Scursurile din P.D.L. se preling în U.S.L.!

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

În noiembrie 2008, în timpul campaniei pentru candidatura mea, în Colegiul 2, Judeţul Ialomiţa,  la postul de senator P.R.M., din partea Vatrei Româneşti, am publicat articolul „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!“, în care defineam un nou termen politologic, pe care, calchiind cuvîntul democraţia, îl introdusesem în presă – cleptocraţia: puterea hoţilor care conduc statul, adică a tuturor partidelor care au guvernat ţara şi o guvernează şi acum, indiferent de denumirea – P.S.D., P.C., P.N.L., P.N.Ţ.C.D., P.A.C., P.U.R., P.D., U.F.D., U.D.M.R., U.N.P.R. – sau de „doctrina“ pe care o afişează, dar pe care, de obicei, nu o au! Deoarece adevărata lor doctrină a fost şi este una singură, jefuirea Patrimoniului Naţional, prin rotirea „democratică“ la guvernare şi prin înţelegeri subterane. În acel articol descriam geneza şi relaţiile dintre principalele partide politice care au guvernat şi/sau guvernează România şi care formează cleptocraţia, compusă inclusiv din indivizi care ocupă funcţii oficiale în stat şi sunt demascaţi, uneori de presă, alteori sunt ascunşi bine şi care foarte rar sunt dibuiţi de presă. Şi, în cele mai multe cazuri, fără efect, căci presa nu mai este „a patra putere în stat“, ci este, în cea mai mare parte, manevrată de cîţiva „moguli“ de presă!

Cu acel prilej am arătat sorgintea Partidului Democrat Liberal: provine din simbioza dintre, pe de o parte, Partidul Democrat – fost P.D.-F.D.S.N., desprins prin 1992, din F.S.N, devenit F.D.S.N., care, apoi, îşi schimbase denumirea în Partidul Democrat Social din România (P.D.S.R.) –, care era „partea mai liberală a F.D.S.N.“, cum îl descrisese, acum cîţiva ani Vasile Blaga, şi, pe de altă parte, din Partidul Liberal-Democrat (P.L.-D.) , care reprezenta partea de „stînga“ a Partidului Naţional Liberal! După întovărăşire, s-a numit, o vreme, Partidul Democrat-Liberal, apoi, considerîndu-se, probabil, că aglutinarea s-a cimentat puternic, liderii lui şi-au scris, după 2010, sigla renunţînd la liniuţa ghinionistă: P.D.L.

Partidul Democrat, condus de Petre Roman, desprins din P.D.S.R., chiar dacă era „mai liberal“ decît P.D.S.R., era tot partid de „stînga“. De aceea, după ce Traian Băsescu l-a eliminat pe Petre Roman de la şefia P.D.-ului – eliminare pentru care, repet, trebuie lăudat permanent Traian Băsescu! –, acesta s-a străduit şi a reuşit să bage P.D.-ul în Internaţionala Socialistă, în ciuda opoziţiei puternice a lui Ion Iliescu et comp. Deci, P.D. era partid de stînga! Dar perfidia rezida în faptul că, dîndu-se, ipocrit, ca partid de „dreapta“ faţă de P.D.S.R., i-a prostit pe fraieri şi a intrat în C.D.R., care era Opoziţia de Dreapta. Dar, în realitate, în coaliţia C.D.R., P.D. nu făcea decît să apere interesele clicii de „stînga“ din care provenea. Ca atare, Stînga, ajunsă în Opoziţie în mandatul 2001-2004, era apărată de furia partidelor „Dreptei“, din C.D.R. (P.N.Ţ.C.D.+P.N.L.+U.D.M.R.+U.F.D.+P.U.R.+ P.A.C.+P.E.R.+ETC.), astfel că „Stînga“ manevra Puterea, dar aflată fiind în Opoziţie! Şmecherie mai mare şi mai subtilă nici nu se putea! Fiindcă opinia publică are memoria scurtă, să ne amintim că P.D.-ul lui Traian Băsescu făcea mereu obstrucţii alianţei C.D.R., ajungînd pînă la impunerea schimbării premierului Victor Ciorbea cu Radu Vasile. Drept recunoştinţă, ex-premierul „P.N.Ţ.C.D.-ist“ Radu Vasile şi-a schimbat traseul politic la P.D., unde, se pare, hibernează, bine mersi!, şi acum!

De asemenea, relevam traseismul politic al principalilor lideri de partid, îndeosebi ai P.L-D., precum Theodor Stolojan-Scrîşnet şi Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă. Aceştia doi au condus Partidul Liberal-Democrat, rupt din P.N.L. Theodor Stolojan, fost F.S.N.-ist, fost ministru de Finanţe în guvernul Roman, fost premier F.D.S.N.-ist, succesorul lui Petre Roman, a devenit preşedintele P.N.L., de unde a fost alungat de către Valeriu Stoica. De aceea scriam în septembrie 2008: «Acum, P.D.-L., condus de Emil Boc şi Theodor Stolojan, conţine scursurile provenite din P.D. şi P.N.L., cum sunt Theodor Stolojan – care fusese dat afară din P.N.L. de Valeriu Stoica, iar acum face „partid bun“ cu chiar fostul său inamic Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă! Vedeţi cît de îmbîrligat este „sistemul ticăloşit“, clasa politică actuală pe care am numit-o clicocraţia cleptocrată?!» Dar, deşi P.D.L.-ul lui Traian Băsescu era cotat ca partid de stînga, sau, mă rog, de centru-stînga, în noaptea de 30 noiembrie 2008, după votare, noul şef al P.D.-L., marioneta lui Traian Băsescu, Emil Boc, s-a trezit din euforia succesului şi l-a categorisit ca partid de dreapta. „A cîştigat Dreapta!“, a declarat el, pe cît de sentenţios, pe atît de caraghios.

Recent, în ianuarie-februarie 2012, ca urmare a creşterii protestelor exprimate în Piaţa Universităţii, în Piaţa Victoriei şi în pieţele principalelor oraşe, Puterea începuse să se teamă, iar Opoziţia era în derută, mai ales după apariţia, în Piaţa Universităţii, a sloganului „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ În fond, sloganul reda, mai plastic, deşi mai puţin explicit, conceptul cleptocraţiei. Fireşte, lozinca a fost contestată de presa aservită, lansarea sa fiind atribuită – cu rol de diversiune – P.D.L.-ului, iar alte publicaţii o atribuiau lui Mircea Toma, de la Agenţia de monitorizare a presei! Ghinionul partidelor care formează cleptocraţia a fost că sloganul buclucaş a început să se adeverească.

Dar să urmărim pastişa titlului filmului The Good, the Bad and the Ugly (1966),  în varianta politicianistă românească – Cel Bun, Cel Rău şi Cel Urît.

 

The Bad – Cel Rău: Sorin Frunzăverde

 

Scursurile din P.D.L. au început să se scurgă în P.N.L.! Începutul a fost făcut prin trădarea lui Sorin Frunzăverde, sculă importantă în P.D.L.: prim-vicepreşedinte! „După Frunzăverde au tulit-o la PNL alţi 106 membri importanţi ai filialei locale“. Printre aceştia erau şi cîţiva parlamentari. Exemplul ayatollahului Sorin Frunzăverde a fost urmat, pînă în 23 aprilie, de alţi 16 traseişti: «Iosif Secăşan. Dorin Păran. Mihaela Popa. Cezar Măgureanu. Ioan Sbârciu. Petru Filip. Gheorghe Hogea. Valentin Rusu. Gheorghe Ciobanu. Marius Dugulescu. Marian Avram. Ştefan Seremi. Eugen Uricec. Iosif Blaga. Nicolae Dobra. Gabriel Tiţa Nicolescu… Am pus puncte-puncte pentru că lista e deschisă, iar în subteranele ei fierbe magma politică mai ceva ca în măruntaiele vulcanului islandez Eyjafjallajokull“. […] Cei mai „descurcăreţi“ dintre PDL-işti sar în luntrea PNL sau pe corveta PSD», – zice Grigore Cartianu, în articolul „Tribul traseiştilor“. Într-adevăr, au urmat şi alţii, pînă inclusiv în timpul dezbaterii moţiunii, ultimul fiind un laş ca Cătălin Croitoru – care, în preziua moţiunii se dădea disident: „Voi vota la vedere moţiunea de cenzură. Sunt dezamăgit de Ungureanu“ – declarase el, „curajos“ şi ţîfnos, în 24 aprilie. Dar a trecut la P.S.D. abia în 27 aprilie, imediat după votarea de către el a moţiunii! Fiindcă se ştia, deja, din 26 aprilie, că moţiunea va trece, iar guvernul Ungureanu va cădea!

În baza evaluării P.D.L. de către Emil Boc ca partid de dreapta, Sorin Frunzăverde a trecut la P.N.L. ca să facă cu Crin Antonescu „dreapta modernă“, mai ales că şi Valeriu Stoica tipărise (dar nu cred că o şi citise!) o carte despre dreapta modernă. Şi, după Frunzăverde, aproape toţi traseiştii care i-au urmat exemplul au trecut la P.N.L. Deci, cele mai multe scursuri din P.D.L. s-au scurs în P.N.L. Cîţiva au trecut şi la P.S.D. şi, se pare, unul a trecut la P.C. Ca atare, a devenit absolut întemeiat sloganul „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“, care fusese clamat în Piaţa Universităţii şi comentat în multe mass media, înainte de cotitura „doctrinară“ a lui Sorin Frunzăverde din P.D.L. în P.N.L. – care P.N.L. face, în U.S.L., casă bună cu inamicul său doctrinar, P.S.D. Dar P.N.L. face, în U.S.L., şi alianţă strînsă cu P.C., deşi, ca partid conservator, este, doctrinar, anti-liberal şi deşi, pe vremea cînd anterior, sub denumirea de P.U.R., fusese social-liberal şi aliat cu P.S.D.! Adică o harababură politică întreagă, dar care nu este sesizată de prostime! O altă încurcătură ideologică din U.S.L. rezidă în faptul că, pînă în preziua fugii lui Sorin Frunzăverde din P.D.L., acesta fusese tot timpul în colimatorul ziarului Jurnalul Naţional, care-i denunţa afacerile oneroase.

Mircea Marian denunţa, în articolul Frunzăverde în gazeta lui Voiculescu: «De la exponent al „mafiei PDL“ la „voce clară şi minte lucidă“» din Evenimentul zilei din 28 martie 2012, duplicitatea prezentării prim-viceliderului P.D.L. în presa controlată de U.S.L.: «Înainte de a ridica în slăvi dezertarea lui Sorin Frunzăverde de la PDL la PNL, preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin a fost una dintre ţintele preferate ale „dezvăluirilor“ din Jurnalul Naţional. Cu doar o zi înainte ca Frunzăverde să devină liberal, gazeta familiei Voiculescu scria despre „scandalul Moldomin“, unde se sugera că oamenii prim-vicepreşedintelui PDL s-ar afla în spatele unei tentative de privatizare frauduloasă a acestei societăţi. „Marian Mihăilă, fost ofiţer de Securitate şi SIE, prorector al Universităţii Eftimie Murgu din Reşiţa, este coleg de lojă masonică şi om de încredere al liderului PDL Caraş-Severin, Sorin Frunzăverde, supranumit „Ayatollah-ul“. Fostul ofiţer avea sarcina ca planul de preluare a Moldomin de către firma elveţiană să devină realitate. Ceea ce se traduce prin ajungerea societăţii sub un control discret al intereselor ruse, via cetăţenii sârbi, mascate în investiţii elveţiene“, afirma Jurnalul Naţional la 26 martie». Şi, după ce trecea în revistă principalele acuze aduse lui Sorin Frunzăverde de la începutul acestui an, Mircea Marian încheie ironic: «La 28 martie 2012, Jurnalul Naţional şi-a schimbat radical atitudinea faţă de fostul lider PDL şi, într-un editorial, scria despre acesta: „Sorin Frunzăverde nu e un disident. E însă o voce clară şi o minte lucidă. Sunt câţiva ani de când, în forurile partidului şi în alte împrejurări, a cerut să se renunţe la un centralism hulpav, la distribuirea abuzivă a resurselor. (…) A fost, poate, mai tranşant ca alţii“».

De fapt, Mircea Marian s-a pripit puţin şi a exagerat, necitind tot ziarul, deoarece, tot în 28 martie, Jurnalul Naţional publica, sub semnătura lui Adrian Mogoş şi Mircea Opriş, articolul «Viaţa şi opera lui Frunzăverde. Ce a făcut „baronul“ de Caraş-Severin în ultimele zile. De ce a fugit din PDL», care începe astfel: „Viitorul candidat al USL la alegerile locale din Caraş-Severin a trecut, scârbit de partidul căruia i-a fost fidel întreaga sa carieră politică, în barca Opoziţiei. Cu active şi pasive. Astăzi, ne ocupăm de pasivele lui Funzăverde (sic), pe care le-am contabilizat cu fidelitate, în Jurnalul Naţional, în decursul anilor. Iată ce s-a întâmplat pe finalul stagiului său pedelist“. După care, într-un lung articol, trec în revistă pasivele. Deja, în 26 martie, Mircea Opriş publicase articolul inflamant Moldomin, un scandal cu implicaţii internaţionale, din care tocmai citase Mircea Marian pasajul despre „scandalul Moldomin“ şi în care era dezvăluită activitatea pernicioasă a lui Sorin Frunzăverde, în urma căreia a fost arestat, printre alţii, judecătorul Cătălin Şerban, vicepreşedinte al Curţii de Apel Timişoara. Editorialul din care se inspirase Marian Mircea pentru a-şi construi ironia din titlul său, publicat, tot în 28 martie, anume „Frunzăverde denunţă statul poliţienesc“, este scris de Petru Calapodescu şi atestă că în redacţia Jurnalului Naţional, chiar dacă „nu ştie stînga ce face dreapta“, este, totuşi, libertate de exprimare, de vreme ce pot apărea materiale TOTAL contradictorii în acelaşi număr al ziarului: cel cvasi-apologetic al lui Calapodescu şi cele demolatoare ale lui Adrian Mogoş şi Mircea Opriş!

Un alt analist de conjunctură, Iulian Leca, ar vrea să-i făţuiască dezertarea lui Sorin Frunzăverde, dar nu se hazardează prea mult şi, într-un text ambiguu încă din titlul materialului, Un gunoi. Doua gunoaie. Nici nu stiti ce ati pierdut!, zice, scuzîndu-l, la grămadă, pe Frunzăverde: „Greu îl poţi numi traseist, deşi oportunismul e singura ideologie cunoscută de politicienii noştri“. Or, oportunismul este nota definitorie a traseiştilor. Cu o astfel de „logică“ duplicitară şi ca să nu se compromită ca „analist politic“, Leca îşi face o „plasă de siguranţă“: „Nu m-ar mira ca introducerea lui Frunzăverde în USL mai degrabă să compromită uniunea decât să o ajute. Efectul dezertării e teribil pentru imaginea PDL, dar asta nu presupune că intrarea în PNL înseamnă 100 la sută garantat succes pentru imaginea USL. Dosarele şi toate acuzaţiile (unele formulate până acum chiar de către liderii USL) te pot şi nenoroci, nu te transformă sigur într-un erou“. Dar „plasa“ lui Leca, pe cît pare ea de fină, de „rafinată“ în ambiguitatea sa, pe atît s-a rupt de uşor: infiltrarea lui Frunzăverde în P.D.L. – cu surle şi tobe în care suflă şi bate Crin Antonescu-Vorbete, «onorat de venirea lui Frunzaverde şi de faptul că va fi coleg de partid cu un om politic „de o asemenea talie şi un asemenea calibru“» – înseamnă, în mod garantat, eşecul imaginii U.S.L.

Ipocrizia, fariseismul, oportunismul şi traseismul evident al lui Sorin Frunzăverde sunt denunţate de sagacitatea lui Cristian Câmpeanu, în articolul vitriolant Cine îl urmează pe „Ayatollahul‘‘ Frunzăverde?: «În decembrie 2007, Sorin Frunzăverde a denunţat fuziunea dintre Partidul Democrat şi Partidul Liberal-Democrat drept un „melanj penibil“ dintre doctrina creştin-democrată şi cea liberală, el militând pentru puritate doctrinară în sensul asumării integrale a creştin-democraţiei. Ulterior şi-a menţinut criticile la adresa liberalismului, intrând în polemică cu aripa liberală a partidului – aripa Stoica – şi criticând măsurile de austeritate ale guvernului Boc pe temeiul că doctrina populară are o importantă componentă socială. Din acest motiv, afirmaţia sa că se vede pe sine „construind dreapta modernă alături de Crin Antonescu“ nu este credibilă (s.n., V.I.Z.). Pe de o parte, Frunzăverde a fost un adversar constant al liberalismului, iar, pe de alta, nu este limpede cum se poate construi dreapta modernă în echipă cu socialistul Victor Ponta şi cu Dan Voiculescu». Tot Cristian Câmpeanu relevă cu acuitate, în articolul „Călătorie sprâncenată, Frunzăverde!“, că „Frunzăverde aparţine unei specii de politician care ar trebui să dispară“. Adică e în totală contradicţie cu opinia lui Crin Antonescu, cum că este „onorat de venirea lui Frunzăverde“ în P.D.L.!

Totuşi, există şanse ca duetul Sorin Frunzăverde-Crin Antonescu să se înţeleagă în baza proverbului „Cine se aseamănă se adună!“, deoarece şi Crin Antonescu este el însuşi un traseist: «Crin-Trei partide. Mai înainte s-a perindat pe la Partidul Alianţei Civice (PAC) şi Partidul Liberal 1993 (PL-’93) al lui Dinu Patriciu. Chipurile, aceste partide erau tot liberale, pentru că au tot fuzionat cu PNL pe măsura ratării pragului electoral, iar Antonescu s-ar fi învârtit numai în familie. Nimic mai neadevărat, ţinând cont de faptul că liderii PNL, PL-’93 şi PAC se urau de moarte, iar „virginul“ Crin a participat din plin la puciurile de partid. În principiu, dacă acuzaţia de „traseism politic“ este neîntemeiată, atunci este inexplicabil de ce Antonescu a ascuns din biografia lui oficială apartenenţa la alte două partide în afara de PNL, cel pe care îl păstoreşte în prezent».

Sunt curios să aflu cînd va ajunge Iulian Leca (şi alţii ca el) la certitudinea că, realmente, intromisia lui Sorin Frunzăverde, a clicii sale şi a pletorii de dezertori P.D.L.-işti în U.S.L. – predilect în P.N.L., pe motiv de „comuniune doctrinară“, cum vrea să acrediteze ideea Crin Antonescu – a compromis, deja, cu necesitate uniunea! Pentru că, „lumea lui Băsescu“ – cum perora un alt „analist politic, director executiv al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală“, cu multă fatuitate, dar pe deplin ilogic – nu va dispărea, căci, iată, a penetrat – ca-n brînză, deşi etala cu fermitate rectitudine morală! – lumea Opoziţiei reprezentată de U.S.L. şi se va perpetua în aceasta, reconfigurînd cleptocraţia!

Speranţa noastră stă în lumea procentajului de 55 la sută din electorat care nu s-a prezentat la vot la ultimele alegeri şi care trebuie să vină acum!

 

The Ugly – Cel Urît: Cătălin Croitoru

 

Dar, la fel cum, după ce Valeriu Stoica l-a dat afară din P.N.L. pe Theodor Stolojan şi, apoi, au devenit colegi de partid în P.D.L., combătînd, împreună pentru distrugerea României, tot aşa, agresivul găunos Cătălin Croitoru a devenit coleg de partid cu inamica sa, Ecaterina Andronescu. Fireşte, principial şi teoretic vorbind, un lider sindical – chiar dacă era farsor – ca Cătălin Croitoru nu putea fi decît oponentul Ecaterinei Andronescu, cît a ocupat fotoliul de ministru al Educaţiei. Dar, după ce liderul sindical al Federaţiei Educaţiei Naţionale (F.E.N), Cătălin Croitoru, şi-a vîndut mandatul de lider sindical pe unul de membru al P.D.-L., de guvernămînt, şi amîndoi au ajuns în Parlament  pe poziţii opuse, Cătălin Croitoru a devenit şi mai rău. Rupea lanţul şi mai multe nu. De exemplu, la emisiunea „Miniştri pe făraş“, de la Realitatea TV, din 6 august 2009, la ora 22 şi 5 min., o admonesta, foarte grobian (sau, zis popular, măgăreşte), pe d-na Ecaterina Andronescu pentru că îl întrerupe din vorbit – deşi spunea, ca de obicei, inepţii, iar d-na ministru avea motiv să-l întrerupă; la ora 22 şi 10 min., Gheorghe Izvoranu, liderul F.S.L.I., i-a reproşat, de la obraz: „Pînă în decembrie, d-l Croitoru era în minister zi de zi, iar după ce a ajuns parlamentar P.D.-L, nu a mai călcat pe acolo, ca dovadă de cît de puţin îl interesau problemele profesorilor“; la ora 22 şi 11 min., Cătălin Croitoru se lăuda: „Am absolvit şi eu o facultate de drept…“ (la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, unde este lector şi coleg cu Elena Udrea, care i-a predat, evident, Dreptul şi l-a făcut licenţiat în Drept!); la 22 h 29 min., d-na Ecaterina Andronescu a fost nevoită să-l întrerupă iarăşi, pentru a-l pune la punct: „Sunteţi în eroare!“

Cătălin Croitoru era, în anii 2008-2010, foarte „vocal“, adică „tare-n clanţă“, dar nu trebuia luat în serios, după cum releva ministrul Educaţiei Cristian Adomniţei: „Mi se pare inutil să dau atenţie unui om a cărui singură calitate este slujul făcut stăpînilor lui, în schimbul fotoliului de ministru al Educaţiei“! Într-adevăr, în 11 decembrie 2008 se vehicula ideea: „Cătălin Croitoru ar putea fi noul ministru al Educaţiei“.

Nu mult a lipsit să fie numit ministrul Educaţiei, deşi nimic nu îl recomanda pentru acest post, căci, prin calităţile sale negative, era total contraindicat. Dintre păcatele sale, s-a evidenţiat, totdeauna, laşitatea: Cătălin Croitoru a fost parlamentarul care a părăsit ultimul corabia care se scufunda, dîndu-şi demisia chiar de la tribuna Parlamentului, după ce a votat moţiunea de cenzură: adică abia în ultima clipă! El a mai declarat, „revoltat“, că „răbdarea are o limită şi că paharul răbdării s-a umplut“ şi, de asemenea, că „nu mai puteam accepta umilinţa de a sta în bancă“! „Eu, Cătălin Croitoru, îndată după ce îmi voi exercita votul la moţiune, îmi voi înceta activitatea în grupul PDL şi voi începe să activez în grupul PSD“! Chiar aşa! Chiar din Parlament va începe să activeze! Oare nu i-o fi fost frică de d-na Ecaterina Andronescu, pentru că îi va bate obrazul pentru această ticăloşie, deşi ar fi meritat chiar să-i dea cu poşeta-n cap?! Pe „Lista candidaţilor pătaţi“, figura, în 22 octombrie 2008, acest text:

«Cătălin Croitoru (PD-L) Liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale şi candidat din partea PD-L; flagrant conflict de interese: platforma sindicală devine campanie electorala pentru liderul devenit candidat şi pentru partidul care îl susţine, dar şi campanie contra partidului de la guvernare; candidatul îşi camuflează parte din ve­nituri, în declaraţia de avere, sub formula „conform declaraţiei fiscale“ – declaraţie care nu are caracter public.»

Este clar că el a schimbat macazul nu din cauza „umilinţei“ îndurate cu stoicism, ci, în realitate, pentru că îi poartă ranchiună lui Emil Bic, fiindcă nu s-a ajuns, şi el, ministru, măcar două luni, ca Mihai-Răzvan Ungureanu. Apoi, Cătălin Croitoru mai este şi mincinos, imoral, căci era membru al P.D. din 1998 – deşi, ca mare lider sindical, nu avea voie să fie şi membru de partid – şi nu din 2008, cum anunţase, în aprilie 2008, Emil Boc, şi cum dezinforma el presa şi opinia publică, în 18 aprilie 2008, în interviul luat de Iuliana Gătej, sub titlul „Liderul sindical Cătălin Croitoru: „Între mine şi PD-L a fost o atracţie reciprocă“: „A fost o atracţie reciprocă, la fel ca într-un mariaj. Ne-am plăcut şi am decis să ne căsătorim. Am avut cea mai bună ofertă dintre toate partidele cu care am negociat“ (s.n., V.I.Z.). Aşadar, după două propoziţii simple, în a treia se contrazice singur, „îşi dă cu stîngu-n dreptul“ – doar e inginer de sîrme, ca profesie –, căci, de vreme ce negociase cu alte partide, nu putea fi vorba de „o atracţie reciprocă“, un fel de dragoste la prima vedere! Într-adevăr, ziarista, „hoaţă“, îl încolţeşte:

„Dar aţi negociat şi cu PSD. Nu aţi acceptat pentru că era ocupat Departamentul de Educaţie de Cati Andronescu? Ce să spunem… conduce departamentul de educaţie. Nu e vorba de asta, ci că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu doctrina lor“.

Vedeţi ce „doctrină“ puternică avea un lider sindical ca Cătălin Croitoru?! În 18 aprilie 2008 nu era „pe aceeaşi lungime de undă“ cu P.S.D-ul, dar după exact patru ani şi opt zile, în 27 aprilie 2012, prin umilinţe îndurate pînă la capătul răbdării, şi-a acordat lungimea de undă cu P.S.D.-ul şi a devenit coleg cu Ecaterina Andronescu, faţă de care, în 6 august 2009, avusese un comportament de bădăran, deşi ca „prof. univ. dr.“ la o Universitate Creştină, trebuia să se comporte ca un pedagog şi ca un creştin. Dar, evident, Cătălin Croitoru este creştin doar în „poză“. Elocvent, în acest sens, este că, după cum remarcaţi şi în afişul electoral alăturat, şi-a confecţionat o poză electorală cu gestică şi conotaţii creştine, folosindu-şi chiar numele în făţuirea sloganului: „Împreună croim VIITORUL!“ Pentru că, chipurile, ar fi avut un nume predestinat: un croitor croieşte! Apoi, face fraze mobilizatoare cu trimiteri la copii, la părinţi, la pensionari ş.a. Puţin a lipsit să nu bage în afiş inclusiv Porunca a 5-a din Decalog! Numai că aşa de bine a croit viitorul, încît, votînd ca slugă a P.D.L.-ului, a băgat România în colaps: a votat legile criminale prin care le grăbeşte extincţia pensionarilor, prin care a umilit Armata activă şi de rezervă, prin care a periclitat securitatea naţională!

Ecce homo! Adică, pe româneşte, zici Cătălin Croitoru şi tragi apa; sau tragi o înjurătură, cum fac aproape toţi comentatorii interviului Iulianei Gătej, precum şi de la celelalte articole indicate aici, prin hyperlink-uri!

Am zăbovit mai mult asupra acestor două personaje politicianiste, deoarece ele sunt simptomatice pentru actualul Parlament produs de „uninominal“ şi pentru politica românească: Sorin Frunzăverde prin puterea malefică dobîndită prin accederea în structurile Puterii şi ale politicii, iar Cătălin Croitoru prin dimensiunea meschină pe care o reprezintă pe esplanada „sistemului ticăloşit“ (Băsescu dixit). Era necesar ca doar aceştia doi P.D.L.-işti de frunte să „spele putina“ în U.S.L. şi ar fi fost suficient pentru compromiterea uniunii – care, şi aşa, este o uniune contra-naturii sau, zis academic de chiar Traian Băsescu şi Sorin Frunzăverde, „conjuncturală“ – adică făcută din nevoia de a reacapara „ciolanul“ Puterii!

 

The Good – Cel Bun: Adrian Năstase

 

Dar ex-premierul social-democrat Adrian Năstase încearcă să scuze această turpitudine şi să-i dea o alură de „teorie“ politologică, pretinzînd că Frunzăverde nu ar fi – Doamne, fereşte! – un „traseist“ (în timp ce Radu Berceanu îl caracterizează drept „trădător“!), ci, în generozitatea, în bunătatea lui consideră ar fi vorba doar de „revenirea la o situaţie normală, de stabilitate“! I-auzi brîul! Ca sociolog, Adrian Năstase face o palidă încercare de a înfrumuseţa realitatea, care este, totuşi, hîdă – nu doar politic, ci şi sub aspect economic, social, spiritual; fireşte, din cauza exclusivă a politicului! Dar, ca doctor în drept şi avocat, atestă că apelează doar la o chichiţă avocăţească pentru a contracara orice obiecţie privind compromiterea U.S.L. prin acceptarea invaziei de P.D.L.-işti: căci, evident, ştia din culisele politicii că va urma invazia de traseişti şi voia să-i accepte sub scuza că nu s-ar face decît reparaţia manevrelor dolozive ale Puterii – recte ale lui Traian Băsescu –, textual, că ar fi doar o „compensare pentru oamenii pe care Puterea i-a luat de la Opozitie, anterior“, căci Puterea le răpise bunătate de parlamentari, ducînd la apariţia unei excrescenţe parlamentare ca U.N.P.R., cu membri plecaţi îndeosebi de la P.S.D.! Şi era de aşteptat că şi ei să părăsească şandramaua P.D.L.-ului, revenind la P.S.D. Este de reţinut că, imediat după ofilirea P.D.L.-istă a lui Frunzăverde, d-na Ecaterina Andronescu l-a vizitat pe d-l Neculai Onţanu, în vederea pertractării revenirii în P.S.D.

Deci, aplicînd principiul machiavelic „Scopul scuză mijloacele“, d-l dr. în drept Adrian Năstase pregătea opinia publică în vederea acceptării ca fiind morală revenirea la matcă a U.N.P.R.-iştilor evadaţi din P.S.D; ar avea şi o acoperire plauzibilă dacă şi „Protănacul“ ar reveni în partid. Scopul îl definise clar Năstase: „Sigur că există rezerve la nivel de principiu, dar obiectivul e de a câştiga alegerile, după o perioadă în care actuala Putere va folosi orice mijloace pentru a lua oameni de la noi. Încercăm să mergem înapoi spre zona de stabilitate adusă de votul anterior“.

Indiferent de manevrele şi explicaţiile politicianiste apărute, à la Adrian Năstase, cleptocraţia se reface şi se menţine din mers, iar asta înseamnă „stabilitate“ în optica liderilor ei. Evident, aşa este, dar este vorba de menţinerea establishment-ului, adică a stabilităţii convenabile cleptocraţiei – care jefuieşte de 22 de ani România –, fie că indivizii care o compun, în cea mai mare parte mereu aceiaşi, se autodenumesc „social-democraţi“, „liberali“, liberal-moharhişti“ sau altă denumire pompoasă, dar găunoasă, demagogică! Să ne reamintim că şi în timpul guvernării P.S.D.-iste, sloganul de ordine pentru a dezavua grevele profesorilor, medicilor, mitingurile pensionarilor etc. era tot acesta: nevoia de stabilitate, de „linişte“ – liniştea necesară hoţilor să fure în voie!

În esenţă, prin migrarea unor membri ai „ciumei portocalii“ în U.S.L. – fie ei importanţi, „de mare calibru“, cum îl apreciază Crin Antonescu pe ofilitul Frunzăverde, fie poltroni, ignobili şi insignifianţi ca Cătălin Croitoru – se anulează firava aură de luptătoare pentru dreptate cu care se drapa U.S.L. şi îşi va pierde şi creditul pe care-l avea pînă acum – oricum, mult mai mic decît atestă sondajele făcute la comandă. De aceea, în Mesajul din 29 martie a.c., intitulat „Ori SCMD, ori Băsescu“, colonelul (r.) Mircea Dogaru, preşedintele S.C.M.D., „atrage, în mod serios, atenţia că fugarii, în ceasul al XII-lea din P.D.L., nu trebuie primiţi ca eroi în Opoziţie. Locul lor este acela de inculpaţi în justiţie“. Tot în acest Mesaj se precizează că S.C.M.D., care este forţa organizatorică a Consiliului Naţional al Societăţii Civile (C.N.S.C.) – care poate reprezenta o masă de vot de circa 1.800.000 de alegatori – „a negociat, deja, cu cei trei copreşedinţi ai U.S.L., încheierea unui Contract social, prin care viitoarea guvernare să se angajeze să abroge toate legile criminale ale regimului Băsescu“ – cu prioritate Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, Legea nr. 119/2010 a sistemului unic de salarizare şi Legea nr. 329/2009 privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul. Dar trebuie să atrag atenţia Consiliului Director şi membrilor S.C.M.D., precum şi ong-urilor componente ale C.N.S.C. că, prin infestarea Uniunii Social Liberale cu mutanţii „doctrinari“ dezertori din P.D.L., componenţa acesteia s-a modificat şi, implicit, credibilitatea şi moralitatea ei s-au diminuat exponenţial din cauza atît a traseismului ca subterfugiu pentru a scăpa de răspunderea morală, politică şi, mai ales, penală, cît şi a calităţii execrabile a dezertorilor. Ca atare, Contractul social, care avea, deja, o valoare îndoielnică, s-a putea să nu valoreze, în actuala configuraţie partinică mutantă a U.S.L., nici cît hîrtia pe care au semnat cei trei copreşedinţi ai U.S.L.! Şi, deci, S.C.M.D. şi C.N.S.C. trebuie să aibă o rezervă de forţă de presiune asupra noilor guvernanţi pentru a-şi ţine de promisiunile – fiindcă, pînă acum nu au dovedit că au cuvînt.

Prima concluzie. U.S.L. reuneşte formaţiunile contradictorii: P.S.D., partid „socialist“, republican şi, chipurile „de stînga“ – deci antimonarhist din premise –, P.N.L., partid de dreapta şi „liberal-monarhist“ (deci contradictoriu atît în sine, cît şi cu ceilalţi) şi P.C., partid-parazit, traseist, care se lipeşte de partidul cu cele mai mari şanse de a (re)intra în Parlament, fost P.U.R., „social-liberal“, năpîrlit în contrariul său, „conservator“, deşi nu se ştie ce „conservă“ acum, după ce fusese „social-liberal“ – noţiune opusă conservatorismului! Prin infiltrarea trădătorilor din P.D.L., U.S.L. se contaminează de „ciuma portocalie“, pe care, cu mare vigoare partinică, U.S.L. o condamna clamoros pînă la manevra Frunzăverde. Prin şulfăria Frunzăverde se repetă – avînd aceeaşi sorginte – deplasarea perfidă, din 1992, a P.D.-F.D.S.N. spre „dreapta“. P.D.-F.D.S.N., devenit P.D.-ul lui Petre Roman, P.D.-ul lui Traian Băsescu, apoi, P.D.L.-ul lui Emil Boc-Sorin Frunzăverde-Marko Bela-Mihai-Răzvan Ungureanu, manevrat de Traian Băsescu, a devenit partid de „dreapta“, repet, spre a se infiltra în C.D.R. şi a-şi proteja colegii din F.S.N. cu care făcuseră „Revoluţia“. De altfel, am uitat să precizez că Cătălin Croitoru are, şi el, certificat de „revoluţionar cu merite deosebite“! Iată cum P.D.L.-iştii „revoluţionari“ revin la matcă, adică refac, cu „merite“ şi cu „minte lucidă“, cleptocraţia, pentru a se apăra unii pe alţii şi a se menţine la Putere!

O veritabilă mizerie politică, după cum clama, spontan, lozinca din Piaţa Universităţii, „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ Adică P.D.L. şi U.S.L. se interpenetrează, reconstituindu-se cleptocraţia! Cam ca în filmul Terminator II, unde robotul, după ce fusese topit de căldură, îşi reconfigura matricea malefică, exterminatoare, pe măsură ce picăturile de metal se aglutinau.

A doua concluzie. Nu mai votaţi cleptocraţia! Votaţi pe oricare alţii, dar nu pe aceştia care au mai fost la guvernare. Desigur, chiar în partidele care au guvernat există oameni valoroşi, care pot fi realeşi în Parlament, precum Valer Marian şi Ion Stan, de la P.S.D., dar trebuie căutaţi cu multă grijă. Atenţionările din 2008 ale presei prin „Listele candidaţilor pătaţi“ au fost insuficiente, aşa că trebuie găsite, urgent, mecanisme care să-i elimine pe aceştia de pe viitoarele liste de candidaţi. Dar, oricum, electoratul nu mai trebuie să-i realeagă pe cei care au fost în guvernele Tranziţiei criminale şi care au dus ţara în colaps, cei care şi-au făcut averi bătînd din palme, prin afaceri oneroase cu statul. Aceştia trebuie băgaţi, urgent, la puşcărie. Trebuie aleşi oricare alţii, cel puţin pentru a sparge clica cleptocraţiei postdecembriste.

A treia concluzie. Pentru a extirpa cleptocraţia, parcă tot mai bună ar fi o revoluţie autentică, a românilor, în propriul lor beneficiu. Pe lîngă alţi publicişti sau blogeri, chiar Victor Ponta a pronunţat, zilele trecute, propoziţia „Pe ăştia nu este suficient nici dacă-i împuşti!“ Vorbe fatidice care le-au provocat o criză existenţială Robertei Anastase şi coechipierului ei Sever Voinescu-Cotoi, „experţi“ în numărarea voturilor la Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii – „votată“ în Parlament prin scamatoria celor doi, motiv pentru care Victor Ponta le dresase dosarul penal cunoscut, finalizat, desigur, prin N.U.P, fiindcă sunt oamenii Puterii, pe care nu-i poţi băga la gherlă. Evident, Victor Ponta a făcut o figură de stil, o hiperbolă, oarecum, deoarece, ca fost procuror, a avut pistolet în dotare şi ştie că, în ultima vreme, muniţia s-a scumpit foarte mult şi, apoi, ar fi risipă de cartuşe: mai ieftină ar fi spînzurătoarea şi, mai eficientă imagologic, tragerea în ţeapă; fiindcă brazii nu au fost tăiaţi toţi de Attila Verestoy! Dar şi aşa ar scăpa prea uşor, căci ăştia „merită“ o pedeapsă mai mare: puşcăria pe viaţă în minele de uraniu şi confiscarea totală a averii pînă la al şaptelea neam!

Numai că, iată, Adrian Năstase, fiindcă este jurist şcolit şi pragmatic, a găsit, ca să-i scape de puşcărie pe „ăştia“, o metodă căreia vrea să-i dea şi o glazură „teoretică“: evaziunea politică prin acceptarea scursurilor din P.D.L. în U.S.L.! Este o formă de aplicare a principiului „conservării materiei“: „Nimic nu se pierde, ci totul se transformă“: din inamic P.D.L.-ist puşcăriabil în coleg U.S.L.-ist reevaluat!

Quousque tandem, Adrian Nastase, abutere patientia nostra?

30 aprilie 2012

 

 

Popularity: 2% [?]

VICTORIA UNGARIEI ASUPRA ROMÂNIEI PE ARCUL DE TRIUMF

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

 

Motto: „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

 

Materialul de faţă este continuarea articolului Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., subintitulat Scrisoare deschisă adresată domnilor Traian Băsescu, Gabriel Oprea şi Sorin Oprescu, care a fost conceput ca un studiu politologic prin care denunţam inacţiunea principalelor autorităţi ale statului faţă de ignorarea semnificaţiei respectivului Dictat, ale cărui consecinţe le suportăm şi acum. Aceste consecinţe rezidă inclusiv în faptul că toate tezele care au stat la baza Diktatului hitleristo-mussolinian sunt reluate acum de organizaţia fascistă numită pompos şi inadecvat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Prezenţa acesteia în Parlament, din 1992 pînă azi şi în guvern din 1996 pînă azi este ilegală, ilegitimă şi extrem de periculoasă, întrucît nu este partid politic şi, în plus, este manevrată de organizaţii din afara ţării – ceea ce în alte state ar fi dus la interzicerea U.D.M.R. şi la trimiterea în puşcărie a membrilor acesteia. Legat de acest aspect, este absolut falsă disocierea pe care o fac unii „analişti“, cum că doar liderii U.D.M.R. ar fi extremişti, pe cînd marea masă a moghiorilor ar fi „tolerantă“ şi că s-ar înţelege bine cu vecinii lor, românii.

Evenimentele tragice din decembrie 1989, din localităţile ocupate preponderent de moghiori, precum şi de la 15 martie 1990, din Târgu Mureş, contrazic vehement opinia conciliatoristă. Contează că toţi moghiorii votează, în unanimitate, cum le cer liderii, iar liderii propun şi votează, în Parlament, numai legi antiromâneşti. De aceea, aproape toate legile emise de Parlamentul României sunt ilegale şi, mai ales, antiromâneşti, îndeosebi acelea propuse de guvernele din care face parte şi U.D.M.R., întrucît coaliţiile Puterii erau majoritare în Parlament prin sprijinul acestei cîrje politice, care este organizaţia antinaţională, antiromânească şi antistatală cea mai redutabilă din România şi, de aceea, absolut condamnabilă.

 

Succesul diseminării studiului Dictatul de la Hiena…

Într-o lucrare celebră, tradusă la noi acum vreo patru decenii, ŞTIINŢĂ MARE, ŞTIINŢĂ MICĂ, autorul, Derek J. De Solla Price, demonstra că, pentru a-ţi asigura cel mai bine paternitatea ideilor, cea mai eficientă metodă este răspîndirea lor cît mai largă, deoarece, devenind foarte cunoscute, este, practic, imposibil să şi le însuşească altcineva spre a le prezenta ca fiind ale sale. Trebuie să relev că, sub acest aspect, publicarea, în mai multe reviste electronice, la solicitarea mea – în Curentul Internaţional, Naţiunea, Neamul Românesc, Necenzurat etc. – şi pe bloguri – Rapcea.ro , de ex., – şi republicarea sau semnalarea din propria iniţiativă a blogerilor pe diverse site-uri – Octavpelin etc., şi-mi cer iertare că nu le pot enumera pe toate şi, totodată, mulţumesc directorilor revistelor respective pentru bunăvoinţa de a mă publica –, diseminarea, ziceam, a studiului Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R. a fost un succes! M-a surprins neplăcut, totuşi, că un cititor al articolului şi-a exprimat îndoiala că pe placa acoperită de pe Arcul de Triumf din Bucureşti „ar fi fost scrisă denumirea BUDAPESTA“! Spun „neplăcut surprins“, deoarece respectivul cititor este, şi el, colonel în rezervă şi încă fost ataşat militar! Deci, are discernămîntul necesar şi, mai ales, trebuia să aibă suficientă cultură istorică şi politică încât să ştie că aşa a fost: BUDAPESTA a figurat pe Arcul de Triumf ca una dintre localităţile/zonele în care Armata României a dus bătălii grele şi victorioase în Războiul Reîntregirii, punînd, fapt notoriu, o opincă pe Parlamentul de la Budapesta.

Dar îndoiala sa – care ar putea să mai fie şi a altora! – m-a pus pe gînduri şi am încercat să fac o documentare suplimentară. La Muzeul Militar Naţional, o bibliotecară binevoitoare mi-a adus să consult o lucrare voluminoasă, din 2009, coordonată de amiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin, pe atunci şeful Statului Major General, din care citez: „Pentru tratarea interiorului arcadei, varianta 1936 a recurs numai la evocarea unor importante localităţi unde[,] în războiul reîntregirii (sic)[,] s-au desfăşurat importante bătălii: CERNA, JIU-OLT, DRAGOSLAVELE, NEAJLOV, OITUZ, MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, RĂZOARE, VRANCEA, MUNCELU, COŞNA, BUDAPESTA“ (cf. Enciclopedia Armatei României, Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2009, pag. 1070). Iată, deci, o referire inatacabilă la faptul că pe arcadă figurase şi trebuie să figureze inscripţia BUDAPESTA. Din păcate, e-adevărat, capitolul respectiv, „Arcul de Triumf“, al Enciclopediei nu face nici o referire la faptul că ea, inscripţia BUDAPESTA, fusese, în vremea dictaturii staliniste, ştearsă, iar, ulterior, în epoca naţionalistă, fusese refăcută şi nici nu era ilustrat cu vreo fotografie cu arcada Arcului – cum ar fi fost normal. Am solicitat accesul la fototecă, dar mi s-a spus că nu aveau astfel de fotografii. O altă bibliotecară şi-a amintit că arhitectul Virgil Z. Teodorescu a tipărit cartea Arcul de Triumf, pe care o donase muzeului. S-a dus să o caute, dar nu a găsit-o. „– Nu ştiu unde este, dar ştiu precis că d-l arhitect Virgil Teodorescu a donat-o muzeului!“, s-a dezvinovăţit ea. Am căutat această carte şi la Biblioteca Academiei Române, dar nici acolo nu exista. Am găsit pe Internet blogul d-lui arhitect Virgil Z. Teodorescu şi l-am contactat telefonic. Era şi dînsul dezolat că nu am găsit respectiva carte a sa, dar mi-a confirmat că domnia sa nu inserase fotografii cu arcada Arcului.

Trebuie să recunosc, spăsit, că, pînă să fiu nevoit să încep documentarea după publicarea articolului meu, nu citisem vreo carte despre Arcul de Triumf, iar cultura mea, pe această temă, se baza doar pe informaţiile sumare din presă. Totuşi, din 1968, de cînd mă stabilisem în Capitală, şi pînă pe la anii 2002-2003, vizitasem frecvent Arcul de Triumf şi ştiu absolut sigur că pe placa acoperită, recent, cu ciment, scria BUDAPESTA. Pus în încurcătură de faptul că, pînă la această dată, nu am reuşit să găsesc nici o fotografie a arcadei cu inscripţia BUDAPESTA neacoperită, am apelat la memoria unor ofiţeri rezervişti, cu care colaborez în desfăşurarea activităţii Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.); aceştia au confirmat că pe placa acoperită scria BUDAPESTA, iar unii au declarat că sunt gata să îmi dea o declaraţie notarială că aşa este: cel puţin pînă în decembrie 1989, inscripţia BUDAPESTA nu fusese acoperită cu ciment! Unii chiar s-au mirat că, acum, este astupată şi că nici nu au remarcat, anterior publicării articolului meu, acest fapt incalificabil.

Muşamalizarea acoperirii inscripţiei BUDAPESTA

Pe lîngă obiectivul principal, dezvăluirea acţiunilor revizioniste ale Ungariei prin „calul troian“ U.D.M.R., articolul avea ca miză actuală inclusiv denunţarea faptului că, în ultimii ani, din dispoziţii oculte, a fost acoperită placa BUDAPESTA, de pe arcada Arcului de Triumf, prima de jos din partea stîngă. Din acest motiv studiul a fost depus, aşa cum am precizat la finalul său, la registratura Preşedinţiei României, cu nr. 14222/5 sept. 2011, la Ministerul Apărării Naţionale cu nr. 26738/6 sept. 2011 şi la Primăria Capitalei cu nr. 1026536/6 sept. 2011 (cf. facsimilul nr. 1).

Modul cum mi-au răspuns sau nu respectivele instituţii de stat atestă că am avut dreptate în aproape tot ceea ce am afirmat – cu o singură excepţie: că acoperirea panoului BUDAPESTA nu s-a făcut în vremea cînd primar al Capitalei era d-l Traian Băsescu, ci, probabil, cînd era d-l Adriean Videanu. Cu toate dificultăţile pe care le-am întâmpinat încercând să mă documentez asupra problemei, am reuşit să deduc aceasta din referirile indirecte ale răposatului Paul Everac, într-un articol din revista Naţiunea, din vara anului 2005, în care critica modul cum sunt maltratate unele monumente de patrimoniu, printre care şi Arcul de Triumf.

 

Răspunsul Preşedinţiei României: silentium lugubrum

Dar să analizez răspunsurile respective. Administraţia Prezidenţială nu a catadicsit să-mi dea un răspuns, deşi d-l Traian Băsescu, atît ca primar general al Capitalei, cît şi ca preşedinte al României, a mers în fiecare an la Arcul de Triumf, la Parada militară de la 1 Decembrie. De fapt, mersese, ca oficial, încă de cînd ajunsese ministru în guvernul Petre Roman. Probabil că fusese la Arcul de Triumf chiar în calitatea lui de căpitan de vas, înainte de 1989, cînd se nimerise să vină în vreo excursie în Capitală, în intervalele cînd revenea în ţară. Oare o mai ţine minte cum arăta Arcul de Triumf pe vremea juneţii sale ofiţereşti?! Ţinînd cont de non-răspunsul prezidenţial, se pare că l-au lăsat fie memoria, fie voinţa politică… 

Sorin Oprescu s-a „spălat pe mîini“

Răspunsul Primăriei Capitalei, la adresa mea depusă cu nr. 1026536/6 sept. 2011, este sinuos, şerpesc şi, de aceea, reprezintă un subterfugiu prin care să muşamalizeze, cu mîna altora, această crimă contra Istoriei şi a României contemporane. Scrisoarea deschisă a fost dirijată către Administraţia Monumentelor de Patrimoniu şi Turism (A.M.P.T.), care mi-a comunicat că va fi trimisă la Ministerul Culturii etc. De aici, am primit un răspuns năucitor. Printre alte „abureli“, directorul Direcţiei Patrimoniu Cultural, Ioan Daniel CHERECHEŞ, face nişte „precizări“ absolut mincinoase, dar pe care le vrea persuasive: «Intradosul ARCULUI este decorat cu o succesiune de panouri cu denumirile locurilor unor mari bătălii ale războiului reintregirii (sic). Dintre acestea inscripţia BUDAPESTA a fost stearsă tot in 1953, din ordinul CC al PCR (sic). După cum constataţi, suntem la curent cu cele semnalate, dar afirmaţia Dvs. este incorectă, ştergerea inscripţiei a avut loc în 1953, ridicarea schelei în 2008 nu a fost o „diversiune“ creată pentru acoperirea inscripţiei, restaurarea a fost doar amânată pentru obţinerea finanţării» (cf. facsimilul nr. 2).

Vedeţi perfidia şi autosuficienţa directorului Ioan Daniel Cherecheş, subordonatul ministrului fascist Hunor Kelemen?! Vrea să ne convingă că schela fusese ridicată aşa, spontan şi pînă sus, pe acoperişul Arcului de Triumf, iar abia apoi au văzut că „n-au finanţare“! Ei, bine, eu cerusem, după cum puteţi reciti în studiul meu, să ni se spună care au fost sabotorii care făcuseră aşa ceva şi să fie pedepsiţi pentru risipa de bani şi pentru că, prin montarea schelei, nu au făcut decît să acopere – cu „iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă“, adică hoţeşte – inscripţia BUDAPESTA. În legătură cu aceste aspecte Cherecheş tace mîlc. Dar, în schimb, pe lîngă faptul că mă acuză de incorectitudine şi de răspîndirea de „diversiuni“, implicit, ne consideră, pe toţi, amnezici şi atît de proşti încît să-l credem, pe el, cum că „inscripţia BUDAPESTA a fost stearsă tot in 1953, din ordinul CC al PCR“ – deşi în 1953 nu mai exista P.C.R., ci P.M.R.! Şi, dat fiind că, în aceste două decenii de tranziţie criminală, i s-a reproşat lui Nicolae Ceauşescu „naţionalism-comunismul“ său, e greu de crezut că, prin naţionalismul său autentic, Ceauşescu ar fi răbdat să lase inscripţia BUDAPESTA de pe Arc acoperită din 1953 pînă în 1989!!! Mai ales că avusese „meciuri“ grele în relaţia directă cu Ungaria revizionistă în tot timpul dictaturii sale şi chiar, în cadrul Tratatului de la Varşovia, el pusese, în mod ferm, problema condamnării atitudinii revizioniste şi revanşarde a Ungariei! Fireşte, el o pusese doar aşa, ca principiu de politică externă, fiindcă ştia că U.R.S.S. sprijină poziţia revizionistă a Ungariei tocmai pentru a ţine în şah România. În Scrisoarea deschisă eu nu sugeram să se aştepte momentul restaurării pînă la obţinerea fondurilor, ci, dimpotrivă, ceream să se facă reparaţia imediat, întrucît acoperirea inscripţiei constituie o umilire a Armatei, o falsificare a Istoriei şi o faptă penală – cerînd, repet, pedepsirea vinovaţilor. Iar directoraşul ăsta mătrăşeşte problema invocînd „lipsa fondurilor“! Dar, în timp ce s-au cheltuit cîteva sute de milioane de euroi pentru noul stadion – de trei ori mai mult decît ar fi costat în mod normal –, alte sute de milioane de euroi pentru Pasajul de la Podul Grand etc., nu se găseau cîteva mii de euro să se refacă imediat inscripţia BUDAPESTA?! Cît costa, în timp şi în bani, să se ridice o schelă de doar cîţiva metri, numai pînă la panoul BUDAPESTA acoperit cu ciment, spre a fi refăcut în forma iniţială?! Pariez că fondul de protocol al primarului Sorin Oprescu este cu mult mai mare decît costul respectiv. Dar, vedeţi, cu antiromânii din conducerea Primăriei Capitalei şi a Ministerului Culturii nu poţi discuta pe bază de argumente logice şi financiare, ci cu alte metode!

Cred că trebuie să mobilizăm atît locuitorii Capitalei, cît şi ai altor mari oraşe ca să organizăm nişte mitinguri pînă-i demitem şi îi pedepsim pe toţi cei vinovaţi de comiterea acestei samavolnicii şi de tergiversarea reparării acestei insulte inadmisibile aduse României, Armatei sale şi Istoriei.

Faptul că directorul Ioan Daniel Cherecheş minte cu neruşinare, dar şi cu nepricepere este atestat de însăşi placa acoperită cu ciment. În articolul Dictatul de la Viena redictat de Ungaria…, am publicat fotografii pe care, din necesitatea demonstraţiei şi pentru comoditatea cititorilor, le reproduc şi acum. După cum se vede din contrastul plăcilor, inscripţia acoperită cu ciment este foarte nouă. Minciuna globală a lui Cherecheş are, totuşi, un merit: recunoaşte că pe placa acoperită fusese scris BUDAPESTA! Dar pseudo-argumentul său este demascat implacabil de chiar inscripţia BUDAPESTA acoperită cu ciment: nu are patina vremii, aşa cum se vede pe fotografia cu partea dreaptă a arcadei, unde placa simetrică plăcii BUDAPESTA, cu inscripţia CERNA, prima de jos, are aceeaşi patină a vremii pe care o au toate celelalte 11 inscripţii! Să admitem, prin reductio ad absurdum, minciuna nemernică a lui Ioan Daniel Cherecheş, cum că acoperirea plăcii BUDAPESTA datează din 1953! De atunci şi pînă acum, adică timp de 6 (şase!) decenii, era imposibil ca vremea – fie ea stalinistă a jüdeo-cominterniştilor, fie naţionalist-comunistă ceauşistă – să nu fi estompat pînă la uniformizare aspectul patinat de intemperii al respectivelor plăci. Nu este nevoie de o expertiză chimică a cimentului de pe placa BUDAPESTA acoperită, comparativ cu cimentul celorlalte plăci, pentru a demonstra fără putinţă de tăgadă dezinformarea obraznică a directorului Ioan Daniel Cherecheş; şi nici de o expertiză a creierului său îmbîcsit de antiromânism, cu care vrea să ne fraierească! Pe lîngă tencuiala proaspătă, fără patina vremii, care acoperă inscripţia iniţială BUDAPESTA, o altă dovadă a dezinformării acestui Cherecheş reiese din fotografia cu prim-planul panoului, în care, dedesubt, se vede stema regală cu deviza NIHIL SINE DEO! Deci, după capul fără minte al directorului Ioan Daniel Cherecheş, staliniştii ar fi acoperit, în 1953, numai panoul BUDAPESTA, dar ar fi lăsat neatinsă stema regală cu inscripţia religioasă respectivă! Fotografia atestă, totodată, şi satanismul etapei Tranziţiei: chiar deasupra devizei NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU tronează simbolul îndrăcitei acţiuni antiromâneşti a U.D.M.R.: panoul cu inscripţia BUDAPESTA acoperită prin 2005!

Problema se pune astfel: cît îl mai suportăm în acest post bine plătit din banii noştri, noi, românii, căci ministrului Hunor Kelemen, evident, îi place să îl menţină şi să şteargă cu el pe jos, batjocorindu-ne pe noi!

Pledoaria neocominternistă a directorului I.S.P.A.I.M.

            Nu ştiţi ce înseamnă sigla I.S.P.A.I.M.? N-aţi pierdut nimic. Căci este vorba de Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, al cărui director este vajnicul general-maior (ret.) Mihail E. Ionescu, acelaşi care, din 2005, este şi preşedintele infamantului Institut „naţional“ pentru studierea holocaustului din România, care poartă numele escrocului internaţional Elie Wiesel – după cum reiese indubitabil inclusiv din studiul „Elie Wiesel impostorul sau Pseudowiesel“, al Centrului de Cercetări Ştiinţifice al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris. Veţi ricana că mă leg de multivalentul general ca boala de om sănătos. Greşiţi. El s-a băgat în treabă, executînd nu ştiu ce ordine ierarhice. Căci I.S.P.A.I.M. este în organigrama Ministerului Apărări Naţionale, iar eu, aşa cum am arătat, adresasem, cu nr. 26738/6 sept. 2011, studiul Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., ca Scrisoare deschisă, şi d-lui general (r.) Gabriel Oprea – cum recunoaşte generalul (ret.) Mihail E. Ionescu în prima frază a răspunsului său (cf. facsimilul nr. 3). Şi-or fi zis, probabil, că sigla ISPAIM induce ideea de spaimă şi voi fi tremura de frică doar văzînd plicul! Desigur, mă aşteptam, cu deplină îndreptăţire, ca d-l ministru Gabriel Oprea să îmi răspundă şi mie, personal, aşa cum trimisese, tot personal, atîtea Scrisori de felicitare rezerviştilor cărora li se mărise pensia în urma campaniei furibunde de reducere a pensiilor „nesimţite“, la propunerea guvernului maghiarizat Boc-Bela şi cu aprobarea Parlamentului! Sau, dacă nu d-l ministru, să-mi răspundă măcar purtătorul de palavre – pardon, de vorbe – al M.Ap.N., contraamiralul de flotilă Tiberiu Frăţilă (flotila o ţine pe birou!), care tot este el contra tuturor celor ce se leagă de campania M.Ap.N. în problema pensiilor „nesimţite“ care s-au mărit din bun-simţ în tabelele postate pe site-ul M.Ap.N., dar care s-au micşorat cu nesimţire în deciziile de revizuire, trimise ulterior Scrisorilor de felicitare. Dar n-a fost să fie cum ar fi trebuit să fie, aşa că cel pe care a căzut măgăreaţa să semneze răspunsul nr. I 11563/30.12.2010, la adresa mea către d-l ministru Gabriel Oprea, a fost g-ralul-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu! Vorba rusului, C’est la vie, c’est la guerre! Adică, „Asta-i via, asta-i gara!“ La prima vedere, ar trebui să mă simt flatat că, în loc să îmi răspundă doar un contraamiral ca Tiberiu Frăţilă, care dă numai contre – „şopîrle“, adică un fel de „torpile“ – în loc de argumente, mi-a făcut onoarea să îmi răspundă ditamai generalul-maior, director în departamente şi instituţii care de care mai făţoase.

            După cum puteţi citi în facsimilul nr. 3, g-ralul-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu, care este şi profesor universitar doctor la Departamentul de Relaţii Internaţionale al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (S.N.S.P.A.), face o veritabilă poliloghie internaţionalistă, neocominternistă cu privire la articolul meu – căci nu degeaba este el şi competentul director al „institutului“ jüdeo-cominternist Elie Wiesel şi coleg de directorat cu escrocul Radu Ioanid. E-adevărat, o face nu după o lună – conform termenului legal –, ci după patru luni de cînd l-am depus la M.Ap.N., ceea ce atestă, neîndoios, că a trebuit să citească toate cărţile sau măcar toate paginile la care fac trimitere în studiul a cărui continuare este articolul de faţă. Probabil o fi vrut să-mi facă un cadou pentru onomastica mea. Sau, poate că, dimpotrivă, a vrut să mă prindă „cu ocaua mică“. Dar nu a reuşit, de aceea a încercat să mă îmbrobodească cu aceste texte: „În acelaşi timp, suntem convinşi că rememorarea momentelor dureroase ale trecutului trebuie să se facă pornind de la exigenţele democraţiei, într-un climat de toleranţă şi respect reciproc, de concordie cu toţi cetăţenii“ (v. facsimilul nr. 4). Adică el este politically correct! Numai că, aşa cum remarcasem într-un articol mai vechi, din cauza acestei toleranţe imbecile, „România a ajuns o casă de toleranţă“. Sau, cum spusese, mai demult, colonelul (r.) Mircea Dogaru, referitor la maghiarii care-i omorîseră pe români în vremea războaielor ţărăneşti conduse de Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, „ei ne măcelăreau crunt, iar noi sufeream frumos!“ Fiindcă fusesem, prea multă vreme, toleranţi, iar acum nu mai trebuie să fim, fiindcă ne-a ajuns cuţitul la os! Clişeul cu toleranţa este vehiculat, în acelaşi stil neocominternist, internaţionalist, inclusiv de ex-preşedintele Ion Iliescu – promotorul ideii „reconcilierii“ (concordiei) cu maghiarii (maghiarizaţii), deşi nu ne conciliasem, anterior, niciodată cu ei ca să ne reconciliem acum. Clişeul „toleranţei“ este utilizat şi de Uniunea Europeană, care ne îndeamnă la toleranţă faţă de ţigani (şi alte minorităţi), deşi statele occidentale europene îi alungă şi chiar le incendiază taberele ori-de-cîte-ori au ocazia. La fel de tolerant este şi actualul preşedinte Traian Băsescu cu ţiganii şi cu maghiarii (maghiarizaţii), pe cît de intolerant este cu românii. Dar, în penultima propoziţie, d-l g-ral-mr. prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu chiar mă trage, subtil, de urechi: „De altfel, asemenea valori stau la baza tuturor ţărilor democratice şi civilizate, în primul rînd a aliaţilor noştri din N.A.T.O. şi [din] Uniunea Europeană“. Evident, aliata noastră din N.A.T.O. la care face aluzie directorul I.S.P.A.I.M. este cea pe care o incriminam eu expres în Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.: chiar Ungaria. Iar celelalte „ţări democratice şi civilizate“ sunt Franţa, Germania, Italia, Spania, Anglia, care ne denigrează copios şi civilizat în toate mass media interne şi internaţionale.

            Culmea competenţei politologice a d-lui g-ral-mr. (r.) Mihail E. Ionescu, din înalta sa poziţie de director al I.S.P.A.I.M., ni se relevă în finalul acestui răspuns antologic: „În altă ordine de idei, celelalte probleme ridicate de dvs. exced competenţele Ministerului Apărării Naţionale“. Prima eroare gravă din această propoziţie este că nu e vorba de „altă ordine de idei“, ci este vorba exact de aceeaşi ordine. Fiindcă, după bălmăjeala pe care a făcut-o pînă acum expediind fariseic problematica studiului meu, urma, în aceeaşi ordine de idei, problema Arcului de Triumf – a cărui maltratare din motive politice este una dintre consecinţele, în primul rînd, ale Dictatului de la Viena şi, în al doilea rînd, ale politicii de trădare de către guvernele postdecembriste – îndeosebi de către guvernul maghiarizat Boc-Bela – a valorilor pe care tocmai le invocă, demagogic şi ipocrit, directorul I.S.P.A.I.M. Numai că trebuie să fiţi atenţi la şmecheria sa pseudo-politologică, deoarece el invocă, în acelaşi stil neocominternist, internaţionalist şi mondialist, valorile care „stau la baza tuturor ţărilor democratice şi civilizate, în primul rînd a aliaţilor noştri din N.A.T.O. şi [din] Uniunea Europeană“. În jargonul telespikerilor de azi, aceste fraze sunt denumite „abureli“. De fapt, numite cu numele propriu, ele sunt autentice jidănisme şi nu ne miră că s-a molipsit cu ele, el fiind şeful jidanilor de la găselniţa Elie Wiesel, care acuză România că ar fi comis un pretins holocaust. De aceea, jidănit fiind, dublul director Mihail E. Ionescu (oare cum se numea înainte de a se numi Ionescu?!) nici nu se referă la valorile naţionale româneşti! A doua eroare gravă comisă de policompetentul general-maior este manifestată de cecitatea sa politică – deşi este ditamai directorul ISPAIM-ului –, deoarece nu distinge competenţa M.Ap.N. în problema Arcului de Triumf – căci, pentru această problemă mă adresasem, la finalul studiului meu, în primul rînd şi în mod expres preşedintelui ţării şi ministrului Apărării Naţionale; pe Sorin Oprescu îl lăsasem ultimul şi îl pusesem pe listă, totuşi, fiindcă Arcul de Triumf este în Capitala ţării. Dacă m-aş fi referit la monumentele dedicate Ecaterinei Teodoroiu, Eroina Neamului din Războiul Reîntregirii – de la a cărei naştere se vor împlini mîine, 14 ianuarie 2012, 110 ani –, m-aş fi adresat primarilor din oraşele în care există respectivele monumente.

            Auziţi ce „teorie“ a creat g-ralul-mr. prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu, după ce şi-a stors timp de patru luni mintea sa găunoasă?! Că problema Arcului de Triumf „excede competenţele Ministerului Apărării Naţionale“! Dar nu pentru a glorifica şi a aminti veşnic nenumăratele jertfe aduse de Armata României în marile bătălii ale Războiului Reîntregirii Neamului a fost înălţat Arcul de Triumf, a cărui privelişte să ne înalţe şi sufletele noastre?! Nu „pentru fortificarea identităţii naţionale“, cum – cu deplin fariseism, dar fără acoperire morală – scrie, negru pe alb, generalul cu două stele (pe fiecare umăr!) Mihail E. Ionescu?! (Vezi, în facsimilul nr. 4, rîndul doi de sus.) Dar Armata României nu pe sub Arcul de Triumf defilează de Ziua Naţională?! De ce mai trece pe sub el, dacă Arcul de Triumf constituie o problemă care „excede competenţele M.Ap.N.“?!  Vorba lui Caragiale: „Mare farsor, mari gogomani!“ Desigur, marele farsor se vrea a fi vajnicul general-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu, director de „Elie Wiesel“, director de ISPAIM, profesor de SNSPA şi de ETC., iar gogomanii ar fi cei care l-ar crede; eu nu sunt gogoman, fiindcă m-am dumirit şi fiindcă i-am demontat penibila bîlbîială cu pretenţii politologice. Textului redat, redactat sau, cel puţin, semnat de g-ral-mr. (ret.) Mihail E. Ionescu, i se potriveşte dictonul Parturient montes, nascetur ridiculus mus: „Se opintesc munţii şi este fătat un şoarece ridicol“! Cu rezerva că adjectivul „ridicol“ minimalizează problema: într-adevăr, este vorba de un text nu numai ridicol în substanţa sa, dar şi profund imoral şi nociv, fiindcă este confecţionat deliberat ca să ne prostească în mod „academic“!

 

Parada militară de la 1 Decembrie

            Este posibil ca acest răspuns al directorului I.S.P.A.I.M., la Scrisoarea deschisă adresată inclusiv ministrului Apărării, g-ralul (r.) Gabriel Oprea, să fi fost scris, la ordin, de către unul dintre „negrişorii“ de la I.S.P.A.I.M., iar g-ralul-mr. Mihail E. Ionescu să-l fi semnat „ca primarul“. Dar asta nu-i o scuză pentru unul care este doctor în istorie, care este Senior Executive Course „George C. Marshall“, Germania, care a scris un raft de cărţi şi de articole etc., etc.; dimpotrivă, să fii atît de „titrat“ şi să comiţi un asemenea „răspuns“ la problemele grave semnalate de mine, îndeosebi la problema de absolută noutate publicistică, politologică şi strategică – îngroparea, deliberată politic, în ciment a inscripţiei BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf – nu reprezintă decît prostituţie politică. Viorica Costiniu declarase ritos că „magistraţii se prostituează… juridic“. Ei, bine!, aveţi, aici, încă o dovadă că şi generalii se prostituează… politic. De altminteri, în genere, gradul de general este preponderent grad politic şi mai rar grad acordat pentru merite profesionale, pentru că fiecare regim politic îşi face cohorta sa de generali! Elocvent, în acest sens, este faptul că, recent, preşedintele Traian Băsescu a avansat la gradul de general un grup mare de ofiţeri. Ba, mai mult, el deţine recordul prin numărul celor avansaţi la gradul de general cu patru stele! C.V.-ul generalului Mihail E. Ionescu, încărcat, pe multe pagini, de toată suita de grade ale carierei de ofiţer, de zeci de titluri de cărţi şi articole, de funcţii de conducere şi de titluri de membru în diverse comitete şi comiţii atestă că nu-i lipsesc accesul la informaţii, competenţa, abilitatea cocoţării în ierarhia militară şi socială, poate chiar inteligenţa, ci îi lipsesc doar rectitudinea morală, caracterul, onestitatea şi patriotismul. De aceea, cum am mai subliniat, referitor la alţii, nici lui nu i se poate aplica rugămintea lui Iisus Hristos: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!“ (Luca, 23, 34). NU, g-ralul-mr. (r.) Mihail E. Ionescu este cvasi-omniscient şi, deci, ştie ce face şi nu poate fi iertat!!!

            G-ralul-mr. Mihail E. Ionescu s-a născut în 1948; în 1970 a obţinut gradul de locotenent, iar în 1998 pe cel de general de brigadă; în 2004 a fost trecut în rezervă, cu gradul de general-maior, primind, astfel, încă o stea de general pentru meritele sale ştiinţifice. Ca atare, în toată cariera sa militară activă a fost martorul faptului că pe Arcul de Triumf inscripţia BUDAPESTA fusese, tot timpul, neacoperită, şi nu cum este, de 5-6 ani încoace, îngropată în ciment! Probabil că, aşa cum am dedus, în vara anului 2005, cînd s-a ridicat o schelă pe Arcul de Triumf, a fost acoperită placa BUDAPESTA. În mod cert, la Parada militară de la 1 Decembrie 2005, inscripţia BUDAPESTA era, deja, proaspăt acoperită, aşa cum se vede în acest link al defilării: http://www.youtube.com/watch?v=Wb9sOW_mh34; de la secunda 06 la 09; apoi, de la minutul 2 şi 18 secunde pînă la finalul clipului se vede, la fel, arcada stîngă, cu placa pe care fusese scris BUDAPESTA mascată cu ciment. Fotografiile nr. 3 şi 4 reflectă absoluta diferenţă de patină a vremii dintre placa acoperită recent şi toate celelalte plăci. În mod absolut evident, placa acoperită cu ciment pe care figurase inscripţia BUDAPESTA este mult mai deschisă la culoare, chiar strălucitoare comparativ cu celelalte panouri. Ea are această nuanţă foarte deschisă în toate clipurile postate pe Internet, redînd Parada de la 1 Decembrie din anii următori: Drill Team. Romania. Parada Militara. 1 decembrie 2009. Regimentul 30 Garda Mihai Viteazul, pe http://www.youtube.com/watch?v=l5aYfYGiV08, unde, de la minutul 1 şi 44 secunde, se vede arcada stîngă, cu panoul BUDAPESTA acoperit cu ciment; Bucharest In Your Pocket – Arcul de Triumf, film realizat în 22 noiembrie 2009, pe http://www.youtube.com/watch?v=AEJPLruERD4&feature=fvwp&NR=1, unde inscripţia iniţială, acum acoperită, se vede de la secunda 35 pînă la capăt; Parada militară de Ziua Naţională a României, de la 1 Decembrie 2010, redă partea stîngă a Arcului, pe http://www.youtube.com/watch?v=DMdIko2STss&feature=related şi, în multe momente, se distinge partea foarte deschisă la culoare a panoului pe care fusese inscripţia BUDAPESTA; filmul Defilare armata romana in cinstea Zilei Nationale – 2011 prezintă repetiţia din 28 noiembrie 2011, filmarea redînd partea stîngă, pe http://www.youtube.com/watch?v=qIGdsOvI6U4&feature=related; inscripţia acoperită se vede doar la început, între secundele 10-20 ale clipului, apoi de la minutul 1 şi 39 de secunde se dă un prim plan cu partea dreaptă, unde se distinge clar inscripţia CERNA, cu patina vremii, care contrastează în mod evident cu placa acoperită, situată simetric, în stînga arcadei. Analiza contrastului evident dintre panourile cu inscripţia CERNA şi, respectiv, cel acoperit BUDAPESTA, se poate face şi pe alte filme ale defilării postate pe Internet. Din păcate, nu am găsit pe Youtube filme anterioare anului 2005, de aceea apelez, pe această cale, la toţi producători din televiziune care au în arhive filme anterioare anului 2005 cu defilarea de la Ziua Naţională a României să posteze acele fragmente – precizînd data la care au fost făcute – în care se vede panoul cu inscripţia BUDAPESTA acoperită şi, fireşte, neacoperită. În acest mod putem determina cu precizie anul cînd s-a făptuit această umilire a Armatei şi, totodată, sabotare a imaginii României!

            Desigur, contraamiralul Tiberiu Frăţilă nu ar fi ştiut să redacteze un răspuns cît de cît adecvat, fiindcă el a fost promovat în funcţia de purtător de cuvînt al M.Ap.N. nu pe criteriul competenţei, ci al obedienţei: adică, aşa cum dezvăluie Petrică Toma în articolul-torpilă „Infractor sau contravenient? Cum se prostituează politic un amiral!“, el este „un excepţional executant“!

Ceea ce mai trebuie subliniat este faptul că, cel puţin din 2005, cînd, presupun, a fost mascată – a doua oară! – inscripţia BUDAPESTA, pînă acum, pe sub Arcul de Triumf au trecut mii de militari ai Armatei, Poliţiei, Jandarmeriei, Serviciilor Secrete etc., împreună cu multe dintre cadrele lor de conducere, şi toţi au văzut că inscripţionarea localităţii BUDAPESTA fusese acoperită cu ciment. Să admitem că militarii tineri nu ştiau ce se ascundea sub cimentul care masca forma originală a primei plăci a arcadei; să mai admitem că erau ignoranţi în materie de istorie, căci Editura Militară i-a refuzat împătimitului pentru Arcul de Triumf, arhitectul Virgiliu Z. Teodorescu, publicarea cărţii „din lipsă de fonduri“ şi i-a tipărit-o, într-un tiraj de buzunar, abia cînd a adus banii daţi de un sponsor generos şi patriot; apoi, Enciclopedia Armatei României şi-a epuizat demult tirajul, mic şi el – pe lîngă faptul că este descurajantă prin greutatea fizică şi pecuniară: atîrnă vreo şase kg şi costă cîteva sute de lei. Dar, inscripţia acoperită, fiind prima şi cea mai de jos, nu putea să treacă neobservată. Oricare ar fi fost bagajul cunoştinţelor istorice – derizoriu sau chiar inexistent – al indivizilor tineri, ca militari care defilau pe sub Arcul de Triumf – a cărui semnificaţie este imposibil să nu o ştie! –, ar fi trebuit să-şi pună, totuşi, astfel de întrebări: „De ce este acoperit panoul respectiv?!“ „Ce scria pe acest panou de a devenit indezirabil politic, chiar în această epocă a transparenţei, a toleranţei şi a recuperării istoriei adevărate?!“

Dar se pune, mai ales, problema ofiţerilor de carieră, vîrstnici, a organizatorilor parăzilor militare, a tuturor generalilor activi, în rezervă sau în retragere, a veteranilor de război, a generalilor cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, care participă, an de an, la Parada militară de Ziua Naţională a României, fie că fusese sărbătorită la 23 August, fie, după 1989, la 1 Decembrie! Toţi au tăcut mîlc, văzînd blasfemia de pe arcada Arcului de Triumf! De ce?! A dispărut patriotismul din ei şi a fost înlocuit cu pupăncurismul de conjunctură?! După cum s-a văzut de la transmisiunile televizate din fiecare an şi după cum se (re)vede inclusiv din filmele indicate aici, pe Youtube, la Parada militară au participat preşedintele României şi preşedinţii Camerelor Parlamentului, foştii preşedinţi ai ţării şi ai Parlamentului, toată pletora de politicieni, de parlamentari, cetăţeni, alegători, public. În mod cert, mulţi au văzut că inscripţia BUDAPESTA fusese – a doua oară! – proaspăt acoperită cu ciment – prima dată blasfemia fiind comisă în 1953, în vremea odiosului regim iudeo-cominternist. A doua oară a fost comisă în vremea odiosului regim băsist, aproape sigur în 2005. În nici un caz nemernicia din 1953 nu a rămas neînlăturată pînă acum, cum vrea să ne convingă, cu tupeu, textul „aburitor“ cherecheşist!

 

Tranziţia – epocă a trădării naţionale

 

Oare vechiul lichelism politic ceauşist, năpîrlit în noul lichelism băsist, să fie cauza pentru care nimeni, nici dintre politicieni, nici dintre ofiţerii superiori şi generalii care au văzut nemernicia comisă, nu a protestat şi nu a încercat să repare situaţia, să înlăture umilirea Armatei, sabotarea valorilor naţionale?! Să ne amintim că la conducerea Ministerului Apărării Naţionale au fost, printre alţii, Teodor Meleşcanu (aprilie 2007- decembrie 2008, ex-ministru de Externe, cu un interimat la Justiţie!), Teodor Atanasiu (2004-2006); g-ral.-lt. (r.) Corneliu Dobriţoiu a fost secretar de stat, şef al Departamentului pentru politici de apărare şi planificare al M.Ap.N. (sic), deci şeful direct al g-ralului-mr. (r.) Mihail E. Ionescu – ca să cităm numai parlamentari ai P.N.L., care se consideră partid „Naţional“. Nici unul nu a văzut – măcar la defilări – această insultă abominabilă adusă Armatei şi României?! Direcţia de Informaţii Militare a Armatei şi Serviciul Român de Informaţii nu au făcut, de şapte ani încoace, nici o notă informativă despre această crimă?

Dar, dincolo de jidănismele propagate cu nonşalanţă de individul care se ştie apărat de titlul de director al „institutului“ Elie Wiesel, poziţia „politologului“-şef al I.S.P.A.I.M. este agravată complet şi definitiv de faptul că, aşa cum am subliniat mai sus, mascarea cu ciment a inscripţiei BUDAPESTA este efectul unei decizii politice deliberate, comise din aceleaşi motive ca în 1953 – deşi condiţiile politico-strategice sunt radical schimbate: nu mai suntem sub cnutul stalinist, ci sub „umbrela“ democraţiei aduse de N.A.TO. şi de S.U.A. Or, îngroparea în ciment, nu în realitate, a localităţii BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf, a fost comisă, în 1953, ca urmare a presiunii unor forţe străine ţării noastre şi duşmănoase în cel mai înalt grad, dirijate din Ungaria şi sprijinite de stalinism – care au şi impus înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. Deci, fusese o decizie politică deliberată, în favoarea duşmanului de atunci, Ungaria. Acum, probabil în 2005 – dar în mod cert după anul 2000 –, s-a repetat actul acoperirii cu ciment a BUDAPESTEI, deci este o recidivă, este tot o decizie politică deliberată şi tot pentru a crea avantaje duşmanului – a aceluiaşi duşman, Ungaria, altfel „aliată“ în N.A.T.O. şi în U.E.! Pe lîngă faptul că acoperirea inscripţiei BUDAPESTA constituie faptă penală sub specia distrugerii monumentelor istorice subsumate Patrimoniul Naţional, acest act constituie, prin caracteristice întrunite enumerate, fapta penală cea mai gravă: trădarea de ţară în folosul inamicului, care intră sub incidenţa art. 155-156 şi 163 din Codul Penal şi a art. 3 al Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Şi, cum Ungaria duce contra României un crunt şi permanent război axiologic, imagologic, politic, economic, cultic etc., trădarea de ţară pe timp de război este fapta reprehensibilă în cel mai înalt grad! De altfel, după cum denunţă documentat Larry L. Watts, în extrem de valoroasa lui carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI!, Ungaria a fost, necontenit, în fruntea campaniei duşmănoase de denigrare şi de sabotare a intereselor României – atît înainte, cît şi după Trianon. Fireşte, nici nu ne-am îndoit că nu ar fi fost – şi că nu va fi şi în viitor – altfel. Cînd această acuză este făcută de un istoric şi politolog străin, cu o solidă şi recunoscută carieră ştiinţifică, atunci acuza dobîndeşte caracter implacabil şi irevocabil; sau, în termeni juridici, putem spune că dobîndeşte calitatea definitivă de „lucru judecat şi învestit cu titlu executoriu“! Dar, din motive de lichelism politic, politologul-şef al M.Ap.N. vede Ungaria nu ca pe duşmanul nostru perpetuu, care se maschează în lozinci proeuropene, ci ca pe „aliata noastră din N.A.T.O.“, aceeaşi aliată în sprijinul căreia colonelul (ret.) Trevor N. Dupuy-Dezinformatoru’ făcuse compunerea de literatură politologică, strategică şi propagandistică „Război pentru Transilvania“ – un capitol masiv al lucrăturii sale FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints (Warner Books, New York, 1993, cap. 8, The war for Transylvania, pag. 231-251), în care, pretindea colonelul american, România pornise un război contra Ungariei pentru Transilvania – deşi Transilvania este parte esenţială a României! Vedeţi ce gîndire sucită avea Trevor Dupuy, cu care urmărea să sucească minţile celor ce-l citesc?! În fond, Trevor Dupuy nu făcea decît să reflecte propaganda lobby-ului maghiar, care a convins Congresul S.U.A. să publice, în 1969, o lucrare bibliografică pe acest subiect, al cărui titlu – Ungurii în România şi Transilvania – sugera chiar că Transilvania nu era teritoriu românesc (cf. Larry L. Watts, op. cit., pag. 572). Această carte nocivă a lui Trevor N. Dupuy-The Pig o vizasem, expressis verbis, tot în partea finală a articolului Dictatul de la Viena redictat de Ungaria… Dar şi referirea la ea „excede competenţa M.Ap.N.“, deşi cartea descrie cum Armata României este învinsă – culmea!, pe teritoriul naţional! – de cea a Ungariei, deşi cartea se găseşte în Biblioteca M.Ap.N., aflată în aceeaşi clădire în care este sediul I.S.P.A.I.M.: Cercul Militar Naţional! Îl invit pe directorul I.S.P.A.I.M.-ului să facă, retroactiv, o recenzie a cărţii lui Trevor N. Dupuy-The Pig; pentru că are competenţa necesară; dar va avea, oare, şi curajul politologic şi rectitudinea morală?! Textul său „fătat“ şi comentat aici îmi induce serioase rezerve ştiinţifice că ar fi în stare s-o facă.

În cazul directorului Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, g-ral-mr. (r.) Mihail E. Ionescu, ca politolog-şef, prof. univ. dr., director etc., nu mai încape loc de iertare, mai ales că el se laudă că „I.S.P.A.I.M. a avut în preocupările sale analiza extinsă a unei asemenea problematici (…) pentru fortificarea identităţii naţionale“ (sic). Aşa de bine a „fortificat-o“ Mihail E. Ionescu-Androlaudă încît fosta regiune stalinistă autonomă maghiară a fost scoasă din groapa de gunoi a Istoriei, liderii U.D.M.R. au format un stat în stat, aflat în pragul secesiunii politice – după modelul Nagorno-Karabah –, cu concursul guvernului trădător Emil Boc-Marko Bela.

«Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentul că eşti român, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apără România. Statul de astăzi apără pe altcineva, dar nu obştea românească. De aceea, fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. „Nu!“ – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră din totdeauna». Aceasta este marea nelinişte – o veritabilă spaimă – a distinsului academician Dinu C. Giurescu referitor la acţiunile secesioniste ale U.D.M.R., sprijinite de autorităţile statului, din care cauză întrevede pericolul destrămării ţării. Dar directorul ISPAIM nu are nici o spaimă: dimpotrivă, are curajul să pretindă sentenţios că trebuie să „pornim de la exigenţele democraţiei, într-un climat de toleranţă şi respect reciproc, de concordie cu toţi cetăţenii“! Căci aşa înţelege el să facă „politica de apărare a ţării“: noi să fim toleranţi cu duşmanii ţării, iar ei să ne strice ţara! De la înălţimea simbriei sale mari de director nu îi poate lua în colimator pe maghiarii (maghiarizaţii) care jubilau că l-au văzut pe Avram Iancu spînzurat în efigie de către un individ care trebuia el spînzurat pe loc, nici pe cei care plimbă lozinca „Ţinutul secuiesc nu este România“, care ar trebui încarceraţi pentru atentat la securitatea naţională.

De o sută de ani maghiarii (maghiarizaţii) – întărîtaţi şi sprijiniţi de state ca Anglia, Franţa, Germania, Rusia etc. – complotează, sabotează, subminează statul român, provoacă permanent discordie în ţara noastră, iar noi „suportăm frumos“, fiindcă d-nii Iliescu, Băsescu, Ionescu, Oprescu, Frunda, Verestoy ş.a. vor „concordie“, „reconciliere“! Aşa cum am relevat şi în „Dictatul de la Viena redictat de Ungaria…“, maghiarii din România sunt, în cvasitotalitatea lor, români maghiarizaţi, români care şi-au trădat limba, neamul şi ţara. De aceea nu trebuie să mai vorbim de „maghiarii din România“, ci de „maghiarizaţii din România“, care trebuie trataţi ca fiind doar ceea se sunt în realitate: ca trădători – iar pedeapsa pentru trădare nu se prescrie niciodată! Evident, directorul I.S.P.A.I.M. a fost desemnat de către cei din conducerea M.Ap.N. – poate chiar de către ministrul Apărării – să confecţioneze răspunsul de rigoare la Scrisoarea deschisă, difuzată cu o mare dispersie publicistică de către mine, ca să „repereze onoarea“ Ministerului Apărării Naţionale, a ministrului Apărării personal. Numai că directorul ISPAIM „e de spaimă“: cu capul său titrat a „făcut-o de oaie“! La propriu! Prin balivernele din răspunsul său şi cu salariul său nesimţit de director ISPAIM el apără nu România, ci „Ghimpele din inima Romaniei – TINUTUL SECUIESC“ – ca să folosesc acest titlu din Formula AS, care preia expresia lui Mihail Manoilescu!

Să reamintim istoria anilor ’40 – sau, în exprimarea demagogic-ipocrită a ionescului ISPAIM-ist, să recurgem la „rememorarea momentelor dureroase ale trecutului“ – pentru a descifra viitorul: „Se lansau zvonuri despre iminenta desfiinţare a României ca stat, urmată de formarea unei Ungarii Mari, ce ar fi cuprins toată Transilvania, părţi din Iugoslavia, Austria şi o parte din nordul Italiei. Cei mai activi în această propagandă erau membrii partidului Crucile cu Săgeţi, care cereau anexarea întregii Transilvanii şi ieşirea la mare. Informatorii din teritoriul cedat comunicau despre numeroasele discursuri revizioniste rostite la Alba Iulia, în Adunarea Foştilor Luptători. Se observa o surescitate a populaţiei maghiare din toate regiunile Ungariei; peste tot revizionismul era agitat pe faţă, răspîndindu-se cele mai variate zvonuri. Se pretindea că, în cel mai scurt timp, întreaga Transilvanie urma să fie ocupată, chiar şi Valea Prahovei, cu sau fără consimţămîntul Germaniei“ (Arh. S.R.I., fond D, dosar nr. 4588, f. 74-75, apud Colonel dr. Lionede Ochea, SERVICIUL SPECIAL DE INFORMAŢII AL ROMÂNIEI PE FRONTUL DE VEST, 1940-1944. Editura Tipart, Bucureşti, 2011, pag. 317). Aşa cum am relevat – bazîndu-mă pe autoritatea unor reputaţi istorici – în studiul „Dictatul de la Viena redictat de Ungaria…“, Ungaria se baza, în 1939-1940, pe eventualul sprijin politico-militar al Germaniei hitleriste şi al Rusiei staliniste.

Să revenim la prezent. Acum, în Transilvania, situaţia este aproape la fel ca în 1940: diferenţa este dată doar de lipsa trupelor de ocupaţie horthyste! Într-adevăr, în 2010, fasciştii U.D.M.R.-işti chiar au aniversat 70 de ani de la intrarea trupelor Ungariei în Ardeal, iar guvernul român nu a băgat pe nimeni la puşcărie. Acum, la fel, ca în 1940, Ungaria este sprijinită de Germania civilizată din U.E. şi, discret, de Rusia. Amintiţi-vă de ameninţarea voalată a lui Putin, la summit-ul de la Lisabona, cum că „Ungaria pretinde Transilvania, Bulgaria Dobrogea…“ etc. În 1940, România era apărată de guvernul României, compus din bărbaţi de stat. Acum situaţia este mult mai gravă, căci Ungaria este sprijinită chiar de guvernul maghiarizat Boc-Bela, compus din marionete, indivizi corupţi, agenţi ai Ungariei sau ai altor state. Amintiţi-vă de ridicolul Remus Opriş, secretarul general al guvernului ţărănisto-liberalo-pedisto-udemerist, care a fost silit să doarmă în autoturismul său, fiindcă U.D.M.R.-iştii din Sfîntu Gheorghe nu l-au lăsat să se cazeze la hotel! Amintiţi-vă de răposatul Alexandru Timofte, care, ca director al S.R.I., recunoscuse că, în zona Mureş-Harghita-Covasna, autorităţile statului român nu mai au autoritate. Între timp, situaţia s-a agravat. De 22 de ani, fasciştii U.D.M.R.-işti continuă epurarea etnică – tot aşa cum procedase baronul Ede Atzél după Dictatul de la Viena (Larry L. Watts, op. cit., pag. 573) –, cu diferenţa că, acum, U.D.M.R. o face cu sprijinul tacit sau direct al guvernului antiromânesc Boc-Bela. Acum, aşa cum alertează inclusiv academicianul Dinu C. Giurescu, ţara este în pragul destrămării iminente cu sprijinul statului român! Asta pentru că guvernul Boc cedează permanent şantajului organizaţiei fasciste U.D.M.R., satisfăcîndu-i toate pretenţiile, de teamă să nu-i cadă guvernul. Guvern din care fac parte şi ministrul Apărării, g-ralul (r.) Gabriel Oprea şi, în subsidiar, g-ralul (r.) Mihail E. Ionescu. Adică ei, guvernanţii, preferă să cadă România, dar să nu cadă ei. Concluzia e clară şi implacabilă: ca să salvăm ţara, trebuie să dărîmăm cît mai repede guvernul, căci existenţa U.D.M.R. înseamnă periclitarea iminentă a suveranităţii, unităţii şi independenţei naţionale! Semnalez că a fost repostată pe Internet Cartea neagră a U.D.M.R., care acoperă intervalul decembrie 1989-martie 2002. Completarea ei la zi poate fi găsită în cartea generalului (r.) Aurel Rogojan, FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE. România în jocul strategiilor globale (Editura Compania, Bucureşti, 2011, pag. 308-496).

Oricum, prin pledoaria sa internaţionalistă, esenţialmente neocominternistă şi antiromânească, directorul I.S.P.A.I.M. s-a descalificat ca român şi ca general al Armatei Române. Are cineva vreo obiecţie la cele afirmate de mine aici?! Poate să demonstreze invers, cum că nu am eu dreptate şi că ar avea el?! S-o facă. Aştept provincia. Căci din Capitală – de la Administraţia Prezidenţială, de la M.Ap.N., de la Primăria Generală etc. – s-au lămurit lucrurile: trădare peste tot, cum se lamentase şi Sinistra la Retrovoluţia din 21 decembrie 1989! Acum este la fel de multă trădare, dar mult mai gravă şi care durează de două decenii. Durează de prea mult! „Ultima soluţie, încă o revoluţie!“ Dar să fie una autentică, făcută de români în beneficiul românilor, nu ca în decembrie 1989, în favoarea xenocraţiei care conduce România!

Clica autorilor loviturii de stat din decembrie 1989 a vrut să scape de pedeapsa capitală pentru trădarea de ţară şi pentru subminarea economiei naţionale şi a eliminat pedeapsa cu moartea. Ca atare, pentru proxima revizuire a Constituţiei trebuie să adunăm semnături în vederea reintroducerii pedepsei cu moartea. Pînă atunci, cei vinovaţi de crima acoperirii inscripţiei BUDAPESTA, de vina muşamalizării acestei fapte abominabile şi de refuzul refacerii imediate a panoului respectiv trebuie demişi imediat şi băgaţi la puşcărie. Chiar dacă pînă acum s-au făcut că nu văd panoul mascat, începînd din septembrie 2010, preşedintele Traian Băsescu, ministrul Gabriel Oprea, primarul Sorin Oprescu şi toţi ceilalţi oficiali care au citit articolul meu anterior, ca şi pe acesta, sunt pe deplin vinovaţi pentru că nu înlătură prompt această crimă şi trebuie ei înşişi înlăturaţi fără menajamente. Militarii – activi sau în rezervă – trebuie să fie în primele rînduri pentru aplicarea acestor demersuri necesare. Un stat se poate apăra doar înlăturînd radical toţi trădătorii, de la mic la mare!

Acoperirea – pentru a doua oară! – a inscripţiei BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf nu este o bagatelă: este un sacrilegiu, este cea mai gravă insultă adusă Armatei şi României, tocmai pentru că se repetă! Dar nu în condiţiile sinistrului stalinism – instalat cu ajutorul lui Churchill şi Roosevelt –, ci în condiţiile „sistemului ticăloşit“! Băsescu dixit!

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În Preambulul acesteia, al treilea considerent relevă: „Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi (…) (s.n. – V.I.Z.) Adunarea Generală proclamă

Prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, avînd această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă atît în sînul popoarelor statelor membre, cît şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor“. Aşadar, interpretat în pozitivitatea sa, acest considerent afirmă dreptul fundamental al omului de a se revolta împotriva tiraniei, ca soluţie extremă, dacă autoritatea legii nu îi ocroteşte drepturile fundamentale. Or, cu excepţia cîtorva publicaţii obediente Puterii, toate celelalte mass media denunţă tirania instaurată de regimul Băsescu – ca practică finală a cleptocraţiei instituite prin retrovoluţia din decembrie 1989! Cea mai clară dovadă, legiferată de Parlamentul Ruşinii, a acestei tiranii este încălcarea principiului fundamental de drept al neretroactivităţii legii, încălcare comisă prin cele trei legi – pe care, într-o emisiune din ianuarie 2010, la Realitatea TV, şi, ulterior, pe 1 aprilie 2011, la OTV, le-am denumit legi criminale: Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii – „votată“ în Parlament prin scamatoria lui Sever Voinescu-Cotoi şi a Robertei Anastase –, Legea nr. 119/2010 a sistemului unic de salarizare şi Legea nr. 329/2009 privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul. Dovezile anterioare rezidă în jefuirea Patrimoniului Naţional prin distrugerea economiei naţionale şi prin îndatorarea ţării cu ajutorul F.M.I.-ului şi al Băncii Mondiale. De vreme ce s-au furat şi voturile la toate alegerile, este evident că vor fi furate şi în acest an. Ca atare, această ultima cale democratică a fost compromisă.

Români! NU mai acceptaţi să fiţi umiliţi, prostiţi, păcăliţi, duşi cu zăhărelul! NU aşteptaţi să ajungeţi atît de vlăguiţi de asupritorii voştri încît să nici nu vă mai puteţi ridica în picioare! NU vă mai puneţi speranţe deşarte în alegerile din anul acesta şi din viitor. Luaţi-vă soarta în mîini. Revoltaţi-vă acum, cît mai aveţi, încă, putere!

Nu vă temeţi! Declaraţia Universală a Drepturilor Omului vă dă dreptul să vă revoltaţi împotriva tiraniei şi asupririi!

13 ianuarie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

vasile.zarnescu@gmail.com

 

P.S. Demonstraţiile de ieri şi de azi sunt un bun şi necesar început pentru o revoluţie autentică, românească. Să sperăm că vor continua şi se vor finaliza în instaurarea regimului democratic naţionalist.

P.P.S. Azi, 14 ianuarie 2012, pe toate posturile de televiziune s-a continuat transmiterea de ştiri şi imagini de la mitingurile de protest cauzate de cazul Arafat-SMURD, mitinguri care au luat o acută şi evidentă turnură politică. Ceea ce este un semn că lucrurile se precipită şi că, poate, revoluţia bate la uşă. Masa de manevră există, dar nu a apărut „Comitetul Salvării Publice“.

Pe de altă parte, apropo de respectarea demnităţii naţionale, de propagarea Cultului Eroilor, nici un mijloc de comunicare în masă nu a relevat necesara aniversare a 110 ani de la naşterea Ecaterinei Teodoroiu!

Popularity: 5% [?]

Discursul lui Nigel Farage în Parlamentul European

Autor: Vasile Zarnescu (text supus publicarii)

Discursul original aici:

 http://www.youtube.com/watch?v=Fyq7WRr_GPg&feature=player_embedded

 
„Aşadar, bună dimineaţa, D-le van Rompuy!

Sunteţi deja de un an pe post şi în acest timp a început întreaga construcţie să se sfărâme, haosul domneşte şi banii sunt pe terminate. Ar trebui să vă mulţumesc… Poate ar trebui să vă facem purtătorul de drapel al euroscepticilor. Uitaţi-vă, totuşi, în această dimineaţă, prin jur, aici, în parlament. Priviţi, pur şi simplu, aceste feţe. Priviţi această frică, această furie. Bietul Barroso arată de parcă ar fi văzut vreo stafie! Până şi dumneavoastră începeţi să înţelegeţi că jocul Euro s-a terminat. Dar în disperarea dvs. încercaţi să vă salvaţi, totuşi, visul, prin lichidarea ultimelor urme de democraţie din sistem. Şi este aproape clar că nimeni dintre dvs. n-a învăţat nici măcar un minim minimorum. Ştiţi, chiar dvs., D-le Rompuy, susţineţi că Euro ne-a adus stabilitate. Chiar aş putea să vă aplaud umorul în această situaţie, dar nu avem cumva, de-a face cu o mentalitate de buncăr? Ştiţi, fanatismul dvs. a devenit acum vizibil pentru toată lumea. Spuneaţi că este o minciună să susţii ideea că statele naţionale ar putea exista într-o lume globalizată a secolului al 21-lea. Ei bine, asta s-ar potrivi Belgiei, unde de 6 luni nu mai există guvern. Dar nu şi nouă, celorlalte state. În fiecare stat membru al acestei uniuni – şi de aceea vedem frica întipărită pe feţele voastre – spun oamenii din ce în ce mai răspicat: nu vrem acest drapel, nu vrem acest imn, nu vrem această clasă politică, vrem ca toată această afacere să ajungă în lada de gunoi a istoriei.

La începutul anului am avut parte de tragedia greacă, iar acum se repetă situaţia cu Irlanda. Desigur, ştiu că prostia şi lăcomia politicienilor irlandezi îşi are partea ei semnificativă de vină. Dar Irlanda n-ar fi trebuit să adere niciodată la Euro (UE – n. trad.). Asta v-a adus dobânzi mici, un fals boom şi un faliment colosal. Şi care este reacţia faţă de dvs.? În timp ce coaliţia voastră de guvernământ se rupe, auzim că nu s-ar cuveni să faceţi noi alegeri pentru conducere. Comisarul Wren a spus chiar aici că noi alegeri ar fi acceptate doar după ce veţi aproba următorul buget. Păi, cine dracu’ vă credeţi?!

Cu adevărat, sunteţi foarte, foarte periculoşi! Obsesia voastră de a crea cu orice preţ Statul-Euro duce la concluzia că vă bucuraţi să îndepărtaţi democraţia. Se pare că vă face plăcere să condamnaţi mii şi milioane de oameni la şomaj şi sărăcie. Nenumărate milioane de oameni trebuie să sufere pentru ca voi să vă visaţi mai departe visul Euro!

Ei bine, nu va funcţiona. Pentru că Portugalia, cu muntele său de datorii de 325 procente din BIP, va fi următoarea pe listă. Şi după aceea socotesc că va urma Spania. Iar ajutorul financiar pentru Spania ar trebui să fie de şapte ori mai mare decât cel pentru Irlanda. Şi atunci va fi casieria goală. Mai mulţi bani nu vor exista!
Dar problema nu se limitează doar la economie. Pentru că, dacă le răpeşti oamenilor identitatea şi democraţia, la final nu le mai rămân decât naţionalismul şi violenţa. Nu pot decât să sper şi să mă rog ca Pieţele (economico-financiare – n. trad.) să dea la o parte Proiectul Euro, înainte să se ajungă aici.“

Popularity: 3% [?]

Scrisoare deschisă d-lui preşedinte Traian Băsescu

Autor: Col.(r) Daniel-Horia ILIE 

Sunt colonel în rezervă Daniel-Horia ILIE. Am solicitat şi mi s-a aprobat ieşirea din rândul cadrelor active ale Armatei la sfârşitul lui februarie 2009, după o carieră militară de 28 ani, 5 luni şi 7 zile, dar intrând la liceul militar la 14 ani (cred că ştiţi că 4 ani de liceu militar nu se adună la vechime, deci eu nu am stat lângă fusta „mămicuţei“ mele până să termin măcar această forma de învăţământ)  şi adunând, datorită grupelor speciale de muncă (cred că ştiţi şi că asta înseamnă muncă în condiţii nu tocmai uşoare, adică nu la birou şi nu în buricul târgului) încă 8 ani, 8 luni şi 20 zile. Adică în total 37 ani, 4 luni şi 3 zile, rotunjiţi la 37 ani. Sunt decorat cu „Virtutea Aeronautică“ în grad de cavaler şi în grad de ofiţer şi cu „Meritul Militar“ clasa I de preşedinţii României, inclusiv de dumneavoastră. Deşi am îndurat umilinţă impusă de Guvernul României şi am depus documentele pentru recalcularea pensiei, din care evident, lipsesc 62 de luni (ca şi cum eu aş fi dezertat), nu am primit încă decizia de pensie, deci nu ştiu dacă pensia mea va creşte sau va fi diminuată. Ce pensie am primit în ianuarie? O suma reprezentând 41 la sută din suma primită în decembrie 2010.

Va scriu abia acum pentru ca am asteptat, recunosc cu o speranta care s-a dovedit, din păcate, deşartă, să interveniţi şi să readuceţi ordinea în haosul creat de slujitorii dumneavoastră prea-supuşi, „domnii“ Emil Boc şi Gabriel Oprea, în domeniul pensiilor militare.

Am să fiu scurt şi la obiect, pentru că sunt militar şi politicos, din respect pentru instituţia prezidenţială,  considerând în acelaşi timp că, deşi nu meritaţi să ocupaţi fotoliul respectiv, sunteţi obligat să mă ascultaţi. De ce să mă ascultaţi? Pentru că sunteţi, la fel ca şi mine, cetăţean al României, dar care spre deosebire de mine, sunteţi plătit pentru a vă îndeplini atribuţiile şi din impozitele pe care le plătesc eu din pensia mea „nesimţită“.

În primul rând, doresc să vă spun că nu sunt aliniat politic, că nu sunt afiliat la nici un sindicat şi că nu sunt  manipulat nici de „moguli“ şi nici de Opoziţie: am învăţat nu numai să mă feresc pe mine, dar şi pe alţii de manipulare şi, de aceea, înţeleg perfect manevrele dumneavoastră şi ale guvernului de a ridica românii împotriva românilor, pentru ca între alte funcţii, am fost la un moment dat ofiţer 2 cu contracararea acţiunilor de război psihologic ale adversarului! Vă spun asta pentru a vă asigura că cel care vă scrie o face doar pentru că se simte umilit, dezonorat, minţit cu neruşinare, supus încercărilor de manipulare şi prostire de către instituţiile statului prizoniere în mâinile unor neaveniţi, îngrijorat de soarta sa şi a ţării şi, îngrozitor de trist, fără speranţa de mai bine. Deci nu fac jocul nu ştiu cui, nu servesc cine ştie ce interese oculte şi nu vreau să atentez la suveranitatea statului, la liniştea sa internă sau la democraţia constituţională (la a cărei instituire eu am ajutat, iar dumneavoastră nu).

În al doilea rând, doresc să vă spun că dumneavoastră sunteţi cel care minţiţi în faţă poporul român atunci când spuneţi că militarii care au trecut în rezervă începând cu 1998 până în 2009 au trecut în rezervă pentru că au vrut ei. Nu, domnule preşedinte! În majoritatea lor covârşitoare, au trecut în rezervă pentru că au fost daţi afară, pentru că ţara le-a cerut-o şi, în condiţiile create de ţara lor, chiar dacă au făcut rapoarte pentru că aşa le-au spus cadriştii să facă: dacă nu făceau rapoarte, ar fi fost daţi afară oricum, pierzând, însă – vă citez – şi „miliardul“; însă, atenţie, nu uitaţi că şi alte categorii profesionale au primit salarii compensatorii, poate nu la fel de consistente, dar tot pe acolo. Şi nu vă spun asta din auzite. Am fost comandantul a trei unităţi desfiinţate (pentru ştiinţa dvs., am şi înfiinţat două) şi am lucrat un an în compartimentul personal şi mobilizare al unei divizii aeriene în plină reformă a organismului militar. Am văzut, domnule preşedinte, privirea din ochii subordonaţilor şi colegilor mei când le-am adus la cunoştinţă ordinele de desfiinţare, am simţit la unii teama, iar la alţii deznădejdea că erau aruncaţi pe drumuri, la 40 de ani, cu familiile lor, cu o pensie mică şi, mulţumim „Măriei sale Poporul Român“, cu o speranţa slabă – soldele compensatorii (ce să facă cu ele mai întâi – să mănânce ei şi ai lor mâine, să intre în lumea afacerilor pe care nu o cunosc pentru că nu au lucrat în întreprinderile de comerţ exterior ale statului comunist sau la reprezentantele sale comerciale de aiurea, pentru că atunci când alţii făceau afaceri, bişniţă în port sau taximetrie, ei erau de strajă, şi asta până când, până când, în sfârşit, găsindu-şi o slujbă la vreo primărie sau vreo şcoală din cine ştie care cătun, au venit „înţelepţii“ P.D.L. care au interzis cumulul pensiei cu salariul!). Am văzut lacrimile din ochii lor la festivităţile de desfiinţare a unităţilor de care erau mândri pentru că acolo era munca, viaţa, sănătatea, chinul şi bucuria lor (pot să vă ofer casete video ca probe) şi i-am condus şi i-am stimat, înţeles şi iubit atunci când au tăiat ceea ce cu mâinile lor construiseră. Când şi-au dărâmat cu mâinile lor visele şi viitorul, intuind parcă ceea ce avea să li se întâmple: să ajungă nişte „asistaţi social“. Ce a făcut societatea pentru cei antrenaţi să ucidă şi pregătiţi să moară pentru ţară şi poporul lor în momentul în care li s-a spus că nu mai este nevoie de serviciile lor şi s-au întors printre civili?! Asistenţă psihologică pentru reintegrare? Nu! Reconversie profesională? Nu! Le-a dat o pensie şi salarii compensatorii şi ei au înţeles că atât se poate, şi-au înghiţit şi amărăciunea şi frustrarea, şi-au luat soarta în mâini şi au plecat. Mai sunt cei care au ieşit la cerere, dar care prin plecarea lor au lăsat loc altora care ar fi trebuit să plece. Aceştia au fost poate cei mai valoroşi specialişti ai organismului militar, care, sătui de lefuri proaste, de desconsiderarea societăţii ale cărei valori s-au întors cu susul în jos, ale căror idei şi principii au fost călcate în picioare de şefii lor limitaţi intelectual şi politic, fără coloană vertebrală şi fără valoare, dar promovaţi în funcţiile lor tocmai de aceea şi care, pierzând orice speranţă de mai bine, au plecat, având sau nu o alternativă în viaţa civilă. Pe aici, pe undeva, sunt şi eu. Am plecat din două motive: 1) pentru că am fost operat de două ori pe coloana vertebrală şi am câteva şuruburi în ea ca să ţină (cred că intuiţi că cei, hai să spunem, numai 32 de ani efectiv în uniformă au contribuit şi ei cu ceva la asta, nu?) şi 2) fiindcă, asemenea colegilor mei, eram scârbit de bătaia de joc faţă de organismul militar, manifestată în primul rând de clasa politică, prin bugete din ce în ce mai proaste, insensibilă la necesitatea de reformare profundă a organismului militar (chiar dacă necesitatea respectivă se transformase în planuri negociate la sânge cu aliaţii noştri din N.A.T.O. şi, ulterior, asumate de noi, militarii, dar şi de ei, politicienii) şi, în al doilea rând, sătul de lipsa de valoare şi servilismul politic a unei părţi dintre cei care erau chemaţi să ne reprezinte, să ne conducă, să apere interesele instituţiei şi ale slujitorilor ei (nu pe ale lor) şi să se bată pentru ele (aş!). Şi nu „am întins mâna la miliard“, aşa cum nu au întins mâna nici unii dintre noi. Ni s-a aplicat legea, domnule preşedinte! Legea în vigoare la momentul respectiv, o lege pe care nu noi am iniţiat-o, nu noi am aprobat-o şi nu noi am promulgat-o! Nu am fost şi nu suntem milogii nimănui, domnule preşedinte, şi pentru umilinţa la care ne-aţi supus nu numai pe noi rezerviştii, dar, prin noi şi prin legea pensiilor în care militarii sunt neica-nimeni, inclusiv pe cei activi, ar trebui, măcar, să ieşiţi în fata naţiunii şi să vă cereţi iertare, dacă nu chiar, într-un gest de supremă înţelepciune şi de bun simţ, să demisionaţi. Da! Aţi greşit grav faţă de noi, o parte din cetăţenii României, care plăteşte şi salariul dumneavoastră şi al „şefului mafiei personale a lui Adrian Nastase“.

Şi mai este o categorie. Cea a oamenilor fără valoare pentru Armată (beţivi, indisciplinaţi şi/sau proşti). Rebuturi pe care le are fiecare subsistem al societăţii, nu numai Armata sau Jandarmeria sau Poliţia. Şi care au plecat şi ei, beneficiind unii de pensie şi de salarii compensatorii. Da, se mai fac greşeli. Unele se plătesc, altele nu, dar şi dumneavoastră spuneaţi că sistemul este imperfect. Şi aş mai include la acest capitol jigodiile. Adică unele persoane neapărat din conducerea „ministerelor militarizate“ şi structurilor subordonate, pe care alaltăieri le-am văzut în uniformă, iar ieri în civil, dar ocupând, uneori, chiar acelaşi birou luxos şi, cu siguranţă, având în cont „miliardul“. Pe ăştia, făcuţi, evident, de clasa politică sau, măcar, cu ştiinţa ei, nu i-a mai amintit nimeni. Dar noi nu uităm şi mai ştim şi că acesta a fost unul dintre motivele pentru apariţia legii care interzice cumulul pensiei cu salariul. Şi iată un alt exemplu de cum, pentru a stopa un abuz, s-a lovit în pensionarul militar cu 1.500 lei pensie, care, învăţând copiii istorie la Cuca-Măcăii, a fost obligat să plece acasă sau în străinătate, la cules căpşuni, şi să renunţe la cei, să zicem, 500 lei în plus pe munca lui.

În al treilea rând, nu pot să înţeleg cum dumneavoastră, cel chemat să lucreze pentru unitatea poporului român şi cel care clamează că o face (a se vedea discursul dvs., de azi, de la Iaşi) poate să încerce să semene vrajba între rezervişti, între militarii activi şi rezervişti, între militari şi societatea civilă şi mă opresc aici nu pentru că nu mai sunt astfel de situaţii, dar cred că este suficient şi nici nu vreau să lărgesc sfera discuţiei. Uneori, şi este trist, chiar prea des, aveţi succes. Pentru moment, nu pot decât să sper că, în ceea ce ne priveşte pe noi militarii, nu o să reuşiţi.

În al patrulea rând, ultimul şi este şi unicul punct în afara problematicii militare, dar pe care, ca cetăţean, îmi permit să vi-l semnalez, invocaţi – ca sursă a nenorocirilor care lovesc poporul român – criza şi, ca una dintre modalităţile de a depăşi dificultăţile, solidaritatea socială. O să vă mire, dar sunt de acord, domnule preşedinte! Cu toate acestea, nu mă voi alinia unui efort care înseamnă că eu, un cetăţean oarecare, să mă solidarizez, iar alţii nu. Nu pot să fiu de acord să se solidarizeze numai bugetarii, angajaţii firmelor cu capital privat şi pensionarii, asistaţii sociali, „mămicuţele şi bebeluşii“. Aş vrea să văd că se solidarizează şi datornicii cu T.V.A.-ul la stat, cei care nu plătesc contribuţiile la fondul de asigurări sociale (fondul de unde se plătesc pensiile), cei vinovaţi de infracţiuni economice, patronii/angajatorii din privat, toţi cei pe care statul se face că nu-i vede că nu plătesc impozite de nici un fel. Aş vrea să văd că statul poate să diminueze contrabanda, frauda şi furtul şi încă atâtea altele. Unde este dreptatea în România, domnule preşedinte?

Închei aici cu părerea de rău că aţi mai ratat o ocazie (comunicatul dvs. din seara zilei de 23 ianuarie) de a fi un adevărat comandant pentru militari şi un adevărat preşedinte pentru poporul sau. Acolo unde am sperat că vom găsi înţelepciunea şi dreptatea, nu am găsit decât umilinţă, dezbinarea şi lipsa de soluţii în problema fundamentală a apărării demnităţii şi onoarei militare, principiilor fundamentale de drept şi unităţii naţiunii. Păcat! 

Pentru că protocolul îmi impune, dar fără să vreţi să ştiţi ce este în sufletul meu,

Am onoarea să vă salut, domnule preşedinte!
Colonel (r.) Daniel-Horia ILIE 

24 ianuarie 2011, Constanţa

P.S. Pentru că ne-aţi umilit public, aceasta scrisoare este, la rândul ei, o scrisoare deschisă. A fost trimisă, iniţial, pe adresele: traianbasescu@presidency.ro, mihai.gadea@antena3.ro, victor.ciutacu@jurnalul.ro, drp@mapn.ro, tvr1@tvr.ro, dar nu a fost semnalată de nici unul dintre cei din presă, la care s-a apelat.

N. Red. „Scrisoarea deschisă“ a fost preluată de către colonel (r.) Vasile Zărnescu, de pe http://scmdfiliala1constanta.blogspot.com/2011/01/scrisoare-deschisa-adresata.html, cu acordul autorului.

Popularity: 6% [?]

Activităţile Intelligence Service în România

De la Take Ionescu la Şcoala de la Păltiniş

Autor: G-ral brg. (r.) Aurel Rogojan

  „Şcoala de la Păltiniş” nu o putem expedia prin menţiuni lapidare. În ultimă instanţă, Noica, în calitate de „agent formator ideologic“  sau de agent de „război politic“ al Intelligence Service, şi-a asumat misiunea să formeze un număr de 10 propagandişti ai sistemului de valori occidentale (în cazul celui britanic, nu putem vorbi nici măcar de unul catolic!). Fiecare din cei zece, la rândul său… şi tot aşa, mai departe, până la coagularea unei elite conducătoare.

Acum, să nu credem că Noica i-a adunat pe cei zece şi le-a ţinut prelegeri…

Adept fervent al teoriei elitelor, filosoful a fost uşor de sugestionat să creeze o şcoală în care să-şi formeze discipoli. Noica spunea : „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături“.

Asta trebuia să devina Noica, un creator de stări de spirit…

Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor, câteva zeci. O listă aproximativă ar cuprinde între 30 şi 50 de nume.

Constantă, importantă şi, cel mai adesea fără martori, a fost prezenţa în preajma lui Noica a doi dintre aceştia: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

La Păltiniş se organizau periodic şi seminarii. Acestea au fost frecventate, mai mult sau mai puţin constant de către (ordinea este cea alfabetică): Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Marta Gutu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Şerban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichiţă, Alexandru Surdu, Mihai Şora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu.

Noica credea sincer că, dacă va reuşi să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere a societăţii şi va „schimba la faţă Români“. Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său i s-au avut în vedere profilul moral şi convingerile filosofice, efectele directe ale valorii sale intrinseci în formarea unor personalităţi, care să determine evoluţii social-politice cu sens şi semnificaţii istorice. Cam aşa lucra spionajul politic strategic în epoca războiului rece.

E bine de ştiut că atât Noica, cât şi alte mari personalităţi nu au respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind constructiv, benefic şi necesar, potrivit convingerilor lor.

Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu – mi-a relatat coordonatorul contraspionajului britanic din acea perioadă – şi-au sporit frecventa vizitelor la „Vila 23″ (foto) când Noica le-a evidenţiat posibilităţile sale de a-i sprijini să obţină burse de studii în Occident. Lunar, la sfârşit de săptămână, îi duceau alimente, presă şi veşti. În mansarda rezervată filosofului sau în plimbările prin împrejurimi, ascultau expozeele lui Noica, pe teme aparent întâmplătoare şi se legau dialoguri. Noica le punea probleme filosofice şi le evalua opiniile. Andrei Pleşu era discipolul ascultător şi silitor. Gabriel Liiceanu era mai îndrăzneţ, uneori chiar uşor impertinent, ceea ce iscă contradicţii.

Desigur, se ridică întrebarea: „Prin cine şi cum a perfectat Noica obţinerea burselor şi nominalizarea celor doi discipoli?“. Foarte ingenios, fără nici o implicare oficială, Noica a dat un semnal unor fundaţii germane din zona de ocupaţie britanică a R.F. Germania. Acestea, în numele interesului reciproc al dezvoltării bunelor relaţii romano-germane, au făcut toată treaba. Filiera nu au ştiut-o nici beneficiarii burselor.

Acum, firesc este să fiu interpelat în legătură cu modalitatea în care Noica, izolat la Păltiniş, putea comunica în exterior? Legătura lui Noica cu oamenii serviciilor speciale ale Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a a fost şi obiectul constatării flagrante. Ataşatul aero al Marii Britanii la Bucureşti obişnuia, asemenea altor membri ai Ataşaturii Militare sau ai ambasadei, să se deplaseze în zona Sibiului. În aceste deplasări, fie că aveau „supraveghere discretă de protecţie“, fie erau filaţi ostentativ, după cum era cazul, sau „pe baza de reciprocitate“, raportat la tratamentul acordat diplomaţilor români în Marea Britanie. În acest mod, a fost identificat interesul ataşatului aero de a ajunge la Păltiniş, ca explorator singuratic, cu hartă şi busolă, pe versantul opus celui pe care se afla drumul de acces. Intuindu-i-se direcţia, a fost instituit un „post de filaj montan“, care a documentat întâlnirea ataşatului militar britanic cu Noica la o stână. O întâlnire, pentru neavizaţi, în condiţiuni absolut în afara oricăror bănuieli. Baciul stânei i-a primit şi omenit, le-a cântat din fluier şi i-a vestit cu tulnicul, când au dat să plece, ca să ştie ajutoarele de pe coclauri să-i apere de câini şi lupi…

Legătura lui Noica cu serviciile speciale britanice era anterioară celui de Al Doilea Război mondial. Prima sa soţie, Wendy Mouston (fostă Miss Sinaia), s-a aflat la post in România, ca trimisă a Intelligence Service. Împreuna cu părinţii (Walter şi Carola, născută Ungarth, fiica unui hotelier sinaian) a locuit la Sinaia, aceştia aflându-se printre fondatorii Secţiei Alpine a Bucegilor, care reunea importante personaje din elita politică şi militară a României. Secţia era o continuatoare a Societăţii Carpatina Sinaia, fondată în anul 1893 de fostul stareţ al Mănăstirii Sinaia, arhimandritul Nifon, Take Ionescu şi prima sa soţie, cetăţeana britanică Bessie Richards. Fondarea unor asemenea societăţi turistice, sportive, cultural-ştiinţifice făcea parte din buna şi generoasa tradiţie a spionajului britanic.

Noica a fost inclus şi într-un celebru „lot al spionilor britanici în România“, cunoscut ca „reţeaua Tomaziu“, după numele şefului ei, agent al spionajului englez în România, care a primit gradul de colonel şi o rentş viageră, drept recunoaştere a serviciilor aduse Coroanei Imperiului Britanic. Tomaziu a fost extras din România, intervenindu-se pe canale oficiale (Julien Amery – Emil Bodnăraş) pentru a i se aproba plecarea din ţară.

În raporturile cu autorităţile, Noica era, cel puţin aparent, de un conformism exemplar, întotdeauna receptiv şi săritor, dacă putea să contribuie la progresul şi îmbunătăţirea percepţiei Occidentului asupra ţării sale.

Îl vizita frecvent pe Aurel Cioran la Sibiu, care îl invita duminica la biserică, apoi îl reţinea la masă. „Relu“ Cioran menţinea legăturile fireşti cu fratele său, aflat la Paris, căruia i-a relatat despre prietenia legată cu Noica. Emil Cioran comunica, la rândul său, cu Mircea Eliade, George Palade şi cu alţi mari români de peste ocean. Aşa a apărut contextul favorabil unei „operaţiuni de recuperare“ a filosofului Emil Cioran şi a celui mai mare istoric al religiilor, profesorul Mircea Eliade. Acesta din urmă dorea să revină în ţară, unde trăia respectabila sa mamă, înaintată în vârstă şi aflată în întreţinerea profesorului. Şi Cioran şi Eliade aveau reţineri şi temeri. Noica, cu exemplul Şcolii de la Păltiniş, precum şi cu contactele sale „nestingherite“ în lumea occidentală le-a dat imbold în da curs demersurilor regimului privind revenirea lor în ţară. Mai există şi precedentul savantului Henri Coandă.

Numai imixtiunea factorului politic şi obtuzitatea Elenei Ceauşescu, în faţa căreia secretarul C.C. al P.C.R. cu propaganda a ţinut să se autoevidenţieze cu „recuperarea“, au făcut ca aceasta să eşueze. Mircea Eliade a pus o condiţie de bun simţ: „Donez biblioteca mea Academiei Române, unde să fie amplasată în Aula Mircea Eliade“. Elena Ceauşescu nu a fost de acord. Apoi a făcut ocol ştirea lipsei de fair play, a aceleiaşi Elena Ceauşescu, în cazul Fundaţiei Henri Coandă, care trebuia să fie constituită, după moartea savantului, cu sediul în Palatul Coandă. Mai mult, s-a desfiinţat şi Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică, al cărui preşedinte fusese marele savant.

Unii dintre „discipolii“ lui Noica au fost deranjaţi de ceea ce maestrul a lăsat scris posterităţii despre ei. Aşa se face că atunci când au pus mâna pe „caiete“, le-au publicat cenzurate. Apoi, în etapa ulterioară, au fost preocupaţi de toaletarea redărilor din numeroasele volume ale dosarului Noica ajunse la C.N.S.A.S. (numai cele care nu prejudiciază interesele britanice apărate de Intelligence Service).

Noica nu a fost un rezistent! El s-a autodenunţat ca moşier, s-a bucurat că scapă de grija administrării averii. El s-a autoizolat, dezamăgit fiind că între intelectuali existau şi multe conflicte de interese, cel mai adesea personale, egoiste, ariviste care favorizau delaţiuni politice cu scopuri mizerabile: blocarea de la delegările externe, ocuparea funcţiilor vizate, dar ocupate de alţii, obţinerea de premii şi titluri, sesizarea pârghiilor cenzurii pentru împiedicarea publicării confraţilor adversari de idei, chiar ajutarea cenzorilor să descifreze „mesajele subversive ascunse“. Toate acestea făceau parte dintr-o realitate sociologică pervertită ideologic.

Noica nu a fost nici un anticomunist. Toleranţa lui ideologică era la fel de profundă, ca şi idealismul convingerilor sale filosofice. Nu puteam decela, în cazul său, cel puţin în ultima parte a vieţii, nici o divizare a loialităţii între România şi Anglia. Comportamentul său afişa neutralitatea promotorului de idealuri pure. A unor idealuri pe care se puteau grefa obiective politice alternative… Dar cine putea să-l valorifice pe Noica în astfel de scopuri, cu cele mai mari şanse? Regimul politic din România anilor ’80 nu avea nevoie de „creatori de stări de spirit“, alţii decât cei ai unanimităţii, ca expresie a „unităţii monolitice dintre popor, partid, stat, societate şi conducător (…)“.

Exista tentaţia ca Noica să fie considerat un port-drapel al „rezistenţei“. Nimic mai fals! România anilor ’80 era arhiplină de „cluburi de reflecţie“. Multe oficializate pe lângă uniuni, asociaţii, institute sau centre de cercetări, inclusiv pe lângă redacţii privilegiate care aveau aprobări să scoată suplimente culturale şi literar artistice, cu serioase rabaturi de la dogma oficială. Proliferaseră modalităţile de expresie artistică simbolistică, rezervată iniţiaţilor. Jebeleanu în poezie, alţii în plastică şi tapiserie…

Mai degrabă, Noica a fost un ilustru exemplu pentru export, în ceea ce priveşte toleranţa ideologică şi libertatea opiniilor, pe care regimul le asigura, cu deosebire în cazul foştilor condamnaţi pentru infracţiuni politice. Prima lui soţie, Wendy Mouston era activă la Secţia Română a B.B.C. Fiul său, Rafael Noica-Mouston, a ales calea creştinismului ortodox, ca şi cum ar fi ştiut că peste ani va reveni stareţ la o mănăstire din Transilvania. Familia Mouston era strâns legată de România de la începutul secolului trecut.

Mulţi alţi britanici au îndrăgit natura, limba, tradiţiile şi sufletele locuitorilor României, condiţie fără de care nu puteau să promoveze aici interesele politice şi cele economice ale Imperiului Britanic. Dacă i-am numi pe unii, i-am nedreptăţi pe alţii. Să riscăm, totuşi…

Archibald Gibson şi May Hatley au condus Secţia Intelligence Service-ului în România, sub acoperirea de corespondenţi ai ziarului Times;

Desmond Dorand şi Gertie Gellender, sub acoperirea Secţiei Consulare, i-au succedat cuplului informativ Gibson-Hatley;

Sir Reginal Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, a asigurat legătura cu agenţii de mare anvergură din familia Bibescu;

A.C. Gardine de Castelain a fost rezident al Intelligence Service, apoi al Serviciului Operaţiunilor Executive, sub acoperirea de director comercial al Societăţii petroliere “Unirea” (1927-1940). Între 1940-1943 a activat la Secţia a III-a S.O.E. pentru România, de la Istanbul. În 1943 a fost paraşutat în România, într-un un grup de acţiune clandestină (cu Meţianu şi Ivor Porter). Până la 23 august 1944 au fost „prizonierii de lux“ ai lui Eugen Cristescu, care i-a ascuns de serviciile germane;

Mac Larren a acţionat sub acoperirea Agenţiei de presă Reuter;

Colonelul E.C. Tom Masterson a fost director general la Societatea petrolieră “Unirea”;

Colonelul Ted Masterson asigura, de la Cairo, legătura radio cu reţeaua clandestină din Partidul National Ţărănesc, condusă de Iuliu Maniu;

Alexander Miller şi Mary Vischer de la “Astra Română” conduceau operaţiunile de sabotaj;

Maiorul Ivor Porter acţiona sub acoperirea British Council, ca lector de limba engleză la Universitatea din Bucureşti;

Profesorul Hugh Seaton-Watson, trimis de British Council, îndeplinea misiuni informative itinerante. A sondat posibilităţile de înlăturare de la putere a Regelui Carol al II-lea;

Denis Wrigt, viceconsul la Constanţa, susţinea logistic operaţiunile de sabotaj şi facilita intrarea clandestină în România a agenţilor S.O.E.;

Maiorul de geniu Davidson Houston, adjunct al ataşatului militar, s-a ocupat de sabotarea câmpurilor petroliere;

Colonelul Bill Bailey, şeful Staţiei S.O.E. de la Istambul, realiza incursiuni pe teritoriul României pentru diverse operaţiuni clandestine;

Julien Amery, locotenent în anii ’40, când, sub filajul S.S.I-ului, realiza misiuni de legătură cu agenţii din România şi Balcani la Hotel Athénée Palace din Bucureşti şi… Sir Julien Amery în anii ’60-’70, când îl frecventa pe Emil Bodnăraş, pentru căutarea unei porţi deschise relaţiilor Marii Britanii cu China, iar după 1990 pe Ion Iliescu , Adrian Năstase, Ovidiu Muşetescu …în cu totul alte scopuri.

Sir Julien Amery a fost primit şi de Nicolae Ceauşescu, împreună cu o delegaţie a Camerei Lorzilor, pe care a condus-o. În timpul întâlnirii cu Ceauşescu, Amery trebuia să-i ridice liderului român o listă de 12 probleme. După schimbul amabilităţilor protocolare şi retragerea presei, după expozeul lui Ceauşescu, Amery a început să-i ridice problemele pe care le avea pregătite „de acasă“ .

Pe măsura ce Nicolae Ceauşescu răspundea, delegaţia Camerei Lorzilor devenea tot mai surprinsă, uimită şi admirativă, în acelaşi timp, de rapiditatea şi profunzimea reacţiilor liderului român. Avea răspunsuri imbatabile la toate problemele ridicate .

După întrebarea a unsprezecea, lordul Amery nu a mai continuat.

Ceauşescu, după o pauză de aşteptare, intervine : „Cred că v-ar mai interesa şi următorul aspect…“

Şi Ceauşescu continuă cu răspunsul la problema a douăsprezecea, pe care Amery nu o mai ridicase.

Lista problemelor delegaţiei britanice s-a aflat în permanenţă într-o servietă elegantă, legată cu un lănţişor de mâna lordului Amery , de care acesta nu s-a despărţit o clipă…

Agenţi de nădejde au avut serviciile britanice şi în lumea teatrului şi a cinematografiei, în rândul ideologilor de partid, pe care, în decembrie 1989, i-a distribuit în roluri cheie, apoi le-a asigurat parcursul politic parlamentar ori guvernamental, în lumea afacerilor, la conducerea băncilor, în staff-ul unor organisme internaţionale. Cât de onorantă poate fi aceasta consideraţie, dacă n-au făcut nimic pentru stoparea degradării generalizate a condiţiei poporului şi a patriei lor? Nu cumva, dimpotrivă…?

Nu aduc lista prea aproape de zilele noastre, dar nu trebuie, totuşi, să-i omitem pe Denis Deletant şi Jonathan Eyal… specializaţi în intelectualitatea românească şi a căror manieră temerară de a acţiona, începând din 1990, i-au impus atenţiei celor avizaţi şi nu numai lor…

Revenind la mentorul Şcolii de la Păltiniş , în înalta ierarhie a Partidului Comunist Român au existat persoane de o bună factura intelectuală, care puteau avea dialog cu Noica. Filosoful era sensibil faţă de aceştia. După cum a apreciat şi „revoluţia calitativă“, care a dus la „negarea negaţiei Securităţii“. După eliberarea din închisoare avea să constate că anchetatorii din Securitate au fost înlocuiţi cu „cetăţeni a căror aparenţe de onorabilitate nu ar trebui suspectate, dacă idealurile declarate nu le sunt negate de materialitatea lucrurilor săvârşite (…)“.

În ultimii ani ai vieţii lui Noica, pelerinajul discipolilor la “Vila 23″ devenise oarecum deranjant şi se dorea o limitare a vizitelor şi a frecvenţei acestora, dar nu s-au luat măsuri efective de interzicere. Nici starea de sănătate nu-i mai îngăduia să găzduiască ori să participe la seminarii.

Dacă ar fi să-l încadrăm pe Noica, cel din anii ’70-’80, într-o tipologie de agent al serviciilor secrete, ar putea fi clasificat ca operator involuntar într-un joc dublu, cu şanse sporite pentru serviciul cu mai multă investiţie de inteligenţă în menţinerea iniţiaţivei şi controlul agentului. Iniţiativa le-a aparţinut de la bun început, dar controlul ni l-am rezervat.

Dacă Noica ar mai trăi şi ar afla ce a dorit să afle un discipol din volumele dosarului maestrului, cele ramase clasificate, şi-ar revizui demersul iniţial, iar Fundaţia „Nova Europa“, prin care continua să fie subvenţionat, ar putea fi exclusă finanţării externe.

Un alt discipol îi datorează lui Noica moştenirea Editurii Politice, fiindcă acest cadou nu i-a venit de la Frontul Salvării Naţionale, ci ca urmare a unei solicitări externe către un lider marcant al frontului, din partea organizaţiei secrete „Pinay Circle” (cunoscută mai bine „Cercul”), fondata în anii ’50 de Antoine Pinay (fost prim ministru al Franţei), împreună cu fostul cancelar german Konrad Adenauer şi condusă, la început, de Jean Violet (o figura celebră a S.D.E.C.E., echivalentul francez al C.I.A.).

„Cercul” i-a avut printre membrii de bază pe: Julien Amery (responsabil pentru operaţiunile Intelligence Service în România şi Balcani), Brian Crozier, Nicholas Elliot (M.I. 6), William Colby (C.I.A.), generalul D. Stilwell (U.S. Defence Intelligence Agency), Edwin Feulner (The Heritage Foundation).

Printre oaspeţii acestui club secret sunt menţionaţi: Richard Nixon, Henry Kissinger, Sultanul Omanului, Ion Iliescu şi regele Hussein al Iordaniei.

(Mai recent, la conducerea „Cercului” s-a aflat lordul Lamonte, coordonator al grupului Bali , care a achiziţionat combinatele de aluminiu din Oradea şi Tulcea. Lamonte a venit in România însoţit de Julien Amery, girantul lui Ion Iliescu la „Cercul”).

Structuri ale Securităţii în anii ’80

Nu au existat unităţi speciale pentru operaţiuni care să vizeze „intelectuali“. În cadrul Direcţiei Informaţii Interne (apărarea ordinii politice constituţionale), culegerea informaţiilor pentru cunoaşterea intenţiilor, planurilor şi acţiunilor extremiste, revizioniste şi a altor acţiuni subversive potrivnice regimului politic, în vederea prevenirii lor, era organizată pe criteriul domeniilor activităţii sociale, iar domeniile cu un numitor comun generau o structură specializată colectiv (1-3 ofiţeri), birou (4 -5 ofiţeri), serviciu (minim două birouri). Un serviciu din direcţia amintită avea în răspundere nemijlocită instituţiile academice şi celelalte organisme culturale naţionale, precum şi coordonarea activităţii la nivelul întregii ţări, iar serviciile sau birourile /colectivele teritoriale, după caz, desfăşurau activitatea de informaţii la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (structura teritorială la nivel de serviciu „artă-cultură“ exista numai pentru municipiul Bucureşti).

În cadrul structurilor externe, activitatea era organizată pe criteriul zonelor geografice (cu obiective de spionaj şi promovarea/apărarea intereselor externe ale statului român), iar o direcţie avea ca obiect de activitate emigraţia din toate spaţiile (preponderent organizaţiile politice, culturale, religioase, foşti demnitari din perioada interbelică ş.a.), principalul scop urmărit fiind obţinerea susţinerii de către emigraţie a politicii externe a României.

Dar să fim corecţi şi să precizăm, “pentru corectă şi cât mai completă informare a opiniei publice”, că toate serviciile speciale, iar cea mai generoasă tradiţie este cea britanică, au ţinte ale activităţii lor organizaţiile politice, culturale, mişcările de tineret şi intelectualitatea, fiind create adevărate pleiade ale elitelor care se mândresc cu relaţiile lor privilegiate în lumea spionajului şi contraspionajului.

Preluat din Cotidianul, 19 decembrie 2010 de catre Vasile Zarnescu cu acceptiunea autorului.

Popularity: 5% [?]

ROMANIA VA DEVENI GROAPA DE GUNOI ETNIC A EUROPEI! (2)

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

            Episodul 1

Extinderea campaniei antiromâneşti în Occident

După scandalul ţiganului Mailat, campania externă antiromânească s-a înteţit. Autorităţile italiene au trecut la elaborarea decretului de expulzare. Aşa cum prevenise, la începutul lunii noiembrie 2008, Valentin Stan, într-o emisiune „Sinteza zilei“, de la Antena 3, această măsură, sub diverse forme, avea să fie preluată şi de alte state. E-adevărat că unele publicaţii, precum ziarele România liberă şi Ziua, au relevat că tot scandalul Mailat a fost o înscenare, spre a permite Italiei să treacă la măsurile cunoscute. Dar pentru statele occidentale nu va fi o dificultate tehnică sau un impediment moral să găsească pretexte pentru a-i trimite în România nu numai pe ţiganii plecaţi de aici, ci şi pe ţiganii emigraţi din alte ţări – cum, de altfel, s-a mai încercat de către Germania şi Franţa! Culmea este că, în toiul campaniei generate de scandalul Mailat, unii analişti – ca Valentin Stan, la Antena 3 – au adus un nou deşeu lexical în discursul mass media: au început să vorbească, cu preţiozitate, despre ţigani numindu-i „comunitatea roma“ (sic). Ce o mai fi şi asta, „comunitatea roma“ [18]?!

Oricum, scandalul Mailat, regizat destul de bine, trebuie corelat cu cazul infractorului Costel Argint, care, deşi era urmărit prin Interpol, a primit azil politic în Italia şi i-a fost adus, ca „preşedinte al Asociaţiei Refugiaţilor Politici Rromi şi Români în Italia“ [19], la conferinţa premierului Tăriceanu, ţinută la Accademia di Romania! Fără îndoială, şi aici fusese ceva putred: aşa ne sprijinea Interpolul să-l găsim pe interlopul Costel Argint?! Atât de superficial face Guvernul Italiei anchete pentru a acorda azil politic unor infractori căutaţi de Interpol?! Nu mai vorbesc de incapacitatea diplomaţilor români şi a Serviciilor Secrete româneşti de a fi gestionat, şi de această dată, vizita oficialilor noştri în Italia, deoarece în presă s-a comentat îndeajuns, iar unii de la Adevărul s-au întrebat, chiar dacă fără eficienţă: „Apariţia lui Argint – spectacol premeditat?“ [20]. 

Dezinformarea este comisă, fireşte, inclusiv de mass media străine, prin campanii de presă bine regizate, cu concursul unor membri ai unor instituţii româneşti. Un astfel de exemplu este materialul „Romii: cea mai discriminată minoritate în UE şi în România“, difuzat de B.B.C. Aici, vicepreşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului, Attila Gasparic, referindu-se la modul cum sunt priviţi ţiganii – pe care, evident, îi numeşte „romi“, ca, de altfel, toată presa din Ungaria, deşi acolo există cuvîntul cigan/cingaro! –, „crede că de vină pentru prejudecăţile oamenilor sunt mentalităţile învechite, (…) cauzate de stereotipuri moştenite de dinainte de ’89, când nu existau minorităţi în această ţară. Nu se vorbea despre ele şi foarte mulţi nu-şi dau seama că există“ (sic) [21]. Adică, spune, „în două vorbe, trei prostii“: ori „nu existau minorităţi“, ori „nu se vorbea despre ele“ (deşi existau, cum se subînţelege) – sunt două lucruri diferite. Individul se face că nu distinge între „minorităţi“ ca specie conceptuală şi juridică, recunoscută de stat, şi „minorităţi“ ca specie demografică şi sociologică, existentă faptic şi, eventual, nerecunoscută juridic – aşa cum este situaţia acum în Franţa, Grecia, Germania etc.

De aceea, trebuie să subliniez că Gasparic minte cu neruşinare: deşi este un oficial al statului român, denigrează România în mod calificat. Într-adevăr, ca „maghiar pur“, el ştie că, în documentele de partid şi de stat „de dinainte de ’89“ se folosea expresia standard „maghiari, germani şi alte minorităţi naţionale“ – iar toată lumea ştia că expresia „şi alte minorităţi naţionale“ îi desemna pe evrei, ţigani, ruşi, ucraineni şi alte minorităţi. Mai mult, „ca expresie a democraţiei socialiste“, se formaseră Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară – care fusese moştenitorul MADOSZ-ului, umbrela sub care se reuniseră toate organizaţiile fascisto-horthyste maghiare şi care, după decembrie ’89, a năpîrlit în U.D.M.R. –, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană – care, după ‘89, a devenit F.D.G.R. şi care s-a declarat, juridic, moştenitorul Grupului Etnic German, care fusese filiala locală a partidului nazist german –, şi altele; Comunitatea evreiască nu resimţise nevoia să înfiinţeze „Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Evreiască“, deoarece evreii erau, deja, încuibaţi în conducerea P.C.R., precum şi în toate ministerele. Şi materialul anonim difuzat de B.B.C. se încheie astfel: „Până în momentul de faţă, cele mai multe amenzi aplicate de C.N.A. posturilor de radio şi televiziune au fost pentru cazuri de discriminare etnică“. Dar pe acest mincinos Attila Gasparic cine îl amendează pentru că denigrează România pe banii noştri?! Pentru că alterează imaginea României pe plan extern, acest Attila Gasparic intră sub incidenţa Legii pentru apărarea siguranţei naţionale şi trebuie condamnat ca atare, căci acest tip de campanie de presă constituie un exemplu de vulnerabilitate devenită atac la securitatea naţională!

În mod categoric, unul dintre cele mai importante şi mai puternice mijloace de influenţare în masă este Internet-ul. Ca să vă daţi seama cât de mare este penetrarea, pe plan internaţional, a scamatoriei grafice că „rom“ nu este ţigan, ci este sau ar putea fi român este faptul că în enciclopedia electronică Encarta apare cuvântul „rom“, ca membru al „poporului Roma“, Romany/Romani fiind limba „poporului Roma“ [22]; iar, în lista de cuvinte a dicţionarului, după Romani urmează… Romania, ca „ţară în sud-estul Europei etc…“; şi la cuvântul tzigane, pronunţat cigan, apare ca denumire a poporului Roma, dată în… Ungaria! Or, Encarta are o mare răspândire, aspectul cu ţiganii nefiind singura denigrare la adresa României conţinută în ea. Dar nu aţi întâlnit, pe nicăieri, un protest oficial al autorităţilor române trimis editorilor Enciclopediei Encarta contra denigrării României, deşi există motive temeinice şi norme juridice internaţionale şi deşi, în anii anteriori, le-am atras atenţia oficialilor despre denigrarea României comisă de Encarta.

În contrast cu situaţia asta şi cu agresiunea organizaţiilor interne ale ţiganilor şi internaţionale contra României pe tema „discriminării“, trebuie să amintesc un fapt care vine în sprijinul contraofensivei pe care trebuie să o întreprindem: deşi, în Franţa, termenul prin care erau desemnaţi era cel de gitane, în ultimele decenii se foloseşte tot mai frecvent cel de tzigane! Ca, de altfel, şi la Sir Angus Fraser, în toată cartea sa, ŢIGANII, precum şi în vasta sa bibliografie, se întâlnesc numai termenii gypsy, zigeuner, Tsiganologie, cigano, cyganie, tzigan etc. La fel procedează, de exemplu, şi Yul Brynner, celebrul actor din filmul Cei şapte magnifici, care cântă Le Tzigane et moi – titlu pus pe coperta CD-ului său [23] şi nu l-a condamnat nimeni pentru discriminarea şi „jignirea“ ţiganilor, cum face C.N.C.D. în România!

Ţinând cont de slugărnicia cu care au reacţionat în ultimii 20 ani, mass media interne au devenit, în mod evident şi în cea mai mare parte a lor, un pericol major pentru România, deoarece dezinformează opinia publică şi induc o stare halucinogenă de defetism, de lehamite, care să provoace slăbirea rezistenţei la agresiune şi, implicit, să determine inacţiunea populară: defetism propice pentru organizaţiile oculte, care caută şi reuşesc să „ocupe“ România sub aspect financiar-bancar, economic, cultural, informaţional etc., fără a mai trage un foc de armă, ca în vremurile recent apuse. În aceasta constă, în esenţă, specificul războiului axiologic, atipic, din vremea noastră, căruia i-a căzut victimă România! De aceea, este întemeiată alerta făcută în Strategia naţională de apărare elaborată de C.S.A.T., cum că unele campanii de presă se constituie în „vulnerabilităţi“ la adresa securităţii naţionale – iar inflamarea unei părţi a presei, compusă din „guguştiuci“ şi, mai periculos, din mercenari de presă, este absolut pernicioasă [24]. Astfel de exemple de campanie de presă periculoasă pentru naţiune sunt campania „Iohannis prim-ministru“ – declanşată de Crin Antonescu, campania Gold Corporation Roşia Montană şi chiar campania contra preşedintelui Traian Băsescu desfăşurată de Antena 3 – îndeosebi de la emisiunea „Sinteza zilei“ – pe tema expresiei „ţigancă împuţită“, adresată – întemeiat, cum am mai relevat [25] – unei „ziariste“ absolut anonime de la Antena 3, care nu avea nici un articol publicat şi care, sub acoperirea de ziaristă, avea alte atribuţii. E greu de spus dacă respectivii „analişti“ au intenţionat să-l determine pe Traian Băsescu să îi protejeze şi mai mult pe ţigani, dar, aparent paradoxal, exact acest efect l-a avut: ca să-i împace pe ţigani şi C.N.C.D.-ul – care l-a chemat în judecată! –, preşedintele ţării a început să înveţe să pronunţe, la televizor, cîteva cuvinte ţigăneşti, a „dansat ţigăneşte la festivalul“ de la Costeşti, al „regelui“ Florin Cioabă, iar fratele său, Mircea Băsescu, a botezat o nepoată a lui Bercea Mondialu’ etc. După ce l-au determinat pe preşedintele Traian Băsescu – prin iterarea incontinentă a acuzei folosirii expresiei „ţigancă împuţită“ – să manifeste o apropiere de ţigani, tot Antena 3 l-a acuzat că întreţine relaţii prea apropiate cu  Bercea Mondialu’ şi clanurile lui! Adică „nici cu piatra de cap, nici cu capul de piatră“! Şi „analiştii“ respectivi se vor formatori de opinie! Sunt, dar sunt de-formatori şi, deci, dezinformatori, fiindcă o fac în mod deliberat!

Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene

Pe lângă faptul că ţiganii au devenit o bombă interetnică şi socio-demografică, între timp situaţia s-a complicat şi mai mult, căci aceştia au devenit atât o bombă politică internă, cît şi una externă.

Anterior presei obediente şi mercenare, vina pentru convergenţa acestor pericole o poartă, în principal, autorităţile române, instituţiile româneşti, „sistemul ticăloşit“ – cum a fost calificat de însuşi preşedintele Traian Băsescu, care a creat acest concept cu care va intra în istoria politologiei. Astfel, trebuie să repet – şi apelez la toţi ziariştii patrioţi să repete şi ei, continuu, şi să disemineze aceste informaţii – că Petre Roman, urmînd politica lui Andrei Pleşu, a „emanat“ Memorandumul nr. D2/1094 din 29 februarie 2000, prin care a anulat expres Memorandumul ministrului Teodor Meleşcanu şi a impus utilizarea vocabulei „rom“. Unele dintre gravele consecinţe ale introducerii vocabulei „rom/rrom“ deveniseră evidente încă din timpul mandatului său. Aşadar, unul dintre principalii vectori ai războiului axiologic contra României este sinistrul ex-premier Petre Roman. Evident, nu doar pentru că el a facilitat consolidarea, în conştiinţa opiniei publice internaţionale, a echivalării românilor cu ţiganii şi a devalorizat, astfel, conceptele de „român“ şi „românitate“ – care fac parte din Patrimoniul Naţional –, ci, în plus, şi pentru că este promotorul altor forme esenţiale de devalorizare şi de distrugere efectivă a Patrimoniului Naţional: prin introducerea expresiei „mormane de fiare vechi“ a devalorizat moral marile complexe industriale – care au fost vândute, apoi, pe nimic, unor investitori „strategici“ (citeşte: escroci) –, iar prin liberalizarea cursului leu-dolar a devalorizat moneda naţională şi, astfel, a provocat principala modalitate prin care România este ruinată, continuu, de două decenii: ruinată pentru români, în scopul îmbogăţirii, preponderent, a alogenilor şi a băncilor străine! (Unul dintre puţinele merite incontestabile ale preşedintelui Traian Băsescu este că l-a scos pe Petre Roman din prim-planul eşichierului politicii româneşti. E-adevărat, încă nu a fost scos definitiv, fiindcă, între timp, îl reactivase premierul Călin Popescu-Tăriceanu.)

Alte consecinţe pernicioase ale introducerii deliberate a vocabulei „rom/rrom“, pentru a-i confunda pe români cu ţiganii, le vedem şi azi, iar pe altele încă nici nu ni le imaginăm. Astfel, după ce, în 2 noiembrie 2007, mi s-a publicat, pe AlterMedia, studiul „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“, în 11 noiembrie 2007, d-l prof. Ion Coja şi-a postat articolul cu titlul „Cea mai mare problemă a României este că românii sunt confundaţi cu romii” [26] – titlu care reproduce constatarea lui Graham Watson. Laconic zis, articolul său este remarcabil, dar se încheie lamentabil. La sfârşit, a dovedit o inexplicabilă cecitate politică şi – crezând că rezolvă încurcătura în care ne-au băgat autorităţile! – enunţă această afirmaţie: „…Este cazul să ne punem totuşi, cu toată seriozitatea, întrebarea dacă nu cumva soluţia finală a problemei ţiganilor, de interes de-acuma european, poate chiar planetar, va trebui să includă şi constituirea unui stat naţional al ţiganilor“ (sic). Cu alte cuvinte, propune „să li se dea ţiganilor un stat“. Dar nu spune unde, ci doar sugerează, în finalul materialului: „Aşa cum constituirea Israelului a pus capăt unui statut milenar incert şi nedemn al evreilor, nemeritat, constituirea unui stat al ţiganilor ar putea rezolva cea mai mare parte din ceea ce acum înseamnă problema ţiganilor din Europa. Evident, ca şi în cazul evreilor, soluţia va trebui să învedereze un teritoriu cât mai apropiat de cel care va fi fost obârşia din care ţiganii au fost dislocaţi în urmă cu aproape o mie de ani şi pe care ei ar redobândi-o astfel“ (!).

Riscant, în această problemă, este, după mine, să faci o asociere şi o paralelă între evrei şi ţigani: cum să-i alături, fie şi în scris, pe evrei cu ţiganii?! Ce zice „Organizaţia supravieţuitorilor holocaustului“, din Tel Aviv, care l-a avertizat – manifestând, deci, bunăvoinţă! – pe prof. Coja că o să-l ucidă [27]?! E-adevărat că Shimon Samuels, directorul pentru relaţii internaţionale al Centrului Wiesenthal, le-a luat apărarea ţiganilor, pe motiv că Adrian Cioroianu ar fi cerut „deportarea ţiganilor“, dar asta nu se ia în consideraţie: Cioroianu se referise, „corect politic“, la „infractori“, nu la „ţigani“. Totuşi, au mai forţat şi alţii similitudinea între evrei şi ţigani – curios, chiar şi răposatul Simon Wiesenthal, dar, fireşte, ţiganii în primul rînd, ca să se împăuneze prin alăturarea lor de „poporul ales“: «Romii acuză un „nou Holocaust“» –, desigur, mergînd pe urmele altora, care au încercat să scrie cărţi despre pretinsul holocaust al ţiganilor din Transnistria [28].

Misterul înfiinţării şi localizării statului Ţiganistan

Chiar dacă, referitor la evrei, prof. Ion Coja face câteva consideraţii aparent corecte, pentru că, în fond, se situează pe poziţii sioniste – condamnate vehement de către evreii fundamentalişti din S.U.A., organizaţi în Neturei Karta, care, cu perseverenţă, afişează lozinci ca „Statul Israel nu trebuie să existe“, „Iudaism nu înseamnă sionism“, „NU atrocităţilor Israelului din Gaza şi Liban!“ etc. [29] –, nu ne putem reprima întrebarea fatidică: unde să li se dea un stat?! În India, de unde au venit, cum sugerează autorul?! E-adevărat că ideea „trimiterii ţiganilor în India“ se formulase, prin 1966, şi în Cehoslovacia, după cum relevă Angus Fraser [30]. Dar, India are o populaţie cu mult peste un miliard de indivizi, majoritatea fiind muritori de foame! Sigur, în comparaţie cu această imensitate demografică, în continuă creştere, cele circa două milioane de ţigani din România ar trece neobservate, dacă ar fi duse acolo. India are destui săraci ai ei, în comparaţie cu care ţiganii din România par chiar pricopsiţi – ca să nu mai vorbim de „barosani“ ca Nicolae Păun – care, obraznic, mai vrea şi să ne schimbe dicţionarele [31]! –, Adrian-minune – care, inclusiv el, împuţeşte atmosfera cu manelele sale! –, „împăratul“ Iulian, „regele“ Cioabă, interlopul Bercea Mondialu’ (finul lui Theodor Stolojan şi al ex-judecătoarei Maria Huza), ţiganul-sociologist Nicolae Gheorghe ş.a. –, aşa că, totuşi, nu-şi va primi înapoi „ramurile indiene rupte şi rătăcite“.

            De aceea, evident, în Europa li s-ar putea da un stat acolo unde sunt cei mai mulţi pe km/pătrat. Şi unde se întâmplă asta?! Iarăşi evident, în România. Şi chiar dacă, proporţional vorbind, nu România are cei mai mulţi ţigani (ci, raportaţi la numărul total al populaţiei, Ungaria şi Bulgaria), acei membri ai „sistemului ticăloşit“ care ne conduc vor recunoaşte, la presiunea U.E., că da!, are! Astfel că, întrucât am fost singurii care i-am tolerat cinci secole, pentru că i-am acceptat şi nu i-am exterminat, cum făcuseră, multă vreme, toate statele europene – precum relevă Sir Angus Fraser şi cum precizează chiar prof. Ion Coja în articolul sus-menţionat [32] –, va trebui să le oferim, tot noi, românii, şi un stat, de vreme ce le-am permis să ni se substituie ca denumire naţională, căci, „străinii îi confundă pe români cu romii“, cum zicea şi Graham Watson [33], adică cu ţiganii – cum ar fi trebuit să zică şi Graham Watson! Deoarece India, care este putere nucleară, nu va accepta să-i primească pe ţiganii din România – cu atât mai puţin pe cei din Europa – doar pentru că aşa ar vrea Uniunea Europeană! Zeci de milioane de indieni (însumând de mai multe ori populaţia României!) emigrează în Arabia, în continentele Americii (de Nord, îndeosebi), chiar în Africa, iar prof. Ion Coja propune să li se dea „stat“ în India: să se înfiinţeze statul Ţiganistan!

Dar de ce să nu le dăm, tot noi, şi „un stat naţional“?! Pentru că organizare politică au destulă, chiar mai multă decât noi: ei au „împărat“, „rege“, bulibaşă, stabor şi „palate“ cu multe turnuleţe. „Naţiune“ nu au, încă, dar au, deja, un factor premergător constituent, „cultură“, pentru că au mai multe „culte“. Au „cultul“ şuţului (adică al hoţului): în interiorul etniei ţigăneşti, printre cei mai respectaţi membri sunt consideraţi şuţii – cei care fură mai mult şi nu sunt prinşi. Iar, dacă sunt prinşi pentru comiterea diverselor infracţiuni – înşirate pe toată gama criminalităţii, de la furturi la omucideri, cum avea să constate, tardiv şi ofuscat, dar ineficient, inclusiv premierul Tăriceanu! –, au asigurat, în consecinţă, şi „cultul“ „ocnaşului“: tot astfel, cel mai prestigios şi, totodată, cel mai temut membru al clanului este cel care are mai mulţi ani de puşcărie. Au, apoi, „cultul“ şmenarului şi „cultul“ escrocheriei. Aceasta e denumită în „limba romali/ romani/romany/romanes“ „bişniţă“: adică, business, devenită, în engleza-ţigănizată, bişniţă, de unde a intrat, din nefericire, şi în maculatura unor condeieri. Ca dovadă că unii dintre românii noştri sunt imbecili este faptul că au început să ţigănizeze şi limba română: din când în când, unii ziarişti români „tâmpiţi“ – cum, întemeiat, i-a calificat preşedintele Traian Băsescu – pun în materialele lor astfel de cuvinte ţigăneşti. Ca să nu mai vorbesc de cuvântul „mişto“, folosit, frecvent, de către vorbeţii din audio-vizual şi de condeierii din presă!

Pentru că, totuşi, India este suprapopulată, tot ideea ex-ministrului de Externe Cioroianu trebuie dezvoltată: trebuie făcut un stat al ţiganilor, dar nu în Egipt, ci în Sahara. Aşa cum, acolo, pot să trăiască beduinii, la fel pot s-o facă şi ţiganii: au şi ei corturi, migratori vor să rămână, violenţi sunt şi, deci, îşi pot forma miliţii pentru a-şi asigura autoapărarea etc.; trebuie doar să înveţe să muncească, precum tuaregii, beduinii ş.a. şi, evident, să nu contamineze oazele pe lângă care vor trece din când în când, ca să le rămână apă de băut; pentru că de spălat nu au nevoie, căci nu se va mai întâmpla ca în Franţa, să fie daţi jos din autobuz, pentru ca şoferii să nu mai facă grevă din cauza păduchilor ţigăneşti. E-adevărat că, în ziarul Adevărul, în care s-a publicat această ştire, condeierul, care semnează, foarte „curajos“, cu M.C., foloseşte un titlu foarte mincinos: Grevă la Lyon din cauza păduchilor româneşti! NU, nu erau păduchi româneşti, ci păduchi ţigăneşti! „Pentru că nu se spală, miros insuportabil de urât“, a povestit unul dintre şoferii din Lyon [34]. Pe când, în Sahara, nu-i mai deranjează nimeni!

Continuă clocirea apariţiei „naţiunii ţigăneşti“!

Ce le mai trebuie ţiganilor, pentru a li se asigura „management“-ul şi statutul de prestigiu, pe care, în ultimul mileniu de vieţuire în Europa, nu au reuşit să şi-l dobândească singuri?! Ca Uniunea Europeană să declare sus şi tare că ţiganii sunt o naţiune mare!

Din surse demne de încredere şi bine informate, se ştie că clica birocraţilor insinuaţi la conducerea U.E. pregătesc o rezoluţie chiar în acest sens: să propună Uniunii Europene să decidă ca etnia ţigănească să devină cea mai nouă naţiune a Europei. Pentru început, în stilul său pervers, al dublului standard, «Comisia Europeană a recomandat, în 2005, recunoaşterea rromilor de către statele membre ca „grup etnic distinct care beneficiază de prioritate de acţiune în materie de politică de includere şi locuri de muncă“» (s.n. – V.I.Z.). Nici mai mult nici mai puţin: adică să le acorde statutul de discriminaţi pozitiv, pentru că, la fel ca în romanul O mie nouă sute optzeci şi patru, al lui George Orwell, „unii sunt mai egali decît ceilalţi“. Ca atare, în România, deja ţiganilor li se rezervă accesul în licee şi facultăţi fără concurs de admitere, după care ajung şefi „şcoliţi“ în diverse organizaţii, ministere şi chiar în Parlament, de unde dau românilor directive. Apoi, discret, de la „recomandări“, Uniunea Europeană trece la pasul al doilea, mai dur, la „presiuni“: «U.E. face presiuni ca statele membre să recunoască rromii ca „un grup etnic distinct“ în cadrul blocului comunitar» [35]. După care a urmat pasul al treilea: se introduc „interdicţii“. Chiar zilele acestea presa titra pe prima pagină despre faptul că, în ţara-etalon a democraţiei, Marea Britanie, a apărut o nouă interdicţie: «Judecătorilor britanici li se interzice să mai folosească termenul “ţigan”». «Pentru judecătorii din Marea Britanie cuvântul “ţigan” a devenit unul interzis. Potrivit unui ghid destinat magistraţilor, acest termen va fi înlocuit cu sintagma “membru al comunităţii nomade”. (…) În secţiunea intitulată “Romi/ţigani/nomazi“, scrie următoarele: “Aceste grupuri sunt recunoscute ca grupuri etnice, deşi nu există statistici oficiale în legătură cu numărul acestei populaţii.  Termenul “ţigan“ este considerat de obicei ca fiind peiorativ; “membru al comunităţii nomade“ ar putea fi acceptabil, dar trebuie să se acorde atenţie şi să se evite orice supoziţii».

Chiar dacă se evită supoziţiile, totuşi, sunt inevitabile prostiile de logică, atît formală, cît şi politică, generatoare de prejudicii aduse altora: pentru că „nu toţi nomazii sunt ţigani şi nu toţi ţiganii sunt nomazi, ci doar  unii“. Adică „mulţimea ţiganilor“, A (aici, în cadrul silogismului, noţiunea „mulţime“ e înţeleasă ca termen de logică formală şi matematică) se intersectează cu „mulţimea nomazilor“, B, şi rezultă „mulţimea“ C, în urma operaţiei de intersectare, care conţine acele elemente din ambele mulţimi cărora le sunt comune, proprii, simultan, cele două însuşiri: sunt şi ţigani şi nomazi. Termenul matematic incluziune înseamnă că mulţimea A, a ţiganilor, este inclusă în mulţimea D, a englezilor, tot aşa cum mulţimea numerelor pare P (o mulţime mică), este inclusă în mulţimea numerelor întregi I (o mulţime mijlocie), care, la rîndul ei, este inclusă în mulţimea numerelor naturale N (o mulţime mare) – adică cu toate însuşirile lor! Mai clar, ca să se înţeleagă de ce folosirea termenului matematic „incluziune“ este incompatibilă, adică nu se poate aplica aici, în domeniul social, pentru substituirea ilicită a termenului sociologic consacrat „integrare“ (prin asimilare, acceptare, tolerare, convieţuire etc.): toate notele (calităţile) mulţimii mici a numerelor pare P aparţin obligatoriu şi mulţimii mijlocii a numerelor întregi I, precum şi mulţimii mari a numerelor naturale N, adică sunt identice şi compatibile, sunt proprii în mod necesar şi mulţimilor I şi N. 

Notele (adică însuşirile) noţiunii „ţigani“ sunt: analfabeţi, beţivi, cămătari, cerşetori, criminali, derbedei, escroci, găinari, hoţi, împuţiţi, infractori – pe toată gama infracţiunilor: de la furtul din buzunare pînă la omucideri –, puturoşi, plini de boli, scandalagii, „şmenari“, violatori de legi şi de persoane etc. şi, mai ales, non-muncitori, dar au „vrăjitoare“, „cocoşei de aur“ şi palate. „Incluziunea“ ţiganilor în poporul britanic sau german înseamnă ca toate însuşirile ţiganilor să devină proprii şi britanicilor sau nemţilor! Vor cehii, croaţii, englezii, elveţienii, francezii, germanii, italienii, irlandezii, ruşii, ungurii ş.a. să îi „incluzioneze“ (nici măcar verbul nu merge, e un barbarism!) pe ţigani, cu toate însuşirile lor, eminamente negative şi periculoase?! Evident, nu, nu îi includ. Dimpotrivă, îi exclud cu toată energia, la nevoie prin incendiere, prin „epurare prin foc“, cum au făcut italienii şi francezii! Sintagma „incluziunea ţiganilor“ este o idioţenie scornită de unii cu scopul, cum am zis, de a însăila un nou „concept“, zis sociologic, cu care să se laude activiştii ţigani că se exprimă ştiinţific şi întemeiază o nouă ştiinţă, „ţiganologia“ – sau, dacă vă place, „romalogia“! Dar asta-i prostia britanică, făţuită în „corectitudine politică“! Mai departe: «(…) De altfel, ghidul propune o listă cu persoane care pot fi “dezavantajate din punct de vedere social şi economic” şi care au nevoie de ajutor special pentru a se asigura că sunt tratate cu corectitudine. Este vorba despre: minorităţile etnice, minorităţile religioase, persoanele cu dizabilităţi, femeile, copii, persoanele în vârstă, homosexualii şi lesbienele, transsexualii, “cei care, din cauza sărăciei sau a altor motive, sunt marginalizaţi din punct de vedere social sau economic”» (sic) [36].

În fond, din cauza sărăciei provocate deliberat în România – unde poporul român a devenit „dezavantajat din punct de vedere social şi economic“ în proporţie de 3/4, multe femei – îndeosebi ţigănci, dar şi românce şi basarabence ş.a. – s-au reprofilat pe prostituţie. Iar parlamentarii români vor chiar să legalizeze prostituţia: probabil ca să fie mai siguri de sănătatea lor şi să nu mai cheltuiască bani pentru deplasări mergînd – „în interes de serviciu!“ – la bordelurile din străinătate. Dar de ce să nu fie interzis şi cuvîntul „prostituţie“, căci şi el este peiorativ?! Şi cuvîntul „politician“ e pe cale de a deveni peiorativ, pentru că deja este considerat echivalent cu hoţ! Oricum, cuvîntul „homosexual“ trebuie scos din uz, fiindcă, ţinînd cont de etimologia sa [37], aşa cum am mai arătat, este incorect, dar e folosit de sodomişti ca să-şi confere prestigiu, să-şi făţuiască viciile reprehensibile. Evident, înşiruirea aceasta de categorii sociale, din ghidul britanic „corect politic“, are doar rolul de a băga, la grămadă, spre a fi discriminaţi pozitiv, pederaştii, ceilalţi anormali şi ţiganii.

Dar importanţa deosebită a interdicţiei de folosire a cuvîntului „ţigan“ rezidă în semnificaţia sa politică: de vreme ce este impusă magistraţilor din cel mai vechi stat democratic al Europei – care se laudă cu Magna Charta Libertatum, emanată la anul de răscruce 1215 –, atunci, interdicţia capătă, sub aspect politic, aceeaşi  „autoritate de lucru judecat“ ca în jurisprudenţă şi, în materie de norme politice, devine, la fel ca în Justiţie, un precedent, care trebuie imitat de alte state. Apoi, cu tactica hoţilor – „iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă“ –, chiar va deveni o normă juridică impusă de Uniunea Europeană, prin care ea va fura libertatea şi suveranitatea naţiunilor! De aici pînă la a-i declara pe ţigani „naţiune distinctă“ nu mai este decît un pas – căci recomandarea cu „grupul etnic distinct“ este doar faza premergătoare necesară să pregătească psihologic opinia publică a statelor ca să înghită găluşca şi să accepte cu plăcere – ca „parteneri“ – să li se diminueze suveranitatea şi să se lase conduşi de birocraţii U.E. Aşadar, prin ucaz, Uniunea Europeană, va proceda tot aşa cum, nu demult, Uniunea Sovietică decreta ce popoare să mai apară în interiorul ei. Deci, are dreptate Vladimir Bukovski când spune că Uniunea Europeană este un alt tip de Uniune Sovietică; ba, Ignaçio Ramonet, în Geopolitica haosului, afirmă că este un tip de stat federal mai represiv decât Uniunea Sovietică! Apoi, dacă se decretează de către Uniunea Europeană că ţiganii sunt o naţiune, fireşte, trebuie să li se dea şi un stat. Pentru că ideea cu „datul unui stat“ le-a fost deja oferită.

Ideea acordării statutului de „naţiune“ ţiganilor, care dospeşte în interiorul Uniunii Europene şi în vederea realizării căreia a făcut, pe nesimţite, demersurile sus-menţionate, este destinată erodării, în continuare, a statalităţii şi suveranităţii României. Este posibil ca diferendul de faţadă din aceste zile dintre Uniunea Europeană şi Franţa pe tema expulzării ţiganilor în România să fie pretextul pentru stipularea necesităţii înfiinţării artificiale a „naţiunii“ ţigăneşti şi a statului ţiganilor, pentru ca toată lumea să fie mulţumită! În fond, şi Italia a fost sancţionată de U.E. pentru expulzarea ţiganilor, începute în 2008, dar Silvio Berlusconi a continuat politica sa represivă şi, mai mult, a intensificat-o şi chiar se laudă cu aceasta: «Într-un interviu acordat acum două zile (în 20 august a.c. – n.n., V.I.Z.) cotidianului Corriere della Sera, Maroni a aplaudat recenta iniţiativă a Parisului de a expulza ţiganii originari din România şi din Bulgaria şi a anunţat că „Italia va merge şi mai departe decât Franţa”, punând în practică măsuri mai dure care „să vizeze şi alţi cetăţeni comunitari, nu doar pe rromi”» [38] .

Iar Franţa, ameninţată de U.E. cu procedura de infringement, nu s-a lăsat intimidată de vorbele grele şi a continuat expulzările, fiindcă şi ameninţările au fost, discret, estompate: „(…) In urma cu doua saptamani, comisarul european Viviane Reding a facut una dintre cele mai dure declaratii ale unui comisar (…). Reding a criticat dur lipsa de transparenta a autoritatilor franceze si faptul ca au mintit Comisia in privinta documentatiei privind expulzarile tiganilor“. Dar, după aceasta „s-a pus batista pe ţambal“: „Comisia Europeana nu va declansa miercuri procedura de infringement impotriva Frantei, (…) informeaza Reuters, care citeaza surse diplomatice europene“; cu răgaz pînă mîine, 15 octombrie [39].

În concluzie, gîlceava dintre U.E. şi Italia, apoi, U.E. şi Franţa pe tema încălcării tratatelor europene privind libertatea de mişcare comisă prin expulzarea ţiganilor este doar un „joc de picioare“ pe podiumul european, pe care actonii politici principali – Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie – îl joacă pentru a păcăli ţările mici şi mijlocii, care nu pot, prin ele însele, separate, divizate şi stîrnite unele contra altora, să se opună jocului mîrşav al Marilor Puteri – care repetă intrigile din secolele 19 şi 20.

Oricum, însă, în privinţa României, românii fiind confundaţi deliberat cu ţiganii din cauza făcăturii „rom“, va fi simplu să se decreteze că „romii“ ar fi tot români, şi, deci, România să-i primească pe ţigani ca a doua parte componentă, „oficială“, a naţiunii române! Iată de ce trebuie să ne opunem, prin toate mijloacele, atît împotriva reificării ideilor de „naţiune ţigănească“ şi „stat al ţiganilor“, cît contra expulzării ţiganilor din Franţa şi Italia. În fond, de vreme ce i-au folosit  pînă acum ca forţă de muncă la negru, să-i ţină în continuare şi să îi civilizeze, iar pe infractori să-i bage în puşcăriile lor, fiindcă acolo au comis faptele, nu în România: de ce să cheltuiască ţara noastră pentru a le asigura ţiganilor ispăşirea pedepselor pentru infracţiuni comise în alte state?!

Pentru că tot a amintit prof. Coja de „soluţia finală“, consider că instituirea unui stat al ţiganilor nu numai că nu este „soluţia finală“, ci este chiar împotriva cutumelor ţigăneşti şi a tezelor formulate de unii lideri ţigani, precum acel Nicolae Gheorghe: ei vor să fie consideraţi „popor transfrontalier“, adică, zis mai puţin academic, „popor nomad“, migrator; ba, mai mult, vor statutul de „naţiune transnaţională“ (sic)! Evident, ultima sintagmă este o contradicţie în termeni, dar nu trebuie să ne poticnim de probleme de logică formală, când e vorba să „corectitudinea politică“. Ideea pe care vor ei să o sugereze prin această expresie contradictorie este aceea de a fi lăsaţi să meargă unde vor. De aceea, nu pot fi consideraţi nici măcar „popor“, ci doar grupuri nomade, dispersate şi eterogene de ţigani. Desigur, în ultimele decenii, s-au găsit unii lideri de-ai lor care să încropească o oarecare organizare internaţională, iar alţii, în spatele lor, îi utilizează ca masă de manevră şi pretext pentru a devaliza fonduri europene şi naţionale.

„Soluţia finală“ este nu să li se dea, plocon, un stat, ci, dimpotrivă: eu susţin, conform cutumelor ţigăneşti şi directivei europene 38/2004 privind libera circulaţie, că trebuie să fie lăsaţi şi chiar determinaţi să emigreze, de la noi, în toată Europa şi în toată lumea. Şi-aşa ne-au acuzat unii, ca adulterinul Günter Verheugen, vicepreşedintele Comisiei Europene, că nu le acordăm ţiganilor toate drepturile, că îi „discriminăm“ şi nu-i ajutăm „să se integreze“ mai repede: să-i ia la ei, în Germania, în Franţa, în Anglia, să îi educe ei şi să le dea drepturile lor, căci au metodă, practică şi teorie – Magna Charta Libertatum. Cu această ocazie, să îi înveţe pe ţigani că, înainte de a revendica drepturi, trebuie să se achite de obligaţii! Culmea „politicii corecte“ este că, deşi Günter Verheugen le-a luat, mereu, apărarea ţiganilor, acuzând România – totdeauna în necunoştinţă de cauză! – că nu se ocupă de ei, liderul lor cel mai impertinent, ţiganul-deputat Nicolae Păun, pretinde că „Gunther Verheugen a jignit profund etnia rromilor“ [40]! E-adevărat că, între timp, şi „preopinentul“ său, Günter Verheugen, s-a rătăcit în meandrele realităţii urbane, căci a greşit patul conjugal şi a nimerit în cel al amantei sale, Petra Erler [41]. Oricum, însă, Uniunea Europeană, dacă vrea să fie consecventă măcar la suprafaţă, trebuie să pedepsească Franţa pentru retrimiterea în România a ţiganilor plecaţi de aici. Mai ales că acţiunea preşedintelui Nicolas Sarkozy de expulzare a ţiganilor „este susţinută de 2/3 dintre francezi“ [42]!

14 octombrie 2010

NOTE

[18] R.P., „Traian Basescu despre comunitatea roma: Hai sa fim cinstiti, avem o mare problema de imagine“, HotNews.ro, 22 februarie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6947780-traian-basescu-despre-comunitatea-roma-hai-fim-cinstiti-avem-mare-problema-imagine.htm. Vezi şi: *** „El genocidio de los roma europeos (gitanos), 1939-1945“, pe http://www.ushmm.org/wlc/es/article.php?ModuleId=10006054.

[19] Tudorel Glăman, «Interlopul Costel Argint îi scrie lui Tăriceanu mulţumind „ministrului de Esterne“», în Gândul, 14 noiembrie 2007, http://www.gandul.info/actualitatea/interlopul-costel-argint-ii-scrie-tariceanu-multumind-ministrulu.html?3927;1036977.

[20] Alexandru Macoveiciuc, Christian Levant, Oana Iuraşcu, în Adevărul, http://www.adevarul.ro/index.php?section=articole&screen=print&layout=print_articol&id=331668; vezi şi Victor Bratu, „Tăriceanu şi Cioroianu au luat în braţe un infractor“, în Interesul public, 9 noiembrie 2007, http://www.interesulpublic.ro/eveniment_/t%C4%83riceanu-si-cioroianu-au-luat-in-brate-un-infractor_6197

[21] BBC Romanian.com „Romii: cea mai discriminată minoritate în UE şi în România“, 5 mai 2006, pe http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/05/060505_romi_discriminare.shtml; vezi şi: http://clujnapocainfo.com/romania/romii-cea-mai-discriminata-minoritate-in-ue-si-in-romania_196_186521.html.

[22] Vezi http://encarta.msn.com/dictionary_/rom.html; precum şi http://encarta.msn.com/dictionary_1861705955_1861705935/prevpage.html.

[23] Coperta CD-ului lui Yul Brynner pe http://www.djangostation.com/article.php3?id_article=369; similar, vezi: Aurel David, „Ţigan, nu rom“, pe http://aureldavid.wordpress.com/2008/02/21/tigan-nu-rom/; Cecilia Gabizon, «L’image des Roms de l’Est nuit aux Tsiganes français», în Le Figaro.fr., 24 august 2010, pe http://www.lefigaro.fr/actualite-france/2010/08/23/01016-20100823ARTFIG00531-l-image-des-roms-de-l-est-nuit-aux-tsiganes-francais.php.

[24] D.G., „CSAT: Campaniile de presa la comanda si scaderea demografica, vulnerabilitati la adresa sigurantei nationale. Vezi in articol ‘intuitia’ pe care a avut-o Radu Morar (B1TV)“, HotNews.ro, 23 iunie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7469977-csat-campaniile-presa-comanda-scaderea-demografica-vulnerabilitati-adresa-sigurantei-nationale-vezi-articol-39-intuitia-39-care-avut-radu-morar-b1tv.htm. Vezi şi: ***, „Strategia Nationala de Aparare contine o mentiune surpriza: Campaniile de presa la comanda, intre inamicii statului“, în Ziarul de Iaşi, 24 iunie 2010, pe, http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/strategia-nationala-de-aparare-contine-o-mentiune-surpriza-campaniile-de-presa-la-comanda-intre-inamicii-statului~ni6fld.; ***, „Clubul Roman de Presa cere explicatii CSAT“, ziare.com, 8 iulie 2010, pe http://www.ziare.com/media/presa/clubul-roman-de-presa-cere-explicatii-csat-1028013; http://www.ziare.com/articole/csat+vulnerabilitati+romania.

[25] Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Discriminare şi diversiune contra descriere“, în SANTINELA, nr. 17, iunie 2007, pag. 14 şi 16, http://www.strajerii.ro/santinela017.pdf.

[26] Ion Coja, „Cea mai mare problemă a românilor este că sunt confundaţi cu romii“, 11 noiembrie 2007, pe http://www.ioncoja.ro/2007/11/%E2%80%9Ecea-mai-mare-problema-a-romaniei-este-ca-romanii-sunt-confundati-cu-romii%E2%80%9D/; idem, pe AlterMedia, în 13 noiembrie 2007. Vezi şi infra, nota 33.

[27] Ion Coja, „Terorismul sionist vrea să îl ucidă pe Ion Coja“, în SANTINELA, nr. 16, mai 2007, pag. 11, pe http://www.strajerii.ro/santinela016.pdf.

[28] Dan Arsene, «Romii acuză un „nou Holocaust“», în Evenimentul zilei, 24 Februarie 2010, pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/romii-acuza-un-quotnou-holocaustquot-887629.html. Vezi şi: Viorel Achim, Constantin Iordachi, coord., România şi Transnistria: problema holocaustului. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004; ***, „Ţiganii, unul dintre subiectele fierbinţi ale summit-ului de la Bruxelles“, în Jurnalul naţional, 16/09/2010, pe http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/tiganii-unul-dintre-subiectele-fierbinti-ale-summit-ului-de-la-bruxelles/sumar-articol/3055663/#lifr; Simon Wiesenthal, „Judíos y gitanos unidos en la tragedia del Holocausto“, pe http://dialnet.unirioja.es/servlet/articulo?codigo=3246761; *** „Gitanos, los nuevos Judios del siglo XXI“, pe http://www.taringa.net/posts/noticias/7233972/Gitanos_-los-nuevos-Judios-del-siglo-XXI.html; Gustavo Franco Cruz, „Queremos los mismos derechos que gitanos o judíos“, în Tribuna Latina, pe http://www.assatashakur.org/forum/afrodescendientes-en-la-diaspora/37060-luis-alberto-alarcon-queremos-los-mismos-derechos-que-gitanos-o-judios.html; *** Porque se le dio territorio a los judios y a los gitanos no?, pe http://www.aficion.info/tema-313.html; David Adael, „Árabes, gitanos y judíos, ¿al mismo saco?, 29 de octubre de 2008, pe http://blogs.que.es/8307/2008/10/29/arabes-gitanos-y-judios-al-mismo-saco-. Pentru o poziţie contrară, vezi: Ion Coja, „Emil Cioran şi Holocaustul din România“, AlterMedia, 24 iunie 2009, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/emil-cioran-si-holocaustul-din-romania_14341.html/comment-page-1#comment-91314; „Un evreu sovietic – primul negaţionist al Holocaustului din Transnistria“, Tricolorul, nr. 1987, 11 octombrie 2010, pe http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9093&format=html; „Emanciparea ţiganilor şi a evreilor (1)“,  în Tricolorul, pe http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=2848&edition_id=108&format=html.

[29] Vezi http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/20071127.cfm.

30) Angus Fraser, op. cit., pag. 297.

[31] Vasile I. Zărnescu, „Un ţigan obraznic vrea să schimbe dicţionarele“, în SANTINELA, nr. 16, mai  2007, pag. 16, http://www.strajerii.ro/santinela016.pdf ; vezi şi infra, nota 40.

[32] Vezi, în acelaşi sens, şi supra, nota 6: Dr. M. Băcanu, op. cit., pag. 15, iar pentru ideea de „stat-colonie“ al ţiganilor, vezi pag. 41. Pentru repudierea ţiganilor, vezi şi: Adina Şuteu, „Rromii, o minoritate pe care Europa nu o vrea“, în Adevărul, nr. 5389, 7 noiembrie 2007, http://www.adevarul.ro/articole/de-ce-nu-iubim-tiganii/331280 ; vezi şi: Adriana Szoke, „Spiritul Timişoarei, pătat cu graffiti antiţigani, în Adevărul, nr. 4865, 27 febr. 2006, http://www.adevarul.ro/articole/spiritul-timi-x15f-oarei-p-x103-tat-cu-graffiti-anti-x163-igani/175976; şi pe http://www.romanialibera.ro/a103937/uciderea-celor-patru-copii-rromi-revendicata-de-o-grupare-italiana.html.

[33] *** „Watson: Cea mai mare problemă a românilor este că sunt confundaţi cu romii“, Mediafax, 5 noiembrie 2007, pe http://www.mediafax.ro/social/watson-cea-mai-mare-problema-a-romanilor-este-ca-sunt-confundati-cu-romii-1026431.

[34] M.C., Grevă la Lyon din cauza păduchilor româneşti, în Adevărul, nr. 5019, 26 august 2006, http://www.adevarul.ro/2006-08-26/Prima%20Pagina/greva-la-lyon-din-cauza-paduchilor-romanesti_196170.html.

[35] Cornelia Roşoga, „Epuraţi etnic prin foc“, Gardianul, nr. 1586, 20 August 2007, pag. 1 şi 4; idem, „Epuraţi etnic prin foc“, pe Infonews, 20 august 2007, pe http://www.infonews.ro/node/76727; similar, vezi şi: Arnaud Mouillard, „Michel Habig, maire UMP, fait brûler 14 caravanes“, 1er février 2006, http://libresechanges.humanite.fr/article.php3?id_article=429.

[36] *** «Judecătorilor britanici li se interzice să mai folosească termenul “ţigan”», Mediafax, 9 oct. 2010, pe http://www.mediafax.ro/externe/judecatorilor-britanici-li-se-interzice-sa-mai-foloseasca-termenul-tigan-7460499/. Vezi şi: Silvana Chiujdea, «”Ţigan”, un cuvânt interzis pentru judecătorii britanici», în Adevărul, 9 octombrie 2010, pe http://www.adevarul.ro/international/europa/Tigan-un_cuvant_interzis_pentru_judecatorii_britanici_0_350365334.html; http://blog.nouadreapta.org/2010/10/judecatorilor-britanici-li-se-interzice-sa-mai-foloseasca-termenul-tigan/#more-12678; Ella Moroiu, „Proprietarul unui magazin britanic, exasperat de hoti: Nu servim tigani romani sau est-europeni “, HotNews.ro, 18 iulie 2009, pe http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-5974517-proprietarul-unui-magazin-britanic-exasperat-hoti-nu-servim-tigani-romani-sau-est-europeni.htm; etc.

[37] Vasile I. Zărnescu, „Interzicerea cuvîntului homosexual“, AlterMedia, 3 iulie 2008, pe http://ro.altermedia.info/minoritati/interzicerea-cuvantului-homosexual_8666.html#more-8666.

[38] Adina Şuteu, „Italia intensifică vânătoarea de ţigani“, Adevărul, 22 august 2010, pe http://www.adevarul.ro/international/Italia_intensifica_vanatoarea_de_tigani_0_321568142.html. Vezi şi: *** Franta: Sarkozy, criticat pentru expulzarea rromilor, AGERPRES, 16 August 2010, pe http://www.ziare.com/nicolas-sarkozy/presedinte-franta/franta-sarkozy-criticat-pentru-expulzarea-rromilor-1035661; *** «TF1: Romania “avertizeaza” Franta in privinta expulzarii rromilor», NewsIn, 18 August 2010, pe http://www.ziare.com/social/rromi/tf1-romania-avertizeaza-franta-in-privinta-expulzarii-rromilor-1036150; Alex Duma, „Un deputat francez condamna expulzarea rromilor: Vom ajunge la rasism oficial“, ziare.com, 20 August 2010, pe http://www.ziare.com/social/rromi/un-deputat-francez-condamna-expulzarea-rromilor-vom-ajunge-la-rasism-oficial-1036473; *** „Diaconescu: Expulzarea romanilor va lua amploare in Italia si Spania“, NewsIn, 07 Septembrie 2010, pe http://www.ziare.com/cristian-diaconescu/unpr/diaconescu-expulzarea-romanilor-va-lua-amploare-in-italia-si-spania-1040342.

[39] Anne-Marie Blajan Menaru, „Despre romi, despre Comisia Europeana si despre noi, romanii“, HotNews.ro,pe http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7789612-despre-romi-despre-comisia-europeana-despre-noi-romanii.htm. Vezi şi: *** „AFP: Comisia Europeană lansează un atac fără precedent la adresa Franţei“, Mediafax, 15 sept. 2010, pe http://www.mediafax.ro/externe/afp-comisia-europeana-lanseaza-un-atac-fara-precedent-la-adresa-frantei-7250376; Anne-Marie Blajan, „Surse diplomatice: Comisia Europeana nu declanseaza procedura de infringement impotriva Frantei pentru expulzarea romilor“, HotNews.ro, 29 septembrie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-international-7868241-surse-diplomatice-comisia-europeana-nu-declanseaza-procedura-infringement-impotriva-frantei-pentru-expulzarea-romilor.htm; M.G., Franta, multumita ca nu a fost pusa sub acuzare pentru expulzarea tiganilor, ZIUAONLINE, 29 Septembrie 2010.

[40] Dan M. Brezuleanu, „Gunther Verheugen a jignit profund etnia rromilor“, în Evenimentul zilei, 7 sept. 2001, pe http://www.evenimentul.ro/articol/gunther-verheugen-a-jignit.html. Vezi şi: Cristian Teodorescu, „Afară cu ţiganii din DEX!“, în Cotidianul, 30 aprilie 2007, http://www.cotidianul.ro/index.php?id=10465&art=27969&cHash=c640f5ddb1.

[41] Viorica Marin , Magda CRISAN , „Sexgate cu profesorul de integrare al României“, în Adevărul, 9 iunie 2007, http://www.adevarul.ro/articole/sexgate-cu-profesorul-de-integrare-al-rom-niei/210056; vezi şi: Cornelia Roşoga, „Vicepreşedintele CE, eroul unui nou scandal sexual / Günter Verheugen ar putea împărtăşi soarta lui Paul Wolfowitz, în Gardianul, nr. 1527, 12 iunie 2007, http://www.gardianul.ro/2007/06/12/externe-c3/vicepresedintele_ce_eroul_unui_nou_scandal_sexual-s96110.html; L.C., „Comisarul Verheugen, împins spre demisie“, în Cotidianul, 12 iunie 2007, http://n.cotidianul.ro/index.php?id=11455&art=30352&cHash=e7fb36c194; M.F.M., „Scandal picant la vârful Comisiei Europene / Divorţ şi demisie pentru Verheugen“, în România liberă, 14 Septembrie 2007, http://www.romanialibera.ro/a106033/divort-si-demisie-pentru-verheugen.html.

[42] Bruno Jeudy, „Roms: deux Français sur trois approuvent le gouvernement“, în Le Figaro.fr., 26 august 2010, pe http://www.lefigaro.fr/politique/2010/08/26/01002-20100826ARTFIG00567-roms-deux-francais-sur-trois-approuvent-le-gouvernement.php. Vezi şi: Anne-Marie Blajan, „E oficial: Comisia Europeana lanseaza procedura de infringement impotriva Frantei pentru netranspunerea in legislatia interna a directivei privind libertatea de circulatie in UE“, în HotNews.ro, 29 septembrie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-ultima_ora-7869198-oficial-comisia-europeana-lanseaza-procedura-infringement-impotriva-frantei-pentru-netranspunerea-legislatia-interna-directivei-privind-libertatea-circulatie.htm?cfnl=.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Popularity: 5% [?]

Interzicerea cuvantului homosexual

 Autor: Vasile Zarnescu 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului a devenit un document de referinţă în activitatea unor organizaţii internaţionale şi a tot mai multor state. Dar, în textul acestui document nu se vorbeşte, nicăieri, despre drepturile puşcăriaşilor, ale poponarilor, ale altor categorii de indivizi care se abat de la lege, de la normalitate, adică de la morala ortodoxă, străveche şi multimilenară, care a constituit baza formării societăţii moderne şi, în genere, a civilizaţiei actuale, îndeosebi din arealul euro-american.

Decalogul, care sintetizează morala creştină, ortodoxă, este, în diverse formulări, comun tuturor religiilor; ca atare, putem conchide cu deplin temei că Decalogul semnifică morala general umană. Aşadar, Decalogul constituie minima moralia intrinsecă oricărei societăţi umane.

Invadarea României cu propagandişti antiromâni

Trebuie, de la început, să ne amintim că Socialismul, în pofida educaţiei ateiste promovate prin Programul P.C.R., a adoptat şi a impus, tacit, în justiţia socialistă şi în relaţiile interumane din România, tot morala creştină, ortodoxă! Consecinţa a fost că tineretul României, inclusiv cel conceput în ultimii ani ai Socialismului, a crescut frumos la spirit, la suflet şi la trup, ca efect al moralei creştine şi al modului de viaţă socialist. Mergeţi în oricare oraş şi sat al ţării şi remarcaţi cât de frumoşi sunt băieţii şi fetele noastre. Acest fapt este cauzat de o viaţă sănătoasă, în conjuncţie cu educaţia şi morala tradiţională românească strămoşească. Dar aceasta nu va mai dura mult, ca urmare a presiunii comandamentelor „culturii“ occidentale: a atitudinii consumatoriste faţă de viaţă, a inducerii hedonismului, a proliferării consumului de droguri, ţigări şi alcool, răspândirii sexismului, prostituţiei şi, în genere, a imoralităţii. Dacă nu vom rezista invaziei „culturale“ occidentale, viitoarele generaţii de români vor arăta la fel ca majoritatea occidentalilor: dezabuzaţi, plictisiţi, abrutizaţi, idiotizaţi etc., pentru că sufletul lor negru se va reflecta şi pe fizionomia lor, aşa cum se vede acum pe feţele celor din Apus.

După Retrovoluţia din decembrie 1989, România a fost invadată de „evanghelişti“ şi de tot felul de o.n.g.-uri care militau pentru adoptarea civilizaţiei occidentale, în cadrul căreia un loc de frunte îl aveau drepturile „minoritarilor“ (sectanţi, sexuali, etnici etc.) – deşi sloganul de bază de care se serveau astfel de organizaţii invoca „democraţia“ occidentală. Or, dacă e vorba de „democraţie“, atunci trebuie să impunem „puterea poporului“, adică a „majorităţii“. Dar, surprinzător, unii occidentali, începând cu „evangheliştii“ şi o.n.g.-urile apărute ca ciupercile după ploaie şi terminând cu conducerea organizaţiilor oficiale, ca Uniunea Europeană, Consiliul Europei etc., ne impun nu construirea democraţiei – adică edificarea puterii poporului, a majorităţii –, ci, dimpotrivă, ne silesc să acceptăm puterea, dictatura minorităţii, a minoritarilor, în genere, de care abia scăpasem: în locul unor minoritari cum fuseseră jidanii bolşevici aduşi de tancurile sovietice, din etapa 1945-1965, şi cum erau inclusiv activiştii şi nomenclaturiştii demagogi ai P.C.R., în etapa 1965-1989, aceşti occidentali, deci, ne impun alţi minoritari, precum ex-comuniştii năpârliţi în „democraţi“ aglutinaţi în organizaţii ca G.D.S., Pro Europa etc. – de teapa lui Vladimir Tismăneanu, Mircea Dinescu, Andrei Oişteanu, Smaranda Enache ş.a. –, horthyştii fascişti adunaţi în U.D.M.R. – precum Kelemen Hunor, Micloş Patrubany, Marko Bela, Attila Verestoy, Gheorghe Frunda, Jozsef Csapo şi, de fapt, toată conducerea U.D.M.R. –, sionişti „democratizaţi“ ca impostorii Elie Wiesel, Radu Ioanid, Lia Benjamin, Aurel Vainer ş.a., şi, adăpostiţi printre ei, poponarii strânşi uniţi în asociaţia lor, numită Accept!

Să ne reamintim, apoi, cât tapaj au făcut organizaţiile internaţionale, îndeosebi Uniunea Europeană, pentru a sili România să elimine din Codul Penal articolul 200, care incrimina perversiunea pederaştilor. Dar, simultan cu presiunea de a înlesni răspândirea şi protejarea poponarilor, Uniunea Europeană şi organizaţiile occidentale care au ca obiectiv protejarea minorităţilor au adus în România şi „teoria“ planning -ului familial, prin care, de fapt, se urmăreşte răspândirea practicării avortului. Ambele direcţii de presiune occidentală au, în mod abscons, scopul diminuării demografice a Neamului Românesc. Elocventă, în acest sens, este o cifră care, prin dimensiunea sa, nu mai impresionează pe nimeni, fiindcă, vorba lui Adolf Eichmann, „nu este decât o statistică“: din 1990 până acum, România a pierdut 14 milioane de copii, care nu s-au mai născut deoarece au fost avortaţi – şi, în mod cert, aceştia au fost copii de români şi nu de alte etnii conlocuitoare, despre care cineva a prevenit că există riscul să devină „înlocuitoare“! Dar, dacă este obligatoriu să se vorbească în toate mass media, inclusiv în manualele şcolare, de falsul cu „şase milioane de evrei dispăruţi în holocau$t“, este interzis să se vorbească de cele 14 milioane de avorturi din România! Acestea nu mai sunt crime, nu mai constituie genocid, ci este planning familial. Vedeţi ce frumos sună?! Cuvântul avort are în el ceva dezagreabil, chiar malefic, dar planning are o conotaţie occidentală directă, chiar aură ştiinţifică. Ca model de propagandă persuasivă, vezi, de exemplu, articolul postat pe http://www.ele.ro/articol_3039.html, http://www.planning-familial.org/ouverture.php, deşi unii au onestitatea să recunoască ceea ce ascund guvernanţii: că, din cauza sărăciei în care i-a adus guvernarea post-decembristă, familiile sunt silite să-şi diminueze numărul de copii, fiindcă nu au cum să-i întreţină, să îi educe, cum se relevă şi pe http://www.presaonline.com/stire/planing-familial-de-saracie,121313.html! Aşa este amăgit, păcălit, prostit poporul român: prin subtilităţi ambalate în cuvinte englezeşti, manevrate de organizaţii şi vectori antiromâneşti, interni şi/sau externi. Dar nu mai este nevoie de atâta subtilitate pentru a-i convinge pe jandarmi să ne bată pe noi ca să îi apere pe poponari!

Aşa se şi explică conspiraţia internaţională care a dus la diatribele elogioase şi premiile cu care a fost îmbălsămată făcătura „432“ a fratelui Alinei Mungiu-Pipidi, care nu este decât o propagandă insidioasă de acceptare şi diseminare a practicii avortului. Chiar Hillary Clinton făcea propagandă pro-avort după vizita făcută în România, ca să vadă nu-ştiu-ce şi pe cine (http://www.gandul.info/lumea/hillary-clinton-pro-avort-in-urma-vizitei-in-romania.html?3929;2550984), deşi mai bine ar avea grijă de familia ei, cu un soţ curvar – pardon, adulterin – şi o fiică adeptă a unor plăceri cam deocheate!

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Dacă fugi de durerea naşterii, de durerea veşnică vei da! Dar ce mai contează ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, când unii ne îndeamnă să ne uităm în gura lui HiIlary Clinton, a Alinei Mungiu-Pipidi şi a lui Cristian Mungiu (mai are şi numele de Cristian!), şi chiar a lui Bill Clinton, care are ca principiu de viaţă zicala „Mai bine curvar decât poponar“?! Cu pederaşti cât mai mulţi şi cu cupluri care practică avortul ca mod de viaţă, fireşte că scade geometric rata natalităţii, creşte, în aceeaşi proporţie, ponderea bătrânilor şi se răstoarnă piramida vârstelor. Dacă la aceasta adăugăm politica de sărăcire deliberată a poporului dusă de ticăloşii care ne conduc de 20 ani încoace, care a determinat atât emigrarea în masă a românilor, cât şi recurgerea la avorturi din lipsă de resurse pentru a-şi creşte copiii, conjugată cu iresponsabila politică a imigrărilor, poporul român este pe cale de dispariţie – deşi demografia constituie una dintre dimensiunile securităţii naţionale. Dar guvernanţii noştri îi protejează pe curlangii, nu pe români, inclusiv dându-i bani lui H.-R. Patapievici să subvenţioneze propaganda pro-sodomistă.

Clarificări semantice şi ideologice

Cuvântul „homosexual“ înseamnă „pederast“, după cum explică Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), dar, se arată, provine din franţuzescul homosexuel, care ar desemna această perversiune sexuală. Simptomatic este că şi „pederast“ provine tot dintr-un franţuzism, pédéraste şi, ca atare, nu mai era nevoie de confecţionarea cuvântului „homosexual“. Dar nu este singurul cuvânt tâmpit format greşit şi inutil de francezi (un altul, de exemplu, este „reiterare“, care înseamnă „re-repetare“, deci este un pleonasm cu „ştaif“ de neologism luat din „Vest“!), pe care noi, din mimetism, cosmopolitism sau tot din tâmpenie, l-am împrumutat fără să avem nevoie de el, deoarece existau atât cuvântul elegant „pederast“, cât şi celelalte de argou: curist, curlangiu, bulan, bulangiu etc., precum şi expresiile argotice aferente (cf. George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007), care indică acest viciu reprehensibil în cel mai înalt grad.

Prin cuvântul compus „homo-sexual“, poponarii au vrut să-şi confecţioneze o imagine „elitistă“ (cam cum este G.D.S.-ul la noi), suportabilă de către ei înşişi şi chiar de către ceilalţi, întrucât este definită prin acest „neologism“ de sorginte latinistă şi care trimite la maniera scientistă – deci, de toată stima! – de formare a noilor concepte: apelarea la un cuvânt latin sau elin. Dar este un cuvânt folosit greşit din punct de vedere semantic, deoarece, etimologic, „homo-sexual“ înseamnă „ceva referitor la sexul omului“. Corect, pentru a desemna conţinutul de acum, abuziv folosit şi incorect semantic din cuvântul „homosexual“, trebuie zis „idemsexual“, care semnifică „acelaşi sex“ şi este tot un neologism de sorginte latină, deci cu glazură ştiinţifică, aşa cum vor să fie etichetaţi curlangiii – dar în nici un caz nu trebuie folosit cuvântul „homosexual“. Ca atare, propun tuturor organizaţiilor, ziariştilor, cititorilor să elimine din vocabularul lor cuvântul „homosexual“ şi să-l folosească pe cel corect, deja existent, „pederast“, sau mai clar, mai popular şi mai elegant, „poponar“.

Într-o vreme, un lingvist jidan, românizat prin nume şi preocupări, Alexandru Graur, ne propunea să nu mai spunem „dos“, „fund“ etc., pentru a indica posteriorul respectiv al persoanei, ci să spunem, în vorbirea curentă, pur şi simplu, şi direct, „cur“ – cum a zis, frecvent, scatofagul Mircea Dinescu, în diverse emisiuni TV, nemernicul H. R. Patapievici în „opera“ sa Politice şi, îngrijorător, inclusiv show-man-ul Mircea Badea, la Antena 3! Nu ştiu cum s-a întâmplat ca un jidan – fiindcă, în mod cert, el nu era evreu! – să ajungă (cea mai) mare autoritate lingvistică în România şi să ne dea lecţii de exprimare. Probabil, tot ca urmare a afluxului jidano-bolşevic postbelic, prin care posturile de conducere din România, în cvasitotalitatea lor, au fost ocupate de această etnie! Se ştie, de exemplu, că între anii 1947-1960, toate posturile de conducere din Securitate erau ocupate de jidanii Anei Pauker. În Ministerul Comerţului Exterior această situaţie a existat până în 1989, iar în Ministerul de Externe şi în Academia Română ponderea lor majoritară se menţine chiar şi acum! Oricum, e un fapt că Alexandru Graur ne îndemna să folosim vocabula „cur“, în pofida faptului că el cunoştea o calitate esenţială a poporului român: că are o deosebită pudoare şi nu foloseşte acest cuvânt decât extrem de rar, doar în situaţii strict particulare, pentru a reliefa tenta jignitoare, insultătoare a contextului. Dar, pentru a se exprima delicat, chiar elegant, se foloseşte cuvântul „popou“, pe care DEX-ul îl prezintă ca fiind provenit din germanicul popo. Acest cuvânt, „popou“, se utilizează îndeosebi în limbajul familiar, iar când e vorba de curişorul bebeluşilor, al copiilor mici, i se spune şi „poponeţ“ – folosit, prin extensie, şi în expresia „Ce poponeţ frumos!“, referitoare la fundul apetisant, „sexy“, cum se zice acum, al unei femei. Ba, recent, cuvântul „poponeţ“ a fost, într-un fel, „înnobilat“, deoarece, pe Internet şi în presa de duzină, face furori un individ cu porecla „Poponeţ“! Căutaţi pe Google cuvântul „poponet“ şi veţi căpăta imediat o bibliografie bogată, chiar dacă inutilă.

Esenţa problemei

Prin propunerea pe care o fac, de înlocuire a cuvântului greşit „homosexual“ cu cel adecvat şi corect, „poponar“, le fac acestor handicapaţi o mare favoare, pe care nu o merită – pentru că, normal, trebuie să li se spună „pederaşti“ sau, cu termenul biblic, „sodomişti“. Dacă acredităm propunerea lui A. Graur, atunci trebuie să le zicem, mai bine şi mai potrivit, „curişti“ sau „curlangii“. Aceşti nenorociţi au ajuns cu obrăznicia până acolo, încât, dacă îi zici unui poponar occidental „curist“ şi traduci cuvântul în echivalentul neaoş din limba poporului respectiv, din care face el parte, te dă în judecată penală pentru insultă. Atât de aberantă, de satanistă a fost construită legislaţia occidentală!

Totuşi, problema este, în esenţă, aceasta: un bărbat care nu poate trăi dragostea afectivă şi fizică pentru o femeie, care nu poate face dragoste cu o femeie – cel mai profund sentiment şi cel mai creator act uman, prin consecinţele sale procreatoare –, este, în mod evident, un estropiat, un „om bătut de Dumnezeu“! Iată versetul care comentează concluziv situaţia în care a ajuns Adam, după ce, din coasta lui, i-a fost făcută Eva: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup“ (Facerea, 2, 24; Matei, 19, 5)! Dar când se „lipesc“ doi indivizi de acelaşi sex, atunci nu „vor fi amândoi un trup“, ci o hazna! De aceea fuseseră distruse prin foc Gomora şi Sodoma: pentru deratizare. Dar se pare că igienizarea nu a fost completă; în consecinţă, „în zilele de pe urmă“, poponarii vor sfârşi în focul Gheenei.

Aşa că, până una-alta, să îndrăznim să cerem excluderea homosexualilor! Atât ca termen, cât şi ca perversiune sexuală. Pentru că, acum, Uniunea Europeană, în conducerea căreia domină pederaştii, vrea să ne impună şi acceptarea „căsătoriei“ între poponari, deja legalizată în unele ţări vest-europene. Faptul că mai există şi aşa-numitele lesbiene nu schimbă esenţa problemei, pentru că tot estropiate sunt şi ele! Desigur, poponarii – aici luaţi ca denumire generală pentru toţi şi toate cele care practică această perversiune – sunt de compătimit, dar nu sunt de acceptat în lumea normală. Dar, până se va reveni la normele spartane, în baza cărora ar trebui aruncaţi într-o prăpastie adâncă spre a fi devoraţi de păsările şi animalele carnivore, mai bine să stea liniştiţi şi ascunşi în „grotele“ lor. Nu să demonstreze pe stradă cu deosebită impertinenţă – auziţi, Parada Gay! –, iar ticăloşii care conduc România de 20 ani să le asigure protecţia cu mari efective de jandarmi, de parcă ar fi tezaurul Băncii Naţionale, în loc să-i lase pe trecători să-i paradească, aşa cum s-a întâmplat la Moscova într-o situaţie similară!

Dimensiunea satanistă a civilizaţiei occidentale

Impunerea de către Uniunea Europeană a legalizării acestor încălcări ale moralei, incriminate încă de Biblie, ca şi cum ar fi „norme“ care să fie urmate de alţii, relevă dimensiunea satanistă a civilizaţiei occidentale. Simptomatic, în acest sens, este că, recent, guvernatorul Californiei, actorul Arnold Schwarzenegger, care este anti-poponar, a trebuit să accepte legalizarea căsătoriei între pederaşti. De altfel, „trend“-ul era previzibil, de vreme ce un poponar american, Terrence McNally, îl prezenta pe Iisus Hristos ca pederast (horribile dictu) într-o blasfemie pe care a conceput-o şi a difuzat-o fără nici o restricţie în S.U.A. şi în Australia (cf. http://www.9am.ro/rv/c/81864/a). Probabil că de la el s-a inspirat estropiata Alina Mungiu-Pipidi când şi-a mâzgălit piesa sa, în care-şi defulează insatisfacţiile sale sexuale, „Evangheliştii“ – „obscenetă mungistă premiată de UNITER“ în 1992 (http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article69), publicată de Modern International Drama din New York în 1996 şi apărată de ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu-Decerebratu’ tocmai cu pseudo-argumentul „că din moment ce piesa a fost premiată de UNITER, este una de valoare“ (sic). Iată cum vin de se leagă lucrurile!

Regretabil, ba chiar tragic pentru destinul Neamului Românesc, este faptul că Biserica Ortodoxă Română – ultima noastră speranţă instituţională şi morală – nu mai are nici o reacţie faţă de aceste directive ale Uniunii Europene. Şi aceasta se întâmplă din cauza alegerii lui Daniel Ciubotea ca Patriarh al României, despre care, în alt articol, am arătat că are un „cui“ catolic în ciubotă: adică este „înţepat“ de Vatican – l-a „agăţat“, într-un fel, Biserica catolică, care, de un mileniu şi jumătate, este condusă de o clică de bandiţi, escroci, perverşi, pederaşti, simoniaci, care nu au nimic comun cu credinţa în Dumnezeu, ci exclusiv cu acapararea de averi.

Satanistă este şi activitatea firmelor occidentale care produc filme porno, de pe urma cărora câştigă profituri uriaşe. Priviţi măcar câteva filmele porno difuzate, după ora unu sau două noaptea, de diverse posturi TV: imaginile produse sunt absolut scabroase şi încalcă Declaraţia Drepturilor Omului privind respectarea demnităţii umane. Cum, din puzderia de o.n.g.-uri interne şi externe, nu s-a găsit nici una care să protesteze contra difuzării acestor mizerii antiumane?! La Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) nu mai apelăm, căci el e prea ocupat cu depistarea – oricum ineficientă – a greşelilor de gramatică şi de stil ca să mai observe puzderia de astfel de insanităţi inadmisibile!

Dar mai trebuie subliniat un aspect care atestă, în mod irefutabil, impotenţa poponarilor: de ce nu-şi apără ei „dreptul“ occidental de a face şi ei filme porno, care să fie difuzate de respectivele posturi TV?! De ce această discriminare?! Şi cum de Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării nu le ia apărarea poponarilor, fiindcă nu sunt băgaţi în seamă, pentru a le fi popularizată „cultura“ lor microbiană (coprocultura)?!

Aşteptăm ca, de data aceasta, toţi apărătorii Ortodoxiei şi, în primul rând, preoţii – cu sau fără Patriarhul Daniel – să se organizeze mai bine şi mai eficient ca să împiedice aplicarea acestei incredibile încălcări a moralei ortodoxe, pe care vrea să ne-o impună Uniunea Europeană: „căsătoria“ pederaştilor! De asta ne-au invitat în Europa? Ca să intrăm cu popoul înainte?!

Răspândirea impunerii legislaţiei care-i favorizează pe poponari este un semn peremptoriu al inversării valorilor şi, ipso facto, un semn prevestitor al venirii Apocalipsei: „Mai întâi pe aceasta trebuie s-o ştiţi: că-n zilele cele de apoi vor veni cu batjocură batjocoritori care vor trăi după poftele lor…!“ (II Petru 3, 3). „Dar au fost în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi-ntre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare şi, tăgăduindu-L chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce loruşi grabnică pieire. Şi mulţi le vor urma destrăbălările, iar calea adevărului va fi blasfemiată din pricina lor“ (II Petru 2,1-2).

Dar faptul că guvernanţii postdecembrişti ne-au băgat, aproape cu forţa, prin dezinformare, prin minciună perpetuă, în Uniunea Europeană, nu este ceva bătut în cuie. Trebuie să urmăm exemplul Irlandei, care, zilele trecute, a pus în dificultate Tratatul de la Lisabona, ultima găselniţă în salvarea constituirii Uniunii Europene. Dacă s-ar mai găsi două-trei ţări care să procedeze ca Irlanda – de exemplu, Danemarca, Polonia şi Cehia, care, anterior, au mai formulat obiecţii majore faţă de U.E. –, este posibil ca Uniunea Europeană, în forma dictatorială şi antihristică existentă acum, să se destrame.

Evident, ne aşteaptă ani grei. Poate ar trebui să ne gândim serios să punem şi noi de o I.R.A.! Oricum, o listă cu cei care-şi „vor aduce lor înşile grabnică pieire“ se poate întocmi cu uşurinţă chiar din presă, care reprezintă „câinele de pază al democraţiei – dacă nu va ajunge şi ea, cumva, doar un câine de companie“, cum remarcase, recent, dr. Mihai Miron, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

28 iunie 2008

            ADDENDA. Dar, iată că sîmbătă, 24 mai 2010, s-a revărsat iarăşi un puseu de prostie din partea vorbeţilor de pe aproape toate posturile de televiziune: s-a comentat pozitiv noua paradă a pederaştilor, intitulată pompos „Marşul diversităţii“, deşi nu a fost decît o panaramă ca şi în celelalte dăţi – dar cu cheltuieli bugetare mai mari decît anterior, deoarece a fost păzită de mai mulţi poliţişti decît pederaşti demonstranţi! În timp ce, seara, la buletinul de ştiri de la ora 20, de la TVR1, un tîmpit de prezentator – cu o mutră sobră, ca să pară mai convingător – vorbise elogios de abjecta exhibiţie a pederaştilor, dar se exprimase peiorativ despre demonstraţia organizaţiei naţionaliste Noua Dreaptă, numind-o „aşa-zisul (sic) Marş al Normalităţii“. De ce „aşa-zisul“, măi, tîmpiţelule, cînd a fost un marş autentic al Normalităţii, al valorilor moralei ortodoxe?! Să înţeleg că ţi-ar place ca fiul tău să fie sodomizat de un poponar de la Accept, iar fiică-ta să devină o lesbiană, ca să se înscrie în „diversitate“?!

            23 mai 2010, Duminica Rusaliilor

                                                                                        Vasile I. ZĂRNESCU

Popularity: 6% [?]

 A.O.Ş.R.: o „gaură neagră“ în buget!

Autor: Vasile Zarnescu 

Motto: „Cei mari nu sunt mari decît pentru că noi suntem în genunchi.

Să ne ridicăm!“

Maxim Pale

 

Zilele trecute, aproape toate mass media au făcut mare tapaj de faptul că „la M.A.I., S.R.I. şi S.I.E. se angajează bucătari şi cameriste pentru casele de protocol şi căminele de garnizoană cu un milion de euro“. În articolul din 28 aprilie 2010, ziarul PUTEREA detaliază citînd din proiectul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului pe care se bazează angajarea personalului respectiv, explicîndu-se că este vorba de „excepţia unui procent de 15% din totalul posturilor care urmează să devină vacante“. Această exprimare idioată – „un procent de 15 procente“, deşi într-un procent nu pot încăpea mai multe procente! – se repetată în toate articolele şi este preluată, probabil, din chiar proiectul O.U.G., ceea ce nu ne miră, dat fiind că este un guvern de incompetenţi.

Dar, dincolo de exprimarea agramată, respectivele publicaţii, printre care şi România liberă, relevă că, astfel, se ajunge la „peste 1,1 milion de euro“ şi se insinuează că această sumă ar însemna, evident, foarte mult!

 

 

„Ce bani primesc academicienii care l-au curtat pe Băsescu“

 

Iată, însă, ce dezvăluia, în 14 martie 2010, ziarul Adevărul: „Potrivit propunerilor de finanţări înaintate Ministerului de Finanţe, în 2010, AOSR ar urma să primească de la bugetul de stat peste 8,2 milioane de lei (peste 2 milioane de euro), din care 1,3 milioane de lei (317.000 de euro) numai pentru salariile membrilor“. Or, să remarcăm că, pentru trei instituţii esenţiale ale statului – M.A.I., S.R.I. şi S.I.E., care au, împreună, zeci de mii de salariaţi – se preconizează să se aloce 1,1 milioane euro pentru o jumătate de an. Dar pretinsa instituţie „de utilitate publică“ numită Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.Ş.R.) – care are doar vreo treizeci de salariaţi şi vreo 230 de membri-„academicieni“, care iau indemnizaţii grase degeaba – primeşte peste două milioane de euro anual. Publicaţiile respective, care, acum, dezavuează, clamînd în cor, suma alocată pentru bucătarii şi cameristele sezoniere de la instituţiile care prezervă securitatea naţională, în acele zile nu se arătaseră interesate de risipa făcută cu subvenţionarea A.O.Ş.R.!

Trebuie, totuşi, să încercăm să determinăm care sunt cheltuielile salariale cu cei din conducerea A.O.Ş.R.: putem deduce, conform Legii nr. 31/2007 privind reorganizarea şi funcţionarea A.O.Ş.R. (modificată ulterior prin Legea nr. 296/2007 şi Legea nr. 241/2009), că au aceste lefuri prezumtive – dar doar pentru că stau la taclale.

Salariile şi indemnizaţiile din A.O.Ş.R. – o pleaşcă nemeritată

Preşedintele A.O.S.R., „g-ral (r.) prof. univ. dr. Vasile Cândea“, are un salariu „de membru al guvernului“ – deci, de ministru, de minimum 6.500 lei, la care se adaugă sporul de 25 la sută pentru vechime în muncă din salariul de ministru, adică încă 1.625 lei, apoi, sporul de conducere de 20 la sută din indemnizaţie, adică încă 400 lei: un total minim de 8.125 lei. La aceasta se adaugă indemnizaţia de membru titular de 2.000 lei. În final: 10.125 lei sau, ca să sune mai impresionant, dar tot banii ăia sunt, 101.250.000 lei vechi! Plus alte sporuri, diurne etc. Adică un salariu realmente nesimţit, fiindcă vine 2-3 ore pe zi, cîteva zile pe săptamînă, ca să stea, efectiv, la palavre cu alţi octogenari, în biroul său somptuos, unde-l aduce maşina cu şofer, pe banii, evident, ai A.O.Ş.R. – adică, de fapt, ai noştri! (În paranteză fie zis, pînă în decembrie 2009, mai primea şi pensia de general în retragere, de circa 5.000 lei. Deci, în total, băga la teşcherea 15.125 lei, adică peste 151de milioane de lei!).

Calculul este la fel şi pentru ceilalţi membri din conducere – Prezidiu, Consiliu de Onoare (A.O.Ş.R. are şi aşa ceva!!!), Consiliu director (vreo 20 de indivizi) –, care pornesc de la nivelul de secretar de stat, adică minimum 4.500 lei, cu sporurile aferente. Şi toţi fac acelaşi lucru: discută palavre şi-şi împart, între ei, diplome, organizează, cu mari cheltuieli, diferite „simpozioane“, fără nici o consecinţă ştiinţifică, dar prin care să lase impresia că fac ceva. Un alt exemplu elocvent, în acest sens, este secretarul ştiinţific al A.O.Ş.R., „Prof. Univ. Dr. Doru-Sabin Delion“, care vine o zi pe săptămînă la birou, în rest este plecat în diverse locuri din ţară şi, mai ales, din străinătate, dar exclusiv pe banii A.O.Ş.R., căci, conform legi sus-amintite, membrii A.O.Ş.R. au dreptul la diurnă pentru deplasări. Ce face acest Doru Delion în ţară şi în afara ţării pentru A.O.Ş.R.?! Un mare nimic, pentru care ia o traistă de bani degeaba: circa 8.025 lei, adică peste 80 de milioane de lei vechi, la care se adaugă sumele încasate de la alte instituţii de stat la care „lucrează“!

O primă concluzie: trebuie interzis cumulul de funcţii bugetare!

Ion Basgan – mason filantrop sau calic?!

La fel este situaţia salarială pentru vicepreşedintele Ion Basgan, pe care Academia Caţavencu îl numeşte „Ioan Bâzgan“, fiindcă voise, probabil, să-l poreclească Mâzgan. Într-adevăr, acesta a fost numit de către Vasile Cândea, în decembrie 2009, vicepreşedinte interimar, din 15 decembrie 2009 pînă în 11 martie 2010 – cînd avea să aibă loc Adunarea generală a A.O.Ş.R., care trebuia să-l autentifice pe funcţie. Dar A.O.Ş.R. nu a publicat, pe site-ul său, procesul verbal al respectivei adunări generale, care l-a declarat şi pe preşedintele Traian Băsescu membru de onoare al A.O.Ş.R.! Iată ce se scria despre Ion Basgan în articolul „Ion Basgan – senator necunoscut in Teleorman, dar prezent printre miliardari“: „Pentru teleormăneni, pentru liberali, Ion Basgan nu reprezintă prea mult. Pentru naţiune, însă, DA! Parlamentar de Teleorman, senatorul Ion Basgan, cu numai 25-26 milioane euro, este, totuşi, şi el prins în topul celor 500 de miliardari, chiar dacă pe la pagina 302. Lansat în afaceri în ’91, Ion Basgan a fost propulsat în 2004 şi în politica teleormăneană, dar cam degeaba. Senatorul a riscat răspunsul la cîteva întrebări, spre deliciul celor care l-au votat, dar nu l-au cunoscut. Astfel, aflăm c …citeste toata stirea“ (cf. Gazeta de Teleorman din 17 octombrie 2008, Alexandria). Din păcate, site-ul respectiv a fost suspendat, aşa că apelăm la conducerea revistei să posteze, aici, la comentarii, ştirea integrală, ca să putem avea imaginea completă a „deliciului“ teleormănenilor, care s-au adăpat la înţelepciunea liberală şi masonică bâzgană, după modelul rezultat din acest panseu profund, prin care Basgan echivalează – nici mai mult, nici mai puţin! – refuzul preşedintelui Traian Băsescu de a fi primit în A.O.Ş.R. cu refuzarea, de către unii, a Premiului Nobel: «„Faptul că preşedintele a refuzat poate fi considerat ca un gest făcut de alţii în cazul premiului Nobel. Şi premiul Nobel a fost refuzat“, susţine Ion Basgan, unul dintre vicepreşedinţii AOSR.». Acest panseu esoteric este prezentat, în Adevărul din 14 martie 2010, după subtitlul sarcastic, supra-subliniat de redacţia ziarului: «Ion Basgan: Băsescu a refuzat „Nobelul“ AOSR». Acesta este nivelul gîndirii „ştiinţifice“ a lui Ion Basgan-Mâzgan, a cărui operă de „om de ştiinţă“ este etalată în biografia sa, întinsă pe ½ de pagină, pe site-ul A.O.Ş.R.!

Ei, bine, ca multimilionar în euro trecut, din greşeală, în topul miliardarilor şi, mai ales, ca liberal mason „filantrop“ şi debordînd de „moralitate“, te-ai fi aşteptat ca Ion Basgan să renunţe la traista cu bani plătiţi de A.O.Ş.R. şi să o doneze, eventual, tot A.O.Ş.R., pe altarul ştiinţei. Dar, ca unul care cere încă 100 de miliarde de dolari de la S.U.A., precum şi alte peste 600 de milioane de euro de la PETROM, pentru drepturile de autor de pe urma invenţiei ilustrului său tată, nu poate să renunţe la cele peste şapte mii de lei de la statul român, via A.O.Ş.R. Dar nu pentru că ar fi calic: nu, ci pentru că, dacă nu-şi va primi verzişorii americani sau euroii austrieci de la PETROM-OMV – şi nu şi-i va primi, căci, se ştie, pe ce pun ăştia mîna nu mai restituie –, barem să rămână cu simbria de la A.O.Ş.R. primită pe de-a moaca şi plătită din banii noştri!

A.O.Ş.R. – instituţie de „nivel naţional“

Această titulatură pompoasă şi nereală serveşte la mărirea artificială şi ilegală a nivelului de salarizare din A.O.Ş.R.

Astfel, A.O.Ş.R. are şi o ditamai „directoare economică“, Maria Saşalovici, care are, în sediul central (din Splaiul Independenţei nr. 54), în subordine doar vreo 10 salariate – dintre care 6 (şase) sunt contabile – pentru care primeşte un salariu de instituţie „de nivel naţional“, cum  îi place ei să se împăuneze, ca să îşi justifice salariul necuvenit. Spre comparaţie, trebuie ştiut că Tribunalul Bucureşti are circa o sută de salariaţi, dar numai trei contabili! Este de reţinut şi faptul – foarte important – că această Maria Saşalovici a fost director administrativ la Spitalul Fundeni, cînd g-ralul (r.) Vasile Cândea conducea Clinica de cardiologie. Şi, conform unor informaţii incomplete, Maria Saşalovici a fost concediată pentru nereguli în activitatea ei. Apelăm la celelalte organe de presă preocupate de grija pentru banii publici – Academia Caţavencu, Adevărul, Gândul, România liberă ş.a. –, precum şi la instituţiile abilitate ale statului – Curtea de Conturi, Parchetul, D.N.A. etc. – să-i cerceteze activitatea de la Spitalul Fundeni şi, apoi, pensionarea ei urgentă pe caz de boală – dar, în realitate, ca să nu-i apară în carnetul de muncă faptul că fusese concediată disciplinar! –, apoi cum de s-a însănătoşit subit şi s-a angajat director administrativ la Primăria Sectorului 2, ca, în sfîrşit, protectorul ei de la Spitalul Fundeni, g-ral (r.) Vasile Cândea, să o „pescuiască“ şi să o aducă la A.O.Ş.R., unde „face legea“ – aşa cum am mai relevat în articolul „Cine conduce A.O.Ş.R.: o agramată sau un papă-lapte?!“ Acum, Maria Saşalovici pierde vremea la Paris – unii spun că pentru a-şi face concediul acolo. Dar, chiar cu leafa ei barosană, nu cred că îşi poate permite să stea o lună de zile la Paris. Care o fi, oare, şmecheria acestei plimbări în Capitala Luminilor?! Vrea să-şi „lumineze“ mintea-i îmbîcsită? Preşedintele A.O.Ş.R. Vasile Cândea a fost de mai multe ori, inclusiv anul trecut, la Paris, în misiunea ştiinţifică de împărţire a unor diplome. Oare i-a netezit drumul „pupilei“ sale, chiar dacă „pupila“ e cam băbătie?! Vom cerceta situaţia, căci, după cum v-aţi convins pînă acum, şi aceasta este dubioasă – ca tot ce ţine de A.O.Ş.R.!

După cum v-amintiţi din episodul întîi, „De cine-i este frică preşedintelui A.O.Ş.R.?!“, mîna a doua care-l acompania pe g-ralul (r.) Vasile Cândea la lansarea circularelor imbecile şi ilegale, analizate acolo, este ec. Maria Botezatu. Ea este şefa Serviciului Personal şi are doar patru subordonate. Dar şi ea este plătită ca şefă de serviciu „de nivel naţional“! La A.O.Ş.R. există şi un director de editură, Liviu-Mihai Sima, care are în subordine doar doi oameni, dar are salariul de director al „unei instituţii de nivel naţional“! El a fost încadrat prin concurs ca redactor, dar a fost promovat „pe linie internă“ ca director, pentru a i se recompensa gras obedienţa faţă de conducere.

La toate acestea adăugaţi indemnizaţiile celor circa 230 de membri ai A.O.Ş.R., dotările de lux, regia sediilor şi încă multe altele, toate constituind o risipă insuportabilă, imorală şi inadmisibilă, ca orice „gaură neagră“ în buget,  mai ales în această etapă de crah iminent al statului.

Cine controlează activitatea A.O.Ş.R.?! NIMENI!

A.O.Ş.R. – „instituţia-căpuşă“, cum o denumise, întemeiat, forumistul MAAT, înainte ca Academia Caţavencu să difuzeze clipurile publicitare cu „academiile căpuşă“ pe unele posturi TV! – cere bani de la buget ca să le dea nişte lefuri şi indemnizaţii babane unor indivizi care debordează de ştiinţă şi de „moralitate“. De fapt, bugetul cerut de A.O.Ş.R. de la Ministerul Finanţelor, relevat mai sus de Adevărul, este minimal, căci, din greşeală, doctoranda în economie Maria Saşalovici, în prostia ei patentă, a cerut la Ministerul Finanţelor bugetul pe 2010 dînd copy-paste pe bugetul din anul 2009 – dar întocmit şi cerut în 2008 –, fără să se gîndească la modificările bugetare implicate de Legea nr. 241/2009, care mărea cuantumul indemnizaţiilor şi extindea numărul membrilor A.O.Ş.R. cărora li se acordau acele indemnizaţii. De aceea, bugetul pe 2010 trebuia rectificat şi mărit cu mult. Dar a venit criza economico-financiară, iar sinecuriştii A.O.Ş.R. au fluierat a pagubă…

Şi aşa a apărut în mintea gerontocraţilor de la conducerea A.O.Ş.R. ideea creaţă să-l momească pe Traian Băsescu cu titlul „prestigios“ de membru de onoare al A.O.Ş.R., „alături de Louis de Broglie, Werner-Karl Heisenberg“ ş.a. – care fuseseră membri de onoare ai Academiei de Ştiinţe din România, existentă în etapa interbelică şi pe care clica din A.O.Ş.R. pretinde în mod fals că o reprezintă, ca să îşi confecţioneze o origine ilustră. Din această cauză, Academia Caţavencu îi numeşte, în articolul „Vivat Academia, vivat impostores“ – franc şi academic, adică pe latineşte –, „impostori“, ca să înţeleagă tot românul intelectual şi imparţial!

După puseul de critici  aduse de presă conducerii A.O.Ş.R., în urma scandalului A.O.Ş.R.-Băsescu din 11-12 martie 2010, totuşi, presa, cu două-trei excepţii, nu a mai zis nimic, Guvernul – altfel foarte vocal contra salariilor nesimţite – „a pus batista pe ţambal“, iar Parlamentul a tăcut ca mortu-n păpuşoi, căci mulţi parlamentari sunt membri ai A.O.Ş.R. De aceea, pe membrii A.O.Ş.R. îi doare-n pixul cu care semnează la primirea salariilor şi indemnizaţiilor „curat“ nesimţite, fiindcă ştiu că au proptele la „împărăţie“. Dar pînă cînd?!

 

 

Pupăncurismul din A.O.Ş.R. – sursă de risipă

 

Risipa banului public în A.O.Ş.R. face casă bună cu pupăncurismul, aşa cum am demonstrat în episoadele anterioare ale acestui serial, îndeosebi în articolul „Imaginea A.O.Ş.R. sluţită în mass media“.

În primul episod arătasem, încă din 25 februarie 2010, că preşedintele A.O.Ş.R., g-ralul (r.) Vasile Cândea, îl va face membru de onoare pe preşedintele Traian Băsescu ca să îl capaciteze să mai dea A.O.Ş.R. alţi bani de la buget – mizînd pe faptul că A.O.Ş.R. are, printre membrii săi „grei“ sub aspectul traficului de influenţă, mulţi apropiaţi de-ai şefului statului sau parlamentari, unii membri ai P.D.-L. În pregătirea acestui eveniment, ca urmare a pupăncurismului de care dau dovadă membrii A.O.Ş.R. şi g-ralul (r.) Vasile Cândea personal, au confecţionat nişte plăci de marmură pe care au inscripţionat – ghiciţi ce?!, nu, nu ghiciţi! – Decretul din 1940 al generalului Ion Antonescu prin care s-a aprobat revenirea la titulatura „Academia de Ştiinţă din România“ şi, evident, Decretul preşedintelui Traian Băsescu, prin care promulga Legea nr. 31/2007, sus-amintită. Alăturat, vedeţi pozele plăcilor de marmură, montate pe holul etajului întîi din sediul central.

Dacă ar fi venit la A.O.Ş.R. în 11 martie a.c., ca să-şi ia diploma de „academician de mâna a doua“ – cum o depreciază, întemeiat, caţavencii –, trebuia să taie panglica inaugurării sediului A.O.Ş.R., inclusiv a „dezvelirii“ celor două plăci-pupăncuriste. E-adevărat că, astfel, cele două plăci îi dau holului mai degrabă un aer de cavou decît de sediu academic – trimiţînd cu ideea la un cimitir, dar, oricum, se potriveşte cu fizionomia octogenarilor din A.OŞ.R., chiar dacă aerul de opulenţă dat de calculatoarele, mobilierul, covoarele scumpe şi design-ul modern te-ar duce cu gîndul la vigoarea creatoare! Opulenţa denotă doar risipa banului public – în rest, hormonis pausa, vorba „academicienilor“ de la Caţavencu!

Traian Băsescu trebuie să abroge Legea 31/2007

În cadrul politicii sale dedicate luptei contra corupţiei, preşedintele Traian Băsescu a considerat că trebuie să subsumeze şi eradicarea „salariilor şi pensiilor nesimţite“ şi, ca atare, l-a determinat pe premierul Emil Boc să întreprindă măsurile arhicunoscute: legislaţia privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul, salarizarea unitară, legea pensiilor etc.  

Dar, fatalitate: preşedintele Traian Băsescu a anunţat micşorarea iminentă a salariilor cu 25 la sută şi a pensiilor cu 15 la sută, cu scopul reducerii necesare a  cheltuielilor bugetare, fiindcă reducerea pensiilor militarilor rezervişti nu fusese suficientă! Ca atare, am putea crede că sinecuriştii de la A.O.Ş.R. „au cacarisit-o“ – ca să folosim exprimarea academică a marelui culturist, „eseist, diplomat şi om politic“ Th. Paleologu, ex-ministru al Culturii şi fiu al masonului Al. Paleologu, ex-ambasador, ex-scriitor şi ex-informator al Securităţii. Totuşi, la indemnizaţiile şi salariile lor nesimţite, această reducere nu îi afectează, căci şi-aşa sunt luate pe de-a moaca, iar diminuarea cu un sfert este neglijabilă, fiindcă nu sunt singurele lor venituri: au şi pensii barosane, colaborări bănoase la alte instituţii de stat sau private etc.

Numai că preşedintele Traian Băsescu – care fusese, realmente, o „pleaşcă“ (tot Theodor Paleologu dixit) inclusiv pentru clica de la conducerea A.O.Ş.R. –, a acceptat presiunea făcută asupra lui ca să promulge Legea nr. 31/2007 prin care a acordat A.O.Ş.R. calitatea de instituţie de utilitate publică.

Concluzia finală. Acum, pentru a nu fi demagog, trebuie să-şi corecteze greşeala şi să-şi aplice politica de austeritate şi aici: să ia măsurile discrete necesare ca să anuleze Legea nr. 31/2007, fiindcă A.O.Ş.R. este doar de mare risipă publică, este o instituţie-căpuşă.

9 mai 2010, Duminica Orbului

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Popularity: 4% [?]

OFENSIVA ANTIROMÂNEASCĂ A U.D.M.R.

Autor: Col. (r) Vasile I. ZĂRNESCU

Articolul de mai jos, publicat, în decembrie 2007 pe Altermedia, a provocat „idioţilor utili“ aceeaşi spaimă cum că exegerez pericolul hungarist – spaimă pe care o trăieşte un antiromân ca, de ex., Sabin Gherman (căzut, totuşi, în anonimat) sau Smaranda Enache – pe numele ei integral tovarasa Smaranda Enache Szobotka, încă foarte activă în antiromânismul ei –, pretinzînd că, invers, noi, românii am fi cei care exagerăm, deşi noi suntem într-o defensivă precară, fiindcă este sabotată de guvern. Unii dintre aceşti „idioţi utili“ cu o mai mare cecitate politică s-au liniştit – comentînd acest articol pe Altermedia – chiar cu gîndul că, dacă guvernul nu a luat nici o măsură contra U.D.M.R.-iştior, atunci nu este nici un pericol. Dar, cum am relevat – nu numai eu, ci şi ceilalţi români conştienţi de pericol – precum George Bara, Lazăr Lădariu, Victor Roncea ş.a., din presa naţionalistă – în articolul despre nefasta zi de 15 martie, actualul guvern nu va lua nici o măsură punitivă contra liderilor mari şi mici ai U.D.M.R. fiindcă le sunt colegi la guvernare. Dar la fel au procedat şi guvernele anterioare, începînd cu monstruoasa C.D.R. pînă la actualul P.D.-L.!

Recidivarea în agresiunile comise zilele trecute, cu ocazia aniversării aşa-zisei „zile mondiale a ungurilor“ de către alde Marko Bela, Gheorghe Frunda, Peter Eckstein Kovacs şi gaşca lor justifică republicarea articolul de mai jos şi, mai ales, propunerea făcută de către Gheorghe Funar, Gabriel Oprea: că U.D.M.R. trebuie scoasă de la guvernare, scoasă în afara legii, iar liderii ei trebuie arestaţi.

Iată textul din decembrie 2007.

***

Ungaria este un stat care, deşi are o uriaşă datorie externă – cea mai mare dintre statele europene foste socialiste –, alocă pentru propaganda externă circa un miliard de dolari anual. Cea mai mare parte din această sumă este destinată activităţilor antiromâneşti. Unele dintre acestea rezidă în cumpărarea de spaţiu publicitar în revistele occidentale străine, în care se postează materiale prin care, într-o exprimare de o violenţă extremă, se falsifică istoria într-un mod incredibil, mizându-se, probabil, pe ignoranţa funciară a cititorilor occidentali în domeniul Istoriei Universale. Un astfel de exemplu este articolul, nesemnat (fapt simptomatic pentru „curajul“ lor!), Ungurii, victimele românizării, tipărit, în mod semnificativ, la rubrica „Genocid“, în suplimentul intitulat, şi el, tendenţios, „Feţele crimei“, din publicaţia portugheză Diario de Noticias, nr. 26, 7 martie 1999, pag. 308-309. Îl redăm integral, într-o traducere absolut fidelă.

„Ungurii, victimele românizării

           

Timp de mai bine de un mileniu, ungurii au constituit populaţia majoritară din Transilvania, actuala provincie românească, unde a trăit vestitul conte Dracula. La sfârşitul Primului Război Mondial, după trecerea acestei regiuni (care, înainte, făcea parte din Imperiul Austro-ungar) la România, ca pradă de război, calmul de aici a luat sfârşit. În doi ani, toate localităţile au fost rebotezate cu nume româneşti, cele mai bune pământuri au fost luate de la stăpânii lor, 600.000 de unguri au fost siliţi să părăsească ţara, toţi maghiarii care deţineau funcţii în administraţia publică au fost demişi, folosirea limbii maghiare a început să fie pedepsită prin lege, publicaţiile au fost interzise şi cărţile au dispărut, iar, în final, sistemul de învăţământ a fost dezintegrat. În anii ’40, în timpul celui de-al doilea război mondial, violenţa a fost ceva constant. Între anii 1940 şi 1945, au fost ucişi aproximativ 200.000 de maghiari din Transilvania.

            Recrudescenţa persecuţiei îndreptate împotriva celor peste două milioane şi jumătate de suflete a revenit când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu. Contravenind prevederilor Constituţiei României – care garanta coabitarea paşnică dintre toate naţionalităţile – şi folosindu-se de «pavăza socialistă», noul dictator a făcut o cauză comună puternică şi personală din principiul «o naţiune, un popor».

            Occidentul a tăcut în faţa noilor autorităţi, întrucât Ceauşescu dădea impresia că era «oaia rătăcită» a Blocului Socialist. Deoarece a adoptat diferite poziţii opuse Moscovei, nici Estul nu a dorit să ofenseze o personalitate atât de importantă.

            Intimidarea constantă, de multe ori asociată cu închisoarea, deportarea şi tortura, a devenit modalitatea de a-i convinge pe minoritari să devină «români». Cel care apăra drepturile celor care nu erau români urma să aibă aceeaşi soartă.

            Cu toate că erau reprezentanţi în Marea Adunare Naţională (cu aproximativ 5 la sută din locuri) şi cu toate că erau o naţionalitate numeroasă, ungurii nu au constituit niciodată un obstacol în campania de creare a unei naţiuni.

            Karoly Kiraly, membru al minorităţii maghiare, care dispunea de o poziţie importantă în cadrul Partidului Comunist Român, a fost unul dintre puţinii care au protestat în public. În 1977, când a declarat că maghiarii erau pe cale de a fi asimilaţi forţat şi că erau discriminaţi în toate sectoarele de activitate, cu toate că se bucura de sprijin venit din diferite părţi, cum era cel din partea unui fost prim-ministru (Gheorghe Maurer), Kiraly a fost arestat şi ţinut sub supraveghere la domiciliu până în ultimele zile ale regimului socialist.

            Reacţia lui Kiraly a avut loc la şase ani după ce statisticile au început să prezinte, la recensămintele populaţiei, alterări semnificative, prin reducerea substanţială a numărului celor care nu erau români. Persecuţia era implacabilă şi acţiona asupra tuturor. Cu câţiva ani înainte, ceangăii – o altă minoritate de origine maghiară, care locuia în zona de est a Carpaţilor – au fost persecutaţi, obligaţi să se declare români şi împiedicaţi să se îmbrace în costumele lor tradiţionale.

            Cercul se strângea. Independent de unele acorduri încheiate cu străinătatea, care permiteau plecarea legală a germanilor şi evreilor, guvernul român a făcut totul pentru a descuraja emigraţia. Cei care încercau să fugă clandestin, trecând frontiera cu Iugoslavia, riscau să fie lichidaţi sau să fie siliţi să se întoarcă în România. În anii ’90 s-a confirmat existenţa mai multor cimitire în apropierea acestei graniţe, unde au fost îngropaţi mulţi dintre cei care încercau să se elibereze de sub tirania lui Ceauşescu.

            Cu toate că, în acest caz, era vorba despre un genocid cu aspect preponderent cultural, despotismul care a acţionat, în timpul acestor douăzeci de ani, asupra populaţiilor din Transilvania, a provocat multe victime. În afară de deportări, există registre cu profesori care s-au încăpăţânat să predea copiilor limba maghiară şi cu tineri intelectuali naţionalişti. Care au dispărut pentru totdeauna în temniţele poliţiei politice româneşti.

            Încălcând întru totul rezoluţiile forurilor internaţionale (în faţa cărora au fost denunţate aceste crime), autorităţile româneşti nu au renunţat la practicile lor, bazate pe xenofobie, naţionalism şi rasism. În 1966, acestea au anulat acordul încheiat cu U.R.S.S. în 1952, care prevedea înfiinţarea, pe teritoriul românesc, a unei Regiuni Autonome Maghiare.

            Niciodată nu au existat date concrete în legătură cu numărul de victime din perioada comunistă, însă adevărul este că, în ziua în care a murit Ceauşescu, în România existau cu mult mai puţini maghiari decât în urmă cu 24 de ani, când acesta venise la putere. La actul său de acuzare au fost adăugaţi şi cei 60.000 de morţi ai ultimei faze a acestui interminabil genocid“.

 

 

U.D.M.R.: exponent travestit al Diviziei Secuieşti

Evident, tot textul conţine numai falsuri. Şi, reţineţi, aceste minciuni gogonate erau debitate la 10 ani de la Retrovoluţia din decembrie 1989! Dar, în esenţă, ele au fost debitate, tot timpul, după Trianon. De exemplu, dacă se organiza, undeva în lume, un congres ştiinţific pe probleme de ginecologie, venea un medic maghiar cu un referat pe tema respectivă, dar şi încă alţi doi-trei cu referate pe tema „Transilvania, pământ unguresc“. Şi aşa fac, totdeauna, indiferent de locul şi tema reuniunii. Nu am nici timpul şi nici locul să resping, la fiecare frază, insanităţile exalate aici de propaganda hungaristă. Chiar stalinismul este invocat, fără jenă, pentru „argumentare“ în favoarea teoriei lor revanşarde: acordul încheiat cu U.R.S.S. în 1952!

Dar trebuie să subliniez că această propagandă are proprietăţile unei holograme: adică spiritul ultraşovin, revanşard, revizionist, iredentist şi eminamente antiromânesc din acest material de propagandă devine propriu oricărei organizaţii hungariste, fie că se numeşte Uniunea Mondială a Ungurilor (U.M.U.), condusă de un român renegat, fiindcă, evident, este maghiarizat, Micloş Patrubany (vedeţi ce nume unguresc are?! Patrubani!), fie că se cheamă U.D.M.R., condusă de Marko Bela, Atila Verestoy, Joszef Csabo, Gheorghe Frunda ş.a. Mai lipsea Ciociolina şi garnitura era completă! Liderii acesteia, chiar dacă pozează, ipocrit, în europeni, nu sunt decât urmaşii horthyştilor.

Atitudinea profund antiromânească etalată, la 15 martie a.c., la 15 martie din fiecare an de după 1990 şi, inclusiv, zilele acestea, de „Lenin în mizerie“ – cum a mai fost poreclit acest ridicol Marko Bela –, o atestă constant.

Desigur, este grav că, aproape peste tot unde apar asemenea texte falsificate cu un scop vădit revanşard, neorevizionist şi antiromânesc, Ambasadele României din acele ţări nu încearcă să contracareze în nici un fel această murdară şi foarte agresivă propagandă. Şi nici nu ar trebuie să ne mire, cu un guvern bazat pe sprijinul politic al U.D.M.R. şi cu un ministru de Externe ca Adrian Cioroianu-Oregon, un prost-fudul şi cu „grave carenţe de educaţie“ – cum l-a caracterizat, zilele trecute, preşedintele Traian Băsescu [reamintesc, aici suntem în decembrie 2007 – n.n., V.I.Z.].

Dar ceea ce este la fel de grav, dacă nu mai grav, este faptul că, începând cu mandatul C.D.R., U.D.M.R. a ajuns la guvernare exclusiv prin jocul politicianist al partidelor care au fraudat alegerile „la mustaţă“. O altă latură abjectă a politicianismului postdecembrist este acceptarea duplicităţii U.D.M.R.: când este vorba de înscrierea ca partid politic a U.D.M.R., este considerată organizaţie „culturală“ – pentru că, altfel, nu ar putea fi înregistrată ca partid politic, fiindcă ar contraveni legii partidelor politice; dar, la încropirea coaliţiei de guvernare, este tratată ca partid politic, pentru a se putea realiza majoritatea necesară formării guvernului. De această prostire a electoratului s-au făcut vinovate toate partidele care au guvernat după 1996: C.D.R., care a inclus U.D.M.R. în guvern, P.S.D., care s-a aliat cu „inamicul de până ieri“ – cum se remarca, ironic, inclusiv la B.B.C. – pentru a forma majoritatea parlamentară necesară formării guvernului, iar, acum, coaliţia P.N.L.-P.D.-U.D.M.R., care constituie noua C.D.R., în varianta zdrenţuită – pentru că, deşi P.D. a ieşit din guvern doar la Bucureşti, în ţară guvernează, bine-mersi, alături de ceilalţi.

Şantajul U.D.M.R.

Dar, în toată epoca Tranziţiei, presa a avut ca laitmotiv „Şantajul U.D.M.R.“ Aproape că nu era şi nu este săptămână în care să nu apară un articol care conţine această sintagmă. Aşa au reuşit să reinstaleze statuia „Ungariei Mari“, cu cei 13 generali „maghiari“ criminali: premierul de atunci, sicofantul Adrian Năstase, s-a lăudat că nu va permite reinstalarea ei, dar nu a avut coloana vertebrală să se opună până la capăt (sau, ca să folosesc exprimarea lui, nu a avut „ouă“). Anul trecut, în februarie, a rulat filmul Trianon – care fusese interzis în Ungaria, fiindcă este prea revizionist. A fost interzis şi în România, de către nevertebrata Mona Muscă, dar, la presiunea „societăţii civile“ şi a U.D.M.R., a fost, până la urmă, difuzat şi în România. În genere, moghiorii au un calendar de sărbători foarte bogat şi în toate îşi manifestă şovinismul, revizionismul şi, îndeosebi, antiromânismul. Când se mai detensiona situaţia, reîncepeau „radicalii“ să agite problema „Ţinuturilor Secuieşti“!

Numai că acelaşi horthyst udemerist Jozsef Csapo, care iterase îndemnul lui Horthy ca ziua de 4 iunie să fie zi de doliu, şi care nu are nici o legătură cu aşa-zişii „secui“, avea să declare, comiţând acelaşi şantaj udemerist: „Autonomia Ţinutului Secuiesc este condiţie pentru aderarea României la U.E.“ (vezi Gardianul, 26 septembrie 2005).

Dar, deşi, etnic şi statistic, secuii nu mai există încă de pe vremea criminalului Lajos Kossuth, în schimb, în Ungaria, în localitatea Palhalma, s-a înfiinţat o organizaţie paramilitară, aşa-zisa „Legiune secuiască“, deşi „Ţinuturile Secuieşti“ pe care le invocă moghiorii se află în România (cf. R.G.,  „Secuii paramilitari“, în Ziua, 9 martie 2006, pag. 1, 4-5, http://www.ziua.net/display.php?data=2006-03-09&id=195358). Mai mult. Preşedintele aşa-zisului „Consiliul Naţional Secuiesc“, Jozsef Csapo, şi vicepreşedintele organizaţiei, Attila Tulit, s-au deplasat la sediul Forumului Uighur din München şi, în 5 iunie 2006, împreună cu preşedintele Forumului, Perhet Muhammet, şi, respectiv, prim-secretarul Umit Hamit Agahi, au parafat un „Tratat“ publicat pe http://www.sznt.ro. Precizez că Forumul Uighur figurează pe lista organizaţiilor teroriste elaborată de S.U.A. (cf. Luca Iliescu,  „Scaunele terorii“, în Ziua, 1 aug. 2006, pag. 5). Chiar dacă nu afirm că S.U.A. au totdeauna dreptate, în acest caz trebuie să-i acordăm credit şi, prin extrapolare, trebuie să subliniem că pretinsul „Consiliul Naţional Secuiesc“, pe care l-a condus, până recent, Jozsef Csapo, este o organizaţie teroristă – pentru că, pe de o parte, a parafat „Tratatul“ cu organizaţia teroristă indicată de lista S.U.A. şi, pe de altă parte, îşi are originea în organizaţiile teroriste horthyste! Aşa că, dacă nu din respect, măcar din teamă faţă de Big Brother ar fi trebuie să luăm în considerare lista organizaţiilor teroriste emisă de S.U.A. şi, în consecinţă, Jozsef Csapo şi ai lui trebuie băgaţi la puşcărie pentru terorism!

Să reţinem, în plus, că deşi ziarul Ziua a relevat aceste agresiuni ale liderilor „secuilor“ pe multe pagini, jurista Renate Weber, care publică şi ea, frecvent, în Ziua, cerea la televizor, oarecum ultimativ, ca, prin numirea lui George Maior ca director al S.R.I., „să se desfiinţeze Diviziunea S.R.I. care monitorizează minoritatea maghiară“ (!). De ce solicita acest lucru?! Fiindcă este preşedinta Fundaţiei pentru o societate deschisă, a lui George Soros – supranumită de revista România Mare „Caracatiţa Soros“ –, care are sediul central la Budapesta, încă de la înfiinţarea ei, în 1986! Iată cum se leagă lucrurile! Acum, „liberala“ Renate Weber este europarlamentar ca să „apere“ interesele României!

Reînfiinţarea „Regiunii Autonome Maghiare“!

Liderul U.D.M.R., acelaşi ipocrit Marko Bela, a practicat jocul moderatului care se „delimitează“ de „radicalii“ din U.D.M.R. Dar, farsa asta, deja notorie, a fost frecvent relevată de presă. Acum, acelaşi individ iterează problema autonomiei secuilor, deşi nu mai există secui în România: cum de sunt secui când vorbesc maghiareşte şi subscriu la tezele hungariste?! Apoi, trebuie reamintit că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în România, adică în Ardeal, cea mai criminală – întrecând cu mult crimele puse în seama hitleriştilor – a fost Divizia Secuiască! Iar, acum, urmaşii acestor criminali vor să înfiinţeze „Ţara Secuilor“, vor autonomie prin vocea „moderatului“ Morko Belo, vice-premierul României!

Problema aşa-zişilor secui nu este decât o diversiune sordidă, ca că compromită România, pretextându-se că nu respectă drepturile minorităţilor, care, vedeţi dvs., pe lângă bieţii maghiari „persecutaţi permanent“ – cum se vaită în materiale precum acela din Diario –, mai sunt şi „secuii“! Mai sunt persecutaţi şi ţiganii, cum au descoperit, recent, două reprezentante ale unei organizaţii europene, reprezentante care, nu ştiu cum se face, sunt tot unguroaice! De fapt, şi aici este tot o şmecherie a lobby-ului hungarist: când este vorba de a reprezenta interesele minorităţilor dintr-o ţară, sunt trimişi reprezentanţi ai organismelor europene în persoana unor moghiori. De exemplu, acest ticălos de Gheorghe Frunda, „reprezentant“ european, a făcut, acum câţiva ani, nişte afirmaţii în favoarea unor minorităţi din Letonia contra letonilor – fapt care i-a revoltat la culme. Ca atare, dacă s-ar duce, şi acum, în Letonia, Frunda ar fi pur şi simplu linşat! La forurile europene, acelaşi renegat de Gheorghe Frunda – care nu este decât un român maghiarizat! – a comis, fapt arhicunoscut, aceleaşi agresiuni politice contra României. Dar, spre deosebire de letoni, care sunt în stare să-l sfârtece, noi încă îl ţinem în Parlamentul României. Un alt horthyist maghiar din Parlamentul României, Hunor Kelemen, a afirmat că, „în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari“ (cf. Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, p. 2).

 Când, la vremea respectivă, P.U.N.R. a atras atenţia că această afirmaţie înseamnă fascism, horthyism şi antiromânism, cerând, în consecinţă, pedepsirea lui, Kelemen Hunor a replicat că „este o afirmaţie politică şi este apărat de imunitatea parlamentară“ (sic).

O listă neactualizată, rămasă la nivelul anului 2000, a agresiunilor hungariste, via U.D.M.R., s-a găsit pe Internet, numită chiar „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Recomand tuturor publicaţiilor româneşti să o publice în serial, fiindcă nu toţi românii au calculator sau acces la Internet.

Şantajul U.D.M.R. înlesneşte şantajarea internaţională a României

Aşadar, în România, aceşti indivizi pot să facă orice. Aceasta este consecinţa politicii dezastruoase introduse, la „Revoluţie“, de Bestia Brucan, care a inventat reprezentarea în Parlament a organizaţiilor etnice, precum U.D.M.R., Comunitatea Evreilor din România, Federaţia Democrată a Germanilor din România, Uniunea Lipovenilor etc., „Parlamentul României transformându-se într-o O.N.U.“ în miniatură, cum relevase, acum câţiva ani, deputatul Sever Meşca!

Totuşi, cum de mai rămâne acest individ, Marko Bela – fonfăit şi scabros – vice-prim-ministrul României?! În fond, Marko Bela, ca şi articolul din Diario, vrea reînfiinţarea stalinistei „Regiuni Autonome Maghiare“! Vorba d-lui deputat Augustin Bolcaş: chiar nu poate nimeni să-l aresteze?! Generalul-maior Ovidiu Soare a putut fi arestat pentru luare de mită – o culpă deja banală! –, iar Marko Bela rămâne în libertate – şi, încă, în Guvern! – când atentează la siguranţa naţională, la unitatea şi suveranitatea României?!

Lipsa de voinţă politică le-au redat curajul unor indivizi ca Laszlo Tokes şi Marko Bela, care, cer, mai mult, ca limba română să fie învăţată ca limbă străină! Oare cine le-o fi dat ideea asta?!

Una dintre cele mai grave consecinţe actuale ale incontinentei propagande revanşarde hungariste este şantajarea internaţională a României, cu spectrul destrămării ei: „Vorbind despre Kosovo la summit-ul Rusia-UE de la Lisabona, liderul de la Kremlin a făcut aluzie la posibilitatea revendicării Transilvaniei şi Dobrogei de către etnicii maghiari şi bulgari“ („Putin ameninţă România“, în Ziua, nr. 4071, 27 octombrie 2007, http://www.ziua.net/display.php?data=2007-10-27&id=228580). Care a fost reacţia guvernului Tăriceanu şi, în mod expres, a lui Adrian Cioroianu-Oregon?! Silentium lugubrum!

Este necesar să reamintesc faptul că, la „Revoluţia“ din decembrie 1989, unul din scopurile majore a cercurilor intervenţioniste a fost destrămarea României. Acest scop, nerealizat atunci, a fost doar amânat. Acţiunea lui Voronin este doar „vocea a doua“ a lui Putin. Acţiunea U.D.M.R. este „vocea a treia“. În curând, acestora li se va adăuga „vocea a patra“, formată de acţiunea concertată şi dirijată din afară a organizaţiilor ţigăneşti, care vor dori şi ele „un stat“! Deja cecitatea politică a unuia care ar fi trebuit să aibă mai mult discernământ le-a dat ideea. 

Aceeaşi lipsă de voinţă politică a preşedintelui României şi a Parlamentului face ca Marko Bela să rămână în guvern: căci dacă ar fi arestat sau măcar dacă ar fi demis, atunci ar cădea guvernul de „expresie liberalo-monarhisto-udemeristă“. Acest fapt atestă, o dată în plus, calitatea reală a guvernului actual: antiromânesc, antinaţional, care „a îndrăgit străinii“!

Actuala clasă politică preferă să fie subminată România din interior, prin intermediul U.D.M.R. şi al nenumăratelor organizaţii ţigăneşti, decât să-şi rişte privilegiile dobândite, oricum, în mod oneros.

17 Decembrie 2007

***

Iată că Istoria se repetă prea des şi prea repede pentru noi: acţiunea guvernelor trădătoare din ultimii 15 ani ne-a adus în situaţia de azi, cînd, „pe ultima sută“, trebuie să respingem aceste ultime agresiuni U.D.M.R.-iste, deşi era mai simplu că zdrobim capul năpîrcei la început, cînd ieşise-n drum!

Popularity: 5% [?]

O ZI NEFASTĂ: 15 MARTIE (2)

Autor: Vasile Zarnescu

Textul de mai jos, cuprins între cele trei steluţe, este textul pregătit pentru publicare în martie 2006. Partea întîi a fost tipărită în SANTINELA, nr. 4/martie 2006, pag. 15, şi republicată ieri, 15 martie 2010.

Dar, pentru a întregi retrospecitva şi a evalua pericolul escaladării politicii secesioniste a U.D.M.R., cititorii pot face un efort intelectual să-şi reamintească situaţia de atunci. Ea nu diferă de asta de azi decît prin agravarea agresiunilor axiologice, politice, cultice, economice etc. comise de fasciştii din U.D.M.R., cărora Puterea ticăloşită le dă mînă liberă, căci, altfel, nu ar mai fi ajuns şi nici nu s-ar mai fi menţinut la „ciolan“.

***

            Chiar dacă Adrian Năstase nu va fi găsit vinovat în cauzele penale pentru care este (re)anchetat acum (deşi sper ca va fi), el este întrutotul vinovat pentru modul cum a minţit poporul cu propaganda sa antihungaristă, după care a readus la Putere organizaţia fascistă U.D.M.R. Atitudinea lui Marko Bella inclusiv la 15 martie 2006 este şi consecinţa directă a trădării – în formă continuată, cum zice Codul penal – a lui Adrian Năstase, comisă doar pentru a ajunge şi a se menţine la Putere el şi clica lui – acum în degringoladă, dar până mai ieri atotputernică pentru ei şi în dauna României.

*

Marcela Feraru: Cassandra de fier a României

Neiertătoarea Marcela Feraru înfiera lichelismul guvernanţilor de la Bucureşti: „Prin «Diktatul de la Washington», România intră în războiul împotriva Iugoslaviei“ (Cotidianul, 21 apr. 1999, p. 3). Ungurii din Iugoslavia şi din România, sprijiniţi direct de cei din Ungaria şi, îndeosebi, din S.U.A., agitau problema autonomiei Voivodinei. De exemplu, Alina Bârgăoanu atragea atenţia: „Politicienii unguri cer autonomie pentru Voivodina“ (Naţional, nr. 571, 27 apr. 1999, p. 9). Pasul următor este semnalat şi de Marcela Feraru: „Se pregăteşte U.D.M.R. să ceară  «autonomie» substanţială pentru Harghita şi Covasna?“ (Cotidianul, 23 apr. 1999, p. 3). 

România se afla, în 1999, ca şi în 2006 şi în 2010, realmente, într-o situaţie ascendent periculoasă, căci, acum, Istoria e făcută de ageamii, de nişte „terchea-berchea“, cum scria, acum 12 ani, Ion Cristoiu. Tot el se întreba: „«Protecţia umanitară» – o formulă abilă de invadare a Serbiei de către trupele N.A.T.O.?“ (Cotidianul, 5 apr. 1999, p. 1 şi 4); în acelaşi număr din Cotidianul, Mario Balint semnala că „Românii din Voivodina sunt indignaţi şi surprinşi de poziţia României“. Oricum, însă, „Cu ochii la fiecare strănut de la Washington, Emil Constantinescu practică manipularea mediatică“ [Marcela Feraru, Cotidianul, nr. 287(2332), 19 apr. 1999, p. 2]; căci, într-adevăr, „Când e vorba de pierderile României, preşedintele improvizează“ (articol nesemnat, în Adevărul, nr. 2764, 27 apr. 1999, p. 1). În acest context propice, „Extremiştii unguri aşteaptă garanţii de la Conferinţa de pace care va încheia războiul împotriva Iugoslaviei / Dezbaterile din Parlamentul ungar despre referendumul privind revizuirea frontierelor“ (Marcela Feraru, Cotidianul, 7 mai 1999, p. 4). Mai mult, încurajaţi de poziţia Parlamentului ungar, „În pregătirea Congresului U.D.M.R. / Csapo Jozsef, Katona Adam şi Tökes Laszlo agită problema autonomiei Transilvaniei. Senatul României a pus şi el o piatră de temelie, introducând limba maghiară limbă oficială în administraţie“ (Marcela Feraru şi Sorin Petrescu, Cotidianul, 12 mai 1999, p. 4). Şi, ne reamintim, în presa din 1-15 martie 2006, tot alde Csapo Jozsef, Katona Adam şi Tökes Laszlo agitau problema autonomiei Transilvaniei, dar, marşând, acum, mai pe ocolite: insistau pe problema aşa-zisului „Ţinut Secuiesc“, iniţiată în urmă cu vreo 14 ani de acelaşi intrigant Adam Katona.

Agresiunile axiologice, cultice, informaţionale, psihologice, imagologice etc. ale hungarismului iredentist erau contracarate, în 1999, de naţionaliştii români Marcela Feraru, Lucian Gheorghiu, Amalia Ionescu şi Cristina Liţescu – conduşi de „moderatul“ Ion Cristoiu – cu ironii ineficiente, de acest tip: „Ieri, coaliţia guvernamentală P.N.Ţ.C.D.-P.N.L.-P.D.-U.D.M.R. a făcut istorie: Camera Deputaţilor a adoptat limba maghiară ca a doua limbă oficială de stat“ (Cotidianul, 30 iunie 1999, p. 3). Parlamentul de atunci al României a comis această crimă antinaţională în pofida faptului că, cu doar o lună înainte, Franţa crease un precedent pe care România se putea baza în apărarea interesului ei naţional, interes pe care „imbecilii care ne-au condus“ l-au ignorat: „Într-o declaraţie făcută publică la Budapesta o dată cu semnarea Cartei limbilor regionale şi minoritare / Guvernul Franţei nu acceptă folosirea limbilor minoritare în administraţie şi justiţie şi nici sustragerea de la învăţămîntul în limba franceză“ (Marcela Feraru, Cotidianul, 10 mai 1999, p. 4). Marcela Feraru a crezut că, pe cale de consecinţă, se impunea deducţia: „«Demonstraţia Kosovo» s-a încheiat. Urmează «Demonstraţia Transilvania»? / Nemeth Zsolt citează, în Occident, declaraţia intelectualilor români care «cer autonomie pentru minoritatea maghiar㻓 – cu aluzia, evidentă, la Sabin Gherman şi gaşca lui (Cotidianul, 11 iunie 1999, p. 3); de asemenea, Cristian Ghica şi Eugen Ciufu consideră că „Sabin Gherman ar putea fi o pârghie a celor care încearcă să rupă Ardealul de România“ (Jurnalul Naţional, nr. 1619, 19 sept. 1999, p. 9). În acest sens, imbatabila naţionalistă dezvăluia: „Un document edificator – stenograma consfătuirilor U.D.M.R.: Transilvania este condusă spre tutela Uniunii Europene prin autonomizare economică, politică, administrativă şi financiară faţă de Bucureşti“ (Cotidianul, 16 iunie 1999, p. 2). Ca atare, „România se află pe un teren minat / Deşi U.D.M.R. cere un Rambouillet pentru minoritatea maghiară, politicienii Coaliţiei îşi bagă capul în nisip“ (Marcela Feraru şi Amelia Ionaşcu, Cotidianul, 18.05.1999, p. 4).

Impasul în care se afla România era atestat de oficialii cei mai avizaţi: „Raportul S.R.I. confirmă: România este în pericol de federalizare“ (Marcela Feraru, Cotidianul, 26 iunie 1999, p. 3). Care a fost „rezultatul“ acestei politici obediente duse de „aceşti imbecili care ne conduc“ – dacă îmi permiteţi să utilizez titlul cărţii lui André Santini, fost preşedinte al Parlamentului Franţei?! Îl dezvăluie, puţin vitriolat, tot Marcela Feraru: „Autorităţile române tot obţin ceva după ce au făcut sluj / Madeleine Albright va face o vizită de consolare în Slovacia, România şi Bulgaria după summit-ul N.A.T.O. de la Washington“ (Cotidianul, 5 aprilie 1999, p. 11).

Hungarismul sub şarja maltezului Adrian Năstase

În acest cor al mincinoşilor a intrat să-şi facă numărul şi d-l prof. univ. dr. Adrian Năstase, specializat în drept intern, internaţional şi orbital. Prin unele afirmaţii şi acţiuni dovedea că este specializat în drept-curmeziş; dar să nu anticipez.

Am relevat mai sus cum îşi pregătise terenul să pozeze în naţionalist. Contextul, reliefat succint, era propice mascării caracterului sicofant al intervenţiei sale – părând să aibă o dimensiune salutară, patriotică. Spre a demonstra falsul-i naţionalism şi, totodată, spre a evita o acţiune în justiţie sub pretextul „denigrării imaginii publice“ (deşi nu cred că-i mai dă mâna, acum, când este ţinut în şuturi de D.N.A. şi de foştii colegi de „partid“!), redau, ca şi până acum, în mod ştiinţific, cu probe, cu bibliografia necesară, câteva titluri. Aşadar, 1) articolul redacţional „Adrian Năstase: «Pe Internet, etnicii maghiari solicită sprijin pentru Sabin Gherman şi Fundaţia Pro Transilvania»“, în Adevărul, 5 mai 1999, p. 3; 2) Amelia Ionaşcu, „Adrian Năstase acuză impotenţa guvernanţilor români“, în Cotidianul, nr. 249(2394), 30 iunie 1999, p. 4 – în care Adrian Năstase se referise la „declaraţiile iresponsabile“ ale generalului Wesley Clark, făcute la Budapesta, şi la slugărnicia autorităţilor române, manifestată, prin totala lipsă de reacţie, inclusiv atunci, în inie 1999, apoi, în martie 2006, ca şi de data asta, în martie 2010!; 3) B.T.I., „Adrian Năstase a avertizat că, după Kosovo, va apărea tentaţia schimbării unor frontiere“, în Naţional, nr. 633, 8 iulie 1999, p. 4; 4) articolul redacţional „Adrian Năstase avertizează că, în toamnă, revizioniştii maghiari vor declanşa în România cea mai gravă criză de după 1989“, în Cotidianul, nr. 261(2406), 14 iulie 1999, p. 3; 5) Ioniţă M. Marin, „Adrian Năstase prezintă un calendar / «Primăvara ’99-Kosovo; Vara ’99-Voivodina; Toamna ’99-Ardealul»“, în Adevărul, nr. 2832, 15 iulie 1999, p. 1; 6) Amelia Ionaşcu, „Adrian Năstase crede că planurile revizioniştilor maghiari prefigurează un conflict militar în Europa“, în Cotidianul, nr. 371(2416), 26 iulie 1999, p. 3; 7) Amelia Ionaşcu, „Numărul 2 în P.D.S.R. acuză autorităţile române de diletantism / Năstase: «Guvernul român nu a înţeles miza autorităţilor de la Budapesta: transformarea Transilvaniei într-un spaţiu de cosuveranitate»“, în Cotidianul, nr. 373(2418), 28 iulie 1999, p. 4; fără autor, „După Adrian Năstase, Ardealul e ca şi plecat de acasă“, în Academia Caţavencu“, nr. 29(400), 27 iulie-2 august 1999, p. 9; 9) Adrian Năstase, „Semnal de alarmă / Revizionismul sfârşitului de secol – doctrina destabilizării Europei“, în Cotidianul, nr. 2420, 30 iulie 1999, p. 15; 10) fără autor, „Prim-vicepreşedintele P.D.S.R. dezvăluie / România a fost şi va fi amânată să intre în N.A.T.O. pentru că se are în vedere detonarea «problemei Transilvaniei»“, în Cotidianul, nr. 2483, 12 octombrie 1999, p. 14 (pentru diverse reacţii la opinia lui, vezi, în Curierul Naţional, nr. 2617, 13 octombrie 1999, p. 3: de ex., Robert Lorentz, „Declaraţiile lui Adrian Năstase cu privire la neintegrarea României în N.A.T.O. fac valuri. Se pregăteşte sau nu din afară «detonarea» Transilvaniei?“); 11) C.G., „Năstase, Paşcu şi «planul Ungariei contra României»“, în Cronica Română, nr. 2052, 13 octombrie 1999, p. 1.

Între timp, Adrian Năstase ajunsese premier, iar Ioan Mircea Paşcu ministrul Apărări Naţionale – dar cu ajutorul inamicului de ieri, U.D.M.R. De aceea, aveau să uite să facă alte dezvăluiri senzaţionale privind acţiunile agresive ale Ungariei contra României, deşi ele exitau atunci, ca şi acum! Acum, însă, Năstase vrea să o reîngroape pe mătuşa Tamara, iar Paşcu a dispărut ca măgaru-n ceaţă.

Până una-alta, mai facem noi câteva dezvăluiri. Hermeneutica expresiilor „Adrian Năstase prezintă un calendar“, „Prim-vicepreşedintele P.D.S.R. dezvăluie“, din titlurile de mai sus, induce ideea că Adrian Năstase, graţie documentelor sale secrete (pe care le clamase atunci şi pe care le-a invocat şi prin februarie 2006, ca argument de împotrivire la percheziţia din Zambaccian, dar, curios, Parchetul nu s-a sesizat sub acest aspect!), avea o bază de date referitoare la planurile hungariştilor şi îşi permitea să facă dezvăluiri. Nu prea era aşa; el doar plagiase titlul „Astăzi Kosovo, mîine Voivodina, poimîine Ardealul“, apărut în Erdelyi Magyarsag, nr. 37, din 3 iulie 1999, chiar pe coperta 1 a publicaţiei – care, însă, apare în Ungaria. E-adevărat, d-l prof. univ. dr. Adrian Năstase ştie câteva limbi străine occidentale, dar nu ştie şi limba maghiară, care este doar sferto-occidentală. Dar asta nu-i o problemă: îl avea pe lângă dânsul pe Attila Verestoy (citeşte: Vereştoiu) care monitorizează presa ungară. Şi, fiind prieteni ei doi, sigur că se consilia şi cu Vereştoiu.

Demagogia naţionalistă şi trădarea

sicofanţilor Năstase, Stoica, Tăriceanu

În baza prezumţiei de nevinovăţie, aş fi admis autenticitatea naţionalismului d-lui prof. univ. dr. Adrian Năstase. Dar, nu tot P.D.S.R.-ul lui Adrian Năstase-Subit-Naţionalistu’ fusese la Putere când s-a elaborat şi trebuia rezolvat Raportul Harghita-Covasna?! Ba da, însă, după ce câştigaseră, atunci, alegerile, văzându-şi sacii în căruţă, nu i-a mai interesat drama Transilvaniei. Nu tot P.D.S.R.-ul lui Adrian Năstase-Subit-Naţionalistu’, care, fiind în Opoziţe, a înaintat Moţiunea Harghita-Covasna, în 1997, cerând apărarea interesului naţional în respectiva zonă?! Iar în noiembrie 2000, înainte de alegeri, situaţia s-a repetat: singura carte pe care o puteau scoate din mânecă rămăsese naţionalismul, fiindcă doar acesta îi mai făcea credibili şi cu care mai aveau ceva şanse la cei ce nu erau cu băgare de seamă.

Culmea tupeului este că aceşti naţionalişti-improvizaţi şi-au făcut un stindard electoral din apărarea interesului naţional, dar tot la modul internaţionalist, ca să nu se supere internaţionaliştii, mondialiştii, adică ignorând, de facto, tragediile din Transilvania: alungarea românilor din localităţile locuite majoritar de maghiari, maghiarizarea istoriei, a românilor, a învăţământului şi chiar agresarea românilor, cum s-a întâmplat – inclusiv la începutul lunii noiembrie 2000, adică în ajunul alegerilor! – în Odorheiu Secuiesc, cu suporterii dinamovişti, care fuseseră bătuţi de neorevizioniştii maghiari. Pentru cei care vor alte exemple antiromâneşti, le reamintesc să studieze Cartea neagră a U.D.M.R. – Acţiunile antiromâneşti, pe site-ul www.cybcity.com/udmr/1989.html. [Reamintesc, acum acest site găzduieşte altceva. Pentru cronologia agresiunilor hungariste, vedeţi cartea lui Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor.]

Şi mai bizar este faptul că, deşi aceşti naţionalişti-de-campanie-electorală, blânzi ca nişte „boi pe plai“, apărau ţărişoara noastră cu Ardeal cu tot, totuşi, nu fuseseră deranjaţi absolut deloc de agresiva propagandă secesionist-iredentistă şi de acţiunile concrete şi tot mai numeroase ale maghiarilor din ţară şi din afară – deja anticipate de d-l g-ral de divizie (r.) Traian Ciceo, într-un interviu la emisiunea d-lui Dan Diaconescu, în 1999, şi confirmate între timp. Naţionaliştii-făcături nu fuseseră alarmaţi nici de faptul că S.R.I.-ul nu simţise nevoia să apere interesul naţional şi, în mod deosebit, Transilvania, considerând că nu este nici un pericol, de vreme ce scosese capitolele respective din bilanţul anual prezentat Parlamentului. Ba, chiar purtătorul de palavre al preşedinţiei pretinsese, în primăvara anului 2000, că în C.S.A.T. nu se discutase despre „ameninţările atipice“ – şi, dacă nu s-a discutat, atunci ele „nu se egzistă“, cum zicea „ţărănistul“ Ion Diaconescu în Parlament!

„Naţionaliştii“ noştri de campanie electorală, gen juristul-sociolog-cavaler Adrian Năstase, avocatul Valeriu Stoica ş.a. erau buni doar pentru jocuri de scenă, pentru petardism electoral, pentru scheme politice, pentru diversiune şi dezinformare, dar nu şi pentru a-şi asuma curajul de a lupta singur „în calea lupilor“, cum făcuseră, tot timpul, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Ion Coja, Paul Goma, Petre Ţurlea, generalii Lucian Culda şi Mircea Chelaru şi alţi câţiva români.

Semnificativ este faptul că, pentru a-şi masca aranjamentele de culise în detrimentul interesului naţional, atât P.D.S.R. – prin atitudinea îngâmfată a lui Adrian Năstase –, cât şi P.N.L. – prin apariţia non-charismatică a lui Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă – au negat o eventuală coaliţie electorală şi postelectorală. Dar asemenea mişmaşuri fuseseră demascate inclusiv de foştii „tovarăşi de drum“ ai P.N.L., abandonaţi în gangul Istoriei: „C.D.R. 2000 crede că «o explicaţie posibilă şi foarte plauzibilă a modului în care Colegiul C.N.S.A.S. a găsit de cuviinţă să rezolve problema candidatului Ion Iliescu stă în subordonarea politică a acestei instituţii. Nu putem trece cu vederea faptul să preşedintele Colegiului, d-l Gheorghe Onişoru, a fost propus de P.N.L. Este de notorietate faptul că interesele P.N.L. şi P.D.S.R. sunt convergente. D-l Onişoru este şi el un liant al legăturii trainice dintre liberali şi pedeserişti»“ (Ioana Ciobanu, „Deconspirarea colaboratorilor Securităţii se întoarce împotriva celor care au iniţiat procesul / Legea bumerang“, Cotidianul, nr. 2829, 23 noiembrie 2000, p. 3).

Dar, de ce, până în noiembrie 2000, ţărăniştii nu au relevat convergenţa dintre P.N.L. şi P.D.S.R.?! Sau aceea dintre P.D.S.R. şi U.D.M.R.? Unde le fusese minima moralia, până atunci?! Până atunci nu văzuseră că le fuge pământul istoriei de sub picioare.

Oricum, însă, acest naţionalism de paradă, oportunist, a fost o formă majoră de fraudă electorală, căci a avut scopul de a debusola electoratul, de a-l deruta spre a-l îndepărta de naţionalismul autentic.

Dar, pe tăcute şi nebăgare de seamă, a fost trecută sub tăcere toată campania mediatică din 1998-2000, prin care Adrian Năstase poza în „vocea patriotului naţionale“, viitorul „hungarocton“. După alegerile din noiembrie 2000, într-adevăr, „minune“, adică trădare: P.D.S.R. (devenit, printr-o şmecherie, P.S.D.) s-a aliat tocmai cu U.D.M.R., „duşmanul lor numărul unu până acum două săptămâni“ – cum zisese Alfredo Amellone!

Ca atare, revizionismul hungarist s-a dezvoltat lejer şi în forţă, devenind un stat în stat, sub privirea „dreaptă“ a juristului-trădător Adrian Năstase. Chiar el şi ministul de Externe, Mircea Geoană, fost inginer tinichigiu, ajuns diplomat printr-un concurs de împrejurări, aranjaseră jefuirea, în favoarea Ungariei, a Patrimoniului Gojdu, definitivată – firesc, pe linie trădătoare – de premierul Tăriceanu şi ministrul cu un nume predestinat, (austro)Ungureanu. După alegerile din noiembrie 2004, nu a mai fost nici o „minune“, deoarece prin coaliţia „D.A“. era reconstituită, „natural“, fosta C.D.R. (fără P.N.Ţ.C.D., intrat, definitiv, în „lumea drepţilor“), care adusese organizaţia fascistă şi antiromânescă, U.D.M.R., la guvernare.

 

Escaladarea neorevizionismului hungarist

Acum, în anul de graţie 2006, la începutul lui martie, s-a escaladat campania neorevizionistă, asezonată cu un nou pretext, instituit juridic în timpul mandatului lui Năstase-Mătuşă, aşa-zisul Consiliul Naţional Secuiesc (C.N.S.), reluând-se petardismul propagandistic: „documentul-pirat“ care circulă nu este al C.N.S., U.D.M.R. se delimitează, Tökes delirează etc., etc. De când secuii, care au dispărut de peste două secole din istorie, au devenit o „naţiune“, şi încă în România, unde, la ultimul recensământ s-au declarat vreo 200 de indivizi?! Şi cum de toţi „secuii“ vorbesc numai moghioreşte?! Dar autorităţile româneşti P.S.D.-iste au acceptat aşa-zisul Consiliul Naţional Secuiesc ca persoană juridică, are cont în bancă, îşi tipăreşte documentele lui antistatale, iar guvernul P.S.D. nu l-a interzis, cum nu l-a interzis nici Alianţa „D.A.“, fiindcă, fără voturile U.D.M.R., ar fi căzut de la Putere. Asta subliniază dimensiunea trădătoare a guvernanţilor, începută prin preşedintele Emil Constantinescu şi continuată prin Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu. Preşedintele Traian Băsescu, în 7 martie a.c. [repet, e vorba de anul 2006!], s-a uitat urât la U.D.M.R.-işti şi a avertizat că nimeni nu se joacă cu integritatea ţării etc. Dar U.D.M.R.-işti şi-au zis că nu se uita la ei – pentru că d-l Băsescu se uită cruciş  –, ci la alţii şi şi-au văzut de revizionismul lor, exprimat clar prin măgăriile debitate de Morco Bela, care, culmea trădării!, este cocoţat pe postul de vicepremier şi, acum, nimeni nu-l dă jos!

Fireşte, asemenea exhibiţii antiromâneşti sunt consecinţa neputinţei de a-i pune la punct a celor insinuaţi – evident, prin fraudă electorală – la conducerea statului român. Dar, pentru a se menţine la Putere, ei, fie că erau din C.D.R., fie din P.D.S.R., erau şantajaţi de U.D.M.R., fără a-l cărei sprijin nu puteau – era să zic guverna! – să se menţină la Putere. Căci, în fond, nu au guvernat, ci, ca să folosesc o variantă coruptă (lingvistic), s-au chivernisit, lăsând ţara pradă nevoilor şi, mai ales, acţiunilor revizioniste ale maghiarilor.

Autonomia culturală pe care o pretind ei nu trebuie să li se acorde tocmai din acest motiv: pentru că este forma de mişcare camuflată a neorevizionismului hungarist, care se manifestă, printre altele, prin acţiuni de genul celor aranjate pentru zile ca 15 martie. Iar subsumate lozincii lor de bază „Jos Trianonul!“, ei au tot felul de aniversări ale „maghiarilor“. Numai că aici este România. Or, nu mai trebuie admise şmecherii de genul celor acceptate de maleficul Viorel Hrebenciuc: „Dacă psalmul ăsta e imnul lor, să-l cânte!“ Nu. Asemenea cântări „maghiare“ să cânte doar în casele lor, sau în Ungaria. În locurile publice din România să cânte doar româneşte, cântece româneşti! Dacă nu le place, să se ducă în Franţa, căci acolo, pentru pretenţii mult mai mici, sunt expulzaţi în 24 de ore doar cu ceea ce au pe ei!

De aceea am afirmat, încă la început, că aniversarea zilei de 15 martie trebuie interzisă şi trebuie să repetăm mereu: deoarece este aniversarea „revoluţiei“ maghiare de la 1848, iar această „revoluţie“ este echivalentă cu războiul de exterminare a românilor (şi nu numai a lor!), dus de cei 13 generali criminali conduşi de Iosif Bem şi spânzuraţi, justificat, de Împăratul Austriei. Acei 13 generali trebuie consideraţi, în frunte cu Iosif Bem, criminali de război, iar numele lor şi simbolurile dedicate lor trebuie subsumate prevederilor O.U.G. nr. 31/2002.

În plus, trebuie promulgată, urgent, Legea antidefăimare, după modelul izraelit şi american. Dacă tot vor americanii să-şi pună bazele lor militare aici, atunci trebuie să punem şi noi bază măcar pe modelul lor legislativ şi acţional. Cine atentează la valorile şi la simbolurile naţionale, la siguranţa României, să fie pedepsiţi exemplar – după model american. Să le fie frică să mai vină aici sau să mai stea aici. Nu suntem antiamericani, antiruşi, antimaghiari, antievrei, antiţigani. Dar, cel puţin, să fim proromâni.

Martie 2006

***

Revoluţia bate la uşă!

Aşa cum am precizat în preambulul primei părţi, această parte a doua nu a mai fost publicată în revista SANTINELA, din motive de priorităţi editoriale. În urmă cu un an, a fost, totuşi, postată pe Altermedia. Reamintesc şi precizarea că studiul a fost tipărit – sub titlul „Naţionalistu’ sicofant: Adrian Năstase“ – în revista România Mare, în serial, în anul 2000, „din primăvară pînă-n toamnă“.

Consider că este util să fie republicat în această formă, pentru retrospectivă şi pentru a reliefa că, în esenţă, s-a confirmat, şi de data aceasta, predicţia făcută de mine în acest studiu, precum şi în celelalte, pe tema agresiunilor hungariste, expuse opiniei publice în urmă cu un deceniu.

Un exemplu, dintre nenumărate altele, este scandalul vizitei de anul trecut a premierului ungar pentru a sărbători, în România, această aşa-zisă „zi mondială a ungurilor“, care a avut, ca şi în toţi aceşti 20 de ani postdecembişti, acelaşi caracter neorevizionist şi provocator – fapt comentat, în 15 martie 2009, pe postul Antena 3. Iar cometariile forumiştilor la articolul „Marko Bela: ‘Cuvantul romanesc «niciodata» va insemna «in curand» in maghiara’“, publicat pe site-ul 9 AM, în 16 martie 2009, confirmă, o dată în plus, starea de spirit a românilor – care se menţine şi acum. Mai rămîne ca această stare de spirit să fie pusă, în sfîrşit, şi în forţă, în practică. Acum, cît nu este prea tîrziu.

Dar, după cum se vede, reacţia instituţiior statului la agresiunea hungaristă via U.D.M.R. lipseşte cu desăvîrşire, de 20 de ani. Unde este estropiatul Theodor Stolojan, care, ritos nevoie mare, zisese odată – a uitat lumea cînd anume şi cred că a uitat şi el! – că „cu suveranitatea ţării nu e de glumit!“, cu referire expresă la acţiunile neorevizioniste şi fasciste ale U.D.M.R.?! Ei, iată că moghiorii nu iau suveranitatea ţări în glumă, ci o iau peste picior. De ce?! Pentru că acelaşi ambuscat Theodor Stolojan este acum vice-preşedintele P.D.-L., partid care îşi împarte privilegiile Puterii tot cu U.D.M.R., tot aşa cum, le împărţiseră, alternativ, şi P.S.D, şi P.N.L., efemera C.D.R., defunctul P.N.Ţ.C.D., şi, în genere, toată cleptocraţia postdecembristă!

Iar acum, viitorul puşcăriaş Marko Bela, după ce a fost obrăznicit că a emis un act oficial – în calitate de vicepremier! – de la Cancelaria premierului (!) în limba moghioră, a anunţat, şi mai obrazic, că va continua să facă la fel. De ce?! Pentru că, deşi i s-a întocmit dosar penal pentru cele două miliarde de lei (vechi) primiţi ca „avans“ pentru a scrie o carte de poezele (!) – bani care, de fapt, erau o mită mascată –, i s-a muşamalizat dosarul. Iarăşi, de ce?! Pentru că premierul Boc este – ca să-l parafrazăm pe Nigel Farage descriindu-i, zeflemitor, charisma belgianului Herman Van Rompuy, abia ales preşedintele Consiliului European – „o cîrpă de şters pe jos“, ceea ce şi face U.D.M.R.-ul cu Emil Boc. Iată de ce puşcăriabilul Marko Bela putea declara, în 28 noiembrie 2009, la fel de agresiv, în România, la adresa românilor: „Maghiarii nu pot sărbători la 1 decembrie: această dată înseamnă 70 de ani de agonie“! Şi, evident, să rămînă la fel de nepedepsit! Dar pentru cît timp?! Pentru că, deşi ar fi, chipurile, de şapte decenii „în agonie“, au devenit tot mai viguroşi, mai mulţi şi mai agresivi! Între ăştia – alde Marko Bela, Attila Vereştoy, Gheorghe Frunda, Jozsef Csapo, Adam Katona, Laszlo Tökes, Bela Pomogats, Kelemen Hunor et ejusdem farinae – şi criminala „Divizie Secuiască“ diferenţa rezidă doar în mijloacele de agresiune.

Unde este impetuosul pseudonaţionalist Adrian Năstase, care, după ce-i încondeiase pe reorevizioniştii maghiari, în anii 1998-1999, guvernase, imediat, în anii 2001-2004, sprijinindu-se în cîrja numită U.D.M.R.?! Acum nu mai guvernează, iar opinia publică are memoria scurtă şi a uitat de mezalianţa P.S.D.-U.D.M.R., astfel că, acum, fiind în „Opoziţie“, ar putea să-şi reia şarja contra secesioniştilor maghiari. De ce n-o face, măcar, aşa, pentru imagine retro?! Din păcate, Adrian Năstase a pus „batista pe ţambal“ şi, în contrapartidă, se aude vocea din off  a „idioţilor utili“ din radio-televiziunile de toate felurile, care vorbesc, în prostie, de secuii din „Ţinutul Secuiesc“ şi de manifestările festiviste ale moghiorilor fără să releve niciodată că astfel de acţiuni sunt provocări deliberate şi profund denigratoare la adresa României. La fel, politicienii de mucava constată, cu emfază, că „declararea limbii maghiare ca limbă oficială în ţinutul secuiesc este neconstituţională“! Ei şi?! De asta nu mai pot moghiorii – care n-au votat Constituţia! – că se exprimă aceşti ventrilogi la microfonul Parlamentului sau al unor televiziuni! Mass media au devenit – în pofida autoconvingerii lor că sunt „Cîinele de pază al democraţiei“ – un pechinez care latră fără nici o eficienţă. Pentru că autorităţile statului au devenit autorităţi ale partidului aflat la Putere, care – din 1996 încoace – sunt în cîrdăşie făţişă cu U.D.M.R., altfel ar cădea de la Putere. Parchetul General, condus de o „Kövessi“, este „lipsit de rol activ“ – ca să mă exprim, cu preţiozitate, în termeni juridici.   

Dar, ceea ce a devenit de-a dreptul periculos şi intolerabil sub aspect instituţional este faptul că U.D.M.R. a început să şteargă pe jos şi cu Parlamentul României. Nu numai că a impus ca ziua de ieri, 15 martie, să fie acceptată ca zi de „sărbătoare“, dar, anterior, prin criminalul art. 75 din Constituţia-revizuită-în-2003 referitor la aşa-zisa „aprobare tacită“, U.D.M.R. a trecut, prin Senat, proiectul de lege privind regionalizarea României – cu scopul reînfiinţării stalinistei „Regiuni Autonome Maghiare“. Ceea ce este, deja, un atentat inadmisibil la securitatea naţională. Este, deci, absolut necesar ca la proxima revizuire a Constituţiei să fie eliminată reglementarea „aprobării tacite“ – reglementare pe am mai incriminat-o în articolul „Problema holocaustului“, precum şi în alte materiale de presă tocmai pentru că a fost introdusă deliberat spre a se permite astfel de şmecherii legislative, de care profită, acum, fascista U.D.M.R. După cum, la fel, trebuie interzisă sărbătorirea zilei de 15 martie – întrucît este o insultă la adresa românilor.

Oare Guvernul Boc-Hopa-Mitică, dacă a fost demis pe care parlamentară – „democratică“ – şi a revenit la Putere pe cale măsluită, politicianistă, chiar crede că nu poate fi alungat ca, în 1991, Guvernul Roman?! Chiar dacă acum Guvernul Boc cochetează cu minerii – spre a-i fraieri, ca altă dată Guvernul Ciorbea –, ar putea apărea alţii care să le preia rolul şi să apere Naţiunea – mai ales că nemulţumirea poporului se apropie vertiginos de incandescenţă! Pentru că, după cum ne-am convins prea îndeajuns, „democraţia“ este bună numai pentru clicocraţie: pentru popor e bună doar democraţia cu damf de dictatură. Or, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului se relevă că poporul are dreptul să se revolte contra guvernanţior dacă aceştia nu le mai apără interesele. Şi, de 20 de ani, clicocraţia postdecembristă sabotează grav interesele naţionale. Întrebarea este cît va mai răbda poporul: să sperăm că iminentele greve vor constitui pregătirea pentru viitoarea Revoluţie – dar una autentică, nu ca Retrovoluţia din decembrie 1989!

16 martie 2010

Popularity: 7% [?]