Razele sorelui de dimineaţă mângîie „Oraşul florilor”, Timişoara, centru industrial, ştiinţific şi cultural situat pe malurile canalului Bega, afluent pe stânga al Tisei, care izvorăşte din munţii Poiana Ruscăi. Prima menţiune documentară a cetăţii Timişoara datează din anul 1212; distrusă în timpul invaziei tătare, a fost refăcută treptat.

Printre monumentele mai importante ale oraşului sunt: castelul Huniazilor, datând din secolele 14-15, refăcut în anul 1852, muzeu după o nouă restaurare, biserica în stil baroc, de rit catolic, casa prinţului Eugeniu de Savoia, castelul Paşa Buinen, Teatrul Naţional, catedrala ortodoxă. La Timişoara există trei teatre dramatice, român, german şi magiar, operă, teatru de păpuşi, filarmonică, muzee. O imensă clădire îţi atrage atenţia, fostă trezorerie, tribunal austriac, prefectură, care după 1948 a devenit sediul Institutului Agronomic. La câţiva metri distanţă se află un alt monument care-i îmbogăţeşte zestrea arhitecturală şi spirituală, sinagoga. Aceasta cuprinde elemente de influenţă orientală, maură, specifice.

Ridicând privirea peste izvorul cu apă termală, nu poţi să nu remarci clădirea cu lei înaripaţi, simbol veneţian, o alta cu turnuri şi turnuleţe stil maghiar 1900 şi o farmacie cu aceeaşi destinaţie de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altădată, despre un decembrie mult mai aproape de noi şi sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistenţei şi speranţei. Memoria greu încercată a Timişoarei vorbeşte însă pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timişorenii îşi plâng morţii Revoluţiei şi omagiază momentul în care Timişoara devenea, pe 20 decembrie, primul oraş liber din România. Acum când au trecut 22 ani de la acele momente pline de speranţă şi curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci şi de spiritul libertăţii care ne stăpânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte şi reculegere faţă de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieţi libere, mai bune. Avem datoria să le cinstim memoria ducând o viaţă după principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Se vor împlini, aşadar, 22 ani de la scânteia care a declanşat incendiul Revoluţiei… Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timişoara, oraş ce va rămâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărţea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbuşească sub presiunea enormă a unei nemulţumiri populare îndelung ţinută în frâu. Evenimentele de la Timişoara – poate încă nu suficient clarificate – au avut, în principal, meritul de a arăta lumii o altă faţă a românilor. Că acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturală, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încărcat de semnificaţii. Pentru că sub călcâiul dictaturii au fost strivite şi conştiinţe ungureşti, şi săseşti sau şvăbeşti, şi sârbeşti, şi bulgăreşti sau ţigăneşti, şi evreieşti, nu doar româneşti. Au avut teoria şi practica marxistă această „calitate”, de a nu face discriminări atunci când trebuiau create „opinii” şi conştiinţe „de masă”.

Acum, după 22 ani, la Timişoara pare să fi rămas doar amintirea fugară a incandescenţei acelor zile. Viaţa are tipicul său şi după zbuciumuri majore, existenţa se reaşează în tiparele obişnuite. Timişorenii au modestia oamenilor care ştiu că ceea ce au făcut, trebuia făcut. Că odată datoria împlinită, eroii se întorc la locurile lor. Şi-şi văd de treabă… Mai grav mi se pare faptul că dincolo de zidurile Timişoarei, oamenii încep să uite. Sau să trateze cu indiferenţă ceea ce au realizat semenii lor din oraşul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri să se repete. Or, aşa ceva nu trebuie, nu poate să se întâmple. Este motivul pentru care astăzi, mă închin şi las gândul să-mi cutreiere în voie, în Piaţa Operei, printre cei care astăzi sunt sau nu mai sunt…

 

Fragment din Vacanţe, Vacanţe…Românie, plai de dor

de Rodica Elena LUPU

Popularity: 2% [?]

Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat

Str. Marasesti nr. 151/B/34, cod 600115, Bacău – Romania

C.I.F 16777756 / 2004, cont IBAN  RO70BPOS04003444914ROL01

 Stimate partener,

 Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa in ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui in randul publicului larg pentru ca impreuna sa impartasim din comorile de suflet ale neamului nostru.

           Pentru perioada imediat urmatoare avem in vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti inchinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.                  

            Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, isi propune sa reinvie traditiile neamului romanesc, care, din pacate, sunt din ce in ce mai rare. La fel ca in anii precedenti ne dorim sa aducem in fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punandu-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cantece si jocuri populare romanesti de peste an.

In acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, in acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile in care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna in Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din Romania si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul romanesc de calitate.

Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgaianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, isi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorata, Malini, Sfantu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.

Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cantecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.

         Spectacolul urmeaza sa aiba loc in zilele de 17 si 18 decembrie, incepand cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national.

 Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, in acest buget intrand onorariile artistilor invitati, cazarile celor care raman peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu in ultimul rand cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.

            Va rugam sa ne sprijiniti  cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. avand dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului.

             Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricand la numarul de telefon 0744/768010.

 

Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!

 

Asociatia Culturala „Ca La Noi”

Presedinte                                                                                 Manager proiect

Rosu Camelia                                                                Ovidiu Drug                                                                                                                                                    

  

 

Popularity: 5% [?]

La multi ani SCMD!

La 18 august 2009, prin hotararea definitiva si irevocabila a Judecatoriei Sector 1 Bucuresti, SCMD a dobandit personalitate juridica, incepandu-si existenta legala ca unic sindicat pe ramura, conform legii, al militarilor in rezerva si in retragere din toate structurile sistemului national de aparare.

S-a incercat, fara a se reusi, anularea acestei decizii.

S-a incercat, fara a se reusi, obtinerea unor modificari in structura organizatorica a SCMD, pentru a fi obligati sa ne intoarcem la judecatorie, unde ni s-ar fi comunicat, mai mult ca sigur, ca s-a produs o greseala si ni s-ar fi retras dreptul la existenta legala.

Nu s-a reusit si nu se va reusi!

Se va incerca demonstrarea indepartarii noastre de prevederile propriului Statut. Departamentul juridic analizeaza in acest moment, cu Statutul in mana, propunerile de ROF, instructiunile si alte reglementari de uz intern, pentru a inchide orice unghi de atac.

S-a incercat crearea unor alte sindicate ale rezervistilor cu personalitate juridica, dar legal nu se poate, pentru ca prin Statut noi am acoperit totul, si atunci s-a inventat o struto-camila ca suma de ONG-uri, dar folosind o terminologie sindicala. Este motivul pentru care, reamintim tuturor, cele spuse la intemeierea fiecarei filiale: sindicatul suntem toti la un loc, contul este al sindicatului, care a deschis subconturi filialelor, personalitatea juridica este a sindicatului in ansamblu, filialele neputand avea separat personalitate juridica, prin lege si prin Statut. Ele sunt parte a sindicatului, reprezentand sindicatul in teritoriu, adica in centrul de garnizoana (colegiul electoral) respectiv.

Sindicatul si-a intemeiat filialele pe centre de garnizoana si nu pe judete, iar in Bucuresti, pe cartiere militare si nu pe Sectoare sau pe oras. Toate primele filiale din Sectoare sau localitati au indicativul 1, spre exemplu Filiala 1 Craiova, deoarece orasul fiind mare si avand mii de militari in rezerva si in retragere din toate structurile, pot aparea oricand, ca si in Sectoarele Capitalei, filialele 2, 3, 4 Craiova.

Reamintim ca actuala gandire militara nu mai are nici o legatura cu perioada noastra de formare, Romania nemaiavand armate, corpuri de armata si divizii, ci brigazi si batalioane.

La intemeierea fiecarei filiale au fost anuntate nu numai legile care vor veni impotriva noastra (inclusiv legile lustratiei) si mijloacele noastre de actiune, in sensul contracararii, dar si faptul ca Romania va fi facuta bucati, printr-o reimpartire administrativa pe regiuni mai mult sau mai putin istorice, ca baza a federalizarii.

S-a convenit explicit si toti noii membri au aderat la aceasta idee, ca filialele pe localitati ale SCMD vor constitui structuri mai largi, conform statutului, dupa ce aceasta regretabila tradare a factorului politic se va produce, pentru ca, pe de o parte, din nici un colegiu electoral sa nu lipsesca o filiala SCMD, iar pe de alta, prin reorganizarea sa (fapt ce va impune intoarcerea la Judecatorie si precizari statutare in viitor), SCMD sa pastreze imaginea unitatii statului roman si a natiunii, in pofida vrerii factorului politic.

S-a precizat de la inceput, ca filialele SCMD trebuie sa fie organisme suple, puternice, care sa cunoasca si sa stapaneasca situatia din teritoriu (colegiile electorale respective), pentru ca misiunea noastra, constitutional, este aceea de a proteja, pe de o parte interesele noastre socioprofesionale, pe de alta, interesele natiunii intregi, in sensul apararii existentei unitare statale romanesti si al reinstaurarii democratiei constitutionale.

S-a precizat de la inceput, si toti cei care au aderat la sindicat au acceptat, ca filialele sa fie organisme puternice prin hotararea in actiune si coeziunea realizata intre membrii lor proveniti din structuri diferite.

S-a stipulat de la inceput si evenimentele din ultimul an au demonstrat acest adevar, ca o filiala cu peste 250 de membri nu este operationala, pentru ca niciodata nu va fi in stare sa ia decizii statutare, neputand aduna jumatate plus unu din membri.

La marile adunari ale filialelor, nemaivorbind de actiuni, au participat maxim 80–150 de membri, desi filialele respective au intre 400 si 1500 de membri. Filialele au crescut datorita disperarii din ianuarie a.c., noi incercand in acea nebunie, sa intemeiem noi filiale, dar valul de inscrieri si activitatile legate de procese ne-au stanjenit in buna masura.

Pentru ca o filiala sa fie operationala, presedintele si membrii biroului trebuie sa-i cunoasca personal pe toti membrii. Cam greu, cand este vorba de 1500 de persoane, cu perspectiva ca acest numar sa se dubleze din 15 septembrie a.c., dupa disponibilizarea cadrelor din MAI.

S-a precizat de la inceput ca sindicatul nu este o unitate militara, dar nici un partid care sa dispara in momentul in care organizatiile sale, grupand membri care nu se cunosc intre ei si adera doar din interese personale de moment, ar deveni pur formale.

S-a mai precizat ca, din punctul de vedere al actiunii, un sindicat este mai aproape de activitatea unui partid si ca, in calitate de coloana vertebrala a societatii civile, SCMD va reusi sa se impuna in fruntea acesteia, tocmai pentru ca va aplica, in lupta social-politica, principiile gandirii si artei militare.

S-a facut apel de la inceput la constientizarea faptului ca vechile noastre pozitii in structurile militare sunt moarte pentru totdeauna, ucise fiind de o Istorie potrivnica noua, ca nici unul dintre noi, indiferent de gradul avut in activitate, obtinut fie pe merit, fie prin servilism sau cumparare, nu si-a facut datoria cand a trebuit, pentru ca altfel nu am fi ajuns in halul in care am ajuns, ca armata, politie, servicii de informatii si contrainformatii, dar si ca Tara.

Toti cei care au aderat la sindicat, au fost rugati respectuos sa renunte pentru totdeauna la modalitatile de gandire de tip UTC sau de miriste, sa-si aleaga conducerile locale functie nu de iluzorii merite trecute, ci numai de capacitatile personale, sistemul de relatii personal (notorietatea), dar si de dorinta respectivilor alesi si timpul avut la dispozitie, spre a-l cheltui in interesul sindicatului.

S-a mai precizat ca, mai utila decat zece filiale cu cate o mie de membri pe hartie, dar care la o adunare sau o actiune nu pot mobiliza la un loc decat 200 de membri, este o filiala cu acest efectiv de 200 de membri, care-i poate mobiliza pe toti. In acest sens, s-a dat exemplul BO ale Filialelor 1 Craiova si 1 Deva, 1 Slobozia si 1 Calarasi care, lucrand cu abnegatie, au contribuit la construirea unor filiale noi, in acelasi judet sau in judete limitrofe.

Toata lumea a inteles importanta acestui mod de a vedea lucrurile, in momentul in care un exceptional presedinte de filiala, facand o confuzie in privinta numelui Filialei 1 Timisoara, pe care o cita ca Filiala 1 Timis, a inceput sa desfiinteze filialele noastre din respectivul judet, fara sa se intrebe cum, la adunarile generale, unde nu reusea sa stranga mai mult de o treime din membrii propriei filiale, avea sa-i aduca de la 40, 60 sau 100 Km pe sutele de membri ale fostelor filiale Lugoj si Jimbolia.

Filialele noastre sunt suverane in teritoriu, pentru ca dincolo de problemele generale, care cad in sarcina Comitetului Director, intre Consiliile Nationale, sunt problemele specifice, locale, care cad in sarcina propriilor BO-uri. In acest sens, filiale ca cele de la Iasi, Focsani, Constanta sau Deva au organizat independent actiuni de rasunet ce i-au inspaimantat pe reprezentantii dictaturii, sarcina Comitetului Director fiind aceea de a-si asuma raspunderea si de a face apel la solidaritate catre filialele limitrofe, indemnandu-le sa le ofere sprijin in actiune.

De la inceput, am solicitat ca, independent de granitele judetelor sau de “”granita carpatica””, filialele apropiate sa vina in sprijinul filialei care organizeaza o manifestare cu conotatii deosebite.

De la inceput s-a atras atentia ca suntem tara ocupata, razboiul caruia trebuie sa-i facem fata fiind atipic.

S-a atras atentia ca vom fi atacati, denigrati, manipulati, stimulandu-se interesele personale sau napoleonismul unora, spre a se destrama unitatea SCMD.

De la inceput s-a precizat ca avem in interior “”cartite””, dar si firi impresionabile, care vor fi santajate sau momite cu situatia copiilor, cu inutile grade in rezerva, cu promisiuni de functii politice si administrative, chiar cu reactivari.

Situatia noastra, la doi ani de la infiintare, este urmatoarea:

• Avem peste 20.000 de membri (circa 15% corp activ de elita, in fiecare filiala);
• Avem profesionisti exceptionali in toate domeniile, unii atat de plini de entuziasm incat cad in extremismul romanesc al omului de tip nou priceput la toate;
• Avem circa 22.000 de procese, 2400 castigate si, recent, am depus prima plangere impotriva statului roman la Bruxelles;
• Ne-am demonstrat forta si coeziunea reusind, impotriva tuturor adversitatilor, mitingul de la Cotroceni din 25 octombrie 2010 si marsurile din 24 ianuarie si 1 martie a.c., in urma carora ne-am recuperat (nelegal) cuantumul pensiilor din decembrie. Drept pentru care, adversarul a schimbat tactica pentru opt luni: n-am mai fost “”nesimtitii cu pensii nesimtite de 20 de milioane”” ci niste cetateni demni, carora li s-a facut “”dreptate”” in interiorul sistemului. Toate maririle de pensii, de la 1 leu la sute de milioane, se datoreaza exclusiv fricii fata de noi. Astazi insa, cu ocazia “”plafonarii”” tuturor pensiilor la 2487 lei sau … 1500 lei, am redevenit “”nesimtiti””, tradatori, spioni, masoni, etc;
• Prostita sa ne urasca, masa dezorientata de civili, in contextul distrugerii sindicatelor, s-a intors insa, astazi, spre noi, percepandu-ne ca pe ultima speranta. Sa n-o dezamagim!
• SCMD este, sub aspect indrumare juridica si nu numai, singurul sprijin al miilor de cadre disponibilizate ilegal din MAI si al militarilor angajati pe baza de contract;
• Toate partidele ne curteaza. In mod firesc, filialele si doar filialele, individual ca filiale si nu pe grupuri de filiale, incheie protocoale de colaborare in alegerile locale, dar… conditionat;
• Ne-am demonstrat forta, rasturnand alegerile, in ciuda banilor bagati de catre Putere si a fraudelor, in mai multe colegii din tara si din Capitala, unde ramasesera locuri vacante de parlamentari.

 

Misiunea Centrului este de a incheia protocoale de colaborare pe actiune sindicala, doar cu sindicatele care mai functioneaza real si de a sustine in fata liderilor USL, toate conditionarile (revendicarile) punctuale ale fiecarei filiale din fiecare localitate (colegiu), in schimbul sprijinului.

Acordam intregul sprijin, la scara nationala, Comitetului de Initiativa Civica, in vederea revizuirii Constitutiei, pentru ca noi suntem segmentul organizat si constient al societatii civile.

Suntem singura forta, dincolo de spectrul politic, de care se teme actuala Putere, dovada ca o banala transmisie a Realitatii TV, de 5 minute, in direct, din fata Ministerului Muncii, in care presedintele SCMD urma sa apere interesele tuturor pensionarilor (civili si militari) iar domnul Dragne de la FSLI, pe ale salariatilor bugetari, a fost interpretata de Putere ca un asalt organizat al SCMD impotriva Ministerului Muncii, provocand deplasarea de forte de interventie si baricadarea politrucului Lazaroiu in minister. Mai mult decat atat, intens pregatita, prin deplasarea in civil a tuturor cadrelor militare din judetul Constanta, cu sotii si copii pe post de aplaudaci, participarea Presedintelui la manifestarile prilejuite de Ziua Marinei a fost anulata, in momentul in care s-a aflat ca vor fi prezenti acolo si membrii filialelor si grupurilor noastre de sprijin din judet.

Inca nu suntem ceea ce am fi putut fi, dar promitem. Am anuntat Opozitia ca, daca intre alegerile locale si cele parlamentare nu vom vedea actiuni concrete, adica initiative legislative depuse, in sensul abrogarii legilor antieuropene si anticonstitutionale care ne lovesc, vom organiza societatea civila pe criteriul Alternativei Nationale, creind si sprijinind logistic un Consiliu National de Salvare a Romaniei, in care sa intre, indiferent de culoare, marile personalitati reale romanesti ale momentului. Batalia ajungand la punctul extrem in care Puterea apeleaza la mari profesionisti in ale diversiunii, spre a ne sparge unitatea de actiune, reamintim ceea ce am supus acceptarii viitorilor membri, la intemeierea fiecarei filiale: faptul ca elita politica romaneasca a reusit sa invinga blestemul national si sa actioneze unitar doar 8 ani, intre 1855-1863, dar a fost suficient pentru a infrange intreaga Europa politica si a impune planul unirii si Statul cu numele care a trezit si trezeste furie , nu numai adversitate, de Romania. Imi ingadui sa va reamintesc mijloacele prin care s-a reusit atunci, parafrazandu-l pe Mihail Kogalniceanu, in celebrul raport catre Ion Ghica: am discutat cu fiecare (candidat la calitatea de membru de sindicat) in parte, si sper sa-i fi convins pe toti sa renuntam la orice meschinarie, la orice ambitiune personala, la orice interes de mana a doua (si sper sa fi reusit) si sa ne mentinem hotarati si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii. In cazul nostru, sub marele si nobilul steag al unitatii SCMD, ultima speranta si forta de reactie profesionista si constienta a Natiunii.

Atragem atentia ca, la ora actuala suntem supusi tirului actiunii diversionistilor profesionisti, multi veniti din afara, care incearca sa ne manipuleze, cunoscandu-ne sentimentele si profilul psihologic colectiv, asa cum au manipulat clasa noastra politica. Reamintim, la inceputul anilor 90, PDSR-ul a fost manipulat sub lozinca “”Nu poti merge inainte cu fata intoarsa spre trecut”” iar CDR-ul, sub aceea, identica, “”Trecutul nu tine de foame”” si, orbiti de aparenta logica, politicienii nostri au pus umarul la distrugerea in favoarea strainilor, a identitatii romanesti. Putini au inteles atunci ca, stergand trecutul, ii repeti greselile, nu poti gestiona prezentul si construi viitorul, iti pierzi identitatea si devii rob intereselor straine. Astazi se flutura prin fata liderilor nostri de filiale sloganul “”in unire sta puterea””. Nu este insa vorba despre unire productiva in interiorul filialei sau in interiorul sindicatului in ansamblu, ci despre unire…regionala. Regionalizarea Romaniei pe criterii istorice o vrea Soros, o vrea Tokes, o vrea Marko Bela care a recomandat anul trecut la Tusnad, crearea de structuri pe fostele provincii istorice, ca baza pentru dezmembrarea statului roman.

Intr-o Romanie impartita pe judete, un sindicat construit pe criteriul teritorial al centrelor de garnizoana sau al aglomerarilor de cartier, oricat de seducatoare ar parea ideea, nu poate construi megastructuri pe criteriul unor provincii istorice care nu mai exista, pentru ca ar insemna sa faca jocul celor care vad in acest tip de unire nu puterea, ci … dezmembrarea.

Stimati camarazi,

Muntenia, Oltenia, Moldova neocupata, au disparut intr-un tot unitar impartit administrativ pe judete si numit Romania, la 11 decembrie 1861. La 14 noiembrie 1878, in acest tot unitar a disparut Dobrogea. La 27 martie 1918 s-a topit Moldova de Rasarit, botezata de ocupant Basarabia. Iar de la 15/28 noiembrie/1 decembrie s-au topit definitiv, disparand in istorie, Moldova de Nord, botezata de ocupant Bucovina, Transilvania, Banatul intreg, Maramuresul  si Crisana. Regiunile istorice au fost reinventate pe parti, in scopul distrugerii Romaniei, de catre Stalin, in 1924 si 1952, de catre Soros si Basescu, astazi. Ca sa izbandim, nu avem nevoie de o Divizie SCMD Bucuresti, de o Divizie SCMD Oltenia sau Banat, spre exemplu, pentru ca razboiul cu divizii apartine istoriei, ci de cate o companie bine inchegata, omogena, cu membri solidari, in fiecare colegiu electoral, pentru a putea duce batalia democratiei cu mijloacele specifice artei militare si pentru a castiga razboiul per ansamblu, chiar daca mai pierdem ici colo cate o batalie.

Stimati camarazi,

Informatiile interne si externe, inclusiv cele din tabara inamica, afluiesc dinspre dumneavoastra spre centru, unde se sintetizeaza si unde se elaboreaza strategia, ca directii si puncte de reper. Ea se completeaza cu datele si cerintele specifice fiecarei zone de actiune, a fiecarei filiale. Rezultatele se analizeaza de catre fiecare filiala si sunt expuse de catre fiecare presedinte de filiala, in Consiliul National al Reprezentantilor, unde se definitiveaza strategia pe termen lung si se da girul, prin vot, Comitetului Director.

Stimati camarazi,

La implinirea a doi ani a tinerei noastre structuri unicat de lupta, va multumim tuturor pentru ca ati indraznit sa va alaturati SCMD. Multumim, in mod deosebit, tuturor celor care s-au implicat in mod activ, dezinteresat si hotarat, dovedind initiativa, imaginatie, cunostinte profunde si abnegatie in activitatea sindicatului.

Uram fiecarui membru in parte si sindicatului in ansamblu “La multi ani!”

Reafirmam ideea ca sindicatul actioneaza deja perfect organizat, pe domenii, pe multiple planuri, avand in vedere usurarea vietii membrilor sai, pe directiile pe care ni le interzice Statul.

Ca membri de sindicat, ne mentinem angajamentul asumat si preluat de la acea generatie pasoptista care a reusit: in fruntea dumneavoastra sau alaturi de dumneavoastra, NOI vom fi intotdeauna cu sindicatul, pentru sindicat, neavand alte interese de slujit decat cele ale sindicatului si ale Romaniei.

Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti! 

Dumnezeu sa-i pazeasca pe oprimatorii nostri, pentru ca timpul marilor noastre infaptuiri se apropie.

LA MULTI ANI! MULTUMIM!

 

HONOR ET PATRIA! VAE VICTIS!

 

Presedintele SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

 

Popularity: 9% [?]

SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ

 APEL CĂTRE PUBLICAŢIILE CULTURALE

 Autor: Ilie CHELARIU (Timisoara)

 

Lumea literară românească, oriunde ar fi scriitorii care o exprimă, are şi misiunea de a apăra demnitatea culturală şi patrimoniul ţării, mai ales în actuala conjuctură, când corupţia şi nepăsarea au adus prejudicii irecuperabile. Astfel a fost împinsă şi Roşia Montană spre un prezumtiv dezastru: distrugerea patrimoniului şi otrăvirea mediului. Acolo mai luptă o mână de oameni (mai precis douăzeci), care au nevoie de sprijin, cel puţin moral.

În plus, având în vedere că revista „România literară”, nu dezinteresat, a trecut de partea societăţii „Gold Corporation”, aducând un prejudiciu de imagine şi scriitorului român, se impune o corecţie.

În acest sens, facem apel către toate publicaţiile culturale româneşti să arboreze pe frontispiciu sigla campaniei „Salvaţi Roşia Montană!”.

(Ilie CHELARIU, redactor-şef al revistei „Orient latin”, Timişoara)

Vă rugăm să transmiteţi mai departe apelul şi sigla

Popularity: 4% [?]

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

 

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

 

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

 

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

 

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

 

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

 

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

 

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

 

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

Popularity: 11% [?]

Adalbert GYURIS:

„Poetul depinde de inspiraţie

care în esenţă nu e în puterea lui,

este cea ce îi vine!”

 

În 1996 la Timişoara l-am văzut şi ascultat pentru prima oară pe Horia Roman Patapievici*. M-a fascinat cum a vorbit şi cum a gândit asupra lucrurilor esenţiale ale existenţei noastre. Ca bănăţan ce sunt  „îs  fălos” că am cunoscut un asemenea OM de mare valoare. Noi românii trebuie să ne mândrim că-i de-al nostru şi că avem printre semenii noştri astfel de capacităţi.

***

Adalbert  GYURIS: Aţi terminat fizica, o ştiinţă exactă ca apoi să cochetaţi şi să luaţi în serios filozofia… Cum descrieţi acestă trecere?

Horia Roman  PATAPIEVICI: Domnule Gyuris nu am trecut propriu-zis de la fizică la filosofie pentru că nu a fost mai intâi fizica şi  apoi filosofia. Eu am început să fac deopotrivă fizică, matematică, filosofie,  dacă este să vorbesc de discipline în care m-am instruit sistematic, încă din clasa a noua, adică de la vârsta de 14-15 ani. Opţiunea mea pentru fizică a fost mai degrabă o decizie constrânsă de situaţia în care se afla facultatea de filozofie sub regimul comunist. Probabil că dacă aş fi trăit în libertate, aş fi făcut filozofia cu un interes special pentru filozofie clasică, prin asta înţelegând filosofia antică. Am fost foarte pasionat de limbi şi aş fi vrut să învăţ greceşte şi latineşte. N-am făcut-o pentru că am fost pasionat de matematică şi de fizică, cu un interes special pentru ştiinţele naturii. Aşa că nu a fost propriu-zis o trecere şi acuma când nu mai fac fizică ca cercetător, am încetat să mai fac din 1994, continui să citesc cărţi de fizică şi de matematică şi nu este nici un „divorţ” între filozofie, matematică, fizică şi aş adăuga şi poezie pe care continui să o citesc la fel de asiduu ca pe vremea când m-am hotărat ca aceste trei discipline: fizica, matematica şi filozofia sunt cele în care îmi investesc eforturile.

AG: Să înţeleg că de fapt între fizică, matematică, ştiinţele exacte şi filozofie există o legatură?

HRP: În felul în care le practic eu, da, există o legătură. Eu cred că de fapt la originea oricărei discipline se află  interogat de tipul filozofic, pentru că  a devenit foarte evident practica mea care a fost practica unui cercetător între  alţii. În exempul lui Eistein, cine citeşte cu atenţie articolele lui revoluţionare din 1905 înţelege foarte bine că întrebările de la care a pornit  sunt întrebările filozofului. Ce înseamnă simultaneitate? El a dat un răspuns la această întrebare pornind de la exigenţele măsurabilităţii simultaneităţii. Pe vremea lui Newton la întrebarea „ce înseamnă simultaneitatea?” răspunsul a fost dat nu din perpectiva posibilităţii de a o măsura, ci din perspectiva teologica a omniprezent în Dumnezeu. Răspunsul lui Newton diferă de cel a lui Eistein prin  presupoziţiile filozofice care stau la baza acestor răspunsuri. Prin urmare eu cred că de fapt întrebările prime ale ştiinţelor exacte şi ale oricărei discipline, atunci când aceste întrebări sunt fundamentale, sunt de natură filozofică.

AG: De unde vă vin aceste idei… filozofice, domnule Patapievici?

HRP: Din claritate domnule Gyuris! Ştiţi cum există o experienţă a gândirii pe care orice om o descoperă la o anumită vârstă. În şcoală am descoperit-o pentru că am fost constrâns de materiile care îmi erau  predate. Am fost constrâns să mă raportez la ele, fie sub raportul constrângerii, cum cred că fac majoritatea elevilor… şi anume toceşti lecţia şi dai răspunsul, fie sub raportul economiei de mijloace pe care trebuie să le investeşti ca să îţi aprofundezi  acele discipline. Şi atunci am descoperit, confruntat cu această opţiune a mea pentru a doua variantă, aceea de a găsi o metodă economică ca să înţeleg şi să reţin materiile de şcoală. Am fost confruntat cu experienţa gândirii, şi lucrul cel mai important din experienţa gândirii este să dezvolţi o claritate geometrică a ceea ce gândeşti. Este ca şi când închizând  ochii ei  s-ar deschide spre o lume pe care o poţi vedea şi este o lume a gândurilor. Dacă aceste gânduri sunt la fel de clare şi de limpezi, atunci când închizi ochii şi vezi lumea interioară ca atunci când deschizându-i vezi corpurile lumii fizice, atunci se obţine ceea ce eu am numit mai devreme claritatea.

AG: Ce credeţi că poate forma un intelectual?

HRP: Cea ce formează un intelectual este decizia de a se forma cu seriozitate ca un intelectual, iar asta este o decizie personală. După ce aceasta decizie personală este luată, la dispoziţie îi stau bibliotecile şi lucrul, care într-o societate modernă îi stă la îndemâna tuturor procesul de educaţie. Un intelectual se poate forma indiferent de specialitatea pe care o îmbrăţişează dacă dincolo de specialitate îşi păstrează curiozitatea cognitivă  pentru mai multe domenii ale cunoaşterii. Intelectualul nu este pur şi simplu specialistul, intelectualul  este specialistul şi încă ceva în plus, iar acest încă ceva în plus este interesul mai global, mai cuprinzător  care este un interes de fapt umanist în sensul  tradiţiei europene faţă de mai multe  domenii  ale cunoaşterii.

AG: Am lucrat în învăţământ, un coleg a fost propus pentru funcţia de primar, însa el a refuzat. De aceea vă întreb: ce rol joacă un intelectual în politică?

HRP: După cum vedem nu prea joacă… deoarece sunt foarte puţini intelectuali în politică! Imediat dupa 1990 au fost câţiva, însă mai degrabă s-au dezgustat de politică şi s-au retras, sau unii n-au reuşit să se califice pentru poziţiile pentru care candidau, mă gândesc în special la faptul că în Convenţia Democratică, când au fost alegerile preliminare pentru candidatul convenţiei la alegerile prezidenţiale, un intelectual notoriu şi foarte respectat, Nicolae Manolescu, şi-a propus candidatura pentru a fi selectat intern în Convenţia Democratică pe poziţia de candidat al convenţiei la prezidenţiale. A eşuat! A fost respins, a fost preferat Emil Constantinescu. Emil Constantinescu este un intelectual, el provenea din mediul universitar ca şi domnul Manolescu. Nu putem decât astăzi să comparăm ce a făcut domnul Constantinescu, cu ce ar fi putut face domnul Manolescu!? E la latidudinea fiecăruia. Eu cred că intelectualul nu trebuie neapărat să facă politică, cred că politicienii trebuie să facă politică, iar politicienii trebuie să facă ca nişte profesionişti ai politicii şi nu ca nişte oameni în căutare de averi, animaţi de sete de putere şi puşi pe căpătuirea clanului care i-a trimis în funcţia politică pe care o ocupă. Cred că rolul intelectualului este mai degrabă critic. El este acela care în spaţiul public, particulează acele nevoi ale societăţii care sunt pentru clasa politică în limitele în interiorul cărora politicianul trebuie şi are dreptul să îşi desfăşoare activitatea. Un intelectual este inapt pentru viaţa politică, viaţa politică este o viaţă bazată pe lupta pentru putere politică. Eu cred că intelectualul este fundamental inapt pentru lupta pentru putere politică. Există ceva în educaţia care a condus la formarea intelectualului care îi interzice să se identifice cu setea  de putere politică.

AG: Aţi fost membru de conducere în colegiul de  la CNSAS. Ce reprezintă pentru dumneavoastră perioda de la acesta instituţie?

HRP: Am intrat în colegiu ca urmarea propunerii pe care mi-a făcut-o în decembrie 1999 domnul Rădulescu Zoner, un om pe care îl respect enorm şi care mi-a propus să intru în colegiu din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Când s-a votat legea 187, în baza căreia funcţionează, a fost înfiinţat şi a funcţionat CNSAS, până când legea a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională. M-am gândit puţin şi am acceptat această funcţie ca un serviciu public. Acestă perioadă pe care am petrecut-o ca membru în colegiul CNSAS este o perioadă de serviciu public, nici mai mult, dar îmi vine să spun că nici mai puţin.

AG: Credeţi că se va afla adevărul dosarelor?

HRP: În perioada în care am activat la CNSAS, adică perioada 2000-2005, înainte de venirea preşedintelui Traian Băsescu, a funcţionat un ordin dat de Consiliul Suprem de Apărare al ţării, dat de preşedintele de atunci al României Ion Iliescu, ca dosarele să nu fie date. Şi deci noi am funcţionat în consemn pe care şeful statului l-a dat deţinătorilor de arhivă care erau în serviciile de informaţii moştenitoare ale fostei securităţi, s-au dat dosare cu ţârâita. Când am plecat din CNSAS erau opt mii de dosare. În cinci ani serviciile de la securitate au dat cinci mii de dosare! În momentul în care preşedintele Băsescu a anulat ordinul fostului preşedinte Iliescu, din Consiliul Suprem de Apărare al ţării şi a dat dispoziţie să fie date toate dosarele, în mai puţin de câteva luni s-a ajuns să existe un milion şi jumătate de dosare. Acuma putem vorbi de o adevărată pătrundere în arhivele fostei securităţi ca instituţie menită să pună la dispoziţia cetăţenilor dosarele pe care securitatea le-a făcut pe  numele lor şi în funcţie de asta fiecare poate stabili adevărul din dosarul pe care securitatea i l-a făcut.

AG: Scrieţi şi poezii, desigur şi proză. Este mare deosebirea între  poet şi scriitor?

HRP: Da! E o mare deosebire. Scriitorul este un laic, îmi vine să spun, pe când poetul este ca un preot. Pentru că poetul depinde de inspiraţie care în esenţă nu e în puterea lui, este cea ce îi vine! Anticii spuneau că este vocea zeilor care vorbeşte în poet. Eu cred cu tărie că aşa este, în timp ce scriitorul este un profesionist al scrisului. Este cineva care are anumite idei, sau are anumite viziuni pe care le configurează literar şi depinde de talentul şi tenacitatea lui, profesionalismul lui ca scriitor, ca să rezolve de aici o bucată literară acceptabilă după standarde comune. Poetul e în altă categorie. Din cauza asta nu sunt poeţi buni şi medii, poetul sau este bun sau nu este de loc.

AG: Aş dori să vă întreb ce înseamnă pentru domnia voastră fericirea?

HRP: Este un vis frumos. În constituţia Statelor Unite scrie că fiecare om are dreptul la fericire, mai puţin lucrul la care avem dreptul cât este şansa pe care am putea să o avem dacă ne-am învrednici să fim atenţi la viaţa noastră.

AG: Ca preşedintele Institutului Cultural Român cum îi ajutaţi pe românii care locuiesc în afara ţării noastre?

HRP: Nu doar în sarcina Institutului Cultural Român cade obligaţia de a face ceva din punct de vedere cultural pentru românii din afara graniţelor. Există „Direcţia românilor de pretutindeni” care funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi care are tocmai menirea de a oferi asistenţă culturală pentru conservarea identităţii culturale şi naţionale a românilor care trăiesc în afara graniţelor. Pot doar să le descriu mecanismele care le-am pus la punct pentru ca I.C.R. să se achite de acestă sarcină. Există o direcţie şi în cadrul institutului care se numeşte „Direcţia românilor pretutindeni” şi care stabileşte parteneriate cu asociaţiile românilor din străinătate care propun programe – şi atunci institutul le finanţează – sau care primesc programe pe care institutul le pune la punct, fiind de fapt în viziunea mea un fel de Institute Culturale Româneşti  informale la nivelul comunităţilor româneşti. Pentru asta trebuie ca acele comunităţi româneşti să se structureze, să se autostructureze prin asociaţii cu care I.C.R. să poată face parteneriate.

AG: Ce transmiteţi românilor aflaţi în străinătate?

HRP: Le transmit atât: să preţuiască într-un fel care să nu fie naţionalist, să fie mai degrabă filozofic, faptul că sunt români, adică să vadă ce anume înseamnă ca frumuseţe, ca unicitate, ca bogăţie faptul de a se fi născut într-o cultură şi într-o limbă ca aceasta românească. Pentru asta i-aş îndemna să înveţe de la vecini de-ai noştri cum sunt ungurii şi să-şi păstreze limba în mult mai mare măsura decât o fac. Îi respect enorm pe unguri pentru grija de a-şi păstra limba oriunde s-ar afla pe suprafaţa acestui glob. Românii, în dorinţa lor de a se integra uşor, îşi uită limba şi este un mare păcat, pentru că de fapt un om  când se naşte, se naşte în primul rând într-o limbă. Iar o limbă înseamnă un fel de a dezmărgini lumea pornind de la aparent o graniţă a ei  cum este limba.

AG: Distinse domnule Patapievici a fost o onoare să vorbesc cu domnia voastră şi de aceea vă muţumesc tare mult pentru timpul acordat acestui interviu de mare sensibilitate pentru mine, sper şi pentru cei ce vor citi acest material.

A consemnat cu mare emoţie,

 

Adalbert GYURIS

Germania

noiembrie 2010

—————————————————–

* Horia Roman PATAPIEVICI, născut la 18 martie 1957, în Bucureşti, este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai prolifici scriitori şi eseişti români de după 1989. Absolvent al facultăţii de fizică, secţia „Optică, spectroscopie, laseri, plasmă” (1982).

• 1986-1989 – Cercetător ştiinţific principal la Institutul pentru Studierea semiconductorilor (I.C.P.M.S.-Bucureşti)
• 1990-1994 – Asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic din Bucureşti
• 1994-1996 – Director al centrului de Studii Germane al facultăţii de filosofie din Universitatea Bucureşti
• Din 1998 – editorialist al revistei „22”.
• 2000-2005 – Membru al colegiului de conducere al CNSAS (Consiliul Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii)
• Din 2005, preşedintele Institutului Cultural Român.

 

Volume publicate

Cerul văzut prin lentilă, eseuri, editura Nemira, Bucureşti, 1995, 384 pp.

Zbor în bătaia săgeţii, Bildungsroman, editura Humanitas, Bucureşti, 1995, 320 pp.

Flying against the Arrow, Central European University Press, Budapest, 2000

Politice, (conţine eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, editoriale publicate iniţial în revista 22), editura Humanitas, Bucureşti, 1996, 304 pp.

Omul recent, editura Humanitas, Bucureşti, 2001

Discernământul modernizării, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

Ochii Beatricei, sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

a tradus

David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, (titlul original: The Wholeness and the Implicate Order) editura Humanitas, Bucureşti,1995

Popularity: 10% [?]

NEW AMERICAN PROGRAM prezintă:

 

ÎNTÂLNIRE MUZICALĂ LA NEW YORK CU CÂNTĂREAŢA LIA LUNGU

 

QUEENS LIBRARY SUNNYSIDE ,  

LONG ISLAND CITY,

NEW YORK

ORGANIZEAZĂ UN SPECTACOL CU TRADIŢII ŞI COLINDE ROMÂNEŞTI

DE CRĂCIUN

Ziua de 6 Decembrie în România, reprezintă sărbatoarea creştină a Sfântului Nicolae, zi în care încep pregătirile rituale pentru Crăciun. Din această zi vătafii şi colindătorii, jucătorii de urs şi de capră se întâlnesc pentru repetiţiile „marelui spectacol al tradiţiilor religioase de iarnă”.

Vă aşteptăm la o întâlnire muzicală cu doamna Lia Lungu, o interpretă cunoscută de folclor, născută şi educată în Timişoara.

Lia Lungu este o cântăreaţă de succes care a reusit să aducă tradiţiile şi ritualurile româneşti pe scenele americane.

Celor prezenţi li se vor oferi colăcei tradiţionali româneşti de Crăciun şi băuturi răcoritoare.

Admiterea este gratuită!

Luni, 6 Decembrie

la 6:00 p.m.

Sunnyside

43-06 Greenpoint Ave.

Long Island City

718-784-3033

Tren: 7 pâna la 46th Street

Bus: B24,Q39,Q32, Q60, B30

Queens Library

Pentru mai multe informaţii, sunaţi:

în engleză: 1-718-990-0891

în romană: 1-718-990-0883

www.queenslibrary.org

————————————————————–

NEW AMERICAN PROGRAM PRESENTS:

 

A TRADITIONAL ROMANIAN CHRISTMAS CELEBRATION

 

December 6 in Romania is Saint. Nicholas Day, which is traditionally the start of the

Christmas season. One of many ways that Romanians welcome in the season is by singing carols (colinde). Please join Lia Lungu, a Romanian folk singer, born and educated in Timisoara.

Lia has helped introduce traditional Romanian music to American audiences.

Traditional Romanian pastries and refreshments will be available.

Admission is free!

Monday, December 6

6:00 p.m.

Sunnyside

43-06 Greenpoint Ave.

Long Island City

718-784-3033

Train: 7 to 46th Street/Bliss St.

Bus: B24, Q32, Q39, Q60

For more information, call

in English: 718-990-0891

in Romanian: 718-990-0883

www.queenslibrary.org

Popularity: 6% [?]

Interviu cu Ana BLANDIANA

 

Autor: Adalbert  GYURIS (Augsburg, Germania)

-25 martie 1942 se naşte la Timişoara, ca primă fiică a cuplului Gheorghe şi Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea căreia în familie şi printre prieteni i se va spune constant Doina, iar în literatură se va numi Ana Blandiana.

-1959 Debutează în revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate, semnând pentru prima oară Ana Blandiana

- 1960 Se căsătoreşte cu scriitorul Romulus Rusan.                              

-1963 După o interdicţie de patru ani, redebutează, de data aceasta irevocabil, în revista Contemporanul, condusă de G. Ivaşcu.

-1963-1967 Urmează şi termină cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii din Cluj

-1964 ii apare prima carte “Persoana intaia plural“, versuri, cu o prefata de Nicolae Manolescu, Editura pentru Literartura.

-de-a lungul anilor ii apar numeroase carti, la diferite edituri si face multe traduceri                                                                                                                                     

- 2001 Este aleasă membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinţă la Verona sub egida UNESCO.

 

Ana Blandiana este o militanta de frunte a vieţii publice româneşti. O femeie frumoasă, inteligentă, cu o voce blândă, receptivă cu tot ce se petrece în jurul domniei sale şi este o adevărată profesionistă.                                                                                                                       

Mulţumesc din suflet că a acceptat interviul care urmează. Prenumele domniei sale de poetă, ziua şi luna de naştere coincid cu ale mamei mele, o bucurie în plus pentru mine.

„Nu e nevoie să ajungi la poezie, este destul să tinzi către ea pentru a fi salvat.”

Adalbert GYURIS: -De când colaborarea cu poezia şi cu    cuvintele?

Ana  BLANDIANA: – Îmi amintesc momentul când am scris primul text cu rime şi ritm, asta înţelegeam atunci prin poezie, în clasa a doua. Dar nu îmi mai amintesc de când toata lumea considera că acesta este destinul meu, în orice caz, tot din prima copilarie. N-am avut niciodată problema opţiunii. A hotărat pentru mine cineva mai de sus.

-Atunci v-a venit ideea de a folosi un pseudonim?

- Pseudonimul s-a născut, din numele satului Mamei – Blandiana - şi rima sa, când eram în ultima clasa de liceu am trimis, mai mulţi colegi, poezii semnate cât mai melodios la revista ,,Tribuna” din Cluj. Ale mele au apărut, iar pseudonimul s-a transformat în nume pentru că Tata fiind deţinut politic, n-aş fi putut publica cu numele meu real – Otilia Valeria Coman. De altfel, nici aşa nu mi-a folosit prea mult, pentru că oficialităţile din oraşul meu, Oradea, au avut grijă să comunice tuturor publicaţiilor din ţară că “sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului”.

-Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile dumneavoastră ?

- În poezie, de obicei, începutul vine de undeva din afara mea, primele cuvinte, sau primele versuri. Munca este să fiu în stare să continui, să rotunjesc şi să închei la acelaşi nivel. Este ca şi cum ar trebui de fiecare dată să dovedesc că merit să fiu destinatara acestor mesaje.

-Poetului i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea, de a o retrăi şi apoi a o retransmite celor ce iubesc poezia?

- Nu cred că poeţii au fost vreodată în stare să remodeleze lumea, ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelaţia sâmburelui de lumină pe care îl ascund fiecare, de multe ori fără să ştie, în ei înşişi.

-Credeţi că poetul e un ales în felul său?

- Da, cu siguranţă, da. El este ales să transforme suferinţa în cuvinte şi cuvintele în suferinţă.

-Este un avantaj că soţul dumneavoastră Romulus Rusan este scriitor?

- Da. Am avut în felul acesta fiecare câte un critic de uz propriu. Ceea ce nu e puţin lucru.

-Care este deosebirea dintre un poet şi scriitor?

- Poetul transcrie “vocea zeească” despre care vorbea Socrate, scriitorul este un intelectual care încearcă, muncind din greu, să creeze oameni şi lumi.

-Poezia poate salva frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială?

- În măsura în care oamenii vor înţelege că “a aşeza poezia în centrul lumii” (aşa cum se spune în textul fondator al Academiei Mondiale de poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea. De altfel nici nu e nevoie să ajungi la poezie, este destul să tinzi către ea pentru a fi salvat.

-Sunteţi implicată în ,,Memorialul Sighet”, a venit cineva la dumneavoastră care a lucrat la penitenciarul din Sighet spovedindu-se?

- Nu. Ar putea face asta doar dacă le-ar fi frică sau ruşine de ceea ce au făcut. Dar atâta vreme cât reprezentanţi ai forţelor de represiune au încă poziţii importante în societate nu au de ce să le fie frică de oameni, iar de Dumnezeu nu le-a fost frică niciodată. În ceea ce priveşte ruşinea, ea nu poate să apară decât acolo unde există discernământ între bine şi rău.

-Stimată doamnă Ana Blandiana vă mulţumesc tare mult pentru aceste destăinuiri şi vă doresc dumneavoastră şi domnului Romulus Rusan, soţul domniei voastre înca multe realizări în domeniul scrisului. Sărut mâinile!

Popularity: 7% [?]

LA  STÂNCA DISCORDIEI – GIBRALTAR

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg,Canada)

 

ÎMPREUNA  PRIN  LUMEA  CATOLICĂ. TOAMNA 1996

Winnipeg -  Toronto  cu Air Canada  2000 Km, pe o linie curbă

Toronto  – Paris  cu Air France vreo 9000 Km , pe intuneric

Paris  – Madrid  tot cu un Air France ceva mai mic,  plin de gintă latină

Frumoasă primire, plăcut grup turistic nord american. Multa sangrino, multa voie bună

Cu autocarul GLOBUS First Class Escorted Tour  prin Spania, jur împrejur.

Madrid – Segovia – Burgos – Victoria din Tara Bascilor = 460 Km

Prima oprire la Segovia pentru trei obiective. Alcazar adică fortăreaţă, masivă, impenetrabilă pe vremuri, acum un muzeu adormit. O grandioasă catedrală gotică.  Apeductul roman de două mii de ani, fără fisuri, de pe un deal pe altul, înălţat pe două rânduri de arcuri din piatra şi a funcţionat continuu până în secolul trecut. Impresionaţi de apeductul roman: Imperiul roman a cucerit să şi construiască, cel ruso-comunist să distrugă totul. Plecam. Oprim la Burgos, în faţa Arco de Santa Maria unic, plin de statui si turnuleţe, este o bijuterie arhitectonica medievală. Apoi Catedrala, şi mai gotică, a doua pe ziua de astăzi. Legendarul El Cid calare, în zborul victoriei e înfricoşător. Intram în Ţara Bascilor cu grijă. Oprim în Victoria, capitala. O urbe frumoasă, cu semne bilingve. Curată şi verde. Localnici paşnici, care nu dorm, visează …  

Victoria – Pamplona – Zaragoza (Saragossa) = 270 Km

Pamplona este internaţional cunoscută pentru Sanfermines, festivalul de voie bună de o săptămână, când taurii dezlănţuiţi aleargă pe o strada îngustă  luând în coarne pe toţi vitejii ce le stau în cale. Şi Hemingway a fost aici la festival, apoi a scris Fiesta. Pamplonezii au fost mândri şi i-au fost recunoscători cu un bust pe un soclu. Ne-am plimbat pe acea străduţă, am admirat clădiri frumoase din centru şi multitudinea statuilor din Piaţa Taurilor. La  Zaragoza  turul începe cu ce a mai rămas de la romani, apoi palatul maur Alfajeria, ce a încântat tot grupul. Şi  la urma, aţi ghicit, catedrala !! Basilica de Nuestra Senora del Pilar  o imensitate cu unsprezece cupole .

Zaragoza (Saragossa) – Montserrat – Barcelona (310 Km)

Plecam, stăruindu-ne in minte Alfajeria, nu am mai văzut un palat maur până acum. Montserat, aşa, un munte cu vârfuri ca dinţii unui joagăr gigant, cu o altă catedrală, cu o altă Marie, una neagră: La Moreneta despre care se spune că datează de la începuturile creştinismului, dar carbonul radioactiv dovedeşte ca e din Evul Mediu timpuriu. Oricum, mare pelerinaj, mare plus o nuntă. Coborâm la Barcelona, ne fascinează de la început. Am privit marea şi oraşul din citadela de pe Montjuic. Panoramă cu obeliscul lui Columb. Stadionul olimpic. Ne-am plimbat pe Rambas, unde dimineaţa se vând flori si ziare iar seara se cumpăra femei şi droguri. Am vizitat orasul vechi, ridicat pe cel maur care se aşezase pe forul roman. Catedrala, la fel ca toate catedralele Spaniei, este foarte catolică şi dominantă, aici au fost botezaţi amerindienii aduşi de Columb în 1493, după care au şi murit. Fără alte comentarii! Dar ceea ce domină pe toţi peregrinii este  Sagrada Familia a lui Gaudi, mai mult decât o altă mare catedrală, un impresionant monument de arta catolică! Se construieşte de o sută de ani şi când va fi gata, desăvârşită, va fi şi ultima …               

Barcelona – Taragona – Valencia  (370 Km)

În Barcelona am stat două zile, odată,  am vrea să stăm măcar o lună. Taragona port de pe vremea romanilor, pe aici au intrat legiunile romane în Iberia, cucerind-o. A mai rămas ruinele marelui amfiteatru roman. Atât şi mai departe. Valencia  romană, maură, spaniolă  o insulă într-o mare de portocali, cu catedrală aferentă, dar cu turnul rămas neterminat ! Merge şi aşa. După o catastrofală inundaţie a râului, care trecea prin oraş, locuitorii s-au înfuriat şi l-au scos în afară oraşului !! Asta ne-a impresionat enorm ! Albia râului au transformat-o în parcuri şi terenuri sportive. Ce oameni determinaţi. Am vizitat un muzeu unic in lume: Museo Artista Fallero- umorul pe pământ, sunt, aici, replicile statuilor ce li se dau foc anual, în Martie, când are loc marea sărbătoare a primăverii Fiesta las fallas, ce ţine o săptămână.   

            Valencia – Murcia  – Pasul Mora -  Granada  (550  Km)  

Rămâne în urma Valencia, drum lung. Murcia, doar catedrala. Urcam, şi în locul portocalilor apar terasele cu măslini. Pasul Mora, popas. Coborâm în Andaluzia, la Granada. Seara mergem la Capela regala – ataşata uriaşei catedrale, unde sunt îngropaţi regii catolici: Fernando şi Isabela. Ştim bine istoria anului 1492: învingerea maurilor, expulzarea evreilor, Columb peste Atlantic, începutul Inchiziţiei. Cel mai mare an catolic! A doua zi, o altă istorie a lumii: ALHAMBRA. Paradisul islamic pe pământ, pe o culme verde împrejmuită. În interior, islamicii au imaginat cam cum sunt palatele şi grădinile lui Alah … şi Alah s-a bucurat, pentru ca el le-a dat imaginaţia …

            Granada -  Costa del Sol – Torremolinos (165 Km) 

Costa de Sol, de la Malaga la Gibraltar, este o suită de largi plaje cu 300 de zile calde şi însorite. Între ele se află Torremolinos, un fost sat pescăresc, ce a devenit cea mai mare staţiune de pe litoralul iberian prin investiţia unui capital enorm, ce aduce un profit pe măsură. Petrecem o după masă plăcuta, plimbându-ne prin staţiune şi pe plajă. Seara, cinăm în doi pe balconul camerei noastre de la etajul zece, de unde marea şi plaja sunt la picioarele noastre, iar deasupra universul ne zâmbeşte şi face din cap, îngăduitor, tuturor celor de aici …  

Torremolinos -  GIBRALTAR  -  Seville (410 Km)

Şi dintr-odată ne-am înţepenit total. Pentru prima data în aceşti peste două mii de kilometri iberici, plus Ţara Bascilor, parcurşi până acum. Stăm de oră. Acest minunat tur care a decurs atât de confortabil, de interesant şi instructiv, intr-o atmosferă armonioasă de grup turistic plăcut, cu o directoare de tur ca un înger înţelept şi păzitor, s-a oprit. Stăm de o oră. Stăm la cea mai severă, dură şi rigidă frontieră europeană: trecerea pe stânca discordiei, în Gibraltar .   

Senora Covadonga Fernandez, directoarea turului, ingerul nostru păzitor, trimisă de Sfântul Cristofor patronul creştin al călătorilor, cu vocea ei de înger, cred că vă imaginaţi cum este o voce de înger,  începe să ne facă o pregătirea psihică. Gibraltarul mai  este încă un teritoriu britanic pentru poziţia sa strategică, şi acum aşteptam la frontieră controlul, care este foarte amănunţit, deci durează. Când ajungem acolo, noi, toţi coborâm din autocar numai cu paşapoartele în mână. Femeile au dreptul sa-şi ia poşetele iar bărbaţii doar portofele cu alte acte şi bani. Atât. Nu se fac glume sau comentarii. E de prisos, nul şi neavenit. Ei au dreptul să ceară să deschideţi poşeta sau potofelul. Autocarul va fi inspectat separat, eu şi şoferul sunt acolo, dacă sunt probleme se deschide o anchetă, care este o durere de cap şi o mare pierdere de timp. Sper că noi suntem în regulă. Aşteptam. Atât a trebuit şi comentariile, de tot felul, au şi început. A fost bine, pentru ca nu mai eram iritaţi de aşteptare, ştiam motivul  aveam subiect serios de dezbătut. Pentru unii aşa ceva era o mare noutate, neauzită până acum şi părerile lor au fost întinse între: e absurd, ca în blocul comunist, sau e ridicol, nu e nimeni în război cu UK  şi nelipsita nepăsare okey, it’s fun. Noi, Ica şi cu mine, ne-am adus aminte, cu gust amar, cum era în blocul comunist, dar am ales varianta să trecem cu indiferenţă peste acest episod de frontieră, aveam atâta experienţa încât nu mai conta. Ceea ce conta pentru noi, era că ne împlineam o veche dorinţă: să punem piciorul pe Stâncă, să vedem cum arată Gibraltarul, atât de auzit, citit şi visat.   

Se spune şi se scrie că, primii oamenii care au pus piciorul pe Stâncă, au fost îndepărtaţii noşti strămoşi de Neanderthal. Antropologii au găsit urmele lor în peşteră şi au tras concluzia că au locuit aici, pe Stâncă, aproximativ o sută de mii de ani. Apoi au dispărut şi au venit ceilalţi strămoşi, Cro-Magnon, mai apropiaţi, mai bine făcuţi. Alte zeci de mii de ani, până ce apare prima mărturie scrisă de la fenicieni. Grecii au fost cei ce au numit Coloanele lui Hercules cele două stânci, una africană şi alta europeană, ce  delimitează strâmtoarea dintre mare şi ocean. După greci, cartaginezii şi apoi romanii, care nu au loc de cartaginezi şi după războaiele punice îi termină pe cartaginezi, dominând ei Peninsula Iberică câteva secole. Cad şi romanii, vin vizigoţii, trec şi ei. Pentru următoarele şapte secole apar beduinii, islamici de vizavi, care numesc stânca Jabal Tariq, adică muntele lui Tariq, conducătorul lor, era deja AD 711. Din denumirea aceasta a derivat Gibraltar. Nu au făcut aproape nimic vreo trei sute de ani, erau doar nişte flotanţi aici în golful stâncii. Apoi a devenit o aşezare permanenta cu port, fortăreaţă care avea şi palatul aferent.

Moda  istorică în Evul Mediu era ca odată ce înflorea undeva o aşezare prosperă din manufacturi sau comerţ, clădind biserici şi palate, apăreau, ca din pământ, cuceritorii ei. De motive războinice omenirea nu a dus lipsă şi nu va duce lipsă! Legea negării negaţiei e valabilă şi aici: războiul vrea amor cu pacea şi pacea cochetează cu războiul ! Deci s-au bătut ce s-au bătut până ce creştinii au preluat controlul Stâncii, care e doar un marcaj, la capătul Mediteranei, înalt de 500 de metri, cu o suprafaţă de aproape şapte kilometri pătraţi, formând malul estic al unui golf. Atât tot, pardon, avea o fortăreaţa cu palat şi o peşteră enormă. Un Duce de Medina, devenit  proprietarul stâncii şi al golfului le vinde la conversos, adică evreilor convertiţi la creştinism. Târg pe bani şi daruri, după care vreo patru mii de conversos, din Cordoba şi Sevillia se mută în golf şi pe stâncă. La numai doi ani după târgul încheiat, creştinul Duce de Medina îi dă afară pe convertos, care, să nu uităm, să nu neglijăm, erau creştini cu acte în regulă, după ce fuseseră băgaţi în butoiul cu apă sfinţită şi botezaţi a la carta catolica. Degeaba, Inchiziţia aflase că sunt  conversos doar în acte, acasă rămăseseră ce au fost, iudaici!! Vremuri grele, vremuri schimbătoare, Gibraltarul trece sub stăpânirea regilor catolici – Fernando de Aragon şi Isabela de Castilia – sub care Inchiziţia este vigilentă la datorie şi apără cuceririle catolice de duşmanii islamici, iudaici şi protestanţi! Nu vi se par cunoscute asemenea timpuri? Noi le-am trăit sub o altă inchiziţie: securitatea comuniştilor evrei, ruşi, unguri şi la urmă s-au învăţat şi românii…

După ce Columb a descoperit India navigând spre apus s-a pornit marea întrecere a europenilor în a descoperi alte lumi ce erau luate în posesie, dominate, creştinate, exploatate. Această competiţie a avut nevoie de noi şi mai mari corăbii, de noi  şi mai mari flote de apărare a posesiunilor, bătându-se ca chioarele între ele!! Ce frumoasă este istoria  civilizaţiei europene, plină şi de bătălii navale. În  fruntea competiţiei s-au plasat spaniolii şi portughezii,  danezii şi olandezii, francezi şi englezii şi pe unde se întâlneau, pe valurile mărilor şi oceanelor trăgeau cu tunurile unii în alţi până se scufundau. Care pe care.  Pe la o mie şase sute flota daneză a venit tiptil la Gibraltar a prins flota spaniolă ancorată şi în timp ce corăbierii spanioli erau în taverne la petrecere le-au făcut flota zob şi au plecat victorioşi acasă. Asta ca fapt divers. După altă sută de ani, la 1707, au venit în Gibraltar englezii, tot tiptil, au făcut zob altă flotă spaniolă, dar nu au mai plecat! Au rămas pe stâncă şi cu dreptul învingătorului au jefuit, violat tot ce se putea viola şi au omorât pe cei suspecţi sau nu le ofereau supunere totală, ceilalţi locuitorii au părăsit totul, au fugit îngroziţi! Au rămas doar victorioşii. Când s-a încheiat tratatul de pace, în 1713, în articolul zece se precizează că Spania cedează perpetuu Gibraltarul Regatului Unit!! De aproape trei sute de ani Gibraltarul e posesiune engleză. Ştiţi ce înseamnă asta pentru majoritatea spaniolilor? După părerea mea, un os de peşte în gâtul lor!  

Între timp am ajuns în ţarc, e din bare metalice solide şi dese, nu se poate trece prin ele. Coborâm aşa cum ni s-a spus şi intrăm, unul după altul, pe o strungă îngustă şi lungă la capătul căreia e un ghişeu cu un cap pătrat căruia îi arătam paşaportul, portofelul sau poşeta după cum e cazul. Capul pătrat ne face cu degetul că putem trece. Aşa am intrat în Gibraltar, trecând o frontiera dintre Spania şi teritoriul britanic de la 1713 care nu are decât un kilometru! Un kilometru frontieră, da ce frontieră cu punct de trecere sinistru. În aşteptarea autocarului, care e tras după un zid înalt pentru control, privim Stânca care până acum o  ştiam doar din fotografii. E modestă, golaşă şi arată ca un vapor ce se scufundă pe o parte, cu puntea aproape verticală spre răsărit, din unghiul care o privesc. Un punct geo-politic fierbinte al lumii! Iată, apare şi autocarul care a trecut prin urechea acului, cu îngerul păzitor care ne zâmbeşte. Urcam, să plecam după ce am stat aici vreo două ore din timpul care îl avem rezervat pentru turul Stâncii! Plecam, mergem vreo trei sute de metri şi ne oprim. Stăm din nou. Acum ce mai vor? Nimic, stăm la barieră! Barieră, au trenuri pentru un teritoriu britanic ce are numai 6 kilometri lungime? Nu! Stăm la barieră să treacă avionul!! Avionul?! Barieră să treacă avionul,  aşa ceva nu am auzit nici în filmele de la Hollywood!?!  Pregătiţi-vă aparatele de fotografiat şi aşteptaţi. Şi într-adevăr, deodată l-am auzit tunător şi a trecut prin faţa noastră ca o nălucă spre mare, zguduind pământul şi autocarul! A fost un cargou imens. Formidabil ce eveniment bizar, cu toţii suntem entuziasmaţi ca nişte copii de grădiniţă duşi la gradina zoologică. În fond şi la urma urmei de ce nu am fi; de câte ori în viaţă stăm la barieră să treacă avionul?! Pentru asta trebuie venit în teritoriul britanic, în “The Rock’’. Pornim, trecem pista de decolare care începe undeva în golf şi se termină în mare. Mai mergem un pic, cotim de vreo două ori şi oprim într-o mare parcare în afara fostului zid al fortăreţei. Suntem cu adevărat pe Stâncă, să luăm o piatră în gură! Multe maşini şi autocare, turişti de peste tot. Mergând spre poarta Ica îmi spune: Şi eu vreau castane. Da, miroase a castane coapte, acum observ ca unii mănâncă în jurul nostru. Cum să nu!! Ne aducem aminte din studenţie când, toamna târziu, mâncam castane coapte la Timişoara. Oprim şi cumpărăm, sunt calde, iar mirosul lor ne trezesc atâtea şi atâtea amintiri. Ica e bucuroasă, nu se aştepta să mănânce castane coapte în Gibraltar. Cei din grup ne întreabă ce sunt astea, se mănâncă, ce gust au! Le dam şi lor să încerce. Se chinuiesc sa le cureţe, le muşcă cu precauţiune, cu grijă încep să le mestece, se luminează la faţă, le plac. Cumpără şi ei. Strada principală străluceşte de îngrijire şi curăţenie, localnicii se deosebesc de excursionişti prin îmbrăcămintea lor îngrijită, elegantă. Contrast mare. Limba oficială, of course, este engleza, neoficial este spaniola dar există şi o limbă locală, proprie, un dialect de Gibraltar numit llanito  formată din amestec de cuvinte din mai multe limbi. Ceva asemănător cu frateliana mea; o românească ţărănească de Banat, cu gramatică numai pe jumătate, şi amestecată cu şvăbisme şi ungurisme de la  cei ce locuiau cu noi în Fratelia, cartier al Timişoarei. De frateliana mea toţi au făcut glume ironice începând cu colegii de liceu  până la bunul meu prieten, scriitorul Virgil Raţiu. Llanito la fel ca şi frateliana au valoare lingvistică minimă, atât cât să te poţi înţelege într-un mini babilon etnic, dar are mare valoare sentimentală pentru ei, fiecare se bucură auzind că foloseşti cuvinte şi din limba lui maternă. Astea despre limbă, cât priveşte guvernarea este locală, autonomă, cu excepţia guvernatorului teritoriului britanic, care este numit de HM Queen Elizabeth a UK-ului. Long live The Queen – trăiască regina – au ovaţionat-o gibraltanezii în 1954 când a venit pe The Rock să sărbatorească 250 de ani anexare a teritoriului iberic la coroana imperiului britanic, ceea ce a declanşat tensiuni şi proteste din partea spaniolilor! 

British overseas territory – adică teritoriu britanic de peste mări – adică The Rock sau Stânca ori Gibraltar – are steag şi emblemă proprie şi un moto: “Nulli  Expungnabilis Hosti”. Asta, oare ce mai înseamnă, ce vrea să zică? Păi, ar veni cucerit dar nu de duşman sau din duşmănie, din ostilitate. Să fiu mai clar, este la fel cum ne-a eliberat Armata Roşie pe noi, romanii de sub jugul românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord! Nu e un paradox, e tipic pentru cotropitori, cuceritori care dau navală, omoară, jefuiesc, subjugă şi nu mai pleacă, ba te pun să-le spui fratele cel mare de la răsărit sau Nulli  Expungnabilis  Hosti! În 1704, când au debarcat pe Stâncă, corăbierii englezi au făcut un prăpăd, mergând până la profanarea bisericilor catolice, ei fiind, vezi Doamne, anglicani. Ce creştin anglican eşti dacă nu pângăreşti o biserică catolică, sau invers, doar de asta suntem creştini. După această cucerire fără duşmănie – era să-i zic frăţească – s-au accentuat şi mai mult conflictele belicoase dintre englezi şi spanioli, dar nu s-a schimbat nimic în 250 de ani. Şi, diplomatic, englezii au fost mai abili promiţându-le autonomie totală, daca prin referendum vor să rămână sub suveranitate britanică. Referendul a avut loc în 1967 şi i-a devastat pe spanioli: numai 44 de gibraltanezii au dorit suveranitate spaniolă, restul de peste 12.000 au ales suveranitatea engleză. Vox populi vox Dei! Nu a trecut mult şi Spania a închis complet frontiera. Cortină de fier, din bare metalice. Redeschiderea completă abia în 1985. Conflictele diplomatice dintre cele două ţari continuă din te miri ce. Acum, de exemplu, guvernul Gibraltarului, împins uşurel, nu spun de cine, vrea şi drepturi asupra apelor teritoriale din jurul stâncii, în timp ce Spania le interzice să mai avanseze în golf cu noi recuperări de teren fiindcă intră ilegal în apele ei teritoriale!! Clar. Apropo de recuperările de teren din apa golfului, cu ajutorul olandezilor, specialişti în aşa ceva, au câştigat un kilometru pătrat pe care au ridicat nişte blocuri, având în vedere ca e o mare înghesuială pe Stâncă: 4.000 de locuitori pe kilometru patrat!! Cred că asta spune multe, chiar şi despre marea pagubă de ape teritoriale făcuta  spaniolilor, înconjuraţi din trei părţi numai de ape teritoriale.

La densitatea asta mare a populaţiei mai trebuie adaugate şi maimuţele. Singurul loc în Europa unde se găsesc maimuţe libere, le zic eu, mulţi le zic maimuţe sălbatice. Greşit, ca sa nu mai spun ca nu au nici coadă maimuţele astea ce se numesc macacus. Stau sus pe Stâncă, dar coboară după mâncare şi printre turişti, care sunt foarte darnici cu ele mai ales dacă pozează frumos. Unele-s  meditative, privind când la apele teritoriale ale spaniolilor, când la recuperările de teren ale supuşilor Reginei Elisabeth, altele-s distante şi arogante, comportament preluat de la conaţionalii lor britanici. Mai sunt şi hoţomane, de cum văd un trecator cu o plasă în mâna, se iau după el, tiptil şi-i  înhaţă plasa şi s-au dus! De unde reiese că nu-s sălbatice din moment ce au atâtea apucături omeneşti. Dar cu totul alta este povestea cu aceste maimuţe. Ascultaţi.  Englezii suferă de multe superstiţii, una dintre cele mai grave, ce îi torturează de sute de ani, spune că atunci când maimuţele nu vor mai fi pe stânca, nici englezii nu vor mai fi aici! Groaznică prezicere! Deci englezii sunt cu ochii cât cepele la macacuşi, au lansat şi un satelit fix, numai pentru ele, să le urmarească, sa le numere. Plus un submarin atomic. Nu în spaţiu, în apele golfului. În acelaşi timp servicile de inteligenţă spaniole au aflat de această superstiţie încă de pe vremea lui Churchill, când numarul maimuţelor scazuse ameninţător, era eminentă  dispariţia lor. Atunci prim-ministru imperiului în care soarele nu apunea niciodată a trimis de urgenţă după macacuşi în Africa. De atunci, servicile de informaţiune spaniole au format o brigadă specială anti-macacus, care se deplasează in Gibraltar, cu false paşapoarte canadiene, să  anihileze maimuţele, doar, doar îşi iau tălpăşiţa englezii de pe Stâncă. Nu răzbesc, fiindcă şi servicile engleze au vreo trei, sau chiar patru, contra formaţiuni speciale în conecţie cu CIA şi Mossad, care imediat le înlocuiesc pe cele dispărute, ba chiar adaugă un supliment de siguranţă. Şi uite aşa de la bătăliile navale, de la multiplele conflicte din golful Gibraltarului, de la interminabilul duel diplomatic, în zilele peregrinajului nostru pe Stâncă, cele două foste supraputeri coloniale au ajuns într-o jalnică situaţie luptându-se pentru nişte maimuţe, indiferente la marea tragedie a superstiţiilor  englezeşti. Asta-i soarta marilor puteri; la urmă să calce în propriul lor rahat, ceea ce istoria va consemna….   

Înainte de-a părăsi Gibraltarul – Stânca sau The Rock – sincer spun că am avut un timp minunat aici, bogat în impresii, păcat că a fost atât de puţin. Întâi am vizitat oraşul şi am văzut statuia Amiralului Sir George Rooke, cuceritorul neduşman, statuie făcută cu multă perfidie englezească. Amiralul nu-i aşezat  în vârf de catarg, nici nu are vreo sabie scoasă în văzduh, e îmbrăcat civil şi cu perucă de salon aristocratic, arată calm, blajin ca fire precum un mare cărturar înţelept, profesor de Oxford nu altceva, venit să le predea un curs creştino-democrat gibraltarnezilor!! Apoi am urcat şi intrat în marea peşteră în care locuiseră odinioară stramoşii noştri îndepărtaţi, după care tot felul de homeless, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost spital militar englez. Acum, în zilele noastre, se ţin concerte fiindcă se spune ca are o acustică perfectă. Şi am încheiat cu turul complet al Stâncii în nişte maşini speciale, mai lungi şi înguste. A oprit la capătul sudic al Stâncii, lângă noua moschee cu un minaret mult mai mare ca turnul vechiului far de lângă ea, să privim strâmtoarea şi peste ea stânca africană sau a doua  coloană a lui Hercules. Mare orizont! Şoferul-ghid ne-a delectat cu cele înşirate mai sus, la care eu am adăugat doar nişte epitete, mici remarci şi fabulaţii spontane. Îmi pare rau ca nu am insistat asupra disputelor diplomatice, sunt o mină bogată de satiră şi sarcasm. Altădată…

Singurul lucru pe care l-am regretat, a fost ca nu am mai stat la barieră, să treacă avionul.

(Toamna 1996 în preeria canadiană. Trimis spre publicare “Curentului International”, 2010)

Popularity: 8% [?]

Procesul Goma: deruta magistraţilor?

Autor: Valerian Stan

Se împlinesc astăzi fix patru ani de când Paul Goma s-a adresat justiţiei cerînd să se pună capăt campaniei de denigrare şi discreditare împotriva sa. Cum se ştie, de-a lungul a mai multor ani, mai mulţi „critici” ai săi l-au acuzat în repetate rânduri de antisemintism şi negaţionism. În cererea de chemare în judecată, împreună cu istoricul Mircea Stănescu şi avocata Eugenia Crângariu, am arătat în detaliu de ce acuzaţiile aduse scriitorului în exil erau neîntemeiate şi injuste. Prin aceeaşi cerere dar şi prin depoziţiile în faţa instanţei am mai arătat şi în ce au constat prejudiciile aduse prestigiului, onoarei şi dreptului la propria imagine ale reclamantului. La instanţa de fond, Judecătoria Sectorului 1 din Bucureşti, procesul a durat mai bine de doi ani şi jumătate, până în decembrie 2008. Numărul mare al pârâţilor, ca şi faptul că unii aveau domiciliul în străinătate, a făcut ca procedural judecata să fie destul de complicată. Dar chiar şi aşa, doi ani şi jumătate pentru judecarea „pe fond” a dosarului au fost prea mulţi, şi prea departe de cerinţa judecării cauzelor „într-un termen rezonabil”.

Ce a urmat a fost însă şi mai şi. Mai întâi că decizia instanţei şi motivarea ei, la care am să mă refer imediat pe larg, au fost sub orice aşteptări. Nu în sensul că Paul Goma, atunci când a hotărât să se adreseze justiţiei, şi noi, cei care i-am fost alături apoi, ne-am fi aşteptat prea încrezători la ceea ce într-o ţară cât de cât normală am fi avut tot dreptul să ne aşteptăm. Ci în sensul că  pronunţînd o sentinţă vădit nedreaptă, judecătoarea – Ioana Anton, pre numele ei – nu a făcut nici cel mai mic efort ca să salveze măcar aparenţele. Apoi că a trebuit să treacă nu mai puţin de un an şi patru luni ca să fie acceptat apelul la hotărârea instanţei de fond. Îndeplinirea procedurilor presupunea şi în această fază un număr de cheltuieli, mai ales cu traducerea hotărârii judecătoreşti şi cu citarea pârâţilor din străinătate, pe care Paul Goma şi susţinătorii nu le mai puteau acoperi. Iar lucrul acesta a făcut ca de la înregistrarea cererii de chemare în judecată şi până la primul termen al primei căi de atat (3 mai 2010) să treacă mai bine de patru ani. Ceea ce ne spune că până la finalul procesului, deci până când se vor judeca apelul şi recursul, ideea de „termen rezonabil” va fi devenit ceva de-a dreptul contrar ei.

Revenind la hotărârea Judecătoriei Sectorului 1, aşa cum am arătat deja pe larg în motivarea apelului trimis Tribunalului Bucureşti, soluţia a fost una profund netemeinică şi nelegală, cu deosebire în raport cu principala concluzie a instanţei, aceea că, prin articolele şi celelalte materiale ale lor, prin care l-au acuzat în mod repetat de antisemitism şi negaţionism, pârâţii s-ar fi situat în limitele libertăţii de exprimare iar reputaţiei scriitorului calomniat nu i-ar fi fost adusă nicio atingere.

Citeşti şi pur şi simplu nu ai cum să înţelegi că un judecător a putut să scrie aşa ceva. În cererea de chemare în judecată, a fost arătat cum nu se putea mai explicit că, prin ceea ce au făcut de-a lungul a mai multor ani, cei chemaţi în judecată au adus atingeri grave şi ilegitime reputaţiei şi onoarei scriitorului calomniat, dreptului său la propria imagine – prin încălcarea îndatoririlor şi responsabilităţilor care le reveneau în exercitarea libertăţii de exprimare, astfel cum aceste îndatoriri şi responsabilităţi erau şi sunt stabilite prin art 30 alin (6) din Constituţia României, respectiv prin art 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit textului precizat al Convenţiei europene, exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă prin lege unor restrângeri „pentru protecţia (…) reputaţiei sau a drepturilor altora”. Ce a răspuns la toate acestea judecătoarea Anton? Nici mai mult nici mai puţin că dacă instanţa ar fi dat curs principalei solicitări pe care Paul Goma i-a adresat-o, aceea ca denigratorii săi să înceteze acţiunile lor calomniatoare, ar fi însemnat să dispună o restrângere a libertăţii de exprimare a împricinaţilor care, atenţie, nu ar avea ca bază legală un „text de lege intern”. Ceea ce e perfect fals, iar lucrul ăsta îl ştie până şi un student – mai sârguincios, e adevărat – din anul întâi de la drept. Pe de o parte pentru că în dreptul intern această restrângere este statuată demult şi bine prin chiar textul legii fundamentale, Constituţia României, care, la art 30 („Libertatea de exprimare”) stabileşte neechivoc, într-o formulare foarte clară pentru oricine şi în deplină conformitate cu prevederile Convenţiei europene, că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Pe de altă parte, Convenţia europeană (tratat internaţional ratificat de România) face ea însăşi  parte din dreptul intern, potrivit art 11 alin 2 din aceeaşi Constituţie a României: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

 

Pe timpul judecării procesului la instanţa de fond, celebra Casă de avocaţi Muşat & Asociaţii, care îi apăra pe nu mai puţin celebrii pârâţi Nicolae Manolescu, Andrei Oişteanu, Ion Vianu şi Carmen Muşat (consoarta celebrului maestru omonim), prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în judecată, a insistat că în speţă ar fi incidente principiile statuate de Curtea europeană a drepturilor omului în motivarea mai multor cauze (menţionate ca atare de domnii avocaţi), principii potrivit cu care în cazul „persoanelor publice” limitele criticii acceptabile sunt mai largi decât pentru persoanele obişnuite. Muşat şi asociaţii săi au invocat trei cauze: „Lingens” şi „Dichand şi alţii” contra Austriei, respectiv „Marc Thoma” contra Luxemburgului. Cum au făcut-o? Denaturat şi falsificator. S-au pretat la aşa ceva nişte avocaţi atât de celebri şi clienţii lor încă şi mai celebri?  Bineînţeles că s-au pretat! Pentru că am mai scris despre asta („Procesul Goma: deruta pârâţilor”, în august 2007), aici voi fi cât se poate mai scurt. În toate cele trei cauze limitele libertăţii de exprimare fuseseră analizate exclusiv în legătură cu activitatea şi comportamentul unor politicieni şi demnitari publici. Iar CEDO a stabilit de fiecare dată, deplin justificat, că în cazul politicienilor şi al persoanelor care ocupă funcţii publice sau de demnitate publică limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în cazul celorlalte persoane. „Spre deosebire de indivizii obişnuiţi”, a arătat constant Curtea, „politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi, în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă”. Denaturarea şi falsificarea la care a recurs Muşat & Co a constat în aceea că, pe de o parte, au fost trecute sub totală tăcere „circumstanţele” respectivelor cauze (din care s-ar fi putut afla că în fiecare dintre ele fusese vorba despre critici aduse exclusiv unor „politicieni şi funcţionari publici”) iar pe de altă că s-a extrapolat la Paul Goma, samavolnic şi dolosiv, calitatea pe care Curtea a avut-o în mod precis determinat în vedere atunci când a statuat cum a statuat. Deci, acolo unde motivarea Curţii vorbea exclusiv de „politicieni şi funcţionari publici”, Muşat şi ai săi au scris, fraudulos şi cu de la ei putere, „persoane publice”. Iar asta pentru ca, aşa cum odinioară procedaseră şi generalul Pleşiţă şi camarazii săi torţionari, lui Paul Goma să i se închidă gura şi să fie încadrat acolo unde l-ar fi vrut dintotdeauna şi pentru totdeauna încadrat cei pe care el nu i-a iertat niciodată cu judecata sa dreaptă şi cu cuvântul său tăios.

* 

Să continuăm, dară. Am văzut cum, vrînd să justifice atacurile trecute şi viitoare ale clienţilor lor la adresa lui Paul Goma, avocaţii unora dintre pârâţi n-au avut nici cea mai mică problemă să invoce denaturat şi fraudulos nu mai puţin de trei hotărâri ale Curţii de la Strasbourg. Sigur că ştiam şi ştim şi noi că vremurile pe care le trăim nu sunt nici ele prea faste pentru dreptatea care aşteaptă demult să-i fie făcută lui Paul Goma în ţara sa. La fel, ştiam şi ştim demult cât de atent privesc uneori magistraţii la mai marii zilei şi că unii dintre ei sunt atât de independenţi încât singura decizie pe care o pot lua ei înşişi e dacă poartă sau nu pălărie. Şi totuşi, că judecătoarea din acest dosar nu va pune lucrurile la punct măcar în această privinţă îmi era imposibil să mă gândesc. Cum ar putea, îmi spuneam eu, să se facă judecătoarea că nu vede aceste lucruri când înţelege şi ea bine că acest dosar – c-o fi albă, c-o fi neagră – va ajunge mai devreme sau mai târziu şi la judecata istoriei? Biet naiv ce sunt, am îmbătrânit degeaba… Bref: doamna judecătoare nu numai că nu a pus la punct falsurile grosoloane care i-au fost propuse, dar şi le-a mai şi însuşit cu seninătate şi, mai mult şi mai grav, şi-a adus ea însăşi „aportul” la măsluirea motivării unei sentinţe ruşinoase.

Concret, ca să „motiveze” de ce îi refuză scriitorului protecţia care îi era şi îi este garantată prin Constituţia României şi prin Convenţia europeană, magistratul a ales să invoce el însuşi, răstălmăcite, alte trei hotărâri ale Curţii europene. Este vorba de cauzele „Unabhängige Initiative Informationsvielfalt” şi „Oberschlick”, ambele împotriva Austriei, şi „Dalban” împotriva României. Şi în aceste trei cazuri, ca şi în celelalte trei invocate de pârâţi, a fost şi este vorba despre condamnarea de către instanţele naţionale a unor ziarişti (publicaţii) care aduseseră critici nu unui scriitor, ca Paul Goma, ori altor asemenea persoane, ci unor politicieni şi demnitari publici. În cele două cauze  împotriva Austriei, amintite mai sus, fusese vorba despre politicieni din Partidul Libertăţii din Austria şi liderul lor de extremă dreaptă (fost parlamentar şi guvernator al unuia dintre landurile Austriei) Jörg Haider, iar în cauza împotriva României de politicianul şi demnitarul (fost senator PDSR) Radu Timofte. În aceste cauze Austria şi România au fost condamnate pentru violarea Convenţiei europene (art 10 – „Libertatea de exprimare”). Şi cu aceste trei ocazii Curtea a reiterat insistent principiul după care în cazul „politicienilor”, şi în general al „funcţionarilor publici”, limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în cel al celorlalţi indivizi întrucât aceştia este firesc să accepte verificarea strictă a activităţii şi atitudinilor lor şi, prin urmare, trebuie să de dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Motivînd astfel, CEDO a făcut de fiecare dată trimitere explicită la propria hotărâre – tocmai din 1986, dar mereu actuală şi de referinţă inclusiv pentru Curte – din cauza „Lingens” împotriva Austriei. Hotărâre pe care, cum am arătat şi săptămâna trecută, au invocat-o şi avocaţii calomniatorilor lui Paul Goma – însă au făcut-o falsificat şi manipulator, trecînd sub tăcere faptul că libertatea de exprimare a ziaristului Peter Lingens fusese apărată în raport nu cu un scriitor ori cu o altă asemenea persoană ci – bineînţeles! – cu un politician şi demnitar al statului austriac, Bruno Kreisky, cancelar federal şi preşedinte al Partidului Socialist Austriac.

Aşadar, recapitulînd: pentru a justifica cu orice preţ prejudiciile aduse prestigiului, onoarei şi imaginii publice a scriitorului Paul Goma, pârâţii, avocaţii lor – dar, încă şi mai grav, instanţa de judecată însăşi – au invocat în mod denaturat şi cu totul nepertinent nu mai puţin de şase decizii ale Curţii europene.

Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, instanţa de fond a mai „motivat” şi că Paul Goma nu a făcut dovada că i-ar fi fost adusă vreo atingere prestigiului, onoarei şi dreptului la propria imagine. Iar asta în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată cât şi pe întreg parcursul procesului am arătat în mod detaliat şi argumentat, inclusiv cu numeroase exemple din istoria mai îndepărtată şi mai recentă, că pentru orice persoană, indiferent de statutul său – dar mai ales pentru una cu statulul intelectual al scriitorului în exil – acuzaţia de antisemitism şi negaţionism constituie o pată foarte greu de şters asupra prestigiului, operei şi vieţii acesteia. Aşa cum am arătat în motivarea apelului la sentinţa Judecătoriei (dar şi în cererea de chemare în judecată), „Caracterizarea ca antisemit şi negaţionist expune pe oricine desconsiderării, dispreţului şi oprobriului public, afectîndu-i în mod grav prestigiul, onoarea şi imaginea publică. Iar lucrul acesta se întâmplă cu atât mai mult în societăţi – precum cea românească – în care antisemitismul (rasismul, xenofobia etc) şi negaţionismul (contestarea sau negarea Holocaustului) nu constituie doar o abatere de la nişte norme nescrise, facultative, de ordin etic şamd, ci şi o încălcare a legii sancţionată cu închisoare până la 5 ani – în conformitate cu art 5 şi 6 din OUG nr 31//2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Deşi lucrurile acestea – care altfel sunt pentru oricine clare ca lumina zilei – i-au fost arătate pe larg pe timpul procesului, în „motivarea” soluţiei sale instanţa de fond a evitat să facă cea mai neînsemnată referire la ele. Încât, aşa cum de asemenea am arătat în apel, „oricine citeşte sentinţa acestei instanţe nu are cum să nu se întrebe: Cum poate să fie logic să se afirme că o persoană care a fost acuzată prin numeroasele articole şi alte materiale denigratoare ale pârâţilor că a comis asemenea infracţiuni nu a suferit niciun prejudiciu, nu i-au fost afectate în vreun fel prestigiul, onoarea şi dreptul la imagine?”

În sfârşit, pe timpul procesului la instanţa de fond au fost probate prejudiciile de natură foarte diversă pe care Paul Goma le-a avut de suferit din cauza faptelor ilicite ale pârâţilor. A fost dat inclusiv exemplul celor întâmplate în 2007, când, în considerarea operei sale scriitoriceşti şi a luptei de peste patru decenii împotriva totalitarismului comunist, Consiliul local Timişoara i-a conferit lui Paul Goma titlul de cetăţean de onoare al acestui municipiu. Din cauza acuzaţiilor denigratoare care îi fuseseră aduse anterior în mod sistematic de către pârâţi şi a afectării imaginii şi prestigiului său în unele medii ale percepţiei publice, ambasadorul Israelului la Bucureşti a intervenit pe lângă Primăria Timişoara ca lui Paul Goma să-i fie retras titlul tocmai acordat. Intervenţia diplomatului israelian nu a avut rezultatul reclamat – ba dimpotrivă – atât pentru că scriitorul şi militantul anticomunist se bucură, deplin justificat, de aprecierea timişorenilor şi a majorităţii compatrioţilor săi cât şi pentru că demersul diplomatic în cauză încălcase un număr de norme elementare ale relaţiilor diplomatice, statuate în principal prin Convenţia de la Viena din 1961 (articolul 41, între altele). Deşi deznodământul a fost acesta, ca să mai pun şi această ultimă întrebare, oare nu avea judecătoarea chiar şi numai în exemplul pe care l-am dat – şi la care de asemenea s-a ferit să facă orice referire în „motivarea” soluţiei sale – o probă concludentă a răului cauzat lui Paul Goma de calomniatorii lui?

N.R. Text publicat in seriale si-n New York Magazin – publicatie editata de catre Grigore Culian la New York.

Popularity: 7% [?]