România între Rusia şi Ungaria

Între Scylla şi Caribda

România între Rusia şi Ungaria

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Istoricul american Larry Watts întreprinde un demers ştiintific scrupulos în cartea sa With Friends like These (2010) asupra relaţiilor României cu ţările aşa-zis frăţeşti în cadrul Blocului Sovietic. Cartea a fost tradusă de Camelia Diaconescu cu titlul sugestiv Fereşte-mă Doamne de prieteni, Editura Rao, 2011. Larry Watts a dăruit istoriografiei româneşti  o carte de referinţă. În cele aproape opt sute de pagini, condensând date, surprinzatoare conexiuni şi interpretări ale faptului istoric, Larry Watts ne transmite fiorul şocului pe care, mărturiseşte, l-a trăit el însuşi după parcurgerea întregului material şi anume acela că „una dintre cele mai frapante descoperiri a fost nivelul ostilităţii reflectat – în cadrul consiliilor interne ale Tratatului de la Varşovia – de frecvenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva României, practic pe orice subiect referitor la coordonarea din cadrul Blocului Sovietic, de nivelul de atenţie şi de resursele pe care statele loiale Moscovei le-au mobilizat pentru contracararea poziţiilor sale şi de insistenţa contrastantă cu care sursele din Pactul de la Varşovia îşi asigurau interlocutorii occidentali că opoziţia României era iluzorie sau lipsită de consecinţe…” (p15).  

Autorul coboară în timp pentru a înţelege faptele prezentului.  Astfel, secvenţe substanţiale ale cărţii sunt consacrate jocului politic, diplomatic, militar al ruşilor şi maghiarilor, care în special după Primul Război Mondial s-au întâlnit în cadrul intereselor similare, fără o bază istorică, dar afişate vehement, privind anexarea de teritorii, pe care noi românii le considerăm pe bună dreptate inalienabile. Istoria a dovedit-o că se poate şi altfel, că nu întotdeauna primează forţa dreptului, a bunului simţ şi a adevărului. Parcurgând cartea am avut impresia că citesc o dramă în câteva acte în care se comit samavolnicii, se încheie alianţe ascunse, se luptă machiavelic pentru a se viola suveranitatea statului român naţional unitar şi indivizibil, aşa cum e definit de Constituţia României. Cu o documentare impresionantă şi o cunoaştere în profunzime a evenimentelor şi contextului istoric Larry Watts desfăşoară în faţa noastră o demonstraţie cu totul impresionantă. 

Ceea ce ştiam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts. De la ţarul Alexandru până la Stalin dominaţia asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei (din 1940) după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însufleţit, vom vedea, numeroase acţiuni antiromâneşti. Tuturor celor care susţin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noştri pentru păstrarea integrităţii teritoriale. Oficialităţile româneşti, şi aici mă refer şi la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla şi Caribda. În ce-i priveşte pe adversarii noştri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreţei politici anexioniste şi revizioniste.

Basarabia a fost preluată de ruşi pentru prima oară la 1812, în timpul ţarului Alexandru, apoi returnată parţial Moldovei în 1856 şi ocupată din nou de ţarul Alexandru al III-lea în 1878, în partea ei sudică.  Deşi onoarea ţarului fusese salvată de Prinţul Carol I, care condusese armatele unite româneşti şi ruseşti, înfrângându-i pe otomani, României nu i s-a recunoscut statutul de ţară beligerantă (vezi acelaşi abuz comis de Marile Puteri după Al Doilea Război Mondial) şi mai mult i-a fost luată Basarabia tocmai de către aliatul ei, Rusia. Istoria e o junglă şi tratatele – de multe ori demagogie. În acelaşi timp ţarul contracara în plan european demersurile României pentru independenţă. Adversarii Romaniei întotdeauna au încercat prin toate mijloacele să împiedice crearea unei stabilităţi în România, ceea ce ar fi contravenit aspiraţiilor fie imperiale, fie sovietice (subl. ns.). Românii azi ar trebui să tragă învăţămintele necesare din istorie.

Ca ţarul să nu fie singur, în acest sens, i s-a alăturat şi prim-ministrul Ungariei, Kalman Tisza, care a încheiat un tratat secret cu ruşii, recunoscându-le anexarea Basarabiei şi susţinându-i într-o viitoare invadare a României, dacă ar fi avut loc. Nu s-a petrecut atunci, în schimb era să se întâmple după venirea la putere în Rusia a bolşevicilor, cu aprobarea lui Lenin şi a lui Troţki, pe atunci ministru de război şi şef al armatei. Douăzeci şi două divizii bolşevice sub conducerea lui Cristian Rakovski au fost trimise împotriva armatelor ţariste, dar au fost redirecţionate de către Rakovski spre Basarabia. Intenţia acestui cetăţean român de origine bulgară, cu vechi state de funcţiune în Comintern, înverşunat duşman al românilor, era cotropirea României, alungarea Regelui şi bolşevizarea ţării. Planul lui Rakovski a fost dejucat datorită intervenţiei prompte a englezilor, care ne erau aliaţi şi datorită reacţiei ferme a guvernului Brătianu, care a trimis în decembrie 1917 glorioasa divizie 11 din Slatina sub conducerea Generalului Traian Broşteanu să ia poziţie pe malul drept al Nistrului.

În ianuarie 1918 Cristian Rakovski, acum şef al guvernului ucrainian, a primit sarcina să înlăture „ameninţarea românească”, ceea ce s-a tradus prin trimiterea de trupe la Chişinau pentru a ataca Sfatul Ţării.  Se pregătea Marea Unire a României şi ruşii doreau cu orice preţ să împiedice revenirea firească a Basarabiei şi Bucovinei (de la austrieci, pretinsă de ucrainieni fără nicio bază, n.red.) la patria mumă. Rakovski a cerut chiar întăriri militare de la Lenin, care s-a arătat cât se poate de amabil. Cursul războiului l-a forţat pe Rakovski să-şi întrerupă operaţiunile antiromâneşti, ceea ce a dat răgaz Sfatului Ţării din Chişinău să voteze la 27 martie 1918 unirea cu România. Trebuie să subliniem că la o săptamână după Unire, Lenin l-a numit pe Rakovski consilier responsabil pentru toate operaţiunile privitoare la Basarabia.  Din acel moment, arată Larry Watts, acţiunile contra României în Basarabia au fost de spionaj, sabotaj, terorism şi paramilitare.

Simultan, pe frontul maghiar manevrele împotriva României erau tot mai concertate. Ungaria şi sovietele îşi dau mâna pentru slujirea unui scop comun, acela de a ocupa şi stăpâni teritorii care nu le aparţineau şi ei ştiau bine că aşa era. La Moscova se pregătea exportul de bolşevism în Ungaria prin Bela Kun pe numele adevărat Bela Cohen, fost student la Cluj. De remarcat că participarea maghiarilor la Comintern a fost masivă datorită promisiunii Internaţionalei Comuniste privind autodeterminarea Transilvaniei şi separarea de România, motiv pentru care a fost ilegalizat în 1921 Partidul Comunist Roman (denumirea era Partidul Comunist din România, fromat într-o proporţie covârşitoare din alogeni: maghiari, ucrainieni, bulgari, evrei şi foarte puţini români, n.red.). De retinut că maghiarii reprezentau o treime din cei trei sute de mii de prizonieri de război care au voluntariat la Armata Roşie în perioada războiului civil rus. În iulie 1918 Lenin şi Troţki au făcut apel la acest grup al comuniştilor maghiari pentru a apăra revoluţia din Moscova.  Menţionăm aceste amănunte pentru a înţelege lungul istoric al relaţiilor ruso-maghiare, „menajul lor comun”, protejarea reciprocă a intereselor lor total defavorabile României.

La 17 noiembrie 1918 Bela Kun a debarcat în Ungaria sub masca organizaţiei de Crucea Roşie şi a fondat la Budapesta Partidul Comunist Ungar, înglobându-i şi pe comuniştii unguri din Transilvania. Paralel cu operaţiunile de sabotaj sovietic desfăşurate în Basarabia erau în plină acţiune cele ungureşti în Transilvania. Spionajul românesc raporta guvernului la începutul lui decembrie 1918 că trei mii de agenţi unguri aruncau în satele româneşti bani şi milioane de manifeste împotriva Unirii. Citim că astăzi Ungaria momeşte pe românii  din Transilvania cu acordarea cetăţeniei maghiare, a unei pensii mai bune şi a unor facilităţi mai mari pentru cei care doresc să plece în Vest să lucreze. Să aibă oare românii o memorie a istoriei atât de scurtă, să nu-şi amintească oare de masacrele de la Ip şi Trăsnea şi de toate celelalte măsuri de genocid etnic în Transilvania de Nord? Se va spune de contraopinenţi că acele lucruri mult prea triste s-au petrecut sub administraţia Horthy. Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roşu de mai mult de un secol toate guvernările ungureşti şi toate partidele şi asociatiile (subl. ns). Fasciştii, regaliştii conservatori şi comuniştii maghiari şi-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze.   Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât şi sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populaţiei prin fluturarea pretenţiilor teritoriale privind Transilvania. La rândul lui, Rakovski promitea să închidă cercul presiunilor contra României prin afişarea agendei dobrogene, adică o colaborare cu Sofia în sensul segregării Dobrogei. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naţionalist Bela Kun a unit foşti ofiţeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicala, formând Armata Roşie (maghiară, n.red.) al cărei scop, aşa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei şi atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu.

Citatul lui Larry Watts din planul lui Rakovski este sugestiv pentru febrilitatea pregătirilor de atacare a României în chiar perioada istorică de importanţă majoră, de pregătire a Marii Uniri. Zice acest duşman înverşunat al românilor: „După ce vom efectua manevrele şi vom captura astfel nordul Moldovei şi părţile principale din Basarabia rusă, va trebui să ne unim cu trupele din Ungaria sovietică care, până la acel moment, vor trebui să ajungă, prin Cârlibaba şi Câmpulung, şi să se unească cu grupul nostru din Suceava-Botoşani.” (Larry Watts, pp. 81-82). În acest context, interesul manifestat de Lenin nu este de neglijat. Îi atrăgea atenţia lui Rakovski cât de vitală era „avansarea în Galiţia şi Bucovina” pentru contactul cu Ungaria sovietică. Şi când mă gândesc că la moartea lui Stalin noi pionierii strânşi la primăria din Sercaia, o comună între Făgăraş şi Braşov, cântam cântece de preamărire a lui Lenin pentru dragostea părintească faţă de copii. Oribilă înşelătorie a demagogiei staliniste şi a demagogiei politice de pretutindeni! Între timp atât forţele militare regale româneşti cât şi cele comuniste ale lui Bela Kun se pregăteau de luptă pentru Transilvania. Maghiarii atacă primii pe 15 aprilie 1919, dar sunt alungaţi peste Tisa până la 1 mai. Armata Roşie ucrainiană sub conducerea lui Rakovski lansează o ofensivă rapidă împotriva Romaniei de-a lungul Nistrului, dând un ultimatum prin care cereau returnarea Basarabiei (şi cedarea Bucovinei) adăugând că scopul lor era să acorde asistenţă fraţilor unguri sovietici. Bela Kun îşi continuă pregătirile şi atacă din nou pe 21 iulie. Armata română ripostează viguros şi striveşte Armata Roşie a lui Bela Kun. 

Eroicul gest al românilor care nu făceau decât să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul” este calificat imediat, pe urmele lui Marx şi Engels, contrarevoluţionar. Pasă-mi-te românii omorâseră în faşă tânărul stat sovietic de dincolo de Tisa. Stau şi mă întreb ce gândire piezişă i-a făcut pe clasicii ideologiei comuniste să-i caracterizeze pe românii din Transilvania contrarevoluţionari, când la Revoluţia de la 1848 Kossuth este cel care refuza să le acorde românilor drepturi egale?  Contrarevoluţionar sadea era Kossuth şi antiromân, şi şovin. Acelaşi tip de gândire îl îndeamnă pe Stalin să-i considere pe români contrarevoluţionari, etichetă menită să ne discrediteze, mascând de fapt nedreapta anexare a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică după ultimatumul din iunie 1940. 

Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează după Marea Unire realizată de români şi continuă a lua măsuri, a crea societăţi, brigăzi şi organizaţii de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluţie asupra activităţii din Basarabia, care stabilea strategia şi propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acţiuni de subminare a autorităţii româneşti în Basarabia, totul concura spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia şi în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.  Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcţioneze şi în absenţa lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic şi maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esenţială a politicii lor externe (subl. ns.). Aceşti vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul naţional unitar şi suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească şi astăzi. A se lua aminte: lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înfiinţat Liga Revizionistă Maghiară şi Federaţia Mondială a Maghiarilor, organizaţii prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice toate cu intenţia revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicaţii în 9 limbi, toate axate pe aceeaşi obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, organizaţia înfiinţată în 1927 pentru a emite pretenţii teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei şi fostei Jugoslavii.  Federaţia Mondială a Maghiarilor îşi continuă acţiunile de propagandă şi la începutul acestui mileniu, fiind subvenţionată de guvernul maghiar.

În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României (p. 98).  A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când şcolile şi bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagandei iredentiste. Horthy a înfiinţat chiar şi o şcoală de spionaj pentru prelaţi (v.p. 101). În 1940 Budapesta poseda statistici ale ofiţerilor români căsătoriţi cu etnice maghiare şi în general ale românilor înrudiţi cu familii maghiare din Transilvania, considerându-i potenţiali agenţi de sabotaj în cazul unui conflict româno-maghiar. Atrocităţile comise în perioada Diktatului sunt îndeajuns de cunoscute ca să le mai reamintim aici. Dinamismul acţiunilor maghiare în favoarea OBSESIEI este impresionant. Astfel,  Federaţia Maghiaro-Americană adresează o scrisoare preşedintelui Roosevelt, cerând recăpătarea „graniţelor Ungariei străvechi” (p.102).  Când pe 25 iunie 1940 armatele sovietice invadează Basarabia şi Bucovina de Nord, ministrul maghiar de externe îl felicită pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, jubilând: „[ungurii] sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamnă lichidarea principiului integrităţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce [sovieticii] începuseră.” (p. 126). Pe de altă parte, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy, ataşat diplomatic la Moscova, că URSS consideră întemeiate pretenţiile Ungariei asupra Transilvaniei şi o va sprijini în plan internaţional. 

Au fost vremuri triste pentru România: pe 27 iunie 1940 se dă ultimatum României pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.  Pe 31 august 1940 România cedează Ungariei Transilvania de Nord.  Politicile de exterminare, genocid, deportare şi deznaţionalizare în Transilvania de Nord şi Basarabia şi Bucovina de Nord au fost similare.  În discursul de ziua Sf. Ştefan (8 august 1943) baronul Eduard Atzel, cancelar militar al lui Horthy cu sediul la Cluj, le cerea „trăgătorilor de elită” „exterminarea acestor ţărani valahi ca pe cei mai mari inamici.” (p. 136).  Să mai relevăm că baronul şi alţii ca el au părăsit organizaţiile fasciste şi au fost primiţi în rândul Partidului Comunist Maghiar fără obiecii. Culmea cameleonismului politic, „cooperând acum cu autorităţile sovietice, aceleaşi oficialităţi şi organizaţii maghiare, care intraseră în Nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler şi al lui Mussolini şi cu binecuvântarea lui Stalin, erau acum recunoscute ca fiind „combatanţi ilegalişti”, care luptaseră împotriva burgheziei şi a guvernului român „burghezo-moşieresc” (p.144). Sovieticii nu îşi retrag sprijinul pentru cauza ungurească, asigurându-l pe baronul Atzel în vara lui 1944 că armatei române nu i se va permite să ocupe Nordul Transilvaniei.

Dizolvarea Cominternului în 1943 a condus la o scădere a influenţei maghiare pe lângă sovietici. Da, ungurii fusesera folositori în multe direcţii pentru sovietici, dar acum sovieticii se pregăteau de triumful pe care nu vroiau să-l împărtăşească şi cu alţii, nici chiar cu aliaţii apropiaţi. Prin Comisia Litvinov, înfiinţată în 1944 pentru a cerceta problemele ordinii postbelice şi prin alte organisme începe a se flutura ideea unei Transilvanii independente sub protectorat sovietic. În aceeaşi ordine de idei, de menţionat că între 1924-1944 conducătorii Partidului Comunist din România au fost toţi străini şi au avut în comun aceeaşi convingere a dezmembrării statului român prin secesiunea Transilvaniei, Basarbiei, Bucovinei şi Dobrogei. Iată de pildă Vasile Luca şi Valter Roman (ambii evrei; al doilea fiind tatăl lui Petre Roman, n.red.), cominternişti aflaţi la Moscova în iulie 1944, susţin independenţa Transilvaniei. Suveranitatea Transilvaniei este atacată acum din mai multe direcţii: de la Budapesta, de la Moscova şi chiar din sânul Partidului Comunist Roman. Înverşunarea maghiarilor împotriva  suveranităţii statului român asupra Transilvaniei era paroxistică. Văzând ungurii că URSS se joacă cu ideea protectoratului sovietic asupra Transilvaniei, încep a-şi manifesta dorinţa integrării Transilvaniei în cadrul statului sovietic, oriunde, dar nu sub stăpânire românească. S-ar putea întreprinde un adevărat studiu de psihanaliză freudiană asupra frustrării şi obsesiei maghiarilor privind Transilvania, iubirea lor cea mare şi în acelaşi timp decepţia cea mai devastatoare. Miklos Goldberger (evreu ungur), reprezentant al puterii comuniste la Cluj visa în 1945 la o Transilvanie care ar putea fi inclusă în URSS, acuzând administraţia românească de o politică fascistă. 

În iunie 1945 Teohari Georgescu (evreu român, n.red.), ministrul de externe şi şef al organelor de securitate, înrăit şi el în activităţi cominterniste, pregătit de NKVD, îl informa pe Gheorghiu-Dej că Transilvania de Nord va putea fi recâştigată numai ca o componentă a Uniunii Sovietice, ceea ce a provocat reacţia de opoziţie dură din partea lui Dej. La începutul lui 1945 autorităţile maghiare la Cluj au creat un parlament independent, schimbând doar numele instituţiilor hortyste care funcţionaseră până atunci. Agenţii sovietici, care împânzeau oraşele transilvănene, se situau, în general, de partea acţiunilor iredentiste maghiare în această perioadă. La jumătatea lui august 1945 organizaţii iredentiste din secuime i-au trimis lui Molotov un memorandum prin care propuneau autonomia Transilvaniei sau integrarea ei în cadrul Uniunii Sovietice.

În aprilie 1946 Budapesta a cerut aprobarea lui Stalin pentru a ridica în plan internaţional problema teritorială. Stalin a aprobat propunerea prim-secretarului maghiar din Ungaria, Matyas Rakosi ca douăzeci şi două de mii de kilometri pătraţi din Transilvania să fie cedaţi Ungariei, că aşa cum susţinea Ungaria, rectificarea graniţelor ar consolida democraţia în Ungaria. O delegaţie maghiară a expus aceste pretenţii în mai 1946 la Cluj. Oficialităţile române din Cluj au contrargumentat că o asemena revizuire a graniţelor nu ar consolida democraţia, ci dimpotrivă ar ascuţi ostilităţile şi ar putea conduce la expulzarea de unguri din Transilvania, aşa cum se întâmplase în Cehoslovacia, de unde fuseseră expulzaţi două sute de mii de unguri  (v. p. 155). În mai 1946 Conferinţa de Pace de la Paris a miniştrilor de externe anulează Pactul Hitler – Stalin şi aprobă retrocedarea Transilvaniei de Nord României. Maghiarii rămân total dezamăgiţi şi în iunie 1946 prim-secretarul de partid Rakosi şi prim-ministrul Ferenc Nagy se pun pe drumuri la Londra şi Washington, pentru a-i convinge pe occidentali să se alăture Ungariei în obţinerea cel puţin parţială a Transilvaniei. Între timp, sub ameninţarea pierderii Transilvaniei, România este forţată să recunoască formal Basarabia şi Nordul Bucovinei ca teritorii sovietice. Larry Watts subliniază că în fapt din 1940 până în 1958, până după retragerea trupelor sovietice din România, autorităţile de la Bucureşti nu şi-au exercitat suveranitatea deplină asupra Transilvaniei. Privitor la Vasile Luca, trebuie să ştim că făcuse parte din Armata Roşie din Ungaria şi luptase în 1919 împotriva României. În 1920 condusese PCR în ilegalitate la Braşov. În 1940 se afla în arest la Cernăuţi, fiind eliberat de trupele de ocupaţie sovietice şi numit viceprimar al Cernăuţiului. În această calitate Vasile Luca a deportat circa 30.000 de români şi a organizat numeroase execuţii, rivalizând cu ocupaţia hortystă din Transilvania de Nord. În cruzimea lui antiromânească a fost întrecut doar de Leonid Brejnev, care între 1950-1952 ca prim-secretar al „Moldovei Sovietice” prin lichidări şi deportări în Siberia şi Asia Centrală a redus populaţia românească cu 250.000 de oameni, motiv pentru care a fost poreclit „Măcelarul Moldovei” (v. p.185). Şi să ne mai mirăm de ce campania lui Gheorghiu-Dej de epurări ale Partidului Comunist după moartea lui Stalin l-a inclus şi pe trădătorul Vasile Luca.

Cu viclenia-i cunoscută şi verificată în timp Moscova ridică din nou problema autonomiei Transilvaniei cu prilejul discutării proiectului nostru de Constituţie, trimis la Moscova în mai 1952. Perfidul  principiu divide et impera îşi spune cuvântul. Stalin şi Molotov ordonă României crearea Regiunii Mureş Autonomă Maghiară. „Mica Ungarie” impusă de Stalin nu i-a mulţumit însă pe unguri. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci acela de a juca ambele ţări. 

Anxietatea maghiară se dovedeşte incurabilă şi în septembrie 1954 primul-secretar al PC Ungar, Rakosi şi Imre Nagy, prim-ministrul apelează la Valter Roman, ca la un vechi tovarăş cominternist, formulând cunoscutele pretenţii teritoriale. Informat de acest demers, Gheorghiu-Dej trimite la 6 aprilie 1955 la Budapesta o delegaţie formată din Emil Bodnăraş, Simion Bughici, ministru de externe pe atunci şi Janos Fazekas. Delegaţia şi-a exprimat răspicat condamnarea maghiarilor pentru pretenţiile lor nejustificate mereu reiterate, subliniind caracterul lor riscant după ce Conferinţa de Pace de la Paris se pronunţase clar în problema Transilvaniei. Practic ungurii au cedat atunci în acea confruntare diplomatică. Dar în octombrie 1956 Janos Kadar îmbrăţişează acelaşi slogan, clamând: „Acordaţi autonomie Transilvaniei” (p. 187). Parafrazându-l pe Caragiale, când intri la o idee, fandacsia e gata şi de la fandacsie treci la ipohondrie. Cam asta se întâmplă cu obsesia manifestată necontenit de Ungaria, privind revendicarea Transilvaniei în ciuda evidenţelor istorice şi a celor de bun simţ. Este un demers absurd şi periculos pentru că desfide realitatea.  Mare şi profundă este durerea ungurească după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (p. 119). Această obsesie maladivă care trăieşte de decenii în conştiinţa maghiară reapare şi azi la suprafaţă când administraţia de la Bucureşti face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gândească guvernanţii de azi ai României.