Insemnari despre Olimpiada alba

Insemnari despre Olimpiada alba

– Februarie 2010 –

 Autor: Silvia Jinga

Substantivul olimpiada ma duce inainte de toate cu gandul la Olimp, muntele din mitologia greaca unde salasluiau zeii.  La olimpiada isi dau intalnire tineri care intr-o directie sau alta vor sa se inalte, depasind masurile obisnuite ale efortului uman.  Ei vor sa fie zeii care umbla printre noi, simboluri ale staruintei, ascezei, sacrificiului, daruirii de sine si intrecerii oneste unde cu adevarat cel mai bun invinge. Olimpiadele vor sa ne consoleze, macar in parte, pentru tot ce este abominabil in confruntarile care au insangerat planeta de mii de ani.  Ele, olimpiadele ar trebui sa ne aduca mereu aminte de intelepciunea vechilor greci, care au vazut frumusetea armonioasa a unitatii dintre trupul si spiritul uman.   Este important sa retinem din mesajul anticilor ideea cultivarii nu doar a trupului, ci si a sufletului, a capacitatii de reflectie si interpretare a lumii.  De la vechii greci am mostenit nu doar impresionanta statuie a Discobolului, ci si gradinile Akademosului pe aleile carora Socrate se plimba cu discipolii lui, practicand celebra maieutica, arta a dezvoltarii dialogului si  a demersului cunoasterii lucrurilor.  Astazi televizorul abunda in reclame pentru cultivarea fizicului, in timp ce aspectul celalat, cultivarea gandirii si a reflectiei este total neglijat, pierzandu-se in labirintul preocuparilor anodine ale contemporanilor nostri grabiti sa acumuleze bunuri si sa se amuze.  Cu adevarat civilizatia noastra este a vizualului, orientandu-ne spre o apropriere superficiala a lumii si, in ultima instanta, la o saracire a continutului uman al fiintei noastre.  Astfel ca evolutia tehnica uluitoare a ultimelor decenii nu este neaparat secondata si de o dezvoltare si imbogatire a sinelui omenesc, ba dimpotriva, asistam la o simplificare brutala a ceea ce ne place sa numim continutul intrinsec al umanismului.

Spectacolul care ne-a fost oferit in deschiderea Olimpiadei de iarna la Vancouver in seara zilei de 13 februarie vine sa ne aminteasca de intreaga complexitate de sensuri a competitiei dintre oameni, care trebuie sa fie, inainte de toate, o intrecere intre tineri stapaniti de idealuri nu intre indivizi avizi de putere si dominatie. Competitia trebuie sa ne inalte, sa ne inlacrimeze, sa ne umple de admiratie pentru aspiratia de totdeauna a omului de a infrunta vesnicia prin transcenderea limitelor sale. Moartea tragica a tanarului atlet georgian             ne arata cat de riscanta este viata pentru cel ce se inscrie in aventura olimpica.  Intr-un cuvant, flacara olimpica ne-a fost lasata mostenire de vechii greci pentru catharsis, pentru ca prin catharsis sa devenim mai bogati sufleteste, mai nobili si mai buni.  Despre cei care se duceau la teatru fara sa traiasca purificarea prin catharsis se spunea in Elada ca au fost doar „lapis super lapidem”, o piatra peste piatra. Cum amfiteatrele erau construite din blocuri de piatra, cel care ar fi ramas imun la frumusetea unui spectacol ar fi ramas doar piatra peste o alta piatra.

 Spectacolul canadian din deschiderea Olimpiadei  ne-a miscat cu adevarat prin profunzimea mesajului slujit de fluiditatea formelor si coloristica de o bogatie remarcabila. Omagiul adus in deschiderea spectacolului diferitelor triburi de indieni ca bastinasi ai pamantului canadian a fost un act de justitie si de recunoastere a contributiei lor la tapiseria culturii canadiene.  Vesmintele indienilor viu colorate, prezentand motivele decorative geometrice specifice lor  si miscarea fireasca a grupurilor a fost un preludiu minunat al defilarii delegatiilor sportive de pe cele cinci continente.  Am urmarit, cum e normal, cu emotie trecerea delegatiei romane.

Dupa ce tinerii de pe mapamond ne-au suras randuri, randuri fluturand steagul natiunilor ale caror reprezentanti erau,  spectacolul de culoare si sunet a continuat, fermecandu-ne.  Deasupra spatiului de spectacol a dominat o uriasa spirala alba care in incolacirea ei semana cu un trandafir, cu aurora boreala,  dar si cu o galaxie. Dedesupt imaginile produse de fascicole laser au infatisat ochilor splendoarea muntilor, a oceanului, a preeriei canadiene, a iezerelor si a padurilor intinse  in care dansatorii, care aratau ca oricare dintre noi, se miscau firesc ca niste copii ocrotiti de mother nature.  O profuziune de frunze de artar se plimbau si zburau in voie inrosite ca sangele, simbolizand pulsatia vietii mai ales in imaginile toamnei.  Spirala alba de deasupra se colora verzui, sugerand corola imenselor paduri canadiene, leagan al  feluritelor etnii ce compun natiunea canadiana.  Fluiditatea formelor vietii si a culorilor ei au fost exploatate magistral in acest spectacol. Frunzele treceau pe nesimtite in pesti si pestii se prefaceau in porumbei umpland vazduhul cand a fost interpretat cantecul Aleluia.  Cine poate uita luna rosiatica atarnind pe un cer siniliu, dramatic ca in picturile expresioniste. Cantecele interpretate, versurile rostite, dansurile,  paleta cromatica si de imagini totul a concurat la producerea unui spectacol de exceptie incarcat de multa caldura omeneasca, de multa iubire si firesc. Desi nu a lipsit grandoarea, ceea ce a impresionat in primul rand a fost spiritul de finete,  impresia de armonie primordiala intre om si natura, amintindu-ne de sensul originar al lucrurilor.  Intregul spectacol a fost un minunat poem dedicat participantilor la olimpiada si lumii intregi.  Flacara olimpica a fost aprinsa nu doar in perimetrul salii de spectacol, dar si afara in agora. Wayne Gretzki, purtatorul tortei pe strazile Vancouverului a vrut sa ne spuna ca Olimpiada este cu adevarat a fiecaruia dintre noi.