Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 că Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei. 

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

Popularity: 5% [?]

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Autor: Nicolae Balint

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.   

    

Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret. Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv. ”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele  David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon.  Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”

 

Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu

 

Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul  Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT

 CASETA 1

Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:

Particulari:

Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara; Oamenii polici: George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea,

Instituții publice     

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși

Nicolae Brâncuși

Dumitru Brâncuși

Ioana-Blendea Brâncuși

 

CASETA 2

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin. 

 

 

Popularity: 5% [?]

Domnilor parlamentari români,

Spuneți ”NU!” destrămării Arhivelor Naționale ale României

Autor: Corneliu Codrescu

În martie 2011, printr-o propunere legislativă foarte insidioasă, s-a încercat scoaterea unui important și valoros volum de documente din custodia și administrarea Arhivelor Naționale ale României. De fapt, demersul a început mai demult. El s-a concretizat însă într-o cerere mult mai hotărâtă și cosmetizată de data aceasta ca ”propunere legislativă”, abia în martie acest an. Erau (și sunt) vizate fondurile create de cultele religioase, precum Actele de stare civilă și Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, școlilor confesionale, instituții de caritate, etc., toate având o inestimabilă valoare istorică și documentară. Este în fapt încă un atac la ceea ce înseamnă statalitatea românească.

 

Un demers nejustificat

În anul 2008, într-un interviu acordat jurnalistului Nicolae Balint din Târgu-Mureș, profesorul universitar dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naționale, făcea următoarea declarație vis-à-vis de insistența cu care UDMR promova la acea vreme unele propuneri referitoare la Arhivele Naționale ale României. ”UDMR a înţeles şi înţelege greşit, spunea atunci Corneliu Mihail Lungu, rolul arhivelor în cadrul unui stat şi a unei naţiuni. Arhivele nu pot face obiectul retrocedării pentru că ele – potrivit legislaţiei naţionale – sunt parte integrantă din fondul arhivistic naţional. După cum prea bine cunoaşteţi, accesul la ceea ce avem noi în gestiune şi administrare este liber. Se pot face copii, xerocopii, fotocopii. Deci nu există impedimente care să împiedice pe cineva să studieze sau să facă copii după documente. Încă din 2005, într-un proiect prezentat de UDMR s-a dorit scoaterea sintagmei “naţional”. Vreau să reamintesc faptul – pentru cei care probabil nu cunosc – că Arhivele Naţionale nu sunt organizate pe etnii, documentele nu sunt nici maghiare, nici turceşti, nici germane…chiar dacă avem documente scrise şi în aceste limbi sau în atâtea altele, ci sunt ale unei naţiuni. Sunt, dacă vreţi, datele de identitate ale acesteia. Vreau să vă dau un exemplu. Chiar arhivele din Ungaria se numesc Arhivele Naţionale ale Ungariei, deci instituţia ca atare conţine în titulatura ei sintagma “naţional”. Pe cine deranjează acest lucru, dar mai ales de ce?” (Nicolae Balint, ”Oameni, fapte, atitudini”, vol. I, Editura ”NICO”, Târgu-Mureș, 2008, pp.63-64) 

Falsa problemă a preluării abuzive de către stat

Timpul a trecut, dar ideea de preluare a unor fonduri a rămas și a fost și mai mult gândită și elaborată. Inclusiv momentul când urma să fie (re)pusă din nou pe tapet. Documentele vizate prin propunerea legislativă care urma să fie promovată prin procedură de urgență pe data de 24 octombrie a.c., sunt fără niciun echivoc proprietate a statului român și au un caracter exclusiv istoric și practic. Ele fac parte din Fondul Arhivistic Naţional, sunt anterioare anului 1948 și privite cronologic, merg până în Evul Mediu. Se cuvine subliniat în mod deosebit faptul că ele nu mai servesc funcţionării cultului. Ca atare, o asemenea inițiativă venită din partea deputatului Mártón Árpád Francisc, dar mai ales insistența cu care este ea este promovată de un timp încoace, este cel puțin stranie, mai ales dacă avem în vedere faptul că actuala Lege a Arhivelor Naționale asigură prin conținutul ei, nevoile practice și de documentare istorică. Proiectul propus de deputatul mai sus menționat, ar urma să modifice art. 19 al Legii 16/1996, adăugând posibilitatea retragerii din proprietatea statului român – Arhivele Naţionale – a fondurilor documentare „preluate abuziv”, indicându-se în acest sens, decretele 153/1950 şi 472/1971. Aceste documentele ar urma apoi să fie reclamate și preluate de episcopiile diferitelor culte din România. De fapt, ce urmăriți cu adevărat domnilor de la UDMR?

 

Arhivele solicitate reflectă atacul permanent în identitatea românilor

În acest sens, punctul de vedere al dr. Vasile Lechințan, de la Arhivele Naționale din Cluj, este unul cât se poate de nuanțat, pertinent și bine argumentat. ”Să nu uităm, spunea istoricul Lechințan, membru al F.A.R., într-un articol publicat într-un ziar național, că este vorba de documente extrem de importante pentru istoria românească, documente create de marile episcopii maghiare care au avut sate întregi de români, ca iobagi. Să nu uităm că reprezentanţii confesiunilor maghiare romano-catolice, reformate şi unitariane au fost cei care în Dieta Transilvaniei au lovit în permanenţă în demnitatea şi viaţa de zi cu zi a românilor transilvăneni, trădându-le interesele şi asuprindu-i crunt într-un spaţiu enorm de timp, din Evul Mediu timpuriu până la 1848 şi chiar după, până la 1918…Urmele acestor demersuri antiromâneşti se simt cu mare putere morală, culturală şi economică şi astăzi asupra românilor. Arhivele acestor episcopii se vor astăzi luate de la statul român pe motivul că ar fi fost preluate în mod abuziv de statul comunist în 1950. Să nu uităm că Imperiul Austriac, respectiv împărăteasa Maria Tereza a desfiinţat un ordin religios, şi anume Ordinul Iezuiţilor, confiscându-i întreaga avere din imperiu, fără drept de apel, pentru că iezuiţii au lovit în interesele statului austriac.” Cu privire la atitudinea bisericilor romano-catolică, reformată și unitariană față de români, Lechințan a mai adăugat: ”Comportându-se ca nişte asupritori ai românilor timp de secole, stările romano-catolică, reformată şi unitariană din Dieta Transilvaniei au creat o arhivă care trebuie să fie menţinută de către statul român, indiferent dacă a fost luată de comunişti sau nu. Refacerea arhivelor prin această retrocedare de către confesiunile sus-amintite poate fi considerată în mod clar o restaurare a vechilor constituţii medievale antiromâneşti. Desigur că firească este refacerea făcută prin solicitarea unor copii, pentru o clarificare a unei probleme sau alta. Dar refacerea prin retrocedare în natură este, repet, o reinstaurare, pe terenul Constituţiei române, a vechilor constituţii medievale transilvane care au lovit în interesele şi demnitatea românilor transilvăneni. Arhivele însele, prin vechimea lor, sunt o avere de miliarde de euro.”

FOTO 1: Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu: ”…nu exista impedimente care sa împiedice pe cineva sa studieze sau sa faca copii după documente”

O obsesie legislativă nejustificată

În 2008 nu s-a reușit, dar în martie a.c. tema arhivelor a fost, așa cum am mai spus, reluată. E drept, mult mai nuanțat și mai elaborat. Nu s-a reușit nici de această dată. Trebuie adăugat faptul că organizațiile profesionale ale arhiviștilor români, corpul academic și universitar, adică cei direct implicați în valorificarea superioară a informațiilor conținute de arhive, nu au fost consultați. Nici măcar opinia negativă, dar argumentată temeinic a directorului Arhivelor Naționale – care în fapt reprezintă Guvernul României – nu a fost ascultată. Însă cu o perseverență aproape diabolică și profitând de atmosfera generală de tensiune politică internă,  aceeași temă a ”restituirii arhivelor”, a fost reluată în ziua de 24 octombrie a.c. După un ”bun obicei românesc”, propunerea a fost din nou amânată pentru data de 31 octombrie a.c. ”Boală lungă, moarte sigură!”, sună un proverb românesc. Cineva va trebui însă până la urmă să ”rupă coada pisicii”. Domnilor parlamentari români, din opoziție și de la putere, mulți dintre dv. urmași ai acelor iobagi, aveți curajul să vă asumați împreună un ”NU!” hotărât. Aveți această datorie de conștiință față de cei care v-au trimis în Parlament și pe care teoretic încă îi mai reprezentați, dar și față de istoria neamului nostru. Ce ziceți, este această problemă a arhivelor – așa cum vă place să pronunțați deseori pe un ton afectat și ritos – de ”interes național”? Gândiți-vă bine înainte de a ridica mâna la comandă. 

FOTO 2: Dr. Vasile Lechintan: ”Refacerea prin retrocedare în natură este, repet, o reinstaurare, pe terenul Constituţiei române, a vechilor constituţii medievale transilvane…”

Opinii

Dr. Ioan Ranca, fost director al Direcției Județene Mureș a Arhivelor Naționale: ”Desigur, aceste fonduri de arhivă care au fost solicitate sunt importante și pentru minoritatea maghiară. Cei interesați, au însă acces liber, ca oricare alt cetățean român, la aceste arhive. Legea le permite acest lucru fără nicio opreliște. Să nu uităm însă că pentru istoria românilor au o valoare cu totul aparte. Sute de ani, iobagii români de pe pământurile grofilor maghiari, spre exemplu, au plătit taxe și impozite bisericilor de altă confesiune. Prin aceste documente putem reconstitui numărul de iobagi români de pe o moșie sau alta, cum s-au maghiarizat ei în timp, cu cât au contribuit românii – fără a beneficia de niciun serviciu din partea acelor culte – la bunăstarea bisericilor respective….”

Dr. Ioan Lăcătușu, fost director al Direcției Județene Covasna a Arhivelor Naționale: ”În acest moment nu există niciun impediment în a fi consultate respectivele fonduri. Se pot face fotografii, microfilme, etc. Este foarte important de menționat faptul că în cadrul Arhivelor Naționale, prin Serviciile Județene, au fost create acele condiții propice pentru păstrarea documentelor arhivistice în deplină siguranță, ferite de intemperii, de incendii, de furturi.” 

Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureș: ”Bisericile se bucură în momentul de față de toate drepturile asigurate prin Constituție putând să-și organizeze așa cum doresc viața internă. Se bucură de un statut egal și bisericile tradiționale, precum și cele protestante și neoprotestante. Nu văd de ce s-ar opera cu criterii diferite în ceea ce privește memoria istorică a bisericilor…Nu văd nicio justificare logică sau de altă natură. Într-un anume fel, dimpotrivă, cred că spre deosebire de situația actuală a arhivelor, prin retrocedare s-ar îngrădi de fapt accesul la arhive…”   

Corneliu CODRESCU

CASETA 1

Ce acte conțin fondurile solicitate?

- ”Actele de stare civilă ce cuprind registrele de născuţi, morţi, căsătoriţi, o prerogativă a statului modern. Ele sunt anterioare anului 1895, când s-a introdus starea civilă de stat. Anterior, statul încredinţase această atribuţie diferitelor culte existente, de obicei mai multe în aceeaşi localitate. Conform proiectului, aceste acte, cu valoare genealogică, istorică dar şi practică, păstrate acum unitar la Arhivele Naţionale, pe servicii judeţene şi localităţi componente, după actuala împărţire teritorială, ar urma să fie separate iarăşi pe culte şi distribuite structurilor de conducere ale cultelor (ortodoxe, greco-catolice,  romano-catolice, reformate, evanghelice etc.).”

- ”Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, şcolilor confesionale, instituţiilor de caritate etc. reprezintă o mare valoare istorică. Ele acoperă întregul teritoriu al ţării, cuprind întreaga societate şi adesea conțin informaţii mai vechi decât cele oferite de arhivele altor instituţii publice sau ale familiilor. Chiar luate în parte fiecare, arhivele marilor culte „istorice” depăşesc interesul îngust de grup şi au semnificaţie publică mult mai amplă, regională şi chiar naţională.”

FOTO 3: Dr. Ioan Lacatusu: ”au fost create acele conditii propice pentru pastrarea documentelor arhivistice în deplina siguranta, ferite de intemperii, de incendii, de furturi. (în arhivele judetene – n.a.)”

CASETA 2

                                                                  – A P E L -

OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !

”Federaţia Arhiviştilor din România (F.A.R.) protestează cu vehemenţă față de noua tentativă a Comisiei pentru Cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor de a deposeda Arhivele Naţionale de un fond istoric de valoare excepţională, creat de-a lungul veacurilor de instituţiile bisericeşti din ţara noastră. Printr-o procedură confuză – respingând iniţial proiectul de retrocedare a arhivelor bisericeşti, apoi promovându-l ca amendament în alt proiect, în aceeaşi şedinţă – Comisia a înaintat dezbaterii şi votului în plen de luni, 24 octombrie a.c., un proiect de modificare a Legii Arhivelor în regim de urgenţă, care aduce prejudicii incalculabile ştiinţei, culturii şi prestigiului statului român, precum şi unor interese private ale cetăţenilor. Proiectul declară abuzive acte legislative dinainte de 1989, pe baza cărora s-a constituit cel puţin 50% din fondul arhivistic naţional actual, transformă episcopiile în arhive cu documente istorice originale, iar Arhivele Naţionale în beneficiar de mâna  a doua, al unor copii după documentele restituite. Ceea ce urmează a fi predat de către Stat către Biserică sunt exclusiv documente istorice şi acte de stare civilă, ambele categorii nefiind necesare funcţionării cultelor şi care în acest moment sunt liber accesibile la Arhivele Naţionale. După căderea unui proiect similar în luna martie a.c., Comisia recidivează, ignorând din nou avizul negativ al Guvernului, al MAI şi al Arhivelor Naţionale în problema restituirii arhivelor istorice către culte, precum şi opiniile unanime, de asemenea negative, ale organizaţiilor profesionale ale arhiviştilor, ale unor personalităţi ale lumii academice şi universitare. Iniţiativa legislativă, calchiată după exemplul maghiar, ignoră evoluţia istorică diferită a instituţiilor statului român, experienţele majorităţii ţărilor europene, unde interesul ştiinţific şi cultural predomină în raport cu dreptul de proprietate în cazul bunurilor de patrimoniu cultural şi unde actele de secularizare începând cu secolul XVIII sunt şi azi în vigoare. Corpul profesional al arhiviştilor români solicită Camerei Deputaţilor să retrimită proiectul Comisiei de specialitate, cu recomandarea ca problemea restituirii arhivelor bisericeşti să fie supusă unei dezbateri publice ample, pe măsura implicaţiei sale asupra întregii societăţi, şi să ţină cont de opiniile specialiştilor în domeniu şi de interesul public general.

COMITETUL DIRECTOR  AL  F.A.R.”

FOTO 4: Prof. univ.dr. Cornel Sigmirean: ”Nu vad de ce s-ar opera cu criterii diferite în ceea ce priveste memoria istorica a bisericilor…Nu vad nicio justificare logica sau de alta natura.”

Popularity: 5% [?]

SECHELELE DIKTATULUI DE LA VIENA

 

Autor: Academia Dacoromână – Comunicat

În conferinţa sa de azi, Fundaţia Academia DacoRomână aminteşte că, la 30 august, s-au împlinit 71 de ani de la Diktatul de la Viena. Aşa-zisul „Arbitraj de la Viena“ este cunoscut în istoriografia română sub denumirea care-i dezvăluie adevărata sa esenţă: un odios diktat. Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut, astăzi, nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masă. Toate mass media au fost axate, zilele acestea, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“.

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se realizează un act de compromis; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor.

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit: România nu a formulat nici o cerere. Nici Ungaria nu a făcut-o, mai ales că ea intenţiona să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Singur Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de Hitler. Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führerul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic, Divide et impera! Documentele „arbitrajulului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajulului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei, din Sud va interveni militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est va invada U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României trimis să semneze „Arbitrajul“, când a văzut harta impusă prin Diktat, efectiv a leşinat!

Reamintim, Franţa capitulase deja, iar Anglia era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice. În acest context european dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich, România a fost nevoită să accepte Dictatul de la Viena. Dar nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase! A urmat căderea regimului carlist, iar generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

Dar este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la Carpaţi. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cît mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini! Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei – după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României circa 50 de divizii în poziţii ofensive! La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Răzbi Mondial prin atacarea Poloniei, după care Hitler a cucerit, prin blitzkrieg, toată Europa Centrală şi de Vest. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare a ţărilor din Est. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa de influenţă apropiată, iar în presa germană circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

După 1990, U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – sechelele conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind drepturile Ungariei asupra Transilvaniei, problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo 300 de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-a recunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor. După Diktatul de la Viena, aceeaşi Divizie Secuiască a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“ care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusă, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să plece în Ardeal, cu armament cu tot, pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor. Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului maghiarizat Boc 5, a ideilor Diktatului de la Viena nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni!

Români, amintiţi-vă de Diktatul de la Viena şi încercaţi să înlăturaţi aplicarea sechelelor acestuia!

 Senatul FUNDAŢIEI  ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA“

 Geo   STROE,                                                  Vasile I. ZĂRNESCU,

preşedinte fondator                                              secretar executiv

    

 Comunicat de presa nr. 224 din 30 august 2011, Bucuresti

____________________________________________________________________________________________

 

FUNDATIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERA” (F.A.D.R.T.D.C.) este rezultatul unificării prin absorbţie a FUNDAŢIEI TEMPUS, fondată de preşedintele fondator Geo Stroe (constituită la 23.11.1991 în Traian; dosar 751/PJ/1991 la Judecătoria sect.1), cu ACADEMIA DACOROMÂNĂ – A.D.R. (continuatoare şi legatară unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, fondat la 1.12.1991 şi a Cercului de studii DECENEU din anii `70, dosar nr. 34/PJ înregistrat la 24.01.1992 la Judecătoria Sect.1, prin sentinţa civilă nr. 49 din 31.01. 1992, reorganizată, ulterior, reorganizată în Academia Dacoromână la 9.05.1995; apoi, cu alte modificări în dosarul nr. 51/P.J./2003), pentru înfăptuirea Programului PROTEMDACOM-10 050 (2 050). Ca fundaţie, este  independentă de stat sau de partide politice, non-profit, are personalitate juridică de drept privat, de cercetare în domeniile  ştiinţei, culturii, artei şi  tehnicii, independentă în acţiunile ei. Ea se constituie ca o societate a oamenilor liberi, care au conştiinţă de dacoromâni şi deviza:  “A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!” A.D.R. este autonomă în cadrul F.A.D.R.T.D.C. cu deviza: “Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!” Scopul A.D.R. este cunoaşterea, cercetarea, crearea, stimularea, promovarea, apărarea şi eternizarea valorilor dacoromâneşti de pretutindeni, pe Terra noastră comună. Obiectivul strategic al A.D.R. este pregătirea spirituală a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane universale. Are cont CEC Bank S.A., Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod IBAN Cod IBAN R035CECEB60443RON0354455,  Cod fiscal nr. 4929150. Asociaţia culturală Ialomiţa -„ASCULTIALOMIŢA”-  este filiala independentă a F.A.D.R.T.D.C., cont  BCR S.A. Ialomiţa – Slobozia, cod fiscal nr.15162556, IBAN RO14RNCB3100000057540001

www.tempusdacoromania.ro; www. academiadacoromana.ro, www.partidulromanieieuropene.ro, geostroe@gmail.com

Popularity: 6% [?]

„Ţiganiada” maghiarilor şi… grijile „intelighenţiei” româneşti contemporane

Autor: prof. dr. Adrian Botez

…Aflăm, prin presa scrisă şi vizuală, că Ministrul Culturii Româneşti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamnă pe etnicii unguri, din România, să iasă în stradă – să „manifesteze” contra regionalizării în 8 „zone” (ale absurdului perfect şi distructiv de românie!!! – …dar aceasta/distrugerea, nu doar pentru şi nu în primul rând pentru maghiari…căci România, distrusă şi răstignită prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor… însă pe români, se vede treaba, nu-i mănâncă, încă, la… ”manifestaţie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem că nu vor ieşi în stradă ca să strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …că dacă, nici acum, urmaşii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fără îndurare!, Budapesta, 1939) nu-şi folosesc Garda Secuiasco-Maghiară, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi şi noapte de noapte, prin Vama Borş… 

…Oare maghiarii (cetăţeni români, cică!) ies să „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” şi… de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul să-i lipsească pe români de… orice drept (…foarte curând, până şi la limbă!), în Ţara lor, a Românilor! (Drept la care românii par a fi renunţat!)  – …şi pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel puţin moral, dar şi geografic, zic şi clamează ei, tot mai sfidător…!) România, la… piticul maghiar, băgat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – şi de fasciştii lui!

…Da-da, că ei, românii, n-au de ce să se răscoale şi să „manifesteze” (măcar cu oarece bolovani…!) – pentru că ei, românii, au „gătit” cu căpătarea drepturilor lor, în propria ţară… – …mai exact: cât au renunţat ei, de  bună-voie şi din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepădării de Demnitate şi de Căutare a Adevărului Hristic, drept: „creştinească”!), cât le-au fost „gătite”/isprăvite/”furluate” şi eludate toate drepturile, de către guvernanţi români trădători – … şi, de-acum, în România, au rămas, cu dreptul de a-şi cere drepturi… doar maghiarii!

…”Bravo lor, ruşine nouă!!!” – ai fi tentat a zice, la o primă „ocheadă”.

…Pentru că Preşedintele Românilor, dl Traian Băsescu, după spusa popii Tökes, este cel mai „de inimă” prieten al secuio-maghiarilor… – şi asta, pentru că, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Şi astă vitregire ”de tătic” li se trage românilor… tot de la „Ieşi afară/Javră ordinară!” – ….că Traianu-i Traian odată şi el nu uită, el nu iartă…! – ce mai, adevărat „Român” (înlocuitor al lui Neulander… Petre „Romanul”)!!!

…Dar şi pentru că valahilor le-au înţepenit minţile, gâtul şi şalele, de când se to-o-o-ot uită în gura… tăcerii şi răbdării. De când jinduiesc după slujba de „apă şi balie a lui Băsescu”, cel îmbăiat (deşi nebotezat!), în mulţimea (gregară) a prostiei lui Gură-Cască cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe muncă şi viaţă: preferă „muieţi-s posmagii”, decât să „muncească” şi să lupte, în stradă ori pe câmpul de bătaie, precum moşii lui, martiri şi eroi – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

…Deci, cu „janalăii” şi „baroreii” şi „slobozanii” în frunte, maghiaro-„ţiganii” (deveniţi la fel de groteşti, ei, cei de „stradă”, ca şi maneliştii noştri, cei de …”e-stradă”!) ies la paradă, dând lecţii de autentic maghiarism… în buricul României! Să-şi ceară drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „ţiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Ţepeş Vodă… – de a-şi face stat… în stat!!!), într-o Românie, în care românii au renunţat, supăraţi doar… „în imagine”…îîîhhîîî: adicătelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Dă-le-e-e-ee…cui le-o lua!”

Şi, iaca, se cam găsesc destui, care să vrea să ia/fure, din Grădina Maicii Domnului, Cea (acum!) Nepăzită de Arhangheli Grădină!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL… că toţi au fost (din 1990 şi până azi, în 2011!) la „puterea” hoţirii şi distrugerii barbare de Românie, cu UDMR-ul dimpreună!!!

…Să mai amintim, oare, că vecinii noştri iubiţi, ucrainienii, cărora le-am dat („Luaţi de ici, bre, de sufletul… bunicilor noştri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor… luaţi, vă rugăm frumos, chiar să nu ne refuzaţi… că tot se strică degeaba!”), cu mâna noastră („emilconstantinească” şi „adrianseverinească”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Muşatină! – vor acum şi treimea Moldovei de dincoace de Prut, ca s-o „în-sorească”, cu aia de dincolo de Prut („ca să nu se piardă de neamuri, deh!”) …sau că, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel puţin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parcă cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înţeles, a lor!)… sau că la Belgrad, de tare multă vreme, se strigă după cealaltă jumătate de Banat, cea românească, pentru ca să împlinească Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!!  – …la fel şi pe „sora” Oltenia…”de ce să n-o <<mărităm>>, peste Dunăre, cu Drina”?!

…Care va să zică, valahii stau şi se uită la televizor cum, în România, maghiarii ies să-şi ceară dreptul… la ce?! La „Ţara Secuilor”! La coridorul  de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mureş-Sălaj-Bihor… cu staţia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mureş/România, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: “ <<Să fie Ardealul CUM A FOST şi naţiunea ungară CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestările de marcare a Revoluţiei de la 1848-1849, organizate, marţi, de Partidul Civic Maghiar (PCM) şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), la Târgu Mureş”, relatează Agerpres.

…Bravos, naţiune română… deznaţionalizată! Priviţi, români „verzi ca balega de gâscă”, la marşul glorios al „tandalerilor” şi „parpanghelilor” gingaşi, urmaşi ai „celei mai nobile rase”… cea a hunilor lui Attila – pentru a vă înlocui la Masa Drepturilor Româneşti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai suferă nici măcar să se asemene culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: deşi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revoluţionar-fascistoid, şi-l vor re-arbora, numai când va avea totul schimbat, faţă de cel al României, „tovarăşă şi pretenă”: „alb, pe margini cu triunghiuri roşii, albe şi verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am şi mutilat, cu o inconştienţă grotescă şi sinistră, în acelaşi timp…: l-am găurit, exact în dreptul „găurii” de autoritate statală românească de azi: în mijloc, exact acolo unde UDMR-ul şi Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes şi al lui Băsescu-naşul „partinic” – deci, partid egal „aparţinătoriu”, popii şi preşedintelui României, întru vină şi trădare de Românie!) „desenează”, azi, începutul visului lor de secesiune (faţă de România) a Ardealului Sfânt… urmând, într-o logică hunico-attiliană, alipirea forţată la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închişi a trădare mişelnică, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senină şi criminală, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Şi-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic şi ce fac, „pentru binele şi prosperitatea României”?! Păi, cam tot aşa fac… vorbesc! (Dacă o fac şi pe asta, de frică să nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, şi el academician, deh!): „Caţavencu: După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! Pristanda: -  Curat constituţional! Muzica! Muzica!”

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNĂ!  – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea şi se zbate, oare?! Păi, nu prea zice nimic, ba şi doarme de rupe, şi nu se zbate nici în somn, măcar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, că Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt şi Sfâşiere din Trupul Basarabo-Muşatinilor – … „este o necesitate naţională”!), acum a „schimbat macazul”, şi, cu clătinări din cap de babă cu dureri de dinţi, o face pe Pytia, slobozind, odată cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsă Maghiară!

…Din păcate, spusele lui de proroc întârziat acoperă un adevăr cumplit: s-a reuşit, prin ţesături diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânăr, din generaţia nouă, să nu mai aibă sentimentul de apartenenţă la un Dumnezeu-Hristos şi la un Neam, simţământul că s-a născut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav şi mai vechi, pe Pământ, decât toate celelalte, şi cu o Misiune Terestră Minunată!), aflat între nişte graniţe sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slăbiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri şi de Sfinţi… şi cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Dacă ar vedea, aceşti tineri, pe geamul de la bucătărie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, nişte tancuri, ceva… – ei nu că n-ar întreba măcar ale cui sunt şi cu ce drept trec pe-acolo (şi ce misiune ar avea ei, ei cei locuitori în acea casă, faţă de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de moşi şi strămoşi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (plăcându-le motorul „tare”!)… – … chit că, apoi, ar trebui să tragă, cu tunul de pe turelă, în casa lor de la bunici şi în carnea părinţilor şi fraţilor lor, de-o carne şi-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboţi numai buni de făcut sclavi, pe plantaţiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât să lucrăm pentru ei… iar de ne-om înghesui prea mulţi, ne vor învrăjbi (ca să nu cheltuiască, tot ei, muniţie ori cânepă de ştreang!), până ne vom măcelări noi între noi, de-om ajunge la un număr „raţional şi convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…două!!!

…Am devenit şi încă vom mai deveni o lume corcită straşnic, iar corceala „preste fire şi preste orice hotar de înţelepciune şi chibzuinţă” produce întunecarea Duhului şi slăbirea, până la uitare, a cugetului şi a instinctelor celor dumnezeieşti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, dacă tot eşti la o zvârlitură de băţ de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, bătrân istoric al neamului românilor şi din neam de bătrâni istorici ai neamului românilor! – de ce nu iei… băţul cu care ţi-ai măsurat „distanţa”, şi să-l altoieşti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „băuturile alcoolice”!), ranchiunos, hidos ca dracul… şi trădător (…deşi e greu ca Braunovici să-i trădeze pe Ion şi pe Gheorghe… – …măcar sperjur şi blasfemiator tot este, că a jurat pe biblie şi pe constituţie, egal!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucureşti, care sunteţi la doi coţi de el, de Traian şi de „ceata lui Piţigoi” pedelistă, de ce nu-i alungaţi cu pietre, din Ţara Românilor (nu „Ţara Secuilor”…logic, dacă asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmaşi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – să se instituie într-o ţară… şi, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toţi aceşti nemernici care, în vremuri normale şi de către un popor cu fond moral normal, ar fi spânzuraţi de crăcile primului copac mai zdravăn, mai de „Doamne,-ajută”?!

…De ce?! Pentru că românii nu mai au lideri morali, pentru că liderii morali (cum erau ei înţeleşi în veacurile trecute: oameni de ispravă şi gospodari, curaţi la suflet şi chibzuiţi la cuget şi faptă – dar năpraznici, în faţa nedreptului şi a umilinţei nemeritate!) au fost lăsaţi, sau…”ajutaţi” (precum Virgil Sahleanu, de la Tepro-Iaşi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hoţ şi escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -”Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocoţat”, prin privatizările banditeşti pe 1 LEU!!! – …pe care le-a început Neulander şi le continuă familia Băsescu-Braunovici!!!) să moară, rând pe rând… iar în locul lor, televiziunile cele parşive au fabricat lideri de mucava, plini, în guşă, de veninul cel negru al TRĂDĂRII!!!

…Uitaţi-vă, spre exemplu, nu doar la Academia Română (condusă de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalităţii -  poltron şi fricos şi de umbra lui, care se încălzeşte la proriile-i flatulaţii – Ionel Haiduc!), ci şi la U.S.R.! Scriitorii (cu excepţia câtorva sute… – în majoritatea lor, cică peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exasperează, prin „gonflarea” ei!) au devenit nişte negustori slinoşi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cărtărescu vorbeşte cu aceeaşi limbă pe care-o învârt, între dinţii lor ascuţiţi, „pleziriştii” de Liiceanu şi Pleşu (care-şi făceau, până mai ieri, un promo elegant şi sforăitor şi „căscăcios”, chiar pe TVR-1, sâmbăta, „la oră de vârf”, între orele 18-19!!!), şi toţi trei vorbesc, în esenţă, ca Patapieviceanul cel Viteaz… ”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastikă!… sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – şi toţi „seniorii” sunt „armonizaţi” la vorbă şi la ne-idee cu „juniorul-junele” Petre Fluieraşu… Flueraşu e la fel de coprologic precum Mihail Gălăţanu…, şi nu vrea niciunul (Niciunul, măcar, din liota asta de netrebnici şi păcălici greţoşi!) gloria ideilor, ci…vor, toţi, cu foame de boa constrictor şi anaconde, să-şi vândă, pe bani mulţi, cât mai multe cărţi, cât mai multor fraieri – …acum, şi cât mai degrabă să fie „acum”-ul!!!

„Posteritatea este… posteriorul”, meditează şi grăieşte, cu fruntea-i încreţită, rău de tot, Înţelepciunea sa Gângavă, „canonizatul” (de către „Preafericitul” N. Manolescu!) – dl Mircea Cărtărescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel puţin, foarte apropiat de onestitate, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibilă, în aceste vremi… – …cel puţin aşa-l „pipăi” eu, după expresie şi scris…) vrea să strige (şi chiar strigă!) că „Împăratul e gol!” (adică, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-şi conduce „turma valahă”… de la Paris, pe multe miliarde pe lună, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigăcios” se alege cu „ştreangul de mătase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-şef de filială U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Văcărescu! Să-şi dea demisia adrian suciu, că i-a făcut de râs pe hoţi, zicându-le hoţilor – chiar…hoţi – şi impostorilor – chiar… impostori, şi şuşaneliştilor – chiar şuşanelişti!!!  Adică, a numit Adevărul, cu Numele Lui cel Adevărat/”Necosmetizat”.

„Păi, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ţi-am şi dat  premii pentru Poezie, ca tu să nu ştii să ne acoperi, princiar, hoţia şi impostura şi şuşanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, dă-ţi, repejor, demisia, că nu ştii decât să vorbeşti pe şleau! Or, noi avem nevoie de adevăraţi artişti, care să-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!”

…Iată ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-şef al Reţelei literare online (Gelu Vlaşin) s-a dezis urgent şi tăios, ca Iuda de Hristos:

„Fariseul Manolescu şi sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria,  în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut, în amîndouă regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!

Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, câtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică, încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii,  în dauna oricărei evoluţii a literaturii române, încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură, cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabală a mediocrilor, de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală, la adresa acestuia-  şi permite o carieră literară internaţională, cu voie de la oficialităţile literaturii romane, doar unor mediocrităţi, care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române, ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie, majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment -  e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.

Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.

Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare, decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil, încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc,  deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!

            Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 – a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate,  încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reţeaua literară, 14 iunie, 2011

…Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeşte “ştreangul de mătase”, sub următoarea formă, subtil-parşivă, neo-fanariotă:

“Domnule Adrian Suciu, am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

…şi mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, să “posede” şi răspuns demn şi inteligent, în faţa călăilor săi improvizaţi şi…improvizatori:

“Dle. Ioan Radu Văcărescu,

Nu am motive să-mi dau  demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonului d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” –  Reţeaua literară, 16 iunie , 2011.

***

…Mda. Unii ar zice că “am picat în plasa fleacurilor şi bârfelor”. Eu vă zic aşa: câtă vreme românii din România nu vor avea suflete arzătoare şi cugete drepte şi mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adică, nimic!!! – …sfârtecări umilitoare, de steag şi de mândrie şi de teritorii geografice.

…căci ţara cea sfântă vine după oamenii cei sfinţi şi de nădejde şi mândri şi de ispravă (…iar nu invers!!!) – iar oamenilor nemernici şi “fără şira spinării dreaptă” -  le fuge până şi pământul cât îl au ei sub picioare!!!

…Şi avem, mai avem, oare, oameni sfinţi?!

Avem, dar noi nu ne uităm în direcţia în care trebuie şi nu facem ce se cuvine: în loc să privim (ori să “tragem cu ochiul”, mereu şi numai!) la ecrane mincinoase şi paralizante de personalitate şi de dumnezeire – să ardem înspre mânăstirile şi chinoviile şi sihăstriile ortodoxiei!!!

Iar spre învăţătură, să nu ne luăm după cuvântul cel fals al iudelor “intelighenţiei” româneşti contemporan-trădătoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncălzesc prin posteriorul… băsesc?!), ci după graiul de flacără al Sfinţilor Părinţi şi Martiri!!!

…Nu să ne ghiontim la pomană, înlăturând pe fraţii noştri, cel puţin la fel de flămânzi şi lipsiţi, ca şi noi… -  şi să tratăm Sfintele Sărbători ori Sfintele Moaşte ca pe-un circ şi ca pe-o crâşmă ori ca pe-o zalhana a mieilor! – …ci s-ar cuveni ca noi să ardem întru duhul lui Hristos-mântuitorul lumii!!!

…Deci, şi Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocăi ca Dismas, fie şi în ultima clipită de viaţă/vreme/istorie!)…şi iertătorul tâmpeniilor şi lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

Popularity: 7% [?]

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL  DECISIV CĂTRE DESFIINŢAREA EI?!

 Autor: Magdalena ALBU

„În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.” Mihai EMINESCU

Dacă secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor naţionale pe continentul european, atunci putem spune că sfârşitul mileniului XX şi începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristică reprezintă timpul sfărâmării acestora si constituirea unei entităţi suprastatale cu iz imperial, unde aşa-zisa ordine mondială de fapt şi de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face şi desface în scurta vreme a existenţei ei finite iţele unei lumi pe care şi-o închipuie aidoma unei jucării de plastic aflată în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimbă cu din ce în ce mai mare repeziciune, iată, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenţi umani de moment, care uită în fiece clipă, din păcate, că, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca nişte simple entităţi muritoare din necuprinsul şir de generaţii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud şi vândut, care ucid, cu sânge rece şi deplin conştienţi, Viaţa.

 

Lumea nu îşi dă seama că a părăsit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu paşi siguri într-o alta, mai înrobitoare, aşezată sub auspiciile unei libertăţi aparente. Satana dezlănţuită a morbului urii îşi face numărul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor să distingă Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamănă vânt şi nu culege decât furtună.

Când soldaţii Armatei Române s-au dus să salveze în cel de-al doilea război mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupaţie fascistă (am mai scris acest lucru de curând!), populaţia maghiară nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apă fiartă în cap de la etajul caselor pe lângă care aceştia treceau. În momentele acelea cumplite şi umilitoare însă, aceşti români nu se gândeau la faptul că ţara lor este una de mâna a doua şi că va dispărea într-o bună zi cu totul de pe harta Europei ca stat naţional, unitar şi independent, devenind o adunătură de zone oarecare stabilite în raport de directă proporţionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale şi a alianţelor vremelnice dintre acestea. Nici vorbă.

Când mestecau printre dinţi praful pustei panonice ori când erau încovoiaţi de frigul din munţii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii şi pline de păduchi erau strânse de pe coclaurile ruseşti şi duse în lagărele de concentrare ale Siberiei îngheţate pentru igienizare, hrană, tratament şi, în final, pentru muncă în minele de cărbuni ori în pădure, aceloraşi soldaţi ai Armatei Române – foarte puţini rămaşi astăzi în viaţă ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: să-şi mai vadă o dată Ţara (nu regiunea) şi pe cei lăsaţi să-i aştepte acasă cu inima îndoită de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre aceşti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balanţei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea că se va întoarce acasă într-o ţară second hand, sfârtecată cu totul şi cu totul nejustificat într-un număr fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasă, în ţara lor – România.

Ceea ce se întâmplă azi, după mai bine de şase decenii de la finele celui de-al doilea Război Mondial – război care a înghiţit în măruntaiele sale criminale un număr impresionant de vieţi omeneşti -, este un fapt conjunctural de o matematică a gândirii înfiorător de tulburătoare. Diversele motivaţii politicianiste de tot soiul, care nu ţin cont sub nicio formă de părerea poporului român, anulează, de fapt, istoria anterioară a acestuia, călcând în picioare cu mârşăvie, iresponsabilitate şi raţionalitate demonică jertfa de sine a sutelor şi sutelor de mii de victime sacrificate programat de către călăii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnătate: este vorba de destrămarea treptată a statului român şi a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Şi o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscută în domeniul istoriei, nu poate decât să dea de gândit profund tuturor factorilor decidenţi din patria aceasta (încă îi putem spune aşa – Patrie) şi poporului însuşi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iată, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident că praful şi pulberea istoriei se vor împrăştia năvalnic peste numele acelora care-şi vor aşeza, la ordin şi cu rânjet diabolic, semnătura pe certificatul de deces al României. Pentru că, a-ţi vinde esenţa pură a ceea ce te defineşte pe tine ca neam în numele unor interese mărunte de moment, înseamnă, nimic altceva decât crimă. Iar acest fapt este condamnat, după cum se ştie, de toate religiile pământului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisă de către Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urmă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.”, cu siguranţă că nu putea previziona nicidecum permutările de borne topografice cu caracter deznaţionalizant ce au loc în prezent. Iar dacă se va adeveri că algoritmul de desfiinţare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, după părerea mea, ca statuia maiestuoasă a lui Nicolae Ceauşescu să fie înălţată cât mai curând în capitala sa, Bucureşti (nu Budapesta), fiindcă simplul cizmar ajuns preşedinte avea multă demnitate în momente cheie ale propriului său mandat. O parte din arhitectura timpului ceauşist arăta cam aşa: erau dărâmate anumite biserici, dar ţara avea graniţe fixe şi era lipsită complet de datorii în momentul morţii fostului preşedinte. Schiţa momentului actual are următorul facies însă: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor şi tendinţele vădite de destrămare a ei întrec orice închipuire.

Să fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv către desfiintarea sa?!  Dacă da, atunci în mod cert că peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de păduchi, de lagăre şi de frig ’40 ori peste cele ale mulţilor poporeni nevinovaţi ucişi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de ştreang înălţat la cer de curând de cetăţeanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” păpuşii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identităţii poporului român) se va îndrepta ameninţător înspre însăşi beregata României reale ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constituţia sa: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Dacă nu, înseamnă că domnul academician Giurescu greşeşte, ceea ce îmi este cu neputinţă a crede, căci între profesorul Dinu Giurescu şi actualii guvernanţi diferenţa de calitate nu poate fi cuantificabilă în vreo unitate de măsură încadrabilă actualmente în SI (sistemul internaţional de unităţi de măsură).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011

Popularity: 6% [?]

Ziua Z, ora H plus 17 minute

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Într-o anume parte a mass-media – adică cea neplecată slugarnic Cotroceniului – despre premierul Emil Boc s-a spus, nu o dată, că minte. Cuvântul este dur pentru această postură guvernamentală, plus că eu nu cred că minte. Papagalul e străin de minciună. Emil Boc se situează deasupra vreunei conștiențe a stării de a minți… Pe de altă parte, dacă nu ar avea o mișcare expresivă a buzelor, ai putea spune că poate fi asemănat cu un ventriloc, în sensul că vocea lui pornește din abdomen; creierul său e de mult timp în odihnă, dar, compensativ, are timpanul extrem de sensibil, de unde cuvântul șefului suprem coboară, fără efort, pe limbă.

Premierul a declarat, cu niște săptămâni în urmă (cred că și curcile l-au râs), că țara noastră scapă de pacostea recesiunii la sfârșit de martie, altfel spus, în ziua Z, ora H, plus 17 minute. Ceea ce înseamnă, peste noapte, ziua de 1 aprilie, care e, precum se știe, în tradiția românească, ziua păcălelilor. Desigur, majoritatea absolută a acestui popor năpăstuit nu se mai lasă păcălită de automatismele verbale ale primului-ministru și a camarilei sale. Doar că oamenii se simt ofensați pentru încercarea guvernanților de a-i prosti.

Haideți s-o luăm, băbește, pe segmente de înțeles ale cuvântului „recesiune”:

- Ea este o fază a ciclului economic, constând în scăderea producției. Am ajuns cumva pe o treaptă a căderii unde ne-am oprit și din ziua Z sunt semne că urcăm? Cine simte asta? Mahalagii? Tăranii? Pensionarii? Bugetarii de toate categoriile profesionale? Hait!

- Recesiunea înseamnă, deopotrivă, diminuarea produsului intern brut. Ei bine, s-a terminat cu diminuarea, hotărăsc cacialmiștii de pe malul Dâmboviței, după ce au tras niște șprițuri în compania marelui șef.

- Recesiunea a însemnat reducerea investițiilor. Da? Deci, de la 1 aprilie, la ora H și 17 minute investitorii (neglijați, amânați, ofensați), din țară și de peste hotare vor da buzna cu oferte, asta chiar și numai pentru a sprijini afirmația lui Emil Boc cum că recesiunea s-a volatilizat.

- Afacerile comerciale nu vor mai fi restrânse, vor înota între flori. Adică s-a gândit (și demarează) realizarea unui echilibru armonios între export și import. Hait! Deunăzi mâncam pere de Argentina și mazăre de Ungaria. Când va fi altfel?

- Recesiunea este evidentă, de asemenea, prin creșterea șomajului. Începem să-l diminuăm de la „și 17 minute”, glăsuiesc mușchii lui Emil Boc, în timp ce se anunță închiderea câtorva fabrici și firme, ceea ce va însemna vreo 10.000 de oameni trecuți în șomaj.

Prin urmare, Emil Boc nu minte. Când cineva nu știe ce vorbește cum să-l consideri mincinos? Dar cum să-l consideri? E un șir întreg de atribute, însă e unul atotcuprinzător: incalificabil.

Popularity: 4% [?]

15 MARTIE 1848 ŞI ROMÂNII ARDELENI

 

Autor: Dr. Dr. Gelu Neamţu

 

Mesajul lui 15 Martie 1848 pare a fi: „lanţuri pentru români!”

 

Mereu mi-am pus întrebarea ce a însemnat cu adevărat 15 Martie 1848 pentru românii din Transilvania, deoarece istoriografia maghiară şi aceea impusă de Mihail Roller la noi în perioada stalinistă au făcut din această zi un mit.În fapt, momentul 15 Martie a fost expresia împletirii unor idei liberale cu idei conservatoare-naţionaliste cultivate cu mult înainte de 1848 şi care atunci au atins apogeul. Programul revoluţiei ungare elaborat în 15 Martie 1848 conţinea 12 puncte, dintre care 11 se regăseau şi în programul revoluţiei românilor din Transilvania, formulat în 15 Mai 1848 la Blaj.Al 12-lea punct prevedea uniunea Transilvaniei la Ungaria adică anexarea unui teritoriu care nu făcea parte din Ungaria şi care a şi constituit germenele unui război civil nimicitor.Uniunea forţată avea drept scop să salveze dominaţia etnică a aristocraţiei maghiare din Transilvania care se găsea într-o netă inferioritate numerică faţă de români. De altfel, Kossuth Lajos conştient de inimenta prăbuşire a feudalismului, prevestea (încă din 16 august 1846) că „Dacă miile de nobili şi-ar pierde averea, iar naţionalitatea lor s-ar reduce, cea mai mare parte a milioanelor care i-ar ocupa locul, nu va mai fi maghiară”1.Se impunea deci intensificarea deznaţionalizării celorlalte etnii şi concomitent intensificarea naţionalismului maghiar atât în Ungaria cât şi în Transilvania. 

Veştile despre izbucnirea de la 15 Martie ajung în Transilvania cam în 6-7 zile. La Cluj, o primă manifestaţie are loc în 21 martie când studenţii maghiari demonstrează cu 12 steaguri roşu-alb-verde pentru a-şi sublinia adeziunea la cele 12 puncte de la Pesta. De atunci încolo, culorile roşu-alb-verde s-au identificat în aşa măsură cu uniunea încât maghiarii şi românii de o potrivă le-au şi numit: „simbolul uniunii”.Exaltarea naţionalistă din oraşele maghiare şi secuieşti nu cunoaşte margini: se fac demonstraţii zgomotoase sub lozinca: „uniune sau moarte!”De cele mai multe ori aceste demonstraţii iau forme şovine; demonstranţii nesocotesc sentimentele naţionale ale românilor şi saşilor, forţând pe români şi pe saşi să-şi pună cocarde maghiare care simbolizau uniunea2.În timpul războiului civil, secuii executau pe loc orice persoană care nu purta cocarda simbolică „roşu-alb-verde”, considerând că respectivul se opunea uniunii3.

Realitatea demonstrată de documente arăta însă că 70 % din populaţia Transilvaniei se opunea la uniunea care la urma urmelor era un act de trădare izvorât din frica de adăvărata democraţie care se prăvălea ca un ţunami peste grofii şi baronii feudali ce încălcau de secole orice drept omenesc al iobagilor.Un exemplu relevant de cum înţelegeau autorităţile principiul democratic al libertăţii presei este scrisoarea guvernatorului Teleki care la 23 martie 1848 îi scria cancelarului Jósika: „Unii tineri nechibzuiţi au vociferat pentru libertatea presei dar după ce le-am explicat celor cu mai multă judecată că cenzura nu se poate desfiinţa, din cauza presei române şi germane, chiar în interesul maghiarilor, tinerii s-au liniştit”4.

Aristocraţia şi autorităţile maghiare intuind că uniunea va fi o nucă prea tare pentru ea, încearcă să lege desfiinţarea iobăgiei, de acceptarea uniunii.Reacţia nu s-a dovedit a fi cea scontată de autorităţi. Au fost sate care au refuzat desfiinţarea iobăgiei dacă ea este legată de uniunea Transilvaniei la Ungaria.Refuzul de a mai presta robota începe în fapt imediat după Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 Mai 1848 şi în popor se consideră că iobăgia a fost desfiinţată de către împărat, de către Simion Bărnuţiu şi de către episcopul Andrei Şaguna.

Deşi oficial iobăgia a fost desfiinţată în 18 iunie 1848 de „Dumineca Sfintei Treimi”, dată fixată de către dietă, românii n-au vrut să accepte ideea că evenimentul s-a produs din mila domnilor, ci pentru că în epoca modernă deschisă de revoluţie, aceştia nu o mai puteau menţine, sau cum spunea poporul „i s-a plinit timpul!”, „i-a venit vremea”.Şedinţa dietei de la Cluj în care s-a proclamat formal desfiinţarea iobăgiei (6/18 iunie 1848), este descrisă extrem de plastic şi sugestiv de către un martor ocular (Ioan Oros alias Rusu).

Iată cum o prezintă acesta: Cu o voce metalică tunătoare aproape, Wesselény Miklós îşi rosteşte discursul. După terminarea discursului, îşi aminteşte Oros, corpul dietal şi publicul «numai printr-o strigare năduşită şi scurtă, aşa zicând printr-o mârâitură de „să trăiască” (ejen) au dat expresiune bucuriei sale silite. Wesselényi s-a iritat şi le-a zis că la cuvintele de ştergere a robotelor şi dijmelor a crezut că o să-i crape urechile de strigătele de „să trăiască” pe care le va auzi; însă cu părere de rău a observat că aceea numai printr-o mârâitură lină („lossu morai altal”) aţi exprimat-o, din care trebuie să conchid că şi în viitor aţi voi a susţine robotele”5.

Multe sepranţe sincere s-au legat de 15 Martie 1848, mulţi români erau edcaţi la şcoli maghiare şi în spirit maghiar şi credeau dacă nu în „Primăvara popoarelor” cel puţin în „spiritul timpului” Masa mare a românilor ardeleni a îmbrăţişat însă drumul arătat de Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, drumul propriei revoluţii şi al egalităţii reale între fostul stăpân şi fostul iobag. Dar trebuie înţeles şi momentul istoric. Nu se putea trabsforma dintr-o dată mentalitatea unui stăpân de iobagi obişnuit să domine, într-o mentalitate de simplu cetăţean.

Punctul 12 (uniunea), mentalitatea de stăpân şi şovinismul exacerbat au influenţat şi au grăbit izbucnirea războiului civil din Transilvania. Blestemul acestui război civil s-a concretizat în circa 40.000 de morţi (cifra e în curs de cercetare), în sute de sate devastate şi incendiate.Ca expresie a intoleranţei religioase faţă de români au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe şi 30 de biserici greco-catolice (şi 12 biserici greco-catolice arse parţial). Biserici ortodoxe jefuite în întregime 319, iar biserici greco-catolice 396.Deci rase de pe suprafaţa pământului 71 de biserici româneşti, numai pentru că erau româneşti şi complet jefuite 715 biserici româneşti, numai pentru că erau româneşti6.

Nu e de mirare că un jude primar, Buci Mihái intrând cu pipa aprinsă în biserica din Hunedoara, în 11 aprilie 1849, spărgând şi stricând totul în jur, printre sudalme, zicea că „Dumnezeul românilor o murit”7.

În 25 martie 1848 când ştirea despre evenimentele de la Pesta ajunge şi la Târgu Mureş, cancelistul român Samoil Poruţiu se adresează colegilor săi maghiari: „Fraţilor, pentru ce pretindeţi că toate sunt numai ungureşti? Haid’ să zicem şi să jurăm pe Dumnezeul popoarelor! Aceste puţine cuvinte au fost respinse cu dispreţ şi zgomot teribil”8.Cele două documente (cu Buci şi Samoil Poruţiu) nu sunt întâmplătoare; la 1848 dar şi mai târziu, Dumnezeu era perceput de maghiari ca fiind exclusiv „Dumnezeul mare al ungurilor”.

Iată cum consemnează aceasta un document inedit până azi şi emis după un an de la 15 Martie 1848. Documentul ordonă sărbătorirea zilei de 15 Martie 1849 şi bisericilor ortodoxe şi greco-catolice (un fel de „dragoste cu de-a sila”).Reproducem documentul care poate fi grăitor nu numai pentru etnia lui Dumnezeu ci şi pentru calrificarea etniei libertăţii care s-a câştigat la 15 Martie 1848.

Este ordinul comisiei militare din Târgu Mureş către consiliul oraşului Târgu Mureş pentru a sărbători ziua de 15 Martie (documentul este din 12 martie 1849).

Către consiliul oraşului liber regesc Târgu Mureş

15 Martie 1848, ziua de naştere a libertăţii ungureşti [sb.n.] e însemnată fiindcă a acordat drepturi umane milioanelor şi a scos în evidenţă o naţiune, care s-a impus de atunci în atenţia Europei. A făcut să răsară un semizeu [e vorba de Kossuth Lajos – n.ns.], care punând stăpânire pe mâna dreaptă şi prin aceasta pe puterea naţiunii, a fost în stare să apere timp de un an fătul libertăţii şi să păstreze naţiunea în puterea ei plină de curaj şi în neistovită pregătire. Ziua aceasta a creiat patrioţi, care în curând s-au prefăcut ca prin farmec în washingtoni maghiari şi au devenit în războiul pentru libertate distrugători de oşti.

Un an s-a strecurat şi această naţiune trăieşte încă şi va mai trăi, căci are un dumnezeu, care a dăruit sălaş străbunilor săi, care a susţinut-o timp de un mileniu în mijlocul milioanelor de bătălii, care i-a restituit libertatea jefuită şi care nici anul trecut n-a lăsat-o să se scufunde în potopul plin de intrigi al pismei. Către această fiinţă cerească, către dumnezeul mare al ungurilor [sb.ns.] trebuie să se îndrepte la apropiatul 15 martie cererea şi rugăciunea de mulţumire, implorând ajutorul său pentru fericirea naţiunii. Aceasta urmează să se aranjeze de către consiliu prin intermediul preoţilor respectivi. Se dispune totodată ca oraşul să fie luminat în acea zi seara, iar ducheanurile să se închidă.Din şedinţa comisiei de ocârmuire militară din Târgu Mureş, la 12 martie 1849.conte Lazar Dionisie, locot. colonel9 

Şi ca să încheiem cu această ciudăţenie pentru noi românii să vedem ce spune marele ziarist slovac Gustav Augustini la sfârşitul secolului al XIX-lea (1899). Într-un articol intitulat „Ura naţională”10 Gustav Augustini arată că pentru un popor creştin este o adevărată „aberaţie” a avea „Dumnezeu naţional” – adică un „Dumnezeu al maghiarilor” („a magyarok Istene”). Făcând o incursiune în psihologie, Gustav Augustini se întreabă dacă nu cumva în acest fenomen al Dumnezeului naţional se găseşte explicaţia pentru „ura naţională?”

Ura, dispreţul pentru alte popoare, şovinismul, indiferent ce susţine istoriografia naţională maghiară, s-a manifestat din plin în războiul civil.Am putea da numeroase exemple, dar nu e locul aici. Vom menţiona doar 2-3 mai grăitoare şi mai puţin cunoscute.

Unul ni s-a părut extrem de eclatant, acela al execuţiilor de la Uioara, când 150 de români au fost împuşcaţi. După fuecare împuşcătură, românului mort i se striga: „No, acuma cântă Deşteaptă-te române!”11 (Acest cântec naţional era deja cântat peste tot în Transilvania începând cu vara anului 1848).Un alt exemplu zguduitor care denotă şi el dispreţ pentru „dreptul ginţilor”, este executarea prizonierilor de război români. Reiterăm: cazurile au fost numeroase. Aici îl dăm doar pe cel din Iernut.Bethlen János junior, comisarul gubernial al scaunului Mureş sesizează pe comandantul trupelor militare că în 28 octombrie 1848, la Iernut au fost spânzuraţi 23 de români prizonieri de război (fără aprobarea unui consiliu militar)12.

Comisarul atrage atenţia că astfel de practici „ar putea degenera într-un război de exterminare etnică”. Din păcate din octombrie 1848 şi până în 13 august 1849 războiul acesta a şi devenit un război de exterminare etnică (sau, dacă vreţi, un război pentru „libertatea ungurească”).

În acest sens am mai putea menţiona două momente semnificative. Sunt destul de bine cunoscute luptele din Munţii Apuseni şi mai ales tratativele lui Ioan Dragoş, ca şi atacul mişelesc al maiorului Emeric Hatvani. Silviu Dragomir n-a avut voie să spună direct cine s-a făcut vinovat de respectivul atac al lui Hatvani chiar în timpul tratativelor de pace cu românii, dar printre rânduri o face destul de lămurit: „Dragoş – scrie S. Dragomir – îl conjurase (pe Kossuth) să-i publice ultima scrisoare, în caz că desfăşurarea acţiunii i-ar fi fatală” [...] „Kossuth însă nu s-a socotit dator a servi dreptate crainicului păcii nici chiar dincolo de mormânt…” Şi S. Dragomir încheie cu o concluzie surprinzătoare din care reiese că I. Dragoş a fost pur şi simplu o victimă: „Nu încape nici o îndoială că deputatul român era sincer hotărât să servească interesele politicii de împăcare chiar cu jertfa vieţii, dar a căzut înfrânt datorită dublului joc al lui Kossuth”13 (sb.n. G.N.).

Dublul joc al lui Kossuth în această tragedie este confirmat mai nou, pe bază de documente de arhivă şi de o sursă care până acum nu a intrat în circuitul istoriografic. Este vorba de memoriile generalului Henryk Dembinski, care l-a cunoscut bine pe Kossuth şi, care în memoriile sale, i-a analizat cu obiectivitate calităţile şi defectele. Referindu-se la tratativele de pace româno-maghiare, Dembinski consemenază: „Puţina francheţe a caracterului său îl înfăţişează ca în acest caz, în care el s-a făcut vinovat de un act de reacredinţă din cele mai nedemne, când, în dispreţul deplinelor puteri date deputatului Dragoş pentru a trata cu românii din Transilvania, el autoriza pe foarte faimosul Hatvany să atace fără veste pe aceiaşi români care, văzându-se trădaţi, masacrară pe propriul lor compatriot Dragoş, crezându-l în mod necesar un complice al lui Kossuth şi Hatvany, şi puseră pe acesta din urmă pe fugă, exterminând detaşamentul care-i fusese încredinţat de Kossuth pentru această josnică întrebuinţare, încredinţat numai pentru că Hatvany, un veritabil şarlatan, l-a asigurat că românii cu uşurinţă, puteau fi supuşi. Astfel deci, nici o consideraţie, lipsă de loialitate, de calm pentru viitorul ţării, pentru a termina cu prietenie discuţiile cu o parte notabilă a populaţiei”14.

Celălalt moment a fost ordinul lui Kossuth către generalul Josef Bem de a lua ostateci pe principalii conducători ai „răzvrătirii săseşti”, care vor trebui „neîntârziat condamnaţi la moarte”, precum şi ordinul de a rade de pe suprafaţa pământului oraşul Sibiu. Bem nu a executat cele două ordine, ba mai mult, i-ar fi declarat colonelului Kiss: „Am cucerit un oraş şi vreau să stăpânesc un oraş, nu un morman de cenuşă şi dărâmături”15.

În închisoarea Primăriei de la Cluj, remarcabilul scriitor Alecu Russo a petrecut ceva timp şi înafară de a redacta memorii către autorităţi şi scrisori către prieteni, a redactat şi o serie de cugetări, mai toate în legătură cu revoluţia ungară, dar şi cu „semizeul” din fruntea ei (desigur, fără să declare acest lucru pentru că în acel caz n-ar mai fi ieşit de acolo).

Iată câteva cugetări extrem de semnificative:

• „Oamenii libertăţii sunt pentru respectul şi neviolabilutatea omului; falşii patrioţi sunt pentru măsurile de sânge, de inchizişie, de turburare („turbare”).
• „Zelul degeneră în patimă şi patima în nedreptate. Judecătorii extra-ordinari, tribunalele excepţionale, puterile discreţionare, etc. nu fundează libertatea, ci terorismul”. [În această cugetare este evident că se referă la „tribunalele de sânge” din Transilvania].
• „Terorismul naşte despotismul în numele libertăţii! Despotismul naşte o suferinţă surdă ce deschide în inimi izvoare nesecate de ură şi de răzbunare”16.

Recapitulând şi concentrând tema dezbătută trebuie să constatăm că pentru români 15 Martie 1848 a însemnat un pas spre a declanşa propria lor revoluţie. S-a alcătuit un program revoluţionar în 16 puncte. S-au afirmat conducători destoinici care au reuşit să blocheze maghiarizarea şi să respingă uniunea. S-a realizat desfiinţarea iobăgiei între 15 mai şi 18 iunie când formal a fost acceptată şi de dietă.

Revoluţia democratică a românilor din Transilvania nu a reuşit însă din păcate să ocolească războiul civil deoarece punctul 12 al programului maghiar era menit să salveze dominaţia etnică a aristocraţia maghiare, o minoritate care a fost sprijinită cu trupe militare din afară.

Toate aceste puncte, şi altele pe care nu le-am cuprins aici, au fost însă sintetizate genial de acelaşi distins scriitor Alecu Russo  care a ajuns să cunoască temeinic adevărata situaţie din Transilvania.

El îi scrie lui Vasile Alecsandri: „În Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar: „Ellyen sabadcág însemnează lanţuri pentru români”17. În concluzie, mesajul lui 15 Martie 1848 pare a fi: „lanţuri pentru români!”Aşa a şi fost din 1867 până în 1918 şi din 1940 până în 1944. Din 1989 şi până azi de nenumărate ori politica a învins istoria.

Dar dacă românii au învăţat ceva din istorie, cu ocazia aniversării zilei de 3/15 Mai 1848, ziua Revoluţiei românilor, va trebui să fie sărbătorită grandios iar preoţii ambelor confesiuni româneşti vor trebui să se roage pentru zecile de mii de români care şi-au vărsat sângele pentru libertate, egalitate şi fraternitate, deoarece, aşa cum spunea George Bariţiu, sângele lor nu este cu nimic mai puţin preţios decât al altor popoare.

Cele câteva gânduri sintetizatoare adunate pentru aceste eseu sunt bazate pe documente; aceasta a fost situaţia istorică reală din acea vreme şi noi istoricii nu trebuie să mai lăsăm să ni se falsifice istoria sau să fim aburiţi, iar fraţii maghiari este politic corect să-şi asume şi ei trecutu lor şi să se împace cu el.Aceasta este istoria şi nu poate fi schimbată.

            Ce putem schimba totuşi, este relaţia de azi dintre maghiari şi români care trebuie să fie una de respect şi toleranţă. Respectul şi toleranţa să fie însă reciprocă, pentru că aşa cum a prezis Ioan Slavici, „va veni o vreme când va trebui să lucrăm împreună”18 şi acea vreme a venit, deci socot că acum ne putem ruga împreună la „Dumnezeul popoarelor”.

Dr. Gelu Neamţu

Cercetător ştiinţific I

10.III.2011

---

1 Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-49, V, Cluj, 1946, p. 14.

2 V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 194.

3 G. Neamţu, Simboluri naţionale în timpul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, în D. Prodan. Puterea modelului, Cluj-Napoca, 1995, p. 173-189.

4 Arhiva istorică Filiala Cluj, fondul Jósika fidei comisionale. Apud V. Cheresteşiu, op. cit., p. 190.

5 Ioan Oros alia Rusu, Memorii, Text îngrijit de I. Ranca, Bucureşti, 1989, p. 46.

6 Gelu Neamţu, “Religia română” în Transilvania 1848-1849, Ed. Argonaut, 2010, p. 27.

7 Arhiva Consistoriului Sibiu, nr. 265.

8 Ilie Dăianu, Cronica anului 1848, [f.a.], p. 11-12.

9 Serviciul Judeţean Târgu Mureş al Arhivelor Naţionale, Fond Primăria oraşului Tg. Mureş, Dosar Nr. 1799/1849.

10 Tribuna Poporului, III, nr. 20 din 28 ianuarie/9 februarie 1899, p. 1.

11 Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, 1944, p. 120.

12 Elena Mihu, Pagube materiale şi umane la 1848-1849 în protopopiatul ortodox al Târgu Mureşului, (lucrare în manuscris).

13 Silviu Dragomir, Avram Iancu, ed. a II-a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 186.

14 Anastasie Iordache, Din memoriile generalului Henryk Dembinski. Despre relaţiile dintre români şi unguri la 1848-1849, în “Revista istorică”, tom IV, 1993, nr. 11-12, p. 1137.

15 Ela Cosma, Presa săsească şi revoluţia în Transilvania la 1848/1849, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 130.

16 Al. Russo, Scrieri postume, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, [f.a.], p. 149-150.

17 Idem, ibidem, p. 144.

18 Albina, Pesta, VIII, nr. 67 din 2/14 sept. 1878, p. 2-3.

Popularity: 7% [?]

,,Vocea Americii” şi ,,Radio Europa Liberă “

- s-a născut în 1923 la Gherla,

- a fost Militar de profesie, Ofiţer de carieră, a luptat în cel de-al II-lea război mondial,în răsărit şi în apus. A fost rănit şi decorat.

- în 1946 este dat afară din armată datorită activitătilor sale         anticomuniste. În 1947 este arestat.

- în 1948 ia calea exilului
- în 1951 emigrează în Statele Unite unde devine jurnalist şi analist politic. Este mai întâi crainic, redactor şi apoi şeful Serviciului Românesc al postului de radio „Vocea Americii”.

- din 1979 până în 1995 este analist şi prezentatorul programului „Actualitatea internatională” şi director-asistent al Departamentului românesc  la ,,Radio Europa Liberă“.

- la microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă din care se citea o atitudine radical anticomunistă.

- a lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii şi Europa liberă, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara graniţelor.
- este autorul volumului “Vocea Americii în România (1969-1978)”  Polirom, 1997. A scris articole la reviste şi ziare,a dat interviuri la radio şi Tv.

         După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat şi invitat la domnia sa la München unde locuieşte. Pentru mine a fost o surpriza şi mare  onoare.

         Am ajuns la ora stabilită şi domnul Carp m-a primit cu toata afecţiunea. Doamna, soţia domnului Carp ne-a lăsat să discutăm în voie şi după terminarea interviului  ne-a servit cu prăjituri şi cafele. Am stat de vorba cu doi oameni intelectuali, respectuoşi şi tare de treabă. 

         Pentru mine a fost un mare privilegiu şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnul Mircea  CARP un adevărat profesionist al radioului.

                     ,,Sa auzim numai de bine !” 

Adalbert GYURIS:

- De ce credeti că este aşa de rău comunismul?

Mircea CARP:

- În primul rând, nu cred ci sunt convins ca, comunismul este un lucru foarte rau. Au afirmat acest lucru zeci de ani milioane si milioane de oameni cu suferintele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care în toate ţările în care comuniştii au reuşit să preia puterea,au făcut-o nu prin alegeri libere ci cu forţa,cu minciuna,cu amăgirea oamenilor.

În ce mă priveşte, sunt împotriva oricărei forme de dictatura,deci şi a comunismului. Pentru ţara noastră acest regim impus la putere de o forţă din afară,Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin care bătând cu pumnul în biroul Factorului constituţional al ţării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a guvernului Groza. A urmat 55 de ani teroare,distrugerea instituţiilor tradiţionale ale poporului  român, desfiinţarea proprietăţii particulare, terorizarea instituţiilor tradiţiionale ale poporului român-biserica, armata, izolarea de restul lumii apusene căreia îi aparţinem,de fapt de veacuri.

Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtuţilor moştenite din moş-strămoşi: bunătatea, dorinţa de muncă, credinţa în Dumnezeu, veselia.

        Cei peste 50 de ani nu au fost însă îndeajuns pentru ca „cei fără de neam şi Dumnezeu”  cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim ministru constituţional al României, înainte să fie alungat de la putere,să reuşească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii „luminii de la Răsărit” au lăsat totuşi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime.

        De aceea sunt convins, comunismul este ceva rău. 

A.G:

- Am citit că aţi făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu.Ce amintiri aveţi din această perioadă ?

M.C:

- Înainte, am fost la un alt liceu militar de prestigiu „General Makarovici” de la Iaşi.Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil “Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Pe vremuri toate liceele,ca şi şcolile primare erau deschise tuturor,erau  Instituţii de Elită în ţara noastră. Profesorii  erau de înaltă calitate şi se găseau, alături de alte profesii particulare sau de stat, în fruntea societăţii, se bucurau de respectul  tuturor, în primul rând al elevilor.

Aş vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreşte din fragedă tinereţe. Eram ofiţer, făceam parte dintr-o unitate de tancuri unde aveam camarazi şi mai mulţi ofiţeri de rezervă. Între alţii, un învăţător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte pe front, stând de vorbă după ce se liniştiseră luptele, l-am întrebat: „domnule locotenent sunteţi  rezervist, aţi participat la campania din Răsărit şi acum sunteţi din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord. V-aţi îndeplinit datoria cu prisosinţă. De ce nu vă duceţi acum acasă, la familie şi la meseria Dvs ?”  Camaradul meu mi-a răspuns: „Ani şi ani de zile mi-am învăţat elevii ce înseamnă Istoria ţării noastre, cum să-ţi faci datoria faţă de poporul din care te-ai născut. Cum aş putea deci să nu -mi fac  datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învăţat !”

 În acelaşi fel am fost educaţi şi la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu şi nu numai acolo. Era o şcoală în care eram învăţati nu numai cum să ne facem datoria faţă de neam şi rege dar şi cum să fim cetăţeni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolvenţilor de la Mănăstirea Dealu – dar şi de la celelalte instituţii de învăţământ liceal  s-au ridicat nu numai militari de vază dar şi  arhitecţi desăvârşiţi, academicieni. Înfiinţat  în 1912, Liceul de la Dealu  cum îi spuneam noi şi-a închis porţile în 1948, când comuniştii s-au instalat ferm la putere. Acest  „cuib de năpârci“ trebuie desfiinţat a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăraş.

După ce am absolvit Liceul Militar în 1942 am urmat Şcoala Militară, am fost înălţat la gradul de sublocotenent. Am fost pe frontul de Est şi pe cel de vest.

Am fost rănit şi am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiţeri care-şi făcuseră de asemenea datoria faţă de ţară dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oaşa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alţi ofiţeri care doream să punem bazele unei unităţi de rezistenţă contra regimului comunist.

A.G:

- Vreţi să ne daţi amănunte?

M.C:

- Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebeş-Alba, căruia m-am confensat, dupa ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucureşti, la Prefectura Poliţiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus la lagărul de la Văcăreşti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, toamna lui 1947. Am fost sever anchetat dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii ţintă pe procesul de la Bucureşti. Din lipsa de dovezi concrete am fost pus în libertate,cu condiţia să nu părăsesc Bucureştiul. A venit abdicarea forţată a Regelui,30 Dec.1947. Am  fost îndemnat de către un lider al rezistenţei să încerc să mă refugiez în străinătate,spre a-mi pune serviciile la dispoziţia Generalului Rădescu care era deja în Apus. Am plecat la sfârşitul lui Ianuarie 1948 clandestin, într-o călătorie plină de peripeţii la sfârşitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, unde am rămas până în vara lui 1952.

A.G: 

- Aţi vorbit de peripeţii ? Nu vreţi să fiţi mai explicit ?

M.C:

-  Am fugit pe la Arad,pe lângă Curtici  până am ajuns la Budapesta.Din păcate cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat…

Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice clin România, căsătorită cu un ungur din Buclapesta. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum ungureşte. Era sfârşitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată şi ne-am întors. Doamna mi-a spus că atunci când va veni soţul o să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup şi că după cină va trebui să plec. M-a trims în dormitor să mă odihnesc, eram un pachet de nervi şi nu stiam ce să fac.

A.G:

- Cale de întoarcere nu era?

M.C:

- Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric şi  m-am rugat intens lui Dumnezeu. Rugămintea mea a fost  să-mi dea linişte să gândesc.Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm.M-am întors de la fereastră şi pe perete am văzut o hartă a Ungariei şi alături Austriei cu zonele de ocupaţie aliate. Acest moment o fost hotărâtor. Erau zonele de ocupaţie americană, franceză,engleză şi  rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară şi se subţia în jos lângă graniţa cu fosta Iugoslavie. Jos unde zona era cea mai subţire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză.

După cină am fost cu soţul doamnei la gară, mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât şi trebuia să trecem spre ieşire din gară pe o uşa unde stăteau doi jandarmi şi un civil ce avea o banderolă roşie pe un braţ al paltonului.În faţa mea pe un tânăr l-au dat deoparte , ceilalţi călători au trecut cu toţii,când am ajuns eu am fost oprit şi pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar  m-am gândit că m-am impiedicat ca „ţiganul la mal”. Am fost dus la poliţia gării, civilul a vorbit ceva ungureşte, n-am înţeles nimic şi atunci m-a intrebat  ceva în ungureste, i-am spus pe germană că nu ştiu limba lui, el ştia nemţeşte. I-am spus că sunt român, ofiţer, am fost închis şi acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări şi apoi m-a întrebat câţi bani am la mine. Aveam un dolar şi ceva bani ungureşti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării şi să cheltuiesc banii ungureşti. Mi-am zis că probabil aşa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant am comandat o pălincă şi un kolbasz-cârnat.Starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul şi am băut două pahare de pălincă.

A apărut civilul cu un tânăr jandarm şi m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrasi Uca, unde era securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana şi „dumneata eşti din…Iugoslavia ! Noi avem voie şi chiar ordin ca toţi cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”.  Aşa am ajuns în lumea liberă !!!

A.G:

- Cum aţi ajuns la „Vocea Americii” şi mai târziu la „Radio Europa Liberă” ?

M.C: 

- Am ajuns mai întâi la Salzburg unde am lucrat pentru misiunea americană.M-am căsătorit şi apoi în 1951 am emigrat în Statele Unite.In baza unei legi,americanii primeau oameni pe care ei îi considerau de valoare.Aşa că am primit o viză specială.

M-am stabilit la New York şi am lucrat ca ziarist la Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, la departamentul de presă şi publicitate. Aici am scos împreună cu alţi colegi publicaţia „Cronica românească”, ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la „Vocea Americii” şi am plecat la Washington. Era în anul 1955 când am început să lucrez la „Vocea Americii”. La început crainic, apoi reporter şi cu anii m-am ridicat până la rangul de şef al serviciului românesc, unul din cele mal bune servicii din cele 37 câte avea „Vocea Americii” .

      Într-o zi, eram în vacanţă m-au sunat de la departamentul de stat, şeful de la secţia română care mă cunoştea şi mi-a spus că preşedintele Richard Nixon pleacă în România şi că eu îl voi însoţi.

La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Şeful mi-a spus că voi pleca cu paşaport oficial şi voi fi trecut pe lista celor care îl însoţesc pe preşedintele Statelor Unite. În aceste circumstanţe mi-am revăzut ţara după 21 de ani.

A.G:

- Cum a fost revederea cu ţara?

M.C:

- Foarte emoţionantă. Când am văzut pământul românesc din avion am avut o stare greu de axplicat. La aeroportul Băneasa, la controlul paşapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în paşaport mi-a spus: “cu numele acesta nu puteţi să spuneţi că sunteţi American”. I-am răspuns scurt: “Ba da! Îl voi însoţi pe preşedintele Nixon”. Apoi reprezentantul ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zle în ţară, în tot acest timp am avut mult de lucru însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp. Până în 1990 am fost  ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul şi cu alte ocazii de… lucru.

Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la „Europa Liberă”. Aveam experienţa şi legături în acest domeniu. Era în 1979 şi am rămas la acest  post de radio până în 1995, când am ieşit la pensie.

A.G:

- Cum vedeţi România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drum modificărilor?

M.C:

- Fără îndoială, în aceşti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din Decembrie 1989 s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund nici pe departe aşteptărilor. Există libertate,o libertate a presei, a mediilor deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă  unelte ale vechiului regim care prin poziţiile pe care le ocupă şi acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de mişcare nu numai în ţară dar şi în străinătate. Fiecare sau aproape fiecare  îşi poate procura un paşaport şi dacă are bani, se poate duce mai ales în străinătate. În majoritatea cazurilor,vacanţe în ţara,la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate şi de calitate inferioară. Comerţul, în ciuda preţurilor ridicate şi a unor piedici puse chiar de conducere, este în plină desvoltare. Cu toate acestea totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Mulţi meseriaşi buni şi slavă Domnului avem, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine platiţi. Trimit bani acasă,îşi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramureş, fără nici o noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oameni tineri pleacă în străinătate ademeniţi de mirajul unui occident care trece totuşi printr-o criză extraordinară. Mulţi din acei care-şi găsest în occident o sursă de venit  tineri, muncitori calificaţi,se întorc acasă. Majoritatea însă din păcate rămân departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate.

A.G:

- Fiul dumneavoastra Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O.,din această functie ajută România ? Are afinităţi pentru ţara noastră, fiind născut în S.U.A. şi soţia sa fiind daneză, diplomată şi ea ?

M.C:

- Băiatul meu s-a născut în Statele Unite, a urmat cursurile uneia din cele mai prestigioase universităţi americane Georgetown, din Washington. A lucrat la început în cadrele Departamentului de Stat  la ambasadele, de la Berna, Berlin,a pus umărul la înfiinţarea Ambasadei americane din Chişinău,apoi a trecut la Ambasada americană din România mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic la Bucureşti. Apoi a dat examen şi a fost primit la NATO, din Bruxelles. Vorbeşte curent limbile engleza, franceza,a urmat cursuri la Şcoala de Ştiinţe Politice Superioare din Franţa; germana-mama lui, prima mea soţie care a murit când Mihai avea 7 ani şi, bineînţeles limba română.A doua mea soţie, critic de artă Gabriela născută Dumitrescu i-a fost ca o mamă după aceia.                                                                    Are o vilă la Zamora, lângă Sinaia şi vine cu toată familia în fiecare an, ori de câte ori are prilejul în România. În misiunea lui de la NATO unde este adjunctul Secţiei de dezvoltare a crizelor,a fost în Kosovo şi acum se duce des în Afganistan. Nu pierde nici o ocazie să ia legătura şi cu militarii români staţionaţi în regiune.

         Să precizăm însă misiunea lui  ca şi a tuturor angajaţilor la NATO  este de a pune în aplicare  în birou sau pe teren dispoziţiunile pregătite şi transmise de forurile conducătoare ale alianţei, dispoziţiuni, puse la punct în baza instrucţiunilor date de miniştri de externe ai celor 16 ţări membre forul suprem de conducere. Aşa dar n-are nici rolul şi nici latitudinea de a face ceva special pentru România cum m-aţi întrebat Dvs. Dar prin atitudinea şi angajamnentul său în cadrul alianţei nord atlantice Mihai se poate afirma şi în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atenţia şi că este de origine română.

A.G:

- Ce aţi transmite românilor de acasă şi celor ca noi aflaţi mai departe de ţară?

M.C:

- Salutul cu care-mi luam rămas bun de la ascultătorii mei atât la Vocea Americii cât şi mai târziu la Europa Liberă.

                                                     “Să auzim numai de bine !“

A.G:

- Stimate domnule Carp aţi încheiat cu îndemnul făcut ca şi la radio. Doamne dă să fie aşa ! Mulţumesc pentru primirea călduroasă şi pentru  interviul acordat. Să aveţi parte de sănătate, liniste şi împliniri!                                    

A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră. Mulţumesc pentru tot!

Adalbert GYURIS

Popularity: 8% [?]

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

 

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

 

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

 

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

 

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

 

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

 

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

 

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

 

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

Popularity: 11% [?]