine fixate, presa m-a ajutat să îmi fie bine și să îmi fie rău, deopotrivă.

Asta am învățat: că trebuie să ai reacție, că trebuie să ai viteză, că trebuie să ai încredere în ceea ce faci. Și că nu e nepărat nevoie să te raportezi la ceva anume, ca să ai o viziune exactă a lucrurilor. Căci asta spun, nu sunt poets & writers, nu am o stare lirică permanentă, dată fie de opioide, fie de concentrația alcoolică din sânge, genial nu sunt. Am tot repetat, încercând să mă pun în pielea altora care au un stil de lucru pe care nu-l înțeleg: am văzut că unii au momente când sunt loviți de inspirație brusc, brusc de tot, fix la ora 17:00, zi de zi, ei au tot timpul ceva de spus exact la o astfel de oră, sunt bântuiți de muză, iar eu rămân absolut năuc, nu pricep cum dracu reușesc ăștia să-și programeze, atât de precis, emoțiile? Căci asta e poezia, dincolo de mesaj, e emoție. Iar emoția, într-un astfel de ritm, susținut, absolut demențial, când câștigă cel care dă primul știrea, care are acces la ea înaintea altora, vine rar, trebuie pregătită, trebuie cultivată, îi trebuie cadru, condiții, confort. În emoție, în mod normal, trebuie investit. Nu poți avea o emoție despre, ehei!, Del Mar, un loc unde lumea se sfârșește, dacă nu te duci să vezi Del Mar. Dacă nu îl simți! Fără discuție, îl poți vedea, dar asta nu înseamnă că este și obligatoriu să simți ceva. Depinde mult de condițiile în care ai ajuns acolo. Și de ce. Și cu cine. Del Mar spun că este un poem bun de-al meu. Și astfel sunt construite majoritatea poemelor mele. Olivetti iar este un poem bun. Ca să îl scriu, a trebuit să-mi cumpăr mașina de scris. Olivetti. Am avut de ales între așa ceva și Olympia. Dacă luam Olympia, cu siguranță poemul ar fi fost cu totul altul. Sau nu ar fi fost deloc. A fost absolut o întâmplare fericită. Și nu cred că Olympia este o marcă de mașină de scris care să-ți dea o stare lirică. Olivetti, în schimb, e. E mașina de scris cu ajutorul căreia am învățat cum sunt așezate tastele. Dar asta tot acum aproape un sfert de secol. Căci exact asta spun: e emoția mea, e mașina mea de scris, nu știu dacă și cât reușesc s-o transfer celorlalți. Și nici nu mă îngrijesc prea mult ca ea să fie percepută și de ceilalți. Eu nu scriu pentru ceilalți. Și știu că eu scriu despre spații, totdeauna înguste. Melcul este unul din motivele mele. Melcul este anxiosul desăvârșit. E dramatic ceea ce se întâmplă cu el: are o luptă permanentă cu pereții, are sentimentul ratării, știe că spațiul lui nu poate fi și spațiul altora și știe că spațiul altora nu poate fi niciodată și al lui. E absolut tragic. În fapt, dincolo de angoasele care-l băntuie, melcul este un erou, un erou modern, o legendă urbană. Nu poți scrie orice și oricât. Nu e vorba de cantitate. Nu e vorba de teme. Important este ca, în timp, un poem să poată rămână în picioare, să poată rezista. De aceea cred că poemul trebuie scris ca și când nu ai mai putea face nicicând așa ceva. Ca o eliberare. Căci emoția nu poate fi repetitivă. Emoția despre Del Mar nu este aceeași cu emoția despre Olivetti, chiar dacă stilul este același. Sau despre E85, în fapt drumul european 85. Emoția o acumulezi, E85 nu va mai fi niciodată așa cum l-am văzut eu la acel moment. Sau Mirror, un poem despre un sat din Bărăgan, pe care l-am revăzut, oarecum în amănunt, tot după foarte mulți ani. L-am luat la pas, vreme de 30 de minute. E locul în care am copilărit, locul în care nu existau decât tufe de liliac și foarte multă amărăciune. Acolo, exista un singur cimitir. După atâția ani, iată, a mai apărut unul. Oamenii din copilăria mea s-au mutat în el.

del mar

 

nu marea se aude în scoici,
tăcerile noastre își au cuibul acolo,
singurătățile noastre atât de docile,
toată frica,
efemeridele care încă nu s-au născut,
tot ce mai era de ispitit, de aruncat, de lăsat să se vindece,
de strâns în pumni, toată solitudinea, nisipul
și sângele tot mai subțiat,
mai fără culoare,
ca un asfințit prăvălit din ceață direct peste umeri
și coapse
numai noi încăpeam
între pereții aceia, în tencuiala lor de nisip, în strigătul lor fără aer
era la fel de liniște de parcă dumnezeu
nici nu apucase să-și spună prima dorință,
nimeni nu inventase absolut nimic,
nici cerul, nici pământul, nici disperarea sau umbrele
când se rătăcesc
te iubeam
cu rotulele, cu zimții, cu toată mirarea
că în lumea asta se poate muri,
cu toată sarea care apucase să eclozeze
timpul era sărat,
tot spațiul era sărat,
toată încrâncenarea noastră,
tot ceea ce rănisem, ce lăsasem în spate: neștiința despre cum te poți retrage
într-o singură inimă,
despre cum îți poți flutura mâinile, în semn de adio,
despre cum pot coborî albatroșii până la marginea scrumierei,
acolo unde fumul are și el închipuirile lui,
angoasele lui,
del mar era o venă tăiată în mușchi,
era un capăt de linie unde au deraiat
născocirile, unde s-au pră-vă-lit,
căderea lor atât de abruptă se auzea în scoici, iubito,
în scoici,
acolo unde tăcerile noastre își au cuib,
unde singurătățile noastre dorm îmbrățișate, înăbușite,
ca și când ar urma să nu mai viseze
vreodată
cu tot nisipul te iubeam,
cu toate păsările,
cu zborul lor rotund, ca un vânt care pulsează în tâmple
cu toate drumurile pe care încă n-am apucat să pășesc, să le caut,
cu mine, cel din perete,
care îți face semne să taci,
taci!
aici s-au ascuns îngerii
să păcătuiască
până le cad aripile,
până rămân fără aure,
până dispar din icoane,
până devin oameni
și încep să aibă-ndoieli

 

 

olivetti

 

două pufuri seara, înainte de culcare,
aștepți să ți se dilate bronhiile, aduni aer în pumni,
ți-l vâri pe nări, fir cu fir, strop cu strop,
minut cu minut,
bei aer, mesteci aer, scuipi aer,
e necesar să întrerupeți fumatul,
zâmbești, ehei, don diego aniversario,
3 corona tubes, fine handmade cigars,
privești lumea prin rotocoale de fum,
încerci să le faci să danseze, să țopăie pe tavan,
expiri inimi, litere, amintiri,
go back no more, no more,
pezevenghiule,
iată, pășești
sa-ca-dat
într-un oraș pe care-l vezi pentru prima dată,
pe-aici ai mai fost, îți spui, nu ai habar când,
într-o viață din care nu ai mai murit,
nu ai mai reușit să evadezi,
să te strecori,
să curgi,
uite calea mărășești colț cu ioniță sandu sturza,
e un loc plin de magnolii aici,
înfloresc în visele unei femei,
ea a reușit să-ți spele conturul de cretă
de pe asfalt,
să-ți mângâie spaimele,
oasele tale pietrificate,
de dinozaur pitic scufundat în sulf,
păcatele știute și neștiute,
cu vorba, cu gândul, cu fapta,
îndoielile tale de om care doarme puțin și așteaptă o dimineață
în care ar putea să se frângă de la umeri în jos,
să se scuture
ca păsările prinse cu lațul,
ca sălbăticiunile aflate în rut,
de tot ceea ce îl face anost,
să atârne de colțul lunii un ștreang
pe care să se cațăre, sus, tot mai sus,
acolo unde cerul se sfârșește, unde stelele-și fac șmecherește din ochi,
unde îngerii plâng cu genunchii la gură,
un pas mic pentru om, o, și ce gest care te desăvârșește,
îți spui:
la judecata pregătită de tine, doamne, biet contabil nebun,
nu am nimic de mărturisit,
în fond, am comis tot atâtea fapte rele
câte ai și tu, imediat cum ai reușit să mă alungi,
nu am fost fericit,
nu am uitat să zâmbesc, chiar dacă asta se întâmplă atât de rar, de neprevăzut,
nu am gustat din sângele altora,
nu am așteptat să văd până unde se întinde pământul,
cum se sfârșește el brusc,
imediat cum închizi ușa,
dincolo de ea e o prăpastie plină de melancolia
acelora care-și poartă singurătatea pe degete,
iată, două pufuri seara, înainte de culcare,
aștepți să ți se dilate bronhiile,
ca aerul să-ți pătrundă sub piele,
îți duci umbra în cârcă,
îți cari insomniile sub cocoașă,
don diego aniversario, 3 corona tubes,
expiri fumul gros de la o cameră la alta,
ochii tăi rămân ațintiți pe tavan,
dedesubt, mașina de scris,
olivetti,
te străpunge cu tastele,
lovești în ele ca și când ți-ai bate piroane în cap,
no more, pezevenghiule,
până în zori
ai timp suficient să-ți lingi rănile

 

e 85

 

pe e 85, e-hei, sunt o tornadă,
sunt un hoț de ceapă roșie, de la costești spre buzău,
ce figură de pungaș sadea!,
îmi flutură pletele, văd asta în oglinda retrovizoare:
drace, când ți-a crescut ție părul atât de mult
sunt într-o decapotabilă, fac liniuțe cu james dean,
el conduce un porsche 550 spyder,
salut, bătrâne!,
râdem până la lacrimi
de felul în care destinul ne așteaptă în curbă,
cu radarul lui special, cu banda lui reflectorizantă,
cu urmele lui de cretă trasate pe distanța dintre momentul frânării
si cel al opririi efective,
sub un gabarit depășit
fugim spre o linie care fuge și ea în același timp,
cu o viteză egală,
pune, băi, accelerația pe podea, iubita împletește orele în care lipsesc,
le numără coastele,
le numără ridurile,
să mânăm cu toți caii-viteză, să facem tumbe,
să ne dăm huța,
să fumăm despuiați în parcarea de la lukoil,
ne-așteaptă iubita
și e atât de bine
că sufletul arată doar nordul
avem o mașină a timpului,
facem bucle între orele în care ești și în care nu,
le suprapunem,
le încărcăm cu electricitate,
ura!, un deget lui, un deget mie,
un deget pentru toată lumea,
(un deget pentru toată lumea!),
umezit între dinți, arătat în sus, cât mai sus,
salutări, lume, de pe e 85, drumul care duce spre iad, spre păcate,
spre unde o să arzi cu o flacără albă
de sabie din star wars

 

 

intimitatea ta perfectă de melc

 

încă nu ai văzut tot, ce era de ciuntit,
de trecut prin vârful degetelor, iluminarea, tot ropotul
celeilalte zile în care ți-ai propus să te schimbi,
să fii altul,
încă mai amâni,
aici e o liniște exactă, calculată, seamănă cu dumnezeu
până să inventeze păcatele, rugile, pocăința
un melc ești,
deși nu-ți dai seama, te recunosc după dâra de mucus,
după ochii tăi exprimând o mirare eternă,
după cum rezonează cochilia ta unde timpul se înfășoară
și devine un șarpe de casă,
melc-melc-codobelc,
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină
porți sub braț pâinea aceea pe care o rupi bucățele și-o-mparți fiecărei ore care se dilată,
frunzelor, acestui mucegai care ți-a intrat în haine și-n oase, direct prin pori,
întregii tale tristeți de care încă nu s-a aflat,
cândva, o să-ți inventezi o lume care să te încapă, care să te suporte, care să te înțeleagă,
asta îți spun: încă nu ai văzut tot, nici o harpă de înger,
nici cum respiră morții și cum se uită ei pe furiș,
nici cum ochii lui octombrie sunt injectați, ca după beție,
nici cum într-un loc, care a fost cândva o pădure, ielele se țin de mână, să nu se piardă una de alta,
nici cum plâng nucii când rămân fără păsări
iată, teama că n-o să te mai revăd,
serile mele încărcate de fum, 10 cohiba club, 100 % tabaco cubano,
și umbra lui john lennon așteptând să fie resuscitată,
astfel zac printre dâre de lumină tăiate cu briciul,
printre amintirile mele despre nimeni, despre niciunde, despre niciodată,
cândva, o să-ți povestesc și despre ce mă făcea mic și cum reușeam să mă ascund în buzunarul tău de la piept,
cum îți încăpeam în poșetă,
cum îți invadam intimitatea ta perfectă de melc,
îți văd coarnele cum le scoți din perete,
îți văd coarnele
ți le văd, melcule,
ți le văd
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină

 

mirror

 

nu sunt viu,
pot vedea în interiorul meu,
pot vedea dincolo de interiorul meu,
pot vedea mult mai departe,
acolo unde se ascund morții
când vor să rămână singuri,
să respire prin scorburi,
prin unghii
nu știu unde se termină ceea ce pot vedea în mine,
dincolo de mine
și ceea ce se află dincolo de dincolo,
pot vedea atât de adânc de parcă m-aș uita în mine
și acolo as fi tot eu încercând să mă uit cât mai departe
(când apa inundă cimitirul de la marginea satului, există candele care devin brusc surâzătoare: se pot îmbăia înainte de înviere și numai astfel pot inventa chipuri cioplite la care să se închine,
crești, copile, liniștit,
omul negru n-a sosit,
dacă vine și nu este,
totul e doar o poveste)
asta îmi spun: pielea atât de limpede, de transparentă,
pe care o cari,
în care încapi,
în care te simți atât de confortabil, pe care o tatuezi,
i.n.r.i. și ce mai crezi că e necesar,
love, baby, miss you,
soarele răsare la 6:31 a.m. și apune la 6:09 p.m.
etc.,
e un mijloc de transport spre o destinație imprecisă,
r-9109 pleacă la 14:06 și ajunge pe lumea cealaltă în 62 de minute,
îți plimbi temerile, deferența afișată când spui bună-ziua
e un mod de a arăta celorlalți că exiști,
de a-ți confirma că trăiești,
îți cari în pungi de unică folosință,
în ploscă,
în lumina asta difuză,
pusă pe mute,
care îți intră prin branule,
zilele pe care îți închipui
că le mai ai de trăit
ți se văd regretele pe dinăuntru,
seamănă cu funinginea de pe turlele bisericilor arse pe rug,
ți se văd vaietele,
u-r-l-e-t-e-l-e,
eu stau și aștept femeia aia care să-mi alerge la piept,
atât de surâzătoare să-mi spună:
bă, uite, nu te-am uitat,
din privirea ta îmi pot face rochii,
așternut de văduvă,
ești stratul meu de gloss,
în interiorul tău ești numai tu văzându-mă pe mine,
îmbrățișându-te
tot ceea ce nu e de privit
se poate vedea dacă poți răzbate prin pielea atât de transparentă a oamenilor
înainte de a năpârli,
înainte de a se scutura de temeri,
de insomnii,
moartea crește înăuntru
precum salcâmii până să devină dulci,
ca bubele copilăriei
(doarme de-a curmezișul și nu e apă de ajuns cât să-i fie frig, uite, nu tremură, se va trezi la miezul nopții ca să pună pe mine un pled încărcat de stele gata să se transforme în dorințe:
mă iubește, nu mă iubește,
vii, nu vii,
hai să murim, hai să murim din nou,
lua-ne-ar dracu)
nu sunt viu,
din mine răzbate doar un tropot de cai
alergând, din reflex, în cârligele abatoarelor

 

Poate părea paradoxal că, deși sunt lângă fluviu, lângă Dunăre, nu mă simt legat de acesta. Nu mă simt dator lui. Fluviul nu mă fascinează. Despre câmpie, iată, aici putem vorbi extrem de multe. Câmpia, de fapt Bărăganul, pe care Dex-ul îl traduce drept loc neted și întins, plin de ierburi și cu populație rară, este un spațiu alienat. Eu așa îl văd. Alienat și tulburător. Timpul are alte caracteristici, alte unități de măsură. E locul în care salcâmul e singurul pom din lume care rodește de două ori pe an și dă două feluri de fructe absolut diferite. Vara rodește guguștiuci, iar iarna rodește ciori. În câmpia pe care o știu eu, încă funcționează solidaritatea între oameni. Încă poți cere o jumătate de pâine împrumut, fără teamă că te faci de râs. Poți cere o cană cu apă. Din câmpia asta vin, unde fetele mari visează că vor ajunge să prezinte moda, la Paris sau la Milano, dar ajung să se mărite cu unul care speră să fie angajat la vulcanizare, la oraș. În câmpia asta unde femeile aduc pe lume fiecare prunc lăsat de Dumnezeu. Așa am apucat eu vremurile. Așa au citit femeile în Biblie că trebuie să facă. În schimb, iată, bărbații au comportament de iepuri: lași, anxioși și ei, în căutare de acuplare permanentă, iar pentru așa ceva sunt dispuși, instinctual, să omoare puii iepuroaicei imediat după gestație, pentru ca aceasta să intre din nou în călduri. În plus, frustrat, iepurele e oricând gata să-i dea iepuroaicei câteva serii de pumni, în cap, dacă aceasta nu vrea să se împerecheze. Și știți, împerecherea iepurelui este ceva scurt, extre de scurt, nevrotic. De fapt, iepurele este motivul unei cărți la care tot scriu, de ani buni. Este o carte despre acest spațiu, despre câmpie. Despre amărăciunea mea că, acum, sperietorile au plecat și ele de-aici. Că s-au dus și ele în Italia și s-au făcut menajere. Spațiul ăsta a fost invadat de tractoare prevăzute cu GPS și cu aer condiționat. Când tractorul, în spațiul ăsta, înseamnă un utilaj descoperit, pe care-l conduci beat și cu care te răstorni în canalele de irigație și mori. Eu așa știu. În spațiul ăsta, trenul e o ființă la fel de fabuloasă precum tractorul. Dacă nu deraiază, atunci e obligatoriu ca toți cei dinăuntru să aibă figuri de etern-vinovați. De sinucigași. Și-mi duc povestea într-un sat de D.O.-iști, pentru generația nouă înseamnă cei dezrădăcinați de pe aiurea și puși aici, cu domiciliu obligatoriu. Elementele reacționare. Și nici asta nu am înțeles: dacă spațiul ăsta mie îmi dă o stare de bine, lor de ce le-a dat o stare de rău? Dezrădăcinarea lor e echivalentă cu dezrădăcinarea ulterioară a oamenilor satelor, mutați la bloc, la etajul 4. E exact același lucru. În plus, oamenii din câmpia mea nu au botnițe, la gură, când culeg struguri. Nici nu culeg struguri. Ar fi un lux mult prea mare. Culeg ștevie. Culeg ciulini. Eroii mei sunt niște supraviețuitori, nu învingători, nu-i proiectez astfel. Nu știu când voi termina de scris la ea. Știu că fac asta de 4 ani. De multe ori am zis că e timpul să-i găsesc un final, dar în câmpie, până la urmă, ce înseamnă finalul dacă nu un nou început, un nou ciclu? Iepurele e o proiecție. E un amestec de fabulos și realitate, asta știu.

Iepurele

(fragmente)

Când sunt nefericiți, salcâmii fac păduchi. Iar salcâmii se întristează numai atunci când le lipsesc cuiburile de guguștiuc. În fiecare primăvară, salcâmii au de ales: ori fac cuiburi, ori fac păduchi. Cei mai mulți aleg să fie fericiți și se apucă să cânte din frunze. Mai târziu, cântă din ouăle guguștiucilor. Cântă galben de parcă urmează să vină seceta. Ceilalți devin triști, după care se usucă din picioare și tac. Nu mai vor să povestească nimănui absolut nimic. Câteodată îi vezi cum pleacă, de nebuni, pe câmpie. Cei mai mulți vor să ajungă la șina de cale ferată. Acolo, pe rând, așteaptă să vină câte un tren plin cu navetiști, în fața căruia s-aruncă. Șinele de cale ferată sunt pline de sângele salcâmilor care au decis că vor să rămână nefericiți. Dar și muți, pe vecie. Eu nu știu de ce ajung salcâmii să aleagă să facă păduchi. Poate se smintesc sau poate li se face frică, precum iepurilor, când câmpia începe să latre din dropii. Ham, ham, latră câmpia, exact ca un câine de arie când se sperie de umbre și de foșnetul vântului ce trece prin garduri.

În schimb, sperietorile fac păduchi atunci când nu mai au pe cine iubi. Cele mai multe tot speră că, de departe, va veni cineva care le va cuprinde, tandru, în brațe. D-aia stau ele cu mâinile întinse, una la rasărit și una la apus: tot așteaptă să fie îmbrățișate. Iar fiecare sperietoare are o poveste a ei. Cum și salcâmii au poveștile lor. Dacă ești atent, pe cei mai bătrâni îi poți auzi vorbind din scorburi. Astea nu sunt mai adânci decât un pumn de copil. În ele, de cele mai multe ori, auzi glasul fetelor mari care fie au fugit de-acasă și s-au dus la oraș, să devină croitorese, fie s-au aruncat în fântâni. Câteodată poți găsi și o cheie. E toata de aur. Cine o are, poate trăi o sută de ani. Cum ar veni, până la sfârșitul lumii și chiar câteva zile mai mult.

Mama, însă, nu știe când vine sfârșitul lumii. E aproape, copile, e aproape. De sfârșitul lumii, învie morții. Toți morții. Adică bunicul, bunica, sora mea bolnavă de rujeolă, salcâmii care devin buimaci de fierbințeală și care s-au aruncat pe șinele de cale ferată, în fața locomotivei cu aburi. Vor învia și frunzele. Toate frunzele. Tot atunci, fiecare sperietoare va primi un suflet pe care să-l îmbrățișeze până când se ofilește. Vor veni și îngerii. Nu știu sigur dacă vor veni și americanii, deși bunicul p-ăștia-i aștepta. Atât zicea: Să vină americanii, futu-vă morții-n cur! Dar mult mai aproape e sfârșitul lumii. Înainte de asta, trebuie să se arate patru călăreți, fiecare pe câte un cal de-o altă culoare: alb, negru, roșu și galben. Apoi vor veni molimele pe fața pământului. Oamenii vor sângera din bube crescute sub braț. Dar asta s-a întâmplat deja. Apoi va veni războiul. Însă și asta a fost. Bunicul e cel care a fost în război. Întâi, a plecat spre stepe, la Răsărit, unde și-acolo oamenii aveau bube care sângerau sub braț. Erau bube roșii. Cum are veni, acolo vine sfârșitul lumii prima dată. Apoi a plecat spre locul unde apune soarele. Acolo, oamenii nu aveau bube sub braț, ci aveau oglinzi în care chipurile păreau strâmbe. La noi, însă, oamenii aveau bube, dar erau crescute ca o piele groasă. Cine avea o astfel de boală, se aliena definitiv și se transforma pentru totdeauna în sperietoare. De fapt, sperietorile nu sunt altceva decât oameni care au mâncat numai făină de mălai. Au tot mâncat până când au început să se certe cu pietrele. Cu zidurile. Cu copacii. Până când au uitat zilele săptămânii și până când în lume nu au mai rămas decât doruri d-alea atât de tainice că numai oasele le pot suporta. Sau sperietorile.

Iar mama tot nu știe dacă, la învierea morților, o să înviu și eu. Sau dacă voi învia copil sau bătrân. Nici de bunicul nu știe dacă va învia flăcău sau imediat după ce a venit din război, trăgându-și un picior. Uite șchiopu’, trece hopu’!

Al treilea cal care anunță sfârșitul lumii, e cel negru. Ăsta aduce foametea și vine imediat cum se termină războiul. Iar, acum, e foamete. D-aia fac și oamenii păduchi. Căci nu sunt niciodată sătui și încă nu s-a inventat mâncarea aia care să îi sature atât de tare încât să nu li se mai facă foame vreodată. Iar oamenii nu pot scăpa de păduchi nici măcar cu descântece. Și eu am păduchi. La noi în casă, ăștia cresc într-un sac, aflat lângă plită. Se hrănesc cu fum de ciocălăi și cu lumina venită de la opaiț. Iar eu, mai târziu, voi deveni un salcâm care va alerga într-un suflet spre calea ferată, așteptând trenurile cu navetiștii care, în fiecare dimineață, năvălesc spre oraș, aducând cu ei tot dorul sperietorilor rămase neîmbrățișate.

E bine la orfelinat, aşa spune mama. Orfelinatul ăsta e un fel de casă unde stau copiii fără părinţi. Aici sunt alte femei care sunt, toate, mamele copiilor. Eu nu înţeleg de ce trebuie să stau aici, că doar avem părinţi. Nici Mihăiţă nu ştie. Mama tace alb, ca sarea căzută pe jos şi strânsă cu mătura în colţul camerei. Acum, am mers la frizer, fiindcă directoarea de-acolo ne-a căutat în cap şi-a spus c-avem lindeni. Lindenii ăştia sunt nişte gândăcei, pe care-i faci de foame, şi care ţi se plimbă prin păr şi te fac să te scarpini până-ţi dă sângele. Să te duci să-i tunzi zero, spune directoarea. Apoi urlă către o altă femeie, îmbrăcată în alb: Auzi, fă, vezi să n-aibă şi scabie! Eu nu ştiu ce-i aia scabie, o să-l întreb pe tata, după ce vine de la puşcărie, unde a ajuns fiindcă a furat porumb de fiert. Aşa a spus la judecător, că a furat porumb de fiert fiindcă vroia să ne dea nouă să mâncăm, că ne era poftă. A ştiut judecătorul ce-a ştiut! Noi n-aveam poftă de porumb de fiert. Nouă ne era poftă de îngheţată. Toată vara aia, la alimentara, dintr-o bâzâitoare, aşa-i spuneam noi acelei maşini care avea două manete, una pentru îngheţată de vanilie şi una pentru îngheţată de ciocolată, un nene a vândut îngheţată la toţi copiii din cartier. Eu n-am mâncat. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar atunci n-a mai murit nimeni. Aşa că n-am avut de unde să fac rost de bani, măcar un leu, cât să-mi iau o îngheţată. Nenea de la îngheţată te şi întreba de care vrei. Iar eu ştiam răspunsul din memorie, atât eram de deştept! Combinată, nene, combinată! Adică şi de vanilie, dar şi de ciocolată. D-aia spun că tata a minţit când a ajuns în faţa judecătorului. Acolo, mama a plâns. S-a rugat de omul ăla îmbrăcat în negru, ca un dricar, să-l lase pe tata acasă, că nu poate să ne ţină singură şi că-i bolnavă. Da, că e bolnavă rău. Apoi procurorul a spus că tata merită să stea la puşcărie că, oricum, nu are grijă de noi, adică de mine şi de Mihăiţă, că e un beţiv şi că are o ţiitoare. Ţiitoarea asta e o altă femeie, dar căreia mama îi spune curvă. Iar ai dormit la curvă, beţivule, d-aia nu mai ai bani pentru copiii tăi, îl tot cicălea mama. Tata spunea că-l agasează cu gura aia a ei. O să ajungi vai de capul tău, iar el îi spunea să nu mai cobească. Acum, tata trebuie să stea doi ani la puşcărie. Iar doi ani înseamnă mult, două ierni şi două veri, adică patru vacanţe. Vecina de lângă noi, moldoveanca, a încercat s-o liniştească pe mama. Îi spunea că şi puşcăria a fost construită de oameni, tot pentru oameni. Însă mama se tot tânguia, că nu poate face faţă la doi copii şi că o să ajungă la balamuc cu atâtea necazuri. După care ofta adânc. Uite, nu mai am nici săpun în casă. Cu ce să-i spăl? Şi ne spăla cu leşie, adusă de la tuşa de la ţară.

Acum, eu stau pe scaunul frizerului, iar nenea frizerul are un aparat care te lasă fără păr. Aparatul ăsta are o lamă, îţi este trecută prin păr şi, gata, rămâi fără el. Frizerul e chior, nu vede lindenii sau nu vrea s-o supere şi mai tare pe mama. O vede că-i plânsă. Şi Mihăiţă plânge. E rândul lui să fie tuns zero, adică să rămână fără păr. În frizerie, miroase frumos: a lavandă, cu care-şi dă şi tata, după ce se bărbiereşte. Asta o face duminica dimineaţa, când mă trimite pe mine să-i cumpăr două sticle de vin de masă, dar de masă, da?, şi-o lamă de ras, de la tutungerie, unde vinde Şchiopul, aşa-i zice tot cartierul, fiindcă n-are un picior, l-a pierdut pe front. Frontul ăsta e un loc unde se adună capitaliştii care nu vor ca noi să locuim la bloc şi de la care primim banane, de la ei de la fabrică. Acolo, Şchiopul, adică vânzătorul de la tutungerie, s-a bătut cu ei. Cică le striga: De ce vreţi să furaţi copiii, mă, futu-vă-n gură de capitalişti! Frizerul o întreabă pe mama dacă vrea să ne frece şi cu gaz în cap. Mama se-nroşeşete şi-i face semn doar din ochi.Eu stau pe vine şi mă joc cu părul lui Mihăiţă, care a fost tuns de frizer. Părul lui Mihăiţă e galben şi e moale, parcă e o blană de iepure. Iar iepurele e cel mai fricos animal. El fuge foarte tare şi este alergat de vânători, care vor să-l împuşte. Câteodată, când îi este foarte frică, iepurele începe să ţipe. Iar ţipătul lui sparge ferestrele de la oraş, după care se rostogoleşte şi să scufundă în fluviu. Strigătele înecate ale iepurilor sunt liniști care te fac să plângi direct din vârful degetelor.

Mama știe să facă mâncare, cea mai bună mancare. Dimineața, adună ștevia din marginea gardului. O adună p-aia care e de culoare verde-deschis, ca pielea șarpelui după ce abia iese din ou. Mâinile mamei rup frunzele, iar în același timp vorbește cu cineva nevăzut. Eu cred că vorbește cu Dumnezeu. Of, că mi-ați mâncat sufletul!

Nu știu de ce mama spune așa ceva, căci sufletul nu se poate mânca. El e un fel de abur care coboară din nori și însuflețește lucrurile. Aburul ăsta coboară și din stele. Apoi intră în oameni. În mese. În linguri. În străchini. Intră și în animale sau păsări. În case intră direct pe coș. Sufletul casei sălășluiește în ziduri. Dacă stai cu urechea lipită de ele, poți auzi cum zidurile vorbesc unele cu altele. Și cum gem. Zidurile, de cele mai multe ori, gem de frig, mai ales iarna. Ele plâng încetișor căci nu au mănuși cu care sa-și acopere palmele. După ce le degeră palmele, zidurile încep să plângă din ferestre.

Vara, însă, casele râd. Casa noastră râde cel mai mult, mai ales când mama o spoiește cu var. Cică o face mireasă. Îi dă cu fard, ca să fie frumoasă. Cea mai frumoasă. Apoi o lipește pe jos. Adună lut și baligă, peste ele pune apă și paie, după care, repede-repede, amestecul ăsta se întinde pe jos. Iar casa se gâdilă. Se gâdilă și pământul pe care e sprijinită casa. Când râde pământul, întâi apar lumini direct din bostănării, coboară pe streșini, după care se aude un huruit de parcă trec o mie de trenuri. Oamenii sunt cei mai fericiți când râde pământul. Se închină și spun că ăsta e sfârșitul lumii. Iar când se sfârșește lumea, învie morții. Învie și bunicul, iar ăsta e un lucru minunat. Căci bunicul era singurul om care știa să vorbească cu umbrele. De cele mai multe ori le certa. Că de ce se țin după el? Că de ce-l urmăresc? Că sunt niște umbre rele, care vor să-l ucidă și să facă să-i dispară stirpea. Fugiți de-aici, umbrelor! Apoi se suia pe gard și urla că soarele e de vină că sunt atâtea umbre pe pământ. Soarele mă-tii! Și arunca cu bulgări după el.

Mama gătește sub șopron. Taie mărunt-mărunt ștevia adunată. Cuțitul mustește de atâta verde. Hârș-hârș, se aude cum taie cuțitul. Sângele șteviei se prelinge pe lama ascuțită. Ștevia, dacă nu știți, are un sânge nevăzut. Apoi mama o spală în două ape. Ca să rămână cât mai puțin praf. Căci praful nu e atât de bun, dar are și el rostul lui. Praful se pune pe lucruri, dar și pe oameni. Cu cât ești mai bătrân, cu atât aduni mai mult praf pe tine. De cele mai multe ori, praful se adună în oase. Și e rău dacă ai praf în oase, căci asta înseamnă că o să mori curând. Tușa știe asta cel mai bine. Ea îl ceartă pe tata, după ce acesta o aleargă pe mama și o zgâlțână, că nu vrea să facă avort. Praful să se aleagă de tine, bețivule!

După ce clătește ștevia și o fierbe într-o singură apă, mama o pune la prăjit, direct în curte, pe pirostrii. Pune și puțin usturoi, dar și o mână de făină. Bate repede și un ou. Sub ceaun, aruncă o mână de ciocălăi. Atunci aria începe să saliveze de poftă. Ștevia prăjită într-o lingură de ulei miroase a pui fripți. A prăjituri și a înghețată. Iar fumul ciocălăilor se urcă drept, până ajunge în al nouălea cer, unde trăiesc îngerii. Fumul se amestecă cu mirosul șteviei prăjite,. Și-ncepe să miroasă și-acolo tare bine, iar îngerii salivează de poftă. Căci îngerii sunt niște pofticioși. Ei au totdeauna fețele galbene și nu zâmbesc niciodată. Eu cred că de foame au fețele galbene. Mama știe cel mai bine asta. Ne privește lung și dă din cap încetișor. Copii, uitați cum au coborât și îngerii să mănânce cu voi! Dar noi nu-i vedem. Însă e bine că-i vede mama, așa că eu sunt atent să las pe marginea strachinei o lingură de mâncare. Să aibă și îngerii ce îmbuca. Iar îngerii, după ce mă satur eu, sunt hrăniți de mama. Ea îmi ia strachina și se duce cu ea în odaie. Are cu ea și o felie de mămăligă. E uscată, căci e de-acum trei zile. Mama se duce să hrănească îngerii cu ceea ce am lăsat eu pe margine. Se duce acolo unde dormim noi și se întoarce cu strachina curată-lună. Le-a fost foame îngerilor. Tare foame. Iar mama parcă-și înghite plânsul.

Gârla e un fel de mare care s-a născut prematur. Așa s-a născut și Mihăiță, tot prematur. Mama spune că nu a mai avut răbdare. Mătușa, însă, crede altceva: de vină e tata, care i-a dat mamei cu polonicul peste burtă. Să mori, nenorocitule! Copiii cresc, întâi și-ntâi, în burtă. E singurul loc unde ei se simt în siguranță. Cum ies din burtă, toată lumea știe, copiii încep să țipe. Bă, vroiam să mai stau, vroiam să ma stau! Așa și cu gârlele. Întâi au stat în burta pământului. Erau un fel de izvor. Apoi nu au mai avut răbdare și au ieșit în lume. N-au mai avut rabdare pentru că a venit tata cu un polonic, poc! și a lovit și burta unde se ascundea izvorul. Dumnezeii mă-tii, și pe ăsta cu ce-l cresc, fă? Acum, în loc de izvor, e o gârlă. E între casa noastră și triaj. La triaj, se leagă vagoanele unele de sufletele celorlalte. După ce sunt legate astfel, încep să viseze-mpreună.

La gârlă, tata merge rar. Îl ia și pe unchiul. Ne ia și pe noi. Bă, hai să prindem pește! Prima dată, însă, trebuie să facem baie. Cică să scăpăm de rapăn. Rapănul ăsta e un fel de praf pe care-l ai în tine și care, când și când, îți iese prin piele. E un fel de cremă cu ajutorul căreia te protejezi de ce îți este frică. Pe mine, rapănul mă protejează de păsări. Ele sunt cele care te fac să putrezești. Dacă putrezești, nu mai ai suflet. Iar la învierea de apoi nu mai ești om întreg, ci un fel de pulbere pe care o iau ceilalți pe tălpi. Dacă ajungi la Dumnezeu sub formă de pulbere, asta înseamnă că ești un suflet pierdut.

Mie, însă, îmi e frică și de apă. Apa e cea care strâmbă gura vulpilor când acestea încep să muște din vânt. Cică e prea mult și nu trebuie risipit. Vântule, pleacă de-aici! Dar vântul nu ascultă. Așa că vulpile încep și ele să latre, precum câinii sau ca dropiile care au fugit pentru totdeauna. După care se-apucă să tremure și, într-un final, încep să ardă. Vulpile care iau foc sunt cele pe care nu le pot cuprinde nici o apă.

Așa că ne bălăcim. Eu am grijă să nu-mi intre apă în urechi. Dacă-ți intră apă în urechi, apa ajunge la creier. Cine are apă-n cap, ala nu mai e bărbat. Și stau lângă trestii, să le pot auzi cum fluieră. Trestiile fluieră din broaște și din berze. Tata, însă, se bagă unde este apa mai mare. Îi ajunge până la buric. Și-l învață pe Mihăiță să calce apa. Mihăiță, însă, nu știe să calce pe ape. Isus este cel care putea merge pe ele. Avea, pe tălpi, rapănul oamenilor care au putrezit și care au ajuns la judecata de apoi sub formă de pulbere. Iar tata râde. Râde și unchiul. În vreme ce Mihăiță nu se mai vede, e tot sub ape. Iar în locul unde el s-a scufundat e doar o umbră. După care tata îl apucă de mâini și-l scoate la aer. Na, vulpeo, na și apă, na și vânt! Iar Mihăiță e o vulpe cu gura strâmbă și care latră de se aude peste tot satul. I-a intrat apă-n cap! Suli, e rândul tău, râde unchiul. Dar eu fug pe mal și mă uit cum tata îl tot bagă pe Mihăiță cu capul sub apă. Iar Mihăiță se zbate de parcă-i alergat de albine. Apoi tușește și gâfâie. Stai în apă, vulpeo, să iasă boala din tine! Să iasă turbarea din tine! După care unchiul îl ceartă pe tata. Candriule, îl omori! Iar candriul râde. În pula mea, fac altul!

Tata și unchiul prind pește cu șașmaua. Asta e un fel de plasă cu plumbi, care se aruncă în apă, apoi se trage de o sfoară și ea se strânge. Și în strânsoare rămân peștii. Și ierburile apei. Și toate umbrele lor. După care mergem în arie. Eu sunt cel care duce peștii. Sunt cărășei și bibani. Cărășeii sunt precum lamele de cuțit, au solzi argintii. Bibanii, însă, au o piele groasă și gălbuie, cu dungi negre. Mă uit și după peștișorul care-ți poate îndeplini trei dorințe. E bine, tata nu l-a prins. Se vede treaba că peștișorul care-ți îndeplinește dorințele se lasă și el prins de cei care chiar își doresc ceva cu adevărat. Tata nu-și dorește decât ca mama să nu mai poată naște. Ajunge, fă, iepuroaico! Eu îmi doresc să plouă, să crească pâini în liliacul din spatele casei și păpușa Ninei, sora mea cea mare care a murit de vărsat, să poată vorbi. Păpușa Ninei e din cârpe și n-are un ochi. Dar ea vede exact cu ochiul care-i lipsește.

Tata pune întâi pirostria. Apoi face focul din ciocălăi. Ciocălăii se bucură și ard cu flăcări vesele. Apoi pune o tablă deasupra și întinde sare pe ea. Și după ce se încinge tabla, aruncă peștii pe ea. Peștii se zbat și strigă după ajutor, dar nu-i aude nimeni. Poate doar gârla, care a rămas să cânte din trestii. În arie, însă, miroase a carne de ștevie. Miroase până la cer. Tata și unchiul mănâncă din pești. Eu și Mihăiță suntem prea mici și nu avem voie. Cică ne putem îneca cu oasele lor. Oasele peștilor îți pot rămâne în gât, dacă mănânci cu prea multă foame. Iar nouă ne e foame tot timpul, așa că nu mâncăm pește tocmai ca să nu ne rămână oasele lor pe beregată. Peștii au fost fripți fără să mai fie curățați de mațe. N-a mai avut răbdare tata, poftea la carne de pește. Și hăpăie, hap, hap, ce bună e! Carnea de pește e albă și seamănă cu pojghița făcută de lapte, când acesta începe să se-ntristeze. Mănâncă și unchiul, hap, hap, candriule, dar dulce e peștele ăsta! Noi stăm împrejurul pirostriei și ne uităm. În final, tatei i se face milă de noi. Vreți și voi, mă? Da, vrem. Și tata apasă pe burta unui caras. Din el, ies toate măruntaiele. Vă e foame, mă? Na, luați și mâncați! Și stoarce, pe rând, fiecare pește.

Singura oglindă din sat e la Mareșăleasa. Bordeiul ei nu are gard, așa că te poți strecura până în dreptul unui ochi de geam, ca să poți privi înăuntru. Ochiul de geam e oval, seamănă cu o pâine căreia i s-a umflat burta. Când ai burta umflată, asta înseamnă că ai mâncat prea multă făină de mălai. Pielea ți se-nroșește, devine mai groasă și începe să te mănânce. Apoi începi să uiți. Întâi, uiți zilele săptămânii. Apoi lunile și anii. Cum ar veni, ajungi un om fără vârstă. Oamenii fără vârstă sunt cei care au în casă oglinzi care nu spun niciodată adevărul. Mareșăleasa e un astfel de om. E grea de cap și tot nu crede că a uitat-o Dumnezeu pe pământ. D-aia o înjură și tata. Morții mă-tii, o să ne îngropi pe toți! Apoi uiți cum se numesc obiectele. Sau ce trebuie să faci cu lingurile de lemn. Te apuci să le desenezi în cupe câte doi ochi și-o gură. Abia atunci ele prind viață cu adevărat. Și-ncep să se certe-ntre ele. Când se ceartă lingurile, înseamnă că nu au la ce să mai fie folosite. Lingura care se ceartă, are-o surioară moartă. Iar eu sunt o astfel de lingură. Mă duc sub liliac și mă cert cu el. Liliacule, de ce mor copiii? Liliacul face ochii mari și ridică din umeri. E prost de bubuie liliacul din aria noastră. Se scarpină-n cap, apoi se rățoiește: Bă, lingură, copiii mor pentru că Dumnezeu are nevoie de îngeri. Când și când, ăștia îmbătrânesc și cad în câmpie, transformați în ciulini. Așa că Dumnezeu cheamă la el alți și alți copii. Îi e urât și lui, săracul, să rămână singur. Dar eu nu-l cred, așa că-i arăt limba. El râde verde, limba mea e roșie ca sângele subțiat. Dacă eram mai mic, mă chema și pe mine tata Dumnezeu, să-i fiu înger și să-i țin de urât. Dar așa, nu mă mai cheamă. Cică am început să prind prea multe rădăcini și să văd lumea cu ochii desenați în lingurile de lemn, atunci când se îmbolnăvesc de-atâta făină de mălai pe care-au mâncat-o.

Nu mă cheamă Dumnezeu la el, în schimb, mă cheamă mama. Îmi face semne s-o urmez dincolo de triaj, de gârlă și de lutărie. Și merg în spatele ei și țopăi. Mama mea e o oglindă, care-ar vrea să te cuprindă. Dacă țopăi, praful câmpiei se ridică până la cer. Întâi îți intră printre degetele de la picioare. Iar praful e cald, zici ca e lapte muls de curând. Și e bine. Soarele te-ncălzește și el. Praful te-ncălzește de la picioare, Soarele te-ncălzește de la cap. Dacă îți e prea cald la picioare, încep să te usture tălpile. După care te-apuci să plângi tot din ele. Cine plânge din tălpi, e un om care a uitat să mai meargă. Dacă te-ncălzești mai mult de la cap, începi să vezi cum sperietorile se-apucă să fugă prin lăstărișuri. Fug și gesticulează din brațe. Și țipă. Se ceartă unele cu altele, parcă sunt niște linguri care au uitat zilele săptămânii. Și lunile. Și anii. Așa că eu nu știu cum e mai bine: să-ți fie cald de la picioare sau să-ți fie cald de la cap?! Să-ți fie cald numai la piele sau să-ți fie cald până ți se-ncălzesc toate oasele și-ncep să te frigă din carne?! U-uu, sunt o sperietoare care tremură și țopăie prin praful câmpiei. Iar mama mă ia de-o ureche: Liniștește-te, măi copile!

Mama are în spate sapa. E ruginită și seamănă mai mult cu o greblă. I-au crescut dinți și râde cu gura până la urechi. Sapa e o iepuroiacă pusă pe șotii. Îi tot merge gura. E pusă pe harță de parcă a fost prea mult încălzită de Soare la cap. E o sapă nebună, care nu-și mai știe rostul. În spatele mamei, eu duc o față de pernă. Și-ajungem în mărăcinișuri. Mama lovește pământul la rădăcina ciulinilor. Ciulinii sunt fragezi și abia au făcut flori. Sunt flori mov, seamănă cu cerul când e supărat pe oameni, pe animale și pe oglinzi. Mama lovește puternic în pământul care are gura uscată de sete. Poc-poc, se aude sapa cum lovește cu dinții ăia de iepuroaică. Eu adun ciulinii în grămezi, îi pun unii peste alții, parcă sunt niște suflete care au obosit să tot crească. Îi auzi, uneori, cum se tânguie. Plâng din țepi că e prea multă lumină pe pământ și că aerul e prea puțin și mult prea fierbinte că nici nu mai poți respira. Nu poți respira, că nasul ți s-a înfundat de atâtea grămezi de praf care ți-au încălzit picioarele, începând de la tălpi. Așa că respiri cu gura deschisă. Ciulinul respiră prin florile mov, tu respiri direct pe gură, unde ți-a crescut și ție o floare de aceeași culoare în loc de limbă. Acum, e un teanc întreg de ciulini culcați la pământ. Întâi, le rupem rădăcinile. P-astea le vom mânca primele. Au gust de morcovi care au fost fierți în lapte. Apoi rupem frunzele fragede, așa vom avea cu ce face salată. Și tulpina de ciulini e bună. E foarte bună. Mai întâi, trebuie s-o lași o zi și-o noapte în apă rece, ca să-i iasă amăreala din sânge. Din asta, mama o să facă ciorbă. Tulpina de ciulin e cel mai bun cartof. Culegem și măciuliile care n-au apucat să înflorească. Și astea sunt bune de mâncat. Le ștergi puțin și le poți mânca așa cum sunt, crude. Și imediat gura ți se umple de sângele ciulinilor. E cel mai bun sânge. Ăsta te ajută să crești și să prinzi rădăcini, asta ca să nu te ia tata Dumnezeu la el și să te facă înger, numai că se plictisește el și că nu are cu cine sta de vorbă. Și umplem fața de pernă cu tot ce ne dă câmpia, când e brăzdată de secetă și de îngeri care au îmbătrânit și s-au transformat în ciulini. Rădăcini, frunze, tulpini groase, ca șerpii când năpârlesc. Iar mama e o femeie bună, tare bună. Pe drumul de întoarcere, batem la ușa Mareșălesei. Bună-ziua, tușă! Bună-ziua. Și-i lăsăm și ei din ce am adunat noi. Facem asta doar pentru a-i vedea oglinda aia fermecată, care arată numai ceea ce vrei tu să vezi. În oglindă sunt pâini cu burta umflată. Sunt parfumuri franțuzești. Sunt oameni care dansează ținându-se de mâini. Sunt și vitrine pline de prăjituri. Mă uit și eu în ea. Și văd doar o lingură căreia i-am desenat doi ochi și o gură. Și o sperietoare care a fost prea mult arsă de Soare la cap. Așa că încep să gesticulez și să urlu. Mamăă, mamăă, oglinda asta e mincinoasă. De ce minte oglinda, mamă, de ce? De furie, o arunc de pereții de lut. Oglinda se sparge, iar mama se ia cu mâinile de păr. Ce-ai făcut, copile, ce-ai făcut? Se crucește și Mareșăleasa. De-acum, în câmpie vor fi șapte ani de ghinion.

Nu sunt… poets & writers. Nu am astfel de ambiții, de fantezii. Dar nu ascund faptul că trag nădejde că, în timp, măcar o filă din ceea ce scriu va putea sta în picioare, la judecată.

3 thoughts on “tête-à-tête, NIG și Marin Badea

  1. ,,am văzut că unii au momente când sunt loviți de inspirație brusc, brusc de tot, fix la ora 17:00, zi de zi, ei au tot timpul ceva de spus exact la o astfel de oră, sunt bântuiți de muză, iar eu rămân absolut năuc, nu pricep cum dracu reușesc ăștia să-și programeze, atât de precis, emoțiile? Căci asta e poezia, dincolo de mesaj, e emoție. Iar emoția, într-un astfel de ritm, susținut, absolut demențial, când câștigă cel care dă primul știrea, care are acces la ea înaintea altora, vine rar, trebuie pregătită, trebuie cultivată, îi trebuie cadru, condiții, confort.,, (fragment) Marin Badea . ….Nu pot sa spun decat ca (te citez),,trebuie sa ai incredere in ceea ce faci si este suficient,, Am citit despre ciori ,salcami ,iepuri,ciulini, candriu ,sperietori , si nu mint deloc, cand spun ca mi-a placut foarte tare frate . Iarta-ma, este un fel de a spune, stiu ca nu putem fi frati nici macar in vis,fiecare cu sangele lui. Dar sincer …tare mi-as dori cartea asta, daca ai sa o publici .Mult succes !

Leave a Reply to boris marian Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.