Fărâme de azimă!

      Nu se putea alege un titlu mai potrivit pentru mănunchiul de versuri pe care Georgeta Resteman le-a adunat în acest volum ce marchează debutul în lumea frumuseţii cuvintelor. Azima aburindă, pe care mama o împarte pruncilor, adună familia în jurul mesei şi crează acea stare de cald şi de împărtăşire a dragostei peste care picură acea sfinţenie a gestului ocrotitor.

 Ca şi mama care rupe în tăcere azima caldă, poeta dăruieşte, cu sfială, picături de iubire:

            „Adunată de vremuri, păstrată-n cămări…/ În marea de astre presar fericire/ Născută din doruri pierdute în zări.”/ Răvăşire

În acest volum ne întâmpină un suflet-orchestră, de o gingăşie aparte, după cum însăşi autoarea mărturiseşte: „Mi-am cules sufletul/ Risipit în freamătul frunzelor/ L-am scăldat în verdele codrului/ Am alungat tristeţea norilor / Şi-ascultându-i cântecul,/ Pe strunele dorului/ L-am dăruit privighetorilor.”/ În linişte

Un suflet-orchestră pentru că de la început şi până la sfârşit asistăm la o muzică ce porneşte delicat, precum sunetul viorii:

            „Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii  peste noi în noapte. / Şi lacrimi – bobi de rouă de pe flori -/ S-adun pe buze-n dimineţi senine/ Să mă îmbrac în mantii  de culori./ Aş vrea                       

            apoi muzica se înteţeşte:

„Sunt umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascund chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”/ Sunt

şi creşte, urcând în intensitate:

„Mă-nvăluie apele tulburi ce curg/ Şuvoaie m-acopăr dar eu le ignor/ Mi-e gândul durut de tristeţe şi dor/ Îmi tremură trupul în tristul amurg”/ Ploaia

sau coboară spre tonuri grave:

„Împovăraţi de griji şi de nevoi/ Cu sufletul fărâme, trist şi gol/ Găsim puterea de-a răzbi în noi,/ Nu facem parte din vreun protocol”/ Al celor care vor să ne zdrobească/ Şi să ucidă ce ne-a mai rămas/ Din moştenirea dulce, strămoşească,/ Vor să ne-atârne sufletul de-un ceas…”   Sufletul nostru nu-i de răstignit

            Concertul continuă cu alte şi alte acte în care muzica te împresoară, când cu acea lină atingere, precum picurii de mir, când cu acorduri grave din care ţâşneşte fie revolta, fie durerea sau tristeţea sau însingurarea lăsând apoi loc Iubirii, Luminii, Păcii pe care poeta le înscrie cu majuscule…

Este concertul vieţii pline de credinţă şi iubire, atât faţă de Creatorul suprem, cât şi faţă de părinţi, de copilul născut în durerea ce încă persistă în lacrimile Georgetei Resteman, copil hrănit din sânul ei plin de dragoste duioasă:

 „În ochii-ţi dragi am presărat iubire/ Sclipiri de frumuseţe sufletească/ Cu bunătate, linişte-n privire/ Te-am dăruit, minunea mea cerească!”/ De ziua ta, fetiţa mea!

Este concertul izvorât din iubirea de oameni şi flori, de ape şi munţi, de noapte şi zi, de păsări şi anotimpuri, de tot ce înseamnă creaţie divină:

“De Crăciun/ vreau să-ţi simt mângâierea, MAMĂ,/ din doruri să facem cununi/ împletite cu lacrimi din stele…/ aburind de miresme alese/ să gustăm cozonacu-amândouă/ numărând fulgi de nea/ să ne spunem poveşti/ iar când lemnul în sobă trosneşte/ scânteind în amurgu-ngheţat/ să îmi ţii capu-n poală/ cum ştii doar dumneata/ şi-n noaptea Crăciunului lină/ sub bradu-mbrăcat cu beteală/ s-aşternem dorinţe şi vise/ să ne cernem în suflet lumină/ şi să fim mai curaţi şi mai buni/ în speranţa iubirii promise.”/ De Crăciun cu tine, mamă!

Poeta iubeşte locurile natale cu aceeaşi forţă prin care se manifestă în iubirea de oameni, de frumos, de bine şi de pace:                                                                                             „Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri / Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni / Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri, / Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: „să fim buni” / Acasă

În felul acesta a hotărât să intre pe ogorul culturii române, cu respect pentru limba poporului şi a locului în care îşi are rădăcinile vieţii, cu modestia caracteristică strămoşilor săi şi cu mare drag în folosirea cu sfinţenie a Cuvântului înspre luminarea cugetului celui care-i citeşte versurile.

Autoarea nu face risipă de metafore, dar le foloseşte frecvent, cu duioşia şi îndemânarea izvorâte din sufletul ei curat şi, mai ales, din harul ce Domnul i l-a oferit la naştere pentru a se bucura de rodul crescut apoi în inima ei:

„Inundă-te-n alb suflete-al meu/ lasă tristeţea şi lupii alungă/ credinţa-ntăreşte-ţi, deschis fii mereu/ cu fulgii dansează-n lumina fecundă/ te roagă în taină,/ spre Ceruri priveşte,/ îmbracă-ţi în pace/ iubirea flămândă/ şi fii liniştit:/ Dumnezeu te iubeşte!” / O altfel de iarnă

Pe de altă parte, cel puţin aparent, nu se foloseşte de toate mijloacele stilistice pe care poeţi cu nume mari le-au aşezat la temelia poeziei româneşti, dar nici nu le ignoră. Poeta îşi urmează propria-i cale în care simte că poate semăna cu credinţă rodul bogat al viitorului, fără să umbrească linia melodică a versului ieşit din măsura metrică statornicită de vremea marilor critici şi, în acelaşi timp, fără să uite a sublinia puterea dragostei:

“Se-amestecă seve de gând/ şi frământările tale/ se contopesc cu frământările mele/ te privesc cu ochiul lăcrimat/ de fericirea de-a te avea/ şi-ţi ascult respiraţia…/ pe fruntea gândului/ îţi mângâi trupul/ cu seve de dor/ şi-ţi dăruiesc/ dragostea mea.”/ De dragoste

Iată, cititorule, vei asista, citind acest volum de versuri, la un veritabil concert: concert de muzici divine.

Marian Malciu

Slatina, noiembrie 2011