March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

“Între zâmbet şi suspin” de Petru Lascău – O carte caleidoscop despre nevoia de Dumnezeu

16 min read

IntreZambeteMotto: Nu ştiu de ce preferăm totuşi, culoarea gri!”

 

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea că „Arta este gândire în imagini”. Un astfel de exemplu de gândire în imagini este şi volumul „Între zâmbet şi suspin”, avându-l ca autor pe Petru Lascău. Asemenea unor tablouri dintr-o expoziţie, „Între zâmbet şi suspin” se constituie că o demonstraţie a ceea ce înseamnă corespondenţa dintre arte. Întocmai unei pânze expuse într-o galerie, fiecare zâmbet şi suspin scris de Petru Lascău în această carte, se distinge prin caracterul său de sine-statator, prin plasticitate şi culoare.

 

Petru Lascău este pastorul bisericii „Agape” din Phoenix, Arizona şi autorul volumelor de proză: „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Lupta cu somnul”, „Memoriile lui Eutih”, „Risipitorii”, „Apostolii Domnului Isus” şi „Familiile patriarhilor”.

 

„Imagini văzute prin fereastra lumii”

 

„Între zâmbet şi suspin” este o colecţie de povestiri, cugetări, întâmplări, citate, pe care Petru Lascău le-a utilizat ca ilustraţii în predicile sale. Baza informativa a acestor pilde este, aşa după cum afirmă chiar scriitorul, viaţa însăşi. Valoarea volumului „Între zâmbet şi suspin” constă în iniţiativa de a consemna în mod obiectiv, o serie de învăţături ce au conferit sarea şi piperul prezentărilor rostite de Petru Lascău, de la amvon. De asemenea, rolul acestei cărţi este şi acela de a fi o sursă de inspiraţie şi o influenţă pozitivă pentru alţi slujitori ai lui Hristos, care la rândul lor, împărtăşesc şi se împărtăşesc din Cuvântul lui Dumnezeu. „Am adunat de-a lungul anilor aceste întâmplări pe care unele le-am trăit, altele le-am auzit, altele le-am citit. Pe toate însă le-am folosit mereu în predicile mele, pentru că ele nu sunt decât imagini văzute prin fereastra lumii, imagini care zugrăvesc o realitate de dincolo de fire, din lumea mirifică a lui Dumnezeu. Fie un zâmbet, fie un suspin născut din cititul acestor rânduri, este răsplata muncii mele, şi o nouă speranţă în mai bine, şi mai frumos a sufletului iubitor de adevăr. Am scris aceste rânduri şi în speranţa că unele din povestirile sau frazele acestei cărţi vor sluji predicatorilor sau altor vorbitori publici, făcându-le vorbirea mai colorată şi mai accesibilă ascultătorilor lor, prin forţa de etalat a ilustraţiilor.”

 

Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău”

 

„Între zâmbet şi suspin” este structurata pe patru capitole – „În lupta cu noi înşine”, „În lupta vieţii”, „În viaţa de familie”, „În familia lui Hristos”. Este interesant de remarcat gradaţia ascendentă, ideea de a porni de la particular, de la luptă pe care o avem de dat personal cu firea pământească, eul nerenăscut, pentru că învingând pe plan individual, să reuşim să fim biruitori şi în bătălia vieţii. De asemenea, trebuie să fim conştienţi că dacă fiecare dintre noi ajunge să fie un exemplu în viaţa de familie, va fi un model şi în biserică, în marea familie a lui Hristos. Povestirile din fiecare capitol au titluri sugestive – „Conştiinţa”, „Harul”, „Articolele legământului lui Wesley”, „Curajul”, „Materialism”, „Arcă lui Noe – O povestire modernă”, etc. Cartea se deschide metaforic, cu ilustraţii despre adevăr, enunţând o idee general valabilă, cu valoare de maximă – „Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău. Natura da omului grâu, dar omul trebuie să-l macine. Dumnezeu dă omului voinţa, dar omul trebuie să facă alegerea corectă.” Pornind de aici, rezultatul este acela că „alegându-L pe Hristos devenim moştenitorii Săi, ai tuturor bogăţiilor şi ai gloriei Sale.” În povestirea „Oile ascultătoare”, scopul educativ al cărţii „Între zâmbet şi suspin” reiese foarte clar din interogaţia finală. „În timpul primului război mondial, nişte soldaţi turci voiau să fure o turmă de oi în timp ce ciobanul dormea. Acesta trezindu-se a pus mâinile pâlnie la gură, şi a chemat oile la el, aşa cum făcuse totdeauna. Oile au luat-o la vale pe o râpă abruptă şi soldaţii le-au scăpat din urmărire. Isus a spus:  «Oile Mele ascultă glasul Meu». Suntem oare şi noi printre ele?”

 

Şopârla

 

În structura variată şi caleidoscopica, însă logică, a volumului, se evidenţiază şi povestirea intitulata „Animale necurate”, în care autorul dovedeşte o remarcabilă putere de sinteză. Petru Lascău se opreşte asupra Cărţii Leviticului, despre care afirmă că „Este cartea preoţilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementându-le viaţa şi conduită. Ea vorbeşte de sfinţirea şi sfinţenia lor, de la îmbrăcăminte şi datoriile sacerdotale până la ceea ce aveau sau nu aveau voie să mănânce. Viaţa nici unei alte fiinţe umane n-a fost atât de detailat reglementata de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilităţilor sale, din pricina vecinătăţii sale cu veşnicia. După ce face aceasta precizare, autorul îmbină într-un mod fericit spiritul ştiinţific cu cel religios şi pune în antiteza caracteristicile fiecărui animal necurat cu trăsăturile de caracter ce ar trebui să îl definească pe adevăratul creştin. Astfel, despre şopârlă, Petru Lascău ne spune: Unul din cele mai mici animale, dar cu limba ucigătoare. Este uşor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasă prin otrava limbii sale. Loveşte fulgerător cu exactitate şi cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic şi vulnerabil. Îşi lasa coada ruptă şi fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide… Nu se cade omului lui Dumnezeu să se hrănească cu obiceiurile şopârlei. El este chemat să dea viaţa prin cuvintele sale şi nu să ucidă cu vorba.”

 

Cameleonul

 

Un alt animal interzis de Cartea Levitic a fi hrana oamenilor este cameleonul, care se remarca „prin puterea extraordinară de a se schimba, de a se adapta la culoarea mediului înconjurător. Este greu de observat, din cauza artei sale desăvârşite de a se camufla. Pe fundalul frunzelor verzi, devine verde. Când frunzele sunt roşii, devine roşu. Dragostea sa cea mai mare este să fie în armonie cu lumea din jur. Nu are nici un alt principiu decât acela de a fi atât de schimbător cât cer condiţiile externe. Vai de omul fără principii. El nu este un semn de circulaţie, ci mai degrabă dispozitivul ce indica direcţia vântului. El are părerile celor mai puternici, uniforma lor. El nu are propria sa culoare. Are doar culoarea altora.” Cu alte cuvinte, creştinul care îşi „schimbă culoarea” asemenea cameleonului, este iubitor de compromis, adaptabil, flexibil. Un astfel de creştin induce în eroare, pentru că ţelul său suprem este acela de a fi „în armonie cu lumea din jur”. Petru Lascău stabileşte delimitări clare – Vai de omul fără principii” – şi ne lasă pe noi să creionăm în minte, portretul creştinului autentic.

 

„Oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”

 

O povestire în care ni se sugerează printr-o întrebare, ideea că ar trebui să cântărim bine caracterul celor cu care ne asociem, este „Presupunere”. Această pildă ne atrage atenţia asupra importanţei practice a relaţiilor pe care le legăm. Există posibilitatea ca din lipsă de discernământ spiritual sau din superficialitate să ne legăm viaţa – indiferent că este vorba de căsătorie, de afaceri sau de credinţă – de oameni care reuşesc să ne înşele tocmai prin felul lor de a fi cameleonic. Petru Lascău considera că fiind o nesăbuinţă iniţiativa creştinului de a le da credit acelor semeni care „sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”. Apostolul Pavel ne avertizează că nu este bine să luăm asupra noastră un jug nepotrivit, pentru că între lumină şi întuneric nu există asemănări, ci doar deosebiri. „Un fotograf de la unul din ziarele naţionale a primit sarcina să fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de pădure dintr-o zonă muntoasă. I s-a spus că un mic avion îl aştepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o oră înaintea asfinţitului. Micul avion Cessna îl aştepta. A sărit cu tot echipamentul în avion şi a strigat pilotului: Dă-i drumul!” Pilotul a pornit motorul şi curând avionul decola spre cer… Zboară la nord de incendiu” i-a spus fotograful… De ce?”, a întrebat pilotul îngrijorat. Pentru că am de gând să fac câteva fotografii!”, i-a răspuns fotograful. Sunt fotograf, şi fotografii fac fotografii!” După o pauză destul de lungă, pilotul l-a întrebat: Vreţi să spuneţi că nu sunteţi instructorul de zbor?” Nu credeţi că manifestam nesăbuinţe asemănătoare atunci când pornim la drum în viaţă, în afaceri sau în noi experienţe spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început?”

 

Un simplu gest

 

Relaţiile interpersonale sunt un capitol important al vieţii de credinţă. Nevoia de părtăşie a omului este veche de când lumea. S-ar putea ca de multe ori, să trecem indiferenţi pe lângă semeni pentru care un simplu gest din partea noastră ar putea face o mare diferenţă. Povestirea de mai jos este cel mai bun argument în favoarea faptului că indiferenta nu ar trebui să îşi găsească loc în apanajul creştinului. A te opri din drum pentru a te bucura cu cei ce se bucură şi a plânge cu cei care plâng înseamnă până la urmă, a fi capabil să îţi asumi o responsabilitate personală. Prietenia este o responsabilitate personală şi presupune depăşirea acelor bariere impuse de teamă de a nu trece printr-o nouă dezamăgire ori de riscul de a experimenta noi dorinţe de părtăşie neîmplinite. Adevărata prietenie începe în mintea şi în inima noastră. Iată de ce, schimbarea trebuie să se producă mai întâi cu noi şi numai după aceea vom reuşi să vibrăm la nevoile celorlalţi. Dumnezeu are un plan şi în ceea ce priveşte legăturile dintre noi, că oameni, şi cel mai bun exemplu în acest sens este chiar prietenia dintre David şi Ionatan. Mark mergea spre casă când a observat că un băiat s-a împiedicat şi a scăpat pe trotuar un braţ de cărţi pe care le căra, două pulovere, o bâtă de baseball, o mănuşă şi un mic casetofon. A îngenuncheat alături de băiatul acela şi l-a ajutat să adune lucrurile. Pentru că şi aşa mergeau în aceeaşi direcţie, l-a ajutat să care unele din lucruri. A aflat că pe băiat îl chema Bill, că-i plăceau jocurile electronice, baseball-ul şi istoria, că avea o groază de necazuri cu celelalte materii şi, că tocmai atunci rupsese prietenia cu o fată. Au ajuns la Bill acasă şi Mark a fost invitat să între să bea un Coca-Cola şi să se uite puţin la televizor. După-masă aceea a trecut plăcut, printre râsete şi câteva jocuri electronice. Mark s-a dus acasă. Au continuat să se mai vadă până când amândoi au intrat la acelaşi liceu. S-au întâlnit de câteva ori de-a lungul anilor. În ultimul an, înainte de graduare, Bill l-a căutat pe Mark şi a vrut să-i vorbească. Bill i-a adus aminte de ziua când s-au întâlnit ei pentru prima dată.  «Nu te-ai întrebat de ce căram atât de multe lucruri cu mine?», l-a întrebat Bill. «Vezi, în ziua aceea mi-am făcut curăţenie în dulapul meu pentru că nu voiam să las mizerie pentru altul. Pusesem deoparte mai multe pastile de dormit pe care le-am luat de la mama şi mergeam spre casă ca să mă sinucid. După ce am petrecut câtva timp împreună în ziua aceea, vorbind şi râzând, mi-am dat seama că dacă mă omorâm, nu voi mai avea parte niciodată de prietenia unor oameni ca tine. Aşa că, Mark, atunci când m-ai ajutat să adun cărţile de pe jos, ai făcut ceva mult mai important pentru mine. Mi-ai salvat viaţa».” (“Un simplu gest”)

 

Care este cel mai mare predicator?

 

Poate că ar trebui să ne întrebăm ce anume îl determinase pe Mark să se oprească din drumul său şi să îi dea o mână de ajutor lui Bill? De ce nu a trecut mai departe, lăsându-l pe acest necunoscut să se descurce aşa cum putea? Unul din posibilele răspunsuri ar fi acela că familia a fost pentru el cea dintâi şcoala la care a deprins împreună simţire. Poate că mama sau bunica a vegheat asupra lui pentru a-l învăţa ce înseamnă onestitata, demnitatea, cinstea, înţelepciunea, prietenia, dărnicia. Mama este cel dintâi predicator, iar Petru Lascău ştie foarte bine acest lucru, atunci când îi rezerva mamei o serie de pilde-ilustratii, în volumul „Între zâmbet şi suspin”. „Doctorul G. Campbell Morgan a avut patru fii care au devenit cu toţii mari predicatori ai Evangheliei. Cu prilejul unei sărbători a familiei, unul dintre oaspeţi a întrebat pe cei patru evanghelişti:  «Care este cel mai mare predicator din familia dumneavoastră?». «Mama!», au răspuns cei patru, fără nici o ezitare”. (“Cel mai mare predicator”)

 

Mama

 

Rămâne sugestivă în acest sens, povestirea intitulata „Mama”, care ne prezintă un moment important din viaţa sculptorului Bortholdi, cunoscut pentru a fi realizat celebra Statuie a Libertăţii. De peste douăzeci de ani maiestuoasă Statuie a Libertăţii, ce «luminează calea libertăţii din lume» cu forţa ei, străjuieşte peste Insula Beldow, la intrarea în portul New York, ca un simbol al libertăţii pentru toţi cei ce se bucura de ospitalitatea acestor ţărmuri americane. Faimosul sculptor Bortholdi şi-a dăruit douăzeci de ani din viaţa să efortului gigantic de a realiza această capodoperă a artei monumentale. Şi-a dăruit muncă, alături de cei peste 4 milioane de dolari pe care Franţa i-a colectat pentru a face acest dar Statelor Unite. Nu numai munca sa de douăzeci de ani a dăruit-o acest nobil sculptor francez, dar chiar şi întreaga sa avere, pentru a produce nemuritoarea statuie. La început, când sculptorul Bortholdi cauta un model pentru acest simbol al libertăţii, a primit multe sfaturi contradictorii. Unii îi recomandau actriţe celebre, alţii personalităţi politice ale vremii. O autoritate din lumea artei i-a recomandat să-şi aleagă «figuri măreţe prin ele însele». Examinând toate propunerile şi figurile eroilor zilei, sculptorul a decis că cel mai bun model pentru a ilustra visul de libertate al lumii este însăşi mama sa. Mama sculptorului a pozat ca model pentru Statuia Libertăţii. Cu greu am putea găsi un omagiu mai frumos, model al dragostei şi respectului cuvenit unei mame, plătit de fiul ei”.

 

Să închizi toate uşile!

 

Ce bine ar fi dacă am învăţa să ne cinstim părinţii şi dacă am înţelege că ei sunt un dar preţios făcut nouă de Dumnezeu, una dintre cele mai mari binecuvântări oferite de El. Alături de părinţi, bunicii sunt de asemenea, o binecuvântare primită de la Creatorul nostru, iar pildă al cărei titlu metaforic este „Să închizi toate uşile” poate fi considerată un adevărat tezaur de înţelepciune creştină. Autorul ei, preotul Iosif Trifa, ne oferă un sfat practic şi util de viaţă, ce are la bază o învăţătură a lui Hristos. Biblia însăşi ne prezintă o bunică model – Lois, bunica lui Timotei, subliniind astfel, rolul femeii creştine în cămin.

 

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea pentru continuarea studiilor într-un oraş mare.  «Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu, să poţi închide uşile!» – îi zise bunica la despărţire. «Ce uşi, bunica dragă? Doar n-o să mă fac portar la terminarea liceului?». «Pe unde vei merge, baga de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale. Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele diavolului. Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi. Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul psalmistului: ‘Pune Doamne pază gurii mele şi uşa de îngrădire buzelor mele!’, gândindu-te neîncetat la cuvintele Mântuitorului, ‘ca pentru orice cuvânt nefolositor omul va da seama în ziua judecatii’. Şi mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele. Să o laşi deschisă numai pentru Domnul. Aşa făcând, bine vei umbla în viaţă.» Experienţa religioasă a celor care ne sunt părinţi şi bunici reprezintă o moştenire de care ar trebui să învăţăm să profităm!

 

Despre dărnicie

 

De altfel, cea mai bună metodă de a ne cinsti părinţii este aceea de a dovedi un caracter creştin. Alături de onestitate, demnitate, cinste, înţelepciune şi prietenie, dărnicia este una din trăsăturile fundamentale ale închinătorilor lui Hristos. În povestirea „Corbul”, Petru Lascău ne învaţă pe lângă lecţia dărniciei şi pe aceea a credinţei. Este important să dobândim acea credinţă curată şi inocentă, asemenea celei a copiilor. Să nu uităm că Mântuitorul a spus: Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, căci Împărăţia Cerurilor este a unora ca ei”. A avea credinţa unui copil înseamnă a avea credinţă cel puţin cât un bob de muştar, a nu lăsa loc îndoielii în inimă. Dacă asemenea micuţului din această povestire, vom nutri în suflet o astfel de credinţă, va fi suficient să deschidem uşa şi minunile lui Dumnezeu se vor produce în viaţa noastră. O văduvă săraca nu mai avea nimic să dea de mâncare copilaşilor ei, într-o seară de iarnă grea. Crezând că vor uita de foame până a doua zi, a început să le citească din Biblie. Pasajul s-a nimerit să fie despre Ilie care a fost hrănit de către corbi în pustie. Cel mai mic a fugit repede şi a deschis uşa.

– De ce deschizi uşa? Este foarte frig şi aşa în casă, a zis mama supărată.

– Deschid să intre corbii, a spus mezinul. Nu mai avem nimic de mâncare în casă. Dumnezeu va trimite corbii Săi.

Primarul satului care tocmai trecea pe acolo, a ascultat discuţia dintre văduvă săraca şi copiii ei, a intrat în casă şi le-a spus:

– De azi încolo, eu sunt corbul lui Dumnezeu pentru voi.”

 

Cele zece porunci

 

Dorinţa lui Petru Lascău de a ne învăţa râvnă pentru credinţa, astfel încât să atingem perfecţiunea cerută de Hristos, este evidentă. Chiar dacă pe calea vieţii vin ispite, având Biblia că far şi implicit, cele zece porunci, vom reuşi să evităm orice tentaţie şi să mergem mai departe, în siguranţă. “În unul din romanele sale, Sara Orne Jewett povesteşte că pe drumul spre casa unui căpitan de vas, a văzut o mulţime de beţe colorate în roşu şi galben, care erau înfipte într-un ogor, aparent fără nici o logică. Curioasă, l-a întrebat pe căpitan, atunci când a ajuns, care era rostul acelor beţe ciudate. Acesta i-a explicat că atunci când a arăt prima dată ogorul, aproape că şi-a distrus plugul, lovindu-l de nişte stânci ce sunt până aproape la supratata ogorului. Pentru a ocoli pe viitor, acele zone periculoase, a fixat beţele colorate. Într-un sens, Dumnezeu a făcut la fel, atunci când ne-a dat Cele Zece Porunci…” – a zis el. Ele semnalizează zece domenii periculoase din viaţa omului. Evită-le şi nu-ţi vei prinde plugul.” (“Cele zece porunci”)

 

El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi

 

Finalul volumului „Între zâmbet şi suspin” ne aduce mai aproape de momentul revenirii lui Hristos. Avem cu această ocazie, revelaţia faptului că întreaga carte este un adevărat manual de pregătire, în vederea momentului când Mântuitorul lumii va reveni pe norii cerului. Scopul acestei cărţi este acela de a ne oferi călăuzire în viaţa de zi cu zi, pentru a fi gata să Îl urmăm în patria cerească. Faptul că El Se va întoarce atunci când nu ne gândim ar trebui să ne determine să acordăm atenţia cuvenită formării unui caracter după voia Lui. De altfel, „Între zâmbet şi suspin” se şi încheie cu o ultimă povestire al cărei titlu – „Când nu vă gândiţi” – are darul să ne avertizeze asupra faptului că sfârşitul este aproape şi că datoria noastră de creştini este de a fi conştienţi de această realitate. McCheyne a fost un predicator scoţian care a întrebat un grup de prieteni:  «Credeţi că Isus Hristos va veni în noaptea aceasta?». Unul după altul, aceştia au răspuns: «Cred că nu va veni în noaptea aceasta». După ce toţi au dat acelaşi răspuns, predicatorul a citat cuvintele Bibliei: «El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi»”.

 

Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât că rugăciunea noastră, după ce ne vom împărtăşi din lecţiile de viaţă oferite de cartea lui Petru Lascău, „Între zâmbet şi suspin” să fie – „Amin! Vino, Doamne Isuse!”.

 

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

15 august 2013

1 thought on ““Între zâmbet şi suspin” de Petru Lascău – O carte caleidoscop despre nevoia de Dumnezeu

Leave a Reply to Marius Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.