March 29, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

VREAU LUMINĂ, LĂSAŢI SĂ INTRE SOARELE…

12 min read

MURARESCU-Marioara2-wbMarin VOICAN-GHIOROIU

 

„Mărie şi Mărioară,

Ochişori de căprioară…”

 

Peste muscele Argeşului sufla vântul toamnei cu armonii nostalgice… aducând aminte oamenilor că peste puţin timp multe păsări îşi vor lua zborul spre ţările calde. Gospodarii satelor se pregăteau de strânsul recoltei care nu prea era aşa de bogată  ca-n anii din urmă, fiindcă seceta făcuse prăpăd în toată ţara, iar prin satele aşezate pe dealurilor domoale, apa secase şi setea lovea fără cruţare bietele vite. Nutreţul necesar pentru hrana lor pe timp de iernă, fiind foarte puţin, îi făcea pe oameni ca să meargă la pădure şi să  tăie crengile de pe poalele copacilor (de gârniţă, stejar, gorun, ceran), pe care le aduceau acasă şi le stivuiau în jurul unor prăjini, ori construiau frunzare sub forma acoperişului de casă, ce deveneau locul de joacă al copiilor angrenaţi în lupte nesfârşite cu tătarii, turcii sau prinderea hoţilor.

 

În sfânta biserică se făceau slujbe de rugă fierbinte către Dumnezeu pentru a se mili de „robii pământului” şi să adune pe bolta cerului norii dătători de ploaie. Scoarţa pământului se uscase precum coaja de copac, iar crăpăturile adânci, de-ţi rupeai picioarele în ele, aduceau spaimă în inima ţăranului obidit, că nu mai ştia ce să se facă de atâta necaz ce se abătuse pe capul lui; iar gânduri negre îi întunecau mintea: „Dacă nu dă o ploicică peste ţărâna asta uscată, adio cu semănatul grâului de toamnă”.

 

Părintele Murărescu sfârşise slujba destul de târziu. Simţea că oboseala îl cuprinsese dintr-o dată, că abia s-a închinat, a sărutat icoana Mântuitorului şi a intrat în altar ca să se schimbe. În clipa când împăturea patrafirul, draperia s-a desfăcut puţintel, şi un cap de femeie îi zâmbea confidenţial, spunându-i: „Bucură-te, sfinţia ta, bunul Dumnezeu ţi-a adus un boboc de floare, o fetiţă!” Luat prin surprindere, părintele Murărescu nici măcar n-a reuşit să-i mulţumească, fiindcă femeia dispăruse ca  îngerul Gavril care-i adusese buna veste Fecioarei Maria că va naşte pe Fiul Domnului. Preotul a privit calendarul ortodox, a luat creionul chimic, l-a umezit… şi a încercuit data de 1 Octombrie 1947, apoi s-a întors spre icoana Maicii Domnului şi a grăit: „Sfântă născătoare de Dumnezu, mare e puterea Ta!”. Bucuria a fost imensă în familia preotului Murărescu. Fetiţa, aşteptată ca un scump odor, venise pe lume după optsprezece ani de căsnicie. Maica preoteasă, recunoscută de săteni ca fiind o femeie foarte frumoasă, a plâns de bucurie şi tot întreba pe coana moşe dacă părintele Murărescu ştie că au un înger de fetiţă: piersăcie la faţă precum zambilele din faţa pridvorului.

 

­Soarele începuse ca să-şi stingă focul din privire, lăsând blânda seară să mai reverse  un pic de răcoare peste pământul încins din timpul zilei. În momentul câd părintele Murărescu ieşa din curtrea bisericii a văzut un băiţel care cânta în urma câtorva mioare (pe care le aducea de la păscut): „Mărie şi Mărioară,/ Ochii tăi de căprioară”. A doua zi când a mers la primărie s-o declare la starea civilă, i-au sunat în minte versurile pe care le ascultase de la  ciobănaşul care-şi mâna oiţele spre casă: „Mărie, Mărioară, ochişori de căprioară”.  A surâs fericit:Da, acesta e numele ce-l va purta, MARIA, la fel cu al Fecioarei Maria.”

***

 

Fetiţa cu obrăjorii de culoarea piersicii, fiica preotului Murărescu a crescut într-n climat de dragoste şi pioşenie creştinească. Fiind bucuria părinţilor, Marioara îşi aduce aminte că: „Bunicul meu cânta la caval şi mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineaţa, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguţă cu alune, sau fructe de pădure, şi ştiam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verişoarele mele, dar eram un copil mai retras”.

 

Bunicul a fost cel care i-a insufalt iubirea pentru cântecul popular, trezindu-i în suflet pasiunea pentru frumos. Ar trebui ca să ridicăm voalul timpului trecător şi să o vedem cum s-a dezvoltat şi a crescut în plină natură această copilă aşteptată şi adorată de părinţi; ce simţeau mânuţele ei când mângâiau florile miresmate din grădina casei (la care veneau albinele în alai domnesc să culeagă polenul);  la ce visa ea când stătea întinsă sub coroana vreunui cireş înflorit, gutui, salcâm… (când îşi punea sub cap o pală de fân uscat pe care-l lua din stogul din spatele ogrăzii; ori să-i urmărinm privirea inocentă, fiindcă nu se mai sătura să tot admire jocul sprinţar al  rândunelelor care-şi învăţau puii să zboare, iar de multe ori uita să mai citească din cartea de rugăciuni pe care i-o da mama preoteasă.

 

Când s-a făcut mai mare a-nceput să colide prin împrejurimi, fiind luată la început de bunicul şi dusă până sus al stână, sau însoţită de copiii vecinilor (pritenii ei de mai târziu din clasele primare), că se minuna de câtă splendoare poate fi în jurul orăşelului Câmpulung Muscel. Atunci când întâlnea oameni simpli, îmbrăcaţi în costume populare, îi asculta cu mare atenţie, şi memora foarte repede vorbele înţelepte ale acestor truditori ai ogoarelor, crescători de animale şi neântrecuţi în arta albinăritului, că tare o mai încâtau proverbele, zicătorile, strigatul ciobanilor peste văiule ce trimeteau ecouri prelungi până în vârf de munte, agugulitul feremcător al ciobăniţelor, etc. şi uite aşa, uşurel-uşure… a luat cunoştinţă de tradiţiile şi obiceiurile locului.

 

Toamna, în serile când o ducea vreo verişoară mai mare ca să vadă cum se face claca la depănuşatul porumbilor (la aceste adevărate şezători culturale de neuitat), asculta cu mare curiozitate poveştile bătrânilor, doinele şi baladele ce le cântau rapsozi vestiţi, acompaniaţi la caval sau fluier.

 

Maroara învăţa cu uşurinţă cântecele străbune, şi nu se lăsa prea mult rugată, fiindcă îi plăcea să cânte (mai ales că bunul Dumnezeu o înzestrase cu ureche muzicală şi o voce cristalină… asemănătoare cu sunetul clopoţeiilor de argint de la Mânăstirea Curtea de Argeş, care se aud atunci când aripile vântului  îi mişcă în liniştea serii, cânta şi ea alături de alte fete mai mari sau de seama ei, căci prisese un aşa drag de şezători… că tot ar fi vrut să se ţină, dacă s-ar fi putut, în fiecare seară, dar cum şcoala nu-i premitea, fiindcă trebuia să-şi facă temele, aceste întlniri erau pentru ea adevărate sărbători aşteptate cu nerăbdare.

 

Pentru a pătrunde în adevăratele taine ale sufletului viitoarei realizatoare (timp de treizeci de ani) a celebrei emisiuni de televiziune „Tezaur folcloric” şi a pune într-o lumină adevărată personalitatea  îndrăgitei muscelence,  Marioara Murărescu, a fost necesar să vedem cum această floare rară (sămânţă de soi) a răsărit în plai mirific şi a crescut mândră, a înflorit în raiul de dor şi alean al muzicii populare, având de la îceputuri…  climatul şi condiţiile prielnice ce i-au favorizat dezvoltarea spirituală. Minte strălucită, fizic de ividiat, nobleţe şi modestie rar întânită, toate aceste atribute de necontestat pe care i le-a pus divinitatea în trup şi suflet, a făcut-o să fie apreciată din primii ani de şcoală, liceu şi la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” unde a avut şansa imensă de a fi discipolul profesoarei Emilia Comişel, etnomuzicolog de talie internaţională şi a profesorului Gheorghe Oprea, de la catedra de Folclor.   Iată ce declara într-un interviu despre cei doi dascăli: „În anul IV de Conservator am întâlnit doi profesori extraordinari, Emilia Comişel şi Gheorghe Oprea, care nu priveau folclorul ca pe un obiect de studiu, ci era viaţa lor. Şi de la ei am învăţat să privesc folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, şi prin care putem să cunoaştem neamul acesta”.

           

Pasărea Muscelului, care voia să-şi ia zborul pe marile scene lirice ale lumii, a avut o întâmpinare greu de suportat. Fiind operată de amigdalită, (corzile vocale nu au mai răspuns vibraţiilor sufleteşti, harpa a încetat să sune pentru ea), dar nu şi-a frânt aripile de durere că nu va mai cânta, având alături de ea pe cei doi profesori, oameni de înaltă omenie, şi crezând în puterea uriaşă a Creatorului, şi-a luat inima în dinţi, a învăţat şi a revenit la prima ei pasiune, folclorul. Pentru Marioara Murărescu „Folclorul” i-a devenit lumină revelatoare, şi a înţeles că, atunci când Dumnezeu a lăsat oamenilor CUVÂNTUL, prin puterea lui va cuceri şi ea dragostea şi inimile românilor.

 

Când afost angajată la Radio şi apoi la în Televiziune, ca orice învăţăcel a luat-o cu binişorul şi, alături de adevăraţi maeştri ai imaginii şi cuvântului, Titus Munteanu, Tudor Vornicu ş.a. a acultat şi înmagazinat experienţă suficeintă de viaţă, reuşind să ajungă la nivelul elitelor din acea vreme şi recunoştea cu modestie prin anul 1978 că publicul a fost adevăratul părinte care a susţinut-o şi ajutat-o în tot ce făcea: „Cred că dragostea publicului, acest minunat prieten pe care-l iubesc ca pe fiul meu drag, îi datorez totul. În primii mei ani eram un nimeni. Ţin minte că eram abia venită din radio, unde am lucrat la început, şi aveam o mare admiraţie pentru cântecul Mariei Lătăreţu. Şi am vrut să fac ceva, nu ştiam atunci prea bine ce, un reportaj, o emisiune, să fie ceva despre ea. Am mers în Gorj, în satul unde s-a născut, i-am căutat casa, dar am găsit în loc un lan de porumb. Am căutat oamenii în mijlocul cărora a trăit şi pe cântecele ei am filmat oameni din zona Gorjului. Am mers cu o prietenă de-a mea, cântăreaţă, şi de la tren până în sat am ajuns cu un camion, am mâncat prune de pe marginea drumului, pentru că nu aveam unde să mâncăm. Erau anii ’78 şi nu m-a întâmpinat nimeni acolo. Acum, dacă ajung undeva, sunt înconjurată de oameni şi de râuri de dragoste. Mai târziu, tot la fel cum au făcut cu mine cei care mi-au arătat calea spre afirmare (profesori, colegi, colaboratori, artişti de marcă, oameni de la ţară, dar înţelepţi şi buni cunoscători ai firii omeneşti) am procedat în cosecinţă, promovând mulţi cântăreţi cu care ne mândrim astăzi: Nicolae Furdui Iancu, Liviu Vasilică, Mariana Anghel, Ionuţ Fulea, Cornel Borza… sunt sute. Nu ştiu de unde vine simţul acesta, dar există. Când ascult un interpret, după câteva fraze ştiu dacă are ceva de spus sau nu. La fel, dacă ascult un cântec al vreunui solist cunoscut, îi spun „ăsta îţi va fi şlagăr”. Ce-mi place mie simt că va plăcea şi publicului, pentru că până la urmă sunt un pui de ţăran din Muscel.”

 

Deschizând „Colecţia de folclor” găsim munca, truda, inspiraţia, iubirea şi dăruirea  Marioarei Murărescu în promovarea şi conservarea bijuteriilor muzicale româneşti, pe care le-a pus la loc de cinste, în ”lada de zestre” a generaţiilor ce au să vină după noi.

 

Mă voi opri nu numai la realizatoarea de programe de televiziune, căci dirijorul, orchestratorul atâtor spectacole memorabile (în persoana doamnei Marioara Murărescu), nefiind început de an, sărbătoare creştuinească sau naţională… ca mâna minunatei şi iubitei muscelence să nu fie simţită ca un permanent îndemn şi ajutor dat celor care au bătut la porţile afirmării, ci am să vă prezint o scriitoare înzestrată care are mult respect faţă de truditorii scenei.

 

Priceperea, dăruirea cu trup şi suflet pentru arta de-a face publicul să fie fericit… (când ştim ce necazuri şi nevoi  au apăsat pe umerii noştri), a făcut din Marioara Murărescu să fie soldatul din primul rând, apoi a generalul care găsea calea unor momente de respiro dăruite semenilor (spectacole care au contribuit din plin ca publicul şi, în mod cu totul special, tineretul să aibă un model de educaţie instructivă şi plăcută în acelaşi timp; nefăcând rabat de la calitatea melodiei populare, a textului, costumului, respectând autenticitatea folclorului, adevărat tezaur de suflet al unui neam „născut poet”. Altă dată, la o discuţie cu nişte prieteni, prin anul 2010, după ce a fost decorată la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler, când în cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, preşedintele Traian Băsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare uşoară pentru că nu trebuie să explic. O ştiu toţi românii, ştiu toţi cât vă datorăm pentru răbdarea, tenacitatea cu care aţi căutat în tezaurul folclorului românesc. Ştim toţi câtă bucurie ne-aţi adus prin promovarea tradiţiilor populare şi mai ales prin promovarea unor artişti populari, capabili să pună în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteţi-mi să vă mulţumesc în numele românilor şi al meu personal” , le spunea că a păstrat ca pe o icoană vie, în firida sufletului,  chipul mamei sale.  (Mama era foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase preotese din Muscel, şi ori de câte ori întâlnesc fete cu faţa de măr pârguit, o văd pe măicuţa mea şi-mi spun în gând: „Aceste codane au să reuşească în viaţă”. Frumuseţea româncelor, harul de-a cânta melodiile noastre populere, le-a făcut să fie apreciate şi iubite tot timpul de către puplic).

 

Iar acum vă invit s-o cunoaşteţi pe Marioara Murărescu în postura de scriitor, comentator muzical, fiindcă pledoaria domniei sale o găsim pe albumele muzicale dedicate iubiţilor noştri interpreţi de muzică populară: Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Drăgan Muntean, Maria Răchiţeanu Voicescu, Florica Ungur, Valeria Peter Predescu, Elena Roizen  şi mulţi alţii, au un farmec deosebit, o adevărată confesiune de suflet a slujitorului la Palatul Tezaurului Folclorioc, în care putem să vedem ochiul producătorului, regizorului, al unui creatorului de artă adevărată, dragostea unei mare iubitoare de oameni…

 

„Haide omule/ Călătorule/ Tu, grăbitule,/ Poate te opreşti/ Să te odihneşti?/ Un cântec s-auzi,/ În suflet s-ascunzi/ Dorul de lumină,/ Dor de vreem bună…” Şi continuă: „Bătrânii noştru credeau în puterea cântecului. Spuneau că prin cântec, poţi îmblânzi şi fiarele. De unde vine puterea cântecului? Dar puterea celui care cântă? Vă invit să uitaţi de doruri şi dureri, să vă opriţi o clipă şi să ascultaţi… poate găsiţi răspunsul. Vă vor ajuta, din vremi şi peste vremi, oamenii care au avut această putere, oamenii  pentru care cântecul a fost viaţa lor, a fost şi crezul lor şi modul lor de a spune unei lumi întregi: te iubesc! Oamenii speciali care au vrut doar să cânte… nu au vrut să vorbescă despre ei şi despre cântec… au vrut doar să cânte… Aşa au câştigat o lume, un loc aparte în sufletul oamenilor. Cântând, iubind, aşa au zburat spre stele şi au rămas cu ale lor cântece printre ele… şi adaug eu românul este „născut poet”.  

 

Era 30 ianuarie 2014 când, în curtea spitalului, un brancardier, care-ndepărta zăpada de pe aleea de la intrare, fredona melodia „Mărie şi Mărioară,/ Ochişori de căprioară…” au fost ultimile cuvinte pe care le-a mai auzit fata preotului Murărescu şi, cu un ultim efort a reuşit să mai spună unei asistente medicale: „Vreu lumină! Lăsaţi să intre Soarele…” şi umbra veşniciei s-a lăsat peste chipul muscelencei noastre dragi, MARIOARA MURĂRESCU, care ne-a fost atâţia ani oaspete iubit în casele noastre.

—————————————

(După 60 de zile de neuitare…!)

 

Scriitor-compozitor,

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

30 martie 2014

1 thought on “VREAU LUMINĂ, LĂSAŢI SĂ INTRE SOARELE…

Leave a Reply to Amalia Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.