Etnonaţionalism versus Globalizare

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Mihai Eminescu reflecta în romanul Geniu pustiu asupra umanităţii, proiectând imaginea ei ideală în metafora prismei de cristal ale cărei feţe sclipesc luminate din felurite unghiuri. Aşa şi omenirea în variatele ei ipostaze naţionale participă, în viziunea geniului nostru naţional, la simfonia unei străluciri universale. Microcosmosul fiecărei naţiuni ar trebui să-şi găsească locul şi rostul în macrocosmosul creat de multiplele ţări şi ţărişoare ale planetei, ascultând la nevoile proprii, dar şi la regulile de bună convieţuire ale întregii lumi. La nivelul logicii totul pare simplu, dar sub tăvălugul istoriei Europei şi a celorlalte continente strălucirea prismei de cristal eminesciene se întunecă, lăsând loc confruntărilor belicoase, nesfârşitelor tragedii.

Poate de aceea după căderea Cortinei de Fier şi încetarea războiului rece a început să-şi facă tot mai mult loc utopia globalizării. Ea a fost născocită de elitele intelectuale din America şi din restul lumii, care au considerat că etnonaţionalismul s-a dovedit a fi un factor generator de războaie şi că e timpul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI ca omenirea, acum în posesia atâtor miracole tehnice, să oprească măcelurile. Poate fi globalizarea panaceul durerilor de până acum ale umaniţii şi stăvilarul atitudinilor compulsive care au produs într-un singur secol două războaie mondiale atât de nimicitoare? La această întrebare îşi propune să răspundă Patrick J. Buchanan în cartea sa Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025? publicată la St. Martin Press, New York, 2011. 

Am regăsit în această carte neliniştile mele cauzate de transformările prin care trece România în tensionatele ei eforturi de a intra în Uniunea Europeană şi de răsplătirea acestor sforţări prin ruinare economică, îndatorare, dezlănţuirea orgiei corupţiei, batjocorirea valorilor culturale consacrate în favoarea manelizării, umilirea întregului popor. Toate acestea s-au produs printr-un fel de înţelegere tacită între indiferenţii din Uniunea Europeană şi cozile de topor din sânul naţiei noastre, de care nu ducem lipsă. Mi s-a părut a exista un paralelism între fenomenele anormale care au loc în România şi absurditatea unor situaţii care se petrec in America sub ochii nostri, pastrand desigur paralela în limitele proporţiilor reale, ale diferenţelor dintre o supraputere şi o ţară europeană de proporţii medii.

            Patrick Buchanan se întreabă la începutul cărţii dacă America este acum o ţară care se descompune: „Is America coming apart? This book’s answer is yes” (Se dezintegrează America? Răspunsul acestei cărţi este da. p.2). La momentu actual America pare o ţară în derivă, care are tot mai mult aspectul de societate decadentă, de naţiune în declin. Titlul cărţii imită cu intenţie pe cel al eseului scriitorului disident sovietic, Andrei Amalrik (1938-1980), Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? publicat în 1970. Eseistul profeţeşte dispariţia Uniunii Sovietice datorită conflictelor economice, etnice şi a unui presupus război cu China, care n-a avut loc. Sovietologii occidentali n-au dat importanţă prevestirii lui Amalrik care s-a dovedit a fi foarte aproape de realitatea faptelor. Observaţiile pe care Amalrik îşi bazează predicţia privind ruptura dintre regim şi restul societăţii, izolarea între diferitele sectoare ale societăţii, izolarea întregii ţări în cadrul restului lumii le putem aplica în mare măsură contextului american. Dar o constatare a eseistului rus, în mod special, mi se pare strălucită şi aplicabilă Americii: „… Orice stat forţat să-şi devoteze atât de mult din energiile sale controlului fizic şi psihologic al milioanelor dintre proprii lui supuşi nu poate supravieţui indefinit.” (Wikipedia). Să ne gândim la cheltuiala de dolari investiţi în aparate sofisticate şi indivizi specializaţi numai în aeroporturile americane pentru detectarea teroriştilor, suspectarea celulelor teroriste pe teritoriul american şi în afara lui etc.

Buchanan descoperă şi alte similarităţi între America şi fosta URSS:  America s-a întins peste limitele admise, „has reached imperial overstreched” (s-a extins imperial – p.1). Poartă un război fără sfârşit şi fără rezultate în Afganistan, este un conglomerat de rase, triburi, culturi, limbi. 

Concluzia autorului în acest sens cade greu: America nu mai e o naţiune, căci în definiţia naţiunii intră o obârşie comună, cultură şi limbă comune, comunitate de credinţă, de tradiţii, de istorie. Cu un ton amar notează: „The European and Christian core of our country is shrinking” (esenţa europeană şi creştină a ţării noastre se reduce – p.2). Au devenit teme comune ale unor dezbateri, lucrări „sfârşitul dominaţiei albe în America” sau „declinul Americii creştine”. Hua Tsu, profesor de engleză la un colegiu polemizează cu Buchanan, considerându-l anxios din cauza slăbirii dominaţiei albe. Hua Tsu, după opinia mea, ignoră faptul că alegerea lui Barak Obama ca preşedinte s-a datorat nu doar elctoratului de culoare, ci tuturor grupurilor indiferent de culoare, deci inclusiv segmentului alb care nu au mai vrut să gireze politica fostului Preşedinte Bush Jr.

            Comprehensiva analiză extrem de argumentată a lui Buchanan demonstrează de ce mozaicul de etnicităţi şi culturi în interior, multiculturalismul şi expansiunea Americii în exterior pot duce la dispariţia însuşi a statului într-un sfârşit din cauza unei slăbiri extreme. Nu este vorba de isteria unui istoric, ci de faptele din jurul nostru care probează afirmaţiile sale. În 1892 Curtea Supremă a definit America: „This is a Christian nation” (aceasta este o naţiune creştină – p. 47), or în discursul inaugural al Preşedintelui Obama a fost negată pentru prima dată dominanta creştină a naţiunii americane, creştinismul fiind considerat o religie între altele. A fost ales pentru rugăciune pastorul Rich Warren de la mega-church-ul din Lake Forest, California, reprezentând alianţa bizară dintre consumatorism şi religie. Reflectând asupra poziţiei profesorului Hua Tsu cred că trebuie să reamintim că fondatorii acestei ţări au fost colonişti din insulele britanice, creştini protestanţi şi nu alţii. Că ei au luptat cu vicisitudinile istorice, cu capriciile meteorologice, dezvirginând teritorii necunoscute, cu ajutorul muncii sclavilor negri. Stăpânii de sclavi din Lumea Nouă nu s-au purtat nici mai bine nici mai rău decât nobilii din Europa, ai căror urmaşi însă nu îşi cer scuze nimănui şi nici nu plătesc uriaşe sume pentru reparaţii morale. Desfiinţarea sclaviei în Europa a fost legiferată mult mai devreme deoarece acolo au fost parcurse etapele istorice ale orânduirii feudale într-o cronologie normală. America a ars etapele istorice ca orice societate nou fondată. Dar aceasta este o cu totul altă problemă.

            Demersul riguros al lui P. Buchanan stăruieşte aupra aspectelor care conferă Americii aspectul de societate în declin: 

• Scăderea economică fără precedent, 30% începând din perioada lui Bush Jr. Cincizeci de mii de întreprinderi au fost închise, sectorul manufacturier drastic retezat, cea mai mare parte a produselor fiind importată din China. Independenţa economică a Americii e de domeniul trecutului. „The United States has been consuming more than has been producing.” (Statele Unite consumă mai mult decât produc – p. 12). În primul deceniu al secolului acestuia industria electronică a pierdut 42% din joburi, industria textilă – 63%, industria echipamentului pentru comunicaţii – 48%. Şi in timp ce americanii îşi pierdeau slujbele s-au emis zece milioane de green carduri invitându-i pe străini să concureze cu cetăţenii americani pentru rămăşiţele de joburi. „China now holds the mortgage on America.” (China ipotechează acum America – p. 16).
• Devalorizarea dolarului care comparat cu puterea de cumpărare din 1913 şi-a pierdut azi 98-99%. Federal Reserve (Trezoreria Federală) căreia i-a fost încredinţată grija faţă de moneda ţării îi jefuieşte pe americani de patru generaţii în elanul de a sluji interesele politicienilor corupţi. 
• Incredibila creştere a datoriei externe care poate duce la mijlocul acestui deceniu la colaps financiar. Autorul se referă sarcastic la „the debt bomb” (bomba datoriei) care ne-a explodat în faţă în septembrie 2008.
• Statul, care este demult un welfare instrument, este incapabil să apere graniţele de imigraţia ilegală şi să termine războaiele oneroase pe care le-a lansat de două decenii încoace, cheltuind iresponsabil avuţia naţională. Consumă acum o pătrime din economie. Am ajuns „a food stamp nation”, notează cu sarcasm autorul.
• Sectorul guvernamental al joburilor care nu produc nimic decât birocraţie s-a extins în dauna celui privat şi direct productiv. Nu-l putem contrazice pe Buchanan când zice: „We have moved decisively from a nation of makers to a nation of takers.” (Am trecut decisiv de la o naţiune de producători la una care doar ia – p. 16).

Economişti, finanţişti, academicieni din mâinile cărora nu a ieşit niciodată nimic au lansat după 1960 utopia lui „free trade” şi a globalizării, întorcând spatele naţionalismului economic. Ne amintim de World Trade Conference la Seattle în 1999 în timpul preşedenţiei lui Bill Clinton şi de protestele uriaşe ale lucrătorilor din diferite sectoare de activitate care au prev`zut dezastrul care va urma. Dar în zadar, nici administraţia Clinton, nici cele următoare  nu i-au luat în seamă pe cei care i-au ales. Şi aici vreau să subliniez din nou divorţul vinovat dintre elite şi mase la care s-a referit eseistul sovietic, Almarik. Pat Buchanan nu se sfieşte să îi arate pe vinovaţi: Bill Clinton, Bush Jr., Obama, Federal Reserve, „titanii” de pe Wall Street. Numai campaniile electorale ne fac să credem că fiecare administraţie va aduce ceva fenomenal de nou şi bun. În realitate sunt toţi ejusdaem farinae.

Reputatul romancier Ernest Hemingway a descris cu forţă şi concizie ce însemnează starea de criză a unei naţiuni: „The first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Primul simptom al unei naţiuni prost administrate este inflaţia monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o temporară prosperitate; ambele aduc o ruină permaentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici – apud Buchanan, op. cit., p. 39). Nici o naţiune nu s-a putut ridica la rangul de putere mondială, bazându-se înainte de toate pe „free trade” sau plasând consumul înaintea producţiei. Ideologia utopică a lui free trade şi a globalismului a împins America la deficitul comercial actual în relaţia cu China, netezind drumul spre declinul naţional.

Caracterul utopic al conceptului de globalism economic derivă pentru Buchanan din faptul că, după o perioadă scurtă a încurajării lui după 1990 prin crearea Uniunii Europene şi a pledoariei pentru free trade la conferinţa de la Seattle, mişcările naţionale secesioniste în bătrâna Europa, în Asia, în Africa nu au întârziat să se manifeste viguros şi violent nu de puţine ori. Popoarele au răspuns în total contrast cu utopia globalistă a elitelor de putere. Buchanan aduce o mulţime de exemple de resurecţie a naţionalismului etnic de pe tot mapamondul. Amintim doar câteva din zone mai apropiate nouă: Slovacia s-a rupt de Cehia, Jugoslavia s-a fărămiţat în fostele provincii-state create după 1918, Kosovo însuşi, leagăn al culturii sârbeşti a fost dezlipit de statul sârb datorită majorităţii lui albaneze numai după şaptezeci şi opt de zile de bombardament american continuu. Împărţirea Federaţiei Jugoslave, care s-a făcut în chinuri, arată cât de puternic este încă sentimentul naţional într-o Europă în care acest sentiment a fost una dintre cauzele decisive a două războaie mondiale. Fosta Uniune Sovietică s-a împărţit în numeroasele republici pe care le subjugase cu forţa armelor. În Spania bascii continuă să lupte pentru separatism, în Italia Liga Nordică a lui Umberto Bossi manifestă tendinţe secesioniste, Catalonia vrea să se separe şi ea de restul Spaniei, Flandra doreşte ruperea de Walonia în Belgia, maghiarii din România vor autonomie etc. Deci este o adevărată contagiune de etnonaţionalism în Europa. Dacă în Europa cu excepţia Jugoslaviei segregaţiile pe motive etnice s-au făcut paşnic, acelaşi fenomen ia aspecte violente, în Asia sau Africa. India are numeroase conflicte etnice sângeroase şi se va situa, din nefericire, probabil pe primul loc în acest sens în secolul acesta. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Jugoslaviei demonstrează cu claritate că în absenţa unui regim dictatorial statele multirasiale, multietnice şi multilingvistice nu supravieţuiesc, ci se dezbină pe liniile demarcaţiilor etno-lingvistic-culturale.

În Europa naţionalismul se manifestă nu doar în forme secesioniste, ci şi în campaniile electorale care au devenit din ce în ce mai marcate de ostilitate faţă de elementele alogene şi în special faţă de „tsunami–ul” islamic şi de rezerve serioase faţă de fenomenul imigraţionist. Partidul Popular în Elveţia a câştigat 58% pentru că a propus alegătorilor scoaterea în ilegalitate a construcţiei de minarete şi a purtării de burka în vestimentaţia femeilor musulmane. Nick Griffin de la Partidul Naţional Britanic vrea să „take back Britain” şi să se acorde stimulente financiare emigranţilor de culoare numai ca să-i convingă să se întoarcă în ţările de origine. Geert Wilders conducător al Partidului Libertăţii în Olanda luptă pentru mai multă securitate, mai puţine crime, mai puţin Islam şi reducerea în general a imigraţiei. Prim Ministrul britanic, David Cameron a caracterizat statul multiculturalist un total eşec. Angela Merkel, premierul german a declarat că o Germanie multiculturală unde turci, arabi şi nemţi să trăiască laolaltă este un experiment total nefericit. Aşadar, vedem deci că europenii au început să respingă multiculturalismul şi emigraţia. Ei doresc să rămână în cadrul statelor lor naţionale bine definite pornind de la convingerea că ce-i prea mult nu-i sănătos, deci prea multă emigraţie strică alura naţională.

Privită din perspectiva etnică America nici ea nu arată cu mult diferit, notează Buchanan, chiar dacă aici legislaţia încearcă să prevină încleştările sângeroase. Întorcându-ne în istorie, la 1790, arată autorul, America a fost deschisă emigraţiei albilor din Europa: „free white persons” „of moral character”. Până în 1920 valurile imigraţioniste au fost compuse în mare parte din europeni creştini. În 1965 a fost votată o nouă lege a imigrării care şi-a propus să păstreze caracterul european al acestei ţări. Edward Kennedy, implicat în elaborarea legii a dat asigurări că „will not inundate America with immigrants from any other country or area, or the most populated and deprived nations of Africa and Asia (nu va inunda America cu emigranţi din nici o altă ţară sau arie, (alta decât Europa în principal, nota ns.) or din cele mai populate şi lipsite naţiuni din Africa sau Asia – p. 235). În realitate s-a întâmplat tocmai invers. S-au deschis porţile în special pentru populaţia de culoare din Africa, America Latină şi pentru asiatici. De decenii sondajele de opinie arată că americanii doresc restrângerea masivă a emigraţiei şi expulzarea emigranţilor ilegali. Administraţiile au fost total nereceptive la opinia majorităţii americanilor.  Şi astfel, conchide Buchanan, printr-o imigrare masivă pentru care nimeni n-a votat s-a provocat „balkanizarea Americii”, înţelegând prin aceasta, amestecul nemaiîntâlnit în nici o naţiune de etnii, rase, limbi şi culturi. Motto-ul naţional la 1776 a fost e pluribus unum, adică prin diversitate la unitate. Balkanizarea Americii însă a schimbat faţa acestei ţări încât azi mai degrabă putem vorbi, constată ironic autorul, de un bellum omnium contra omnes adică de un război al tuturor contra tuturor. Utopia elitelor americane a creat o naţiune care n-a existat niciodată prin amestecul nemaiîntâlnit de rase, etnii şi culturi. O naţiune este „a living thing”, o structură organică, pe când creaţia elitelor americane contrazice această structură. Această lucrare a elitelor a fost numită de Clyes Ryn în 1991 „noul iacobinism” prin referire la experimentul iluminiştilor în Revoluţia Franceză care a sfârşit prin ororile pe care le cunoaştem.

            Dacă de o unitate în sensul tradiţional al naţiunii americane nu mai putem vorbi, ce s-a creat în locul ei? Buchanan crede că America devine tot mai divizată în grupuri şi enclave etnice, deci este o naţiune de grupuri, dintre care cel mai numeros este cel hispanic. Deja liederi ai acestui grup de aici sau din Mexic se agită pentru o unitate naţională mexicană de-o parte şi de alta a graniţei dintre Mexic şi America. Hispanicii sunt îndemnaţi să gândească Mexico first şi să dovedească în primul rând loialitate faţă de ţara de origine. Conceptului american de „melting pot” i se substituie cel de loialitate pentru ţara de origine. În faţa multiculturalismului „our melting pot cracked”, notează Buchanan. În 1998, Mario Obledo, co-fondator al lui Mexican-American Legal Defense and Education Fund a declarat la o staţie de radio că în viitor California va fi un stat hispanic şi cui nu-i place să plece. Dacă albilor nu le place „they should go back to Europe”. (p. 145). În jurul anului 2050 hispanicii vor număra 130 de milioane. California acum este un stat în criză fiscală acută, cu şcoli care eşuează, cu imigraţie ilegală scăpată de sub control, cu probleme majore de trafic. Los Angeles a devenit un teatru de luptă al gangurilor al căror membri înfundă puşcăriile, unde hispanicii se înfruntă cu afro-americanii. Dacă vrem să ne imaginăm cum va arăta America viitorului, zice Buchanan, trebuie să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în California care se transformă din ce în ce mai mult într-o lume a treia.

Se bucură americanii de diversitate? De ce atunci atât de mulţi americani manifestă separatism şi segregaţionism. „Thousands of insular tribes” (mii de triburi insulare), aceasta este America zilelor noastre. America a început să-şi piardă sensul unei naţiuni organic unitare. Ceea ce se întâmplă în Europa şi în întreaga lume sau ceea ce se întâmplă în America ne arată că etnonaţionalismul continuă să fie o forţă care patronează asocierea indivizilor, o forţă inerentă naturii umane, un sentiment natural. Etnonaţionalismul se ridică din nou. Numai un nebun îi poate nega existenţa. Chiar dacă nu e pe placul unor sociologi el există şi se manifestă din plin. Etnonaţionalismul a produs state prospere, dar a şi distrus imperii, a generat războaie, pogromuri, tragedii. „But this creator of empires and nations is a force infinitely more powerful than globalism, for it engages the heart. Men will die for it.” (Acest creator de imperii şi naţiuni este o forţă infinit mai puternică decât globalismul, pentru că angajează inima. Oamenii vor muri pentru el. – p. 328). Nimeni nu va dori să lupte şi să moară pentru  abstracţiuni ca globalismul sau noua ordine mondială. În schimb vedem că în lumea islamică sunt atât de mulţi care îşi dau viaţa numai ca să fie lăsaţi în pace să trăiască în legea lor. O demonstrează războaiele din Irak şi Afganistan. Este utopic să crezi că poţi implanta în aceste zone ale lumii valorile vest europene. De unde şi reacţia teroristă. Buchanan se pronunţă răspicat asupra cauzelor terorismului:  „They were over here because we are over there. They came to kill us in our country because we will not get out of their countries. Terrorism is the weapon of the weak who wish to be rid of foreign domination.” (Ei au fost aici pentru că noi suntem acolo. Au venit să ne omoare în propria noastră ţară pentru că noi nu ieşim din ţările lor. Terorismul este arma celui slab care doreşte să scape de dominaţia străină.-p. 384).

            Singura soluţie realistă i se pare autorului retragerea forţelor militare americane din ţările arabe, abandonarea utopiei globalizării în favoarea concentrării asupra problemelor care se înmulţesc în această ţară: „America needs to look beyond the ideas and institutions of globalist ideology and start looking out again, as we should have done, two decades ago, for own county and our own people first. (America trebuie să privească dincolo de ideile şi instituţiile ideologiei globaliste şi să înceapă să se îngrijească din nou, aşa cum ar fi trebuit să facem acum două decenii, de propria noastră ţară şi propriul nostru popor înainte de toate. – p. 98).     

Popularity: 2% [?]

Defecalizarea Institutului Cultural Român

 

Autor: Ion Măldărescu

 

Privit la raze „X”, trupul poporului român abia dacă este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării:”

(Horia Roman Patapievici – Preşedintele Institutului Cultural Român)

Urmând tradiţia tatălui – zice-se, N.K.V.D.-ist şi GESTAPO-vist cu state de plată – neromânul, inamic declarat al românilor, a penetrat ani de zile o serie de structuri ale Statului Român. Actualul Preşedinte al României l-a uns, l-a re-uns şi l-a lipit cu super-glue de scaunul celui de-al doilea Minister de Externe al ţării, conferindu-i rang de Secretar de Stat cu salariu „neruşinat”. Fotoliul confortabil unde s-a cocoţat ca să-şi arunce veninul elitist, şi de unde tare n-ar vrea să se ridice, i-a permis să manevreze fonduri la care alte organizaţii nici n-au visat. Institutul Cultural Român (I.C.R.) Stockholm este laureat al premiului Bifrost, decernat de Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (L.G.B.T.), pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală”, pentru „încurajarea şi sprijinirea comunicării cu L.G.B.T. din România şi cea din Suedia, vizibile în mod special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow. Cu acest prilej, menţionează Mediafax, I.C.R. Stockholm i-a avut ca invitaţi pe vicepreşedintele Accept România şi pe organizatorul Bucharest GayFest, prezenţi la o serie de evenimente din cadrul festivalului.” Ce legătură au atribuţiunile Institutului cu plimbarea, pe banii contribuabilului roman, a reprezentanţilor minorităţii homosexuale la Stockholm? Premiul acordat I.C.R. pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală” pune I.C.R. într-o postură cu totul diferită de menirea sa. Rău a ajuns România, dacă „interfaţa” ei este reprezentată de homosexuali si lesbiene! Iată cum, Institutul Cultural Român, condus de Horia Roman Patapievici a găsit în sfârşit „cea mai potrivita cale” de promovare a valorile cultural-spirituale româneşti. Despre români, Institutul Cultural Român are alte păreri: cadavrul din debaraua lui HoRo(r)Pa, cum îl numeşte distinsa jurnalistă Maria Diana Popescu, a fost de multă vreme trecut pe lista neagră, la fel: Cioran, Ţuţea, Iorga, Eliade… În schimb, taraful ţigănesc „10 prăjini”, arvunit de I.C.R. şi de Ministerul de Externe a fost lăsat să se „dea în stambă” la Shang-Hai, cu prilejul deschiderii Pavilionului Românesc. Cu manele porno şi cu nădragii în vine, „hartiştii” au pus pe fugă vizitatorii oripilaţi de spectacolul grotesc. Scandalurile de la reprezentanţele I.C.R. din New York şi Berlin, cu falusuri patologice şi „poneiul profund” au ţinut, multă vreme, prima pagină a ziarelor din Occident. Ei, şi?

Timpul trece, leafa merge, iar I.C.R., încet, dar sigur, demolează tradiţia spirituală românească. „România Medievală” constituie un tablou deliberat deformat, comandat de duetul HoRo(r)Pa-Baconschi şi executat de un istoric-mercenar polonezo-elveţian şi încă ceva (de parcă în România nu se găseau oameni competenţi). Amintesc aici reacţia istoricului Emilia Corbu la inepţia numită „Istoria Medievală”, prezentându-vă şi răspunsul official primit  la sesizarea-protest. De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, mintea supra-încălzită a unui miha-lustragiu-de-casă a fumegat ideea unui premiu pentru Întunecimea Culturii Române, nici mai mult, nici mai puţin decât un Doctor Honoris Causa, pentru „opera” scatologică privind România. Titlul a fost acordat de Universitatea de Vest din Timişoara, iar „felicitările, masa şi dansul” s-au consumat pe tarabele Humanitas de la Târgul de Carte Bookfest. Încercând să salveze onoarea culturii timişorene, numeroşi oameni de cultură şi ştiinţă, profesori universitari, scriitori şi jurnalişti din Timişoara, scandalizaţi de această mizerie tipic-abuzivă, au semnat un protest: Protest împotriva maculării memoriei Universităţii de Vest din Timişoara „Dezavuăm cu fermitate iniţiativa unui grup de activişti servili de a se acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Horia Roman Patapievici (17 martie 2012, la orele 12), în Aula Magna, iniţiativă ce se distinge şi prin ocolirea etapelor legale prevăzute de Carta Universităţii de Vest din Timişoara. Cu deplină convingere, protestăm contra acestei impietăţi, întrucât Aula Magna a U.V.T. a cunoscut emoţionante momente de gratitudine şi respect prin desfăşurarea ceremoniilor dedicate multor prestigioase personalităţi ştiinţifice, culturale, cu realizări excepţionale în diverse domenii, şirul glorios fiind deschis de marele savant Eugeniu Coşeriu, aceste figuri luminoase distingându-se prin puternic, deschis ataşament demonstrat prin fapte faţă de România, de valorile sale consacrate şi emergente. Decernarea celui mai preţios titlu de gratitudine aceluia care a publicat fraze precum „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, „Eminescu este incorect politic”, „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”… „un popor cu substanţă tarată. Oriunde te iţi, vezi feţe patibulare…” etc, etc. este inacceptabilă şi total inoportună, realitatea însăşi contrazicând premoniţiile cu iz de blasfemie publicate de H.R. Patapievici, recentele sale încercări de a drege busuiocul rămânând inconsistente şi perpetuu neconvingătoare. Personaj controversat inclusiv de rapoartele repetate ale Curţii de Conturi, HoRo(r)Pa îşi poate face un „titlu de glorie” numai din autoproclamarea sa ca anticomunist şi antisecurist (întreprindere deloc nouă în ultimii ani, însă contrazisă de fapte, de viaţa cotidiană), căruia i se pot imputa „realizări” precum anularea proiectului Anul culturii române în Italia, participarea la evenimente de înalt nivel cu tradiţii decenale ca Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi la Salonul cărţii de la Torino fiind puse în primejdie de managementul defectuos al actualei conduceri a Institutului Cultural Român. [...] Despre ferventul „anticomunist” şi „antisecurist” aflat (încă) în fruntea Institutului Cultural Român, vom reveni inclusiv asupra multor iniţiative maligne ale sale, înfăptuite în ţară şi în afara fruntariilor, delimitându-ne fără pic de ezitare, solicitând justiţiei şi altor instituţii abilitate să se facă dreptate.” Semnează: Dr. Cristian Ardelean artist liric (Timişoara), Prof. univ. dr. Viorica Bălteanu (Timişoara) filolog, italienist, scriitor, Prof. univ. dr. Doina Benea (Timişoara) istoric, Ing. Titus Bojin (Timişoara), Dr. Cătălin Bungescu (Timişoara) medic, Scriitor Nina Ceranu (Timişoara), Nicoleta Colceiar artist liric (Timişoara), Adrian Vasile Cotuna artist liric (Arad), Prof. Alexandra Dogaru (Timişoara), Dr. ing. Lia Lucia Epure (Timişoara) jurnalist, Prof. univ. dr. Suzana Fântânariu (Timişoara) artist plastic, Prof. univ. dr. Vasile Frăţilă (Timişoara) filolog, Prof. Elena Gaja artist liric (Braşov), Ing. Eugen Georgescu editor (Timişoara), Conf. univ. dr. Mariana Istrate (Cluj-Napoca) italienist, Ing. Ioan Aurel Laslău editor (Timişoara), Ing. Sociolog Ioan Doinel Malcoci (Timişoara), Dr. Luminiţa Niculescu (Timişoara), Scriitor Alexandru Petria (Gherla), Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) scriitor şi sociolog, Ing. Mircea Răulescu editor (Timişoara), Scriitor Ileana Silveanu (Timişoara), Dr. Robert Stănciugel istoric (Bucureşti), Dr. Eugenia Tăurescu (Timişoara) medic, Prof. univ. dr. Vasile D. Ţîra (Timişoara) filolog, Prof. ec. jurist Amalia Vrusie (Timişoara), Prof. univ. dr. Petru Zugun-Eloae filolog şi scriitor (IAŞI) La sosirea în faţa universităţii, preşedintele I.C.R. a fost întâmpinat de protestatari. „Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, iniţiatoarea protestului. Preşedintele HoRo(r)Pa s-a oprit în faţa celor care îl contestau, sfidându-i: „Nu aţi citit textul meu. Aţi citit alţi antisemiţi, legionari sau naţionalişti, care au complotat acest lucru! [...] Dar sunt sigur că nu aţi citit cărţile mele, iar dacă aţi citit ceva, nu aţi înţeles nimic!”, a clămpănit întunecimea sa, nemulţumit că „prostimea” nu-i pricepe înaltele emanaţii fecalizate. După primirea contestatul titlu de Doctor Honoris Causa, infatuatul inamic declarat al românilor s-a adresat celor prezenţi în Aula Magna: „Despre cei care au protestat aş spune că nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nimic pentru că nu citesc. [...] Nu am putut să conving pe nimeni!”. (Nici nu avea cum – n.a.) Proaspătul premiat a declarat că este onorat, mai ales că este primul titlu de acest gen din viaţa sa. „… Laudelor nu le rezistă nici timpul aşa că trebuie să te smereşti adânc atunci când lumea te laudă. E o bucurie să fiu integrat în acestui alma mater extraordinar care este Universitatea de Vest. Sunt onorat [...] România s-a schimbat enorm şi în bine. Cine ar fi crezut în 1990 că vom ajunge în miezul Europei, instituţional şi militar. Stăm foarte bine!” a glăsuit „profetul”. Iartă-l, Doamne! Ăsta nu ştie ce spune! Deşi mult prea târziu, se impune ca cei ce conduc astăzi România să numească la conducerea Institutului Cultural ROMÂN un român. Unul care să-i respecte pe români şi valorile lor sprirtual-culturale, nu un alogen foarte „tulburat”.

Popularity: 2% [?]

 Tot mai mulţi români (Nae Ionescu face o distincţie netă între român şi bun român: primul este românul neaoş, bunul român este alogenul cu bun simţ, care nu numai că-i un cetăţean exemplar, dar chiar se străduieşte să simtă şi să gândească româneşte!), tot mai mulţi români, deci, sunt serios îngrijoraţi de fundătura în care a ajuns România după 22 de ani de gafe, bâlbâieli şi orbecăieli, alintate cu cognomenul de cârmuire postdecembristă.

Ştiu treaba asta din discuţiile purtate cu diverse persoane, dar ştiu mai ales din mesajele care circulă pe Internet. Iată o probă în acest sens:

De câţiva ani colaborez cu o bună regularitate la mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Una dintre acestea – Pagini româneşti din Noua Zeelandă, este cu vrednicie şi pasiune condusă de Cristi Dumitrache.

Ei bine, deşi locuieşte în celălalt capăt de lume, Cristi Dumitrache se arată fără întrerupere într-atât de preocupat de gravele probleme cu care se confruntă românii din ţara-mamă, încât în urmă cu câteva zile a lansat pe Internet proiectul intitulat România noastră, un proiect-provocare adresat tuturor jurnaliştilor români, indiferent de zona în care sunt stabiliţi, prin care aceştia sunt invitaţi să-şi spună părerea despre dezastrul din România şi – lucru deosebit de important! – să prezinte soluţii concrete de asanare morală şi de relansare economică, altfel spus de revenire la o normalitate cam de mult pierdută şi imposibil de reaflat cu priceperea demagogică şi zelul tâlhăresc al aleşilor postdecembrişti…

Întrucât opinia despre vlăguirea României mi-am expus-o într-o suită de articole (Legalizarea ciupelii în România, Gregarismul românesc, Dulce ţinut al ratărilor etc.), unele dintre ele fiind publicate chiar în paginile revistei neozeelandeze, nu voi insista asupra acestui subiect, că tot de pomană este pentru nişte cârmuitori unşi cu toate alifiile nesimţirii fanariote, ci-mi voi îndrepta atenţia şi rigoarea argumentaţiei spre setul de măsuri, care – în opinia mea – ar putea scoate ţara din actuala fundătură, îndreptând-o spre sistemul tridimensional al normalităţii: respect – onestitate – productivitate.

 

Un lucru este limpede pentru toată lumea: Românii şi-au dat în petic încă din zorii politicii lor moderne (vezi detestabila lucrătură francmasonică împotriva luminatului domn Alexandru Ioan Cuza, apoi lichidarea fizică a lui Eminescu de către cârdăşia iudeo-francmasonică, ajunsă atotputernică cu ajutorul unor unelte autohtone ca Titu Maiorescu) şi – aşa cum bine remarca Mircea Eliade la vremea lui – şi-au consumat o bună parte din energie în prelungi şi inutile dezbateri politice.

Fiind, aşadar, politica vinovată de neîntrerupta crucificare a României, atât prin importanţa ce i se acordă de toată suflarea hipnotizată de un impunător aparat legislativ şi instituţional, cât şi de corupţia promovată prin favoriţii ei, fireşte că procesul de redresare de-aici trebuie să înceapă.

Cum politica românească postdecembristă face tot mai mult dovada unui cartel al fărădelegilor îndreptate împotriva ţării şi poporului (jaful sistematic, murdărirea valorilor naţionale, deprecierea prestigiului internaţional al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni şi externi), se impune constituirea unei forţe naţionale cu rol de contrapondere.

Iar această forţă, actualmente jucată pe degete de oribilii făcători ai politicii româneşti, nu poate să vină decât din partea societăţii civile: organizaţii neguvernamentale, presa independentă, cetăţeanul preocupat de prezentul şi viitorul ţării.

Doar ea, călăuzită fără greş de instinctul general uman al aspiraţiei legitime spre libertate, echitate şi prosperitate, precum şi de instinctul naţional al afirmării României pe arena internaţională, va izbuti să taie din înfumurarea potentaţilor şi va impune schimbarea Constituţiei în sensul unei grabnice normalizări:

1)Reducerea la jumătate a numărului de parlamentari şi pătrunderea în viitorul Parlament (într-o proporţie de circa o treime) a senatorilor sau – după caz – a deputaţilor de drept (funcţie de numărul camerelor), iluştri reprezentanţi ai societăţii civile. Fără discuţie că acest principiu, conceput ca o centură de siguranţă pentru cetăţeni, va trebui aplicat şi mai jos, adică în consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

Mai mult. Interesul pur politic (al căpătuirii şi îmbuibării) va putea fi veştejit şi cel onorabil cetăţenesc va fi încurajat doar atunci când parlamentarii vor fi plătiţi cu salariul mediu pe economie, eventual cu gradaţii de merit (strict plafonate) pentru acei dintre ei care-şi dovedesc cu adevărat utilitatea, iar aleşii judeţeni şi locali nu vor mai fi recompensaţi cu substanţiale indemnizaţii pentru timpul de regulă irosit în şedinţe interminabile.

2)Nici vorbă ca România să devină o republică prezidenţială! Asta ar însemna să dai ţara fie pe mâna unui individ bolnav de putere după modelul despotului oriental, fie pe mâna unui individ corupt până în măduva oaselor de năravurile fanarioto-muscăleşti. Actualmente România este doar republică semiprezidenţială, dar Traian Băsescu se comportă mai ceva ca un autocrat sadea…

Dimpotrivă, în viitoarea Constituţie a României, atribuţiile preşedintelui trebuie restrânse chiar mai mult decât într-o republică parlamentară cu tradiţie (Germania, de pildă), preşedintele putând fi desemnat doar dacă întruneşte minimum 2/3 din sufragiile parlamentarilor, cu un mandat (până la normalizarea situaţiei) de un an. În felul acesta, chiar dacă se angajează în politică cu intenţii bine camuflate de lichea, el nu va avea la dispoziţie timpul necesar să şi le materializeze.

3)Primul ministru să nu mai fie jucăria preşedintelui şi a unor dezagreabile aranjamente de culise, ci – de pe lista candidaţilor propuşi de societatea civilă şi de partidele reprezentate în Parlament – să fie desemnat ca şef al guvernului acela care (desigur, obiectiv şi argumentat) va întruni majoritatea sufragiilor la conduita morală, pregătirea profesională, capacitatea managerială, angajarea socială, starea de sănătate psihică şi fizică. Apoi (după desemnare) el să-şi alcătuiască echipa guvernamentală (iar nu să accepte cu slugărnicie lista alcătuită la Cotroceni!) şi după 100 de zile de la votul de investitură, să vină în faţa Parlamenului pentru a-şi prezenta primele înfăptuiri, nu un pomelnic nesfârşit de promisiuni şi de acuze la adresa grelei moşteniri…

Emil Boc a căzut (de presupus că la mica înţelegere) întrucât mulţimea tot mai agitată a oropsiţilor şi nemulţumiţilor vroia „capul unui Moţoc”, oricare ar fi fost acesta. Dar soluţia cu Mihai Răzvan Ungureanu prim ministru nu-i cu nimic mai bună ca cea dinainte, ba în multe privinţe şi toate esenţiale ea se dovedeşte o veritabilă găselniţă băsesciană:

a)Atât Boc cât şi Ungureanu au fost trepăduşii regimului comunist, altfel spus mici dar zeloşi activişti pe la fostul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) şi pe la Asociaţia Studenţilor (tot comunişti), desigur, cu speranţa că vor fi remarcaţi şi promovaţi. Decembriada le-a dat planurile peste cap…

Dar dacă Boc a făcut sluj numai în faţa lui Băsescu, M.R.Ungureanu face sluj în faţa lui Băsescu şi Boc, că doar cei doi (tusea şi junghiul de tip B) au întocmit lista cu miniştrii noului cabinet, pe care parodia de prim ministru a acceptat-o fără să crâcnească. Ne amintim că pus în faţa unei situaţii similare, Theodor Stolojan de îndată şi-a dat demisia…

b)Chiar dacă Emil Boc s-a dovedit de foarte multe ori penibil de obedient faţă de stăpânul şi mentorul lui în ale politicii cu un inconfundabil iz de mahala, măcar este un român profund cinstit: Pe întreaga durată a agitatului său mandat (mai exact suită de mandate), el n-a urmărit interese oculte care ar putea să întunece şi mai avan viitorul României.

Nu la fel stau lucrurile cu M.R.Ungureanu, acest vrednic sionist şi preavrednic urmaş al lui Petre Roman, care – după cum lesne se poate citi pe Internet – şi-a făcut instructajul din străinătate la comanda şi pe banii sioniştilor bogaţi, cu toţii animaţi de interese, nicidecum de dragoste sau prietenie pentru România. Că doar George Soros face tot ce-i stă in putinţă (bani si influenţă) ca să demonstreze că România este patria ţiganilor!

Iar acum când omul lor a ajuns în fruntea acestui guvern marionetă (să nu uităm că mâna dreaptă a lui Ungureanu este un alt bun român, care luptă din răsputeri pentru autonomia ungurilor), Soros şi ai lui vor transforma România într-un preş, de care îşi vor şterge picioarele mai înainte de-a intra triumfători în marile cancelarii ale Europei şi lumii.

Dar să fim cât de cât îngăduitori cu Traian Băsescu. Cu siguranţă că n-a avut încotro, el însuşi fiindu-le îndatorat până peste cap acestor şnapani pentru ajutorul consistent primit în campaniile trecute, toate câştigate în mod suspect la mustaţă, precum şi pentru ajutorul ce i s-o fi promis în campaniile care urmează. Aşa că mort-copt a trebuit să-l facă pe Ungureanu şeful S.I.E., iar mai apoi primul lui sfetnic.

Notă: Normalizarea mai înseamnă simplificarea sistemului legislativ şi aplicarea legilor indiferent de persoana în cauză, precum şi revigorarea educaţiei, sănătăţii şi culturii. Şi toate se pot înfăptui sub ochiul vigilent al societăţii civile.

 

George PETROVAI

 

Popularity: 5% [?]

Moartea vine printre nămeţi

 Autor: Magdalena ALBU

„Ce înseamnă adevărul? Omul – iată singurul adevăr!” (Maxim Gorki)

 

Aţi citit piesa de teatru „Azilul de noapte” a scriitorului rus Maxim Gorki? Daca da, e bine, dacă nu, parcurgeţi-i, vă rog, rândurile! Este deosebit de necesară spiritului omenesc în aceste vremuri cumplite, când moartea şi sărăcia domină fiecare metru pătrat de caldarâm al unei Românii înghiţite de nămeţi şi de ger cumplit. „Toţi oamenii mor? De ce? Ei şi, n-au decât să moară cu toţii!”, rosteşte, la finalul uneia dintre scrierile gorkiene, personajul principal al acesteia – Bulîciov. Trebuie spus faptul că Aleksei Maksimovici Peşkov, care şi-a publicat toate textele sale sub pseudonimul atât de cunoscut lumii de Maxim Gorki, a aşezat la temelia dramaturgiei universale a tuturor timpurilor, alături de nu mai puţin celebra „Vassa Jeleznova”, „Micii burghezi”, „Duşmanii” ori „Egor Bulîciov şi alţii”, una dintre capodoperele extrem de mult jucate pe scenele lumii – „Azilul de noapte” – tocmai pentru problematica profundă pe care aceasta o scoate la iveală prin intermediul replicilor date de personaje sale aflate la graniţa dintre vieţuire şi supravieţuire, dintre viaţă şi ceea ce poate oferi ea ca perspectivă fiinţei umane sărace sau sărăcite din varii motive existenţiale – moartea sub toate formele ei fireşti ori ba.

 

Aidoma tabloului gorkian din azilul de noapte al lui Costîliov, unul total anti-romantic, ce alungă din centrul său exact Omul – acel individ dovedit neputincios în lupta lui cu tarele unei societăţi dominate de haos şi de deziluzii dureroase cu privire la orice, chiar şi la un simplu tratament de dezalcoolizare -, imaginea unei bune părţi a ţării româneşti scufundate în zăpadă, sărăcie şi deznădejde ni se aşează în aceste zile în faţa ochilor precum un luciu imens de apă care acoperă Viaţa. De colo până colo, infernul alb îşi întinde cu repeziciune trupul îngheţat, chemând după el, ca o cucuvea cu privirea fixă şi cu ţipătul ascuţit, cobind nemilos a rău, moartea. „O-mul! Trebuie să ai respect faţă de om! Nu trebuie să-l compătimeşti … să-l înjoseşti cu mila ta … trebuie să-l respecţi!”, spune cu profunzime şi inteligenţă Satin, actorul sinucigaş din „Azil”. Un principiu pe care, din nefricire, nu l-a respectat nimeni nici ieri şi nu îl respectă absolut nimeni nici azi.

 

Anul 2012, dincolo de izurile sale mai mult sau mai puţin apocaliptico-electorale, a fost declarat de către Patriarhia română drept „Anul Sfântului maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. Mă tem că este doar o simplă formulare de tip PR-istic şi-atât. Pentru că, de când gerul şi viscolul au lovit România, oameni mor pe capete în această ţară şi nu doare pe nimeni acest fapt dramatic. Doar sunt nişte simple cifre statistice prinse într-un recensământ oarecare, nu-i aşa ?!… Izolaţi printre nămeţi, cu ambulanţe care nu mai cum să ajungă din cauze meteorologice evidente, unii dintre ei nu mai au parte nici măcar de o lumânare în ceasul ultim. Alţii mor din picioare seceraţi de ger şi astupaţi de viforul zăpezii sau, pur şi simplu, îngheţaţi de frig în propriile case insuficient spre deloc încălzite.

 

Am încercat în aceste ultime zile negre din decorul cvasialb un sentiment al deznădejdii pure şi al micimii fiinţei umane în faţa stihiilor naturii, dar şi în faţa naturii umane analizată în întregul ei. Priveam cum Omului în sine puţin îi pasă în ziua de azi de Celălalt semen al său. Şi nu am scris Celălalt cu majusculă din greşeală, ci din respect. Antropologic vorbind, aşa este corect. Numai că omeneşte vorbind, nu mai ştiu exact ce mai este corect, din păcate, fiindcă Omul a uitat, mai nou, de Om, de el însuşi şi de Celălalt ca oglindă a sa – cultivându-şi sau cultivându-i-se, mai bine zis, acum, din nefericire, extrem de puternic acest sentiment distructiv al uitării, aşa cum nu a experimentat-o, cred, niciodată în lunga sa istorie legată de planeta Pământ -, însingurându-se pe zi ce trece în propria-i vizuină a morţii sinistre.            

 

„Minciuna este religia robilor şi a stăpînilor … Adevărul a credinţa omului liber!”, ne transmite ca mesaj Maxim Gorki prin acelaşi complex personaj al său, Satin. Stau şi eu şi mă întreb, în condiţiile foarte grele de trai ale zilei de azi, când oamenii mor de frig în ger şi în nămeţi ori sunt găzduiţi, care dintre ei apucă acest lucru, evident, într-un azil de noapte românesc de aceasta dată, dacă oamenii au reflectat vreodată asupra propriei lor vieţi şi condiţii individuale din perspectiva discursului fiecărui personaj al cunoscutei piese de teatru gorkian?!… Poate că da, poate că nu. Cert este că, având filozofia pe buze în momentul morţii sau nu, principiul că Omul e „singurul adevăr” a dispărut, se vede, de mult. Căci, tot aşa precum îi este tratată viaţa pacientului-marfă în spitalul-algocalmin, tot la fel de „nepreţuită” devine, iată, aceeaşi viaţă pentru semenii săi în condiţii naturale extreme. În era fibrei optice şi a nevroticelor strategii de comunicare date la-ntors, pare-se că lumânarea în clipa sfârşitului a devenit ceva mult prea demodat şi totalmente incomod sub semnul luciferic dominator de azi – crucifixul răsturnat, bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi să-i bată şi să-i lumineze, în acelaşi timp!…

 

Magdalena ALBU

5 februarie 2012

Popularity: 3% [?]

LA 22 DE ANI DE LA REVOLUŢIE

Comunismul de temut
A căzut demultişor,
Însă cum o fi făcut
De-a căzut peste popor?

☺

POPOR LA APĂ

Văzând că starea ţării-i gravă
Mă-ntreb şi eu cu un suspin:
Băsescu-i comandant de navă
Sau comandant de submarin?

☺

EFECTUL REVOLTELOR

Scumpa noastră Românie
Va putea, în premieră,
Din ţară portocalie
S-ajungă… bananieră.

☺

DESZĂPEZIRE

Ca-n palmă este strada
La noi, pe Porumbescu,
C-am curăţat zăpada
Cu freza lui… Băsescu!

☺

PROTESTE ŞI HAOS

Uite-aşa mă bate-un gând
Că românii noştri vor
Ca spărgând şi distrugând
Să rămânem făr-un chior.

☺

DESPRE CULORI ŞI LIMBI

Mă doare ficatul… şi splina
Că toate sunt azi, alandala:
Chinezii vorbesc mandarina,
Românii vorbesc… portocala.

☺

BĂSESCU, UNIFICATORUL

Este unul din stăpânii,
Care-aşa cum e, haihui,
I-a unit pe toţi românii…
Împotriva dumnealui!

☺

(februarie 2012)

Popularity: 5% [?]

Autor: Maria Diana Popescu

 

Horă mare la poalele Bucegilor! Alteţa sa, Franks, cu căciulă şi manta românească, s-a lăsat dus la un chef cu lăutari. Şi cu ce spor muşca din miel şi cu ce rîvnă bătea hora noastră! M-am prins de unde erau găurile de aerisire în tălpi. O clipă mi-a trecut prin minte că lupul cu blană de oaie se va îndrăgosti de spiritul românesc, şi, dat afară de mai marii lumii pentru obrăznicie, va cere cetăţenie română şi-l vom vedea curînd în Piaţa Universităţii scandînd: „afara cu F.M.I. şi cu mafia financiară!”. Cei care moşesc finanţele în ţara noastră au fript un miel la proţap, au tăiat un porc, au adus cea mai curată ţuică. Şi dă-i şi petrece sub căciula cu urechi, în timp ce criza gazelor a prins guvernul în pantaloni scurţi, poporul flămînd şi desculţ, cu perspectiva unui trăi în iurte, ca eschimoşii. Cine a achitat nota de plată a conferinţei pe teme culinare? Statul, Franks sau boss-ul de la taxe? F.M.I.-ul, care trebuie să comunice strict instituţional cu guvernul, a fost compromis prin gestul alteţei sale. N-a fost suficientă gaura din pantof, ne-a arătat acum şi o ruptura în cotul moralei.

 

Ce mai contează?! ACTA este fabula! Furnici pe carîmbul unei cizme, sînt de veacuri, aceiaşi, românii spectatori. Şi am impresia că pentru actori şi sufleori, la sediul suprem, de unde se iau deciziile în numele umanităţii, etnobotanicele şi alcoolul se găsesc gratis lîngă automatele de cafea. Nu prea am înţeles de ce ACTA fără plebicist. Oricum, cu sau fără vreun acord, în România cei interesaţi pot afla de cîte ori ai respirat într-o zi. Avem cele mai multe servicii secrete din Europa şi, pentru că sînt secrete, nu le ştim numărul. Nimic nu le scapă acestor urechi sofisticate care ascultă şi îndosariază. Să o luăm metodic: ministere, interne, externe, armată, poliţie, procuratură, investigaţii fraude, securitatea datelor, a transmisiilor, învăţămînt, sănătate, crima organizată, economia, societatea civilă, statistica, notariatele, administraţiile locale, consiliile judeţene, comunale et caetera, atît de multe sînt, încît nişte poliţai în plus la internet sînt floare la ureche. Cu atîta securitate acasă, nu-i mare lucru încă o aderare (semnată cu degetul, ca neştiutorii de carte), care se ocupă cu datul muştelor afară din grădină. Sau poate că ACTA, cea mai recentă găselniţă poliţienească, declanşează urmărirea celor care urmăresc. În fine, capitalismul are foarte multe piste de exterminare, după cum se reflectă în traiul nostru. Dictatorii fac ce vor cu ţara şi cu lumea. De ce n-ar fi dictatură şi în lumea virtuală? Lipsa transparenţei în jurul acordului, precum şi unele prevederi abuzive, au stîrnit deja reacţii şi proteste vehemente în rîndul societăţii civile şi pe-fir. Olanda, Estonia, Cipru, Slovacia şi Germania au refuzat semnarea tratatului. România a pus degetul de la mîna unui funcţionar pe blat, fără să ştie cu ce se mănîncă. Întrebat de presă ce cuprinde, ministrul nostru a afirmat că nu ştie. Să nu fi aflat că este un pericol la adresa libertăţii individului şi a democraţiei? Ca orice acord, va conţine capitole pozitive, la vedere, dar va lăsa loc şi multor abuzuri. ACTA le va da dreptul să verifice dacă programele care echipează calculatorul sau telefonul mobil au licenţă, pretext sub care unei autorităţi i se conferă dreptul de a pătrunde în intimitate, fără mandat. Înseamnă că se vor crea noi locuri de muncă, cele despre care tot aminteşte premierul, adică specialiştii în abuzuri. ACTA, cumva un frate mai mic al lui SOPA, este un proiect internaţional ce prevede reguli stricte şi absurde cu privire la libertatea din spaţiul internetului.

 

Lumea digitală va fi verificată la sînge, bun-înţeles, cu urmări grave: amenzi sau privare de libertate. Orice element copyrighted prezent în fotografii, imagini, filme, melodii, va fi protejat. În concluzie, „Ant Counterfeiting Trade Agreement”, semnat de mai multe ţări, pune în pericol libertăţile universale şi cea mai rapidă şi utilă cale de informare – internetul. Aşadar, guvernul a dat clic pe latinescul ad acta (de spus la dosar) şi pe cîteva măsuri populiste de batjocură pentru popor, care nu vor reduce sărăcia. Este ca şi cum m-aş duce la o benzinărie şi acolo mi-ar umple rezervorul cu văzduh. În România, pe lîngă hrană, pînă şi medicamentele se cumpără pe datorie. Bătrînii şi bolnavii cronici se milogesc prin farmacii ca să ia raţia de pastile pe caiet, pînă cînd soseşte poştaşul cu pensia umilitoare. Doctorìi tot mai scumpe, oameni tot mai săraci şi bolnavi tot mai mulţi din cauza sărăciei. Că românii nu mai au bani să se trateze, reiese din faptul că aproape 2000 de farmacii din ţară sînt în faliment sau insolvenţă. Că sărăcia vieţuieşte în bună regulă în ţară, o spun statisticile, din care reiese că avem cele mai multe persoane care se hrănesc la cantinele pentru săraci.

 

Morala? Feriţi-vă de cei care ies la horă îmbrăcaţi în manta de oaie jupuită!

„Cînd mantaua domnească este din piei de oaie,/ Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”

Popularity: 7% [?]

Autor: Maria Diana Popescu

 

Azi, 21 ianuarie, în ciuda condiţiilor meteo, mii de oameni protestează în Piaţa Universităţii pentru a zecea zi consecutiv. Mitingurile anti-preşedinte şi anti-guvern au umplut la refuz peste 60 de oraşe româneşti. Cîndva popular în România, repudiat azi pentru că a sluţit rău de tot nivelul de trai al românului, pentru că a tăiat la maxim salariile şi pensiile în schimbul cartuşelor cu piper, preşedintele se confruntă cu cele mai ample proteste. Jefuirea şi vînzarea ţării, îmbogăţirea guvernanţilor, sărăcirea poporului, austeritatea numai pentru mulţime şi chiverniseala pentru guvern, au adus România la limita răbdării. Poporul devenise un robot controlat cu telecomanda. Nimeni nu mişca, nicio idee nu răsărea, nicio cerere nu era luată în seamă, dacă nu se apăsa pe butonul de la Cotroceni. În schimbul supunerii şi resemnării, poporului i se amintea periodic de criză, de recesiune, de sacrificii şi de faptul că neascultarea va face, ca la o simplă pocnitură din degete, dacă îndrăznea să mişte în front, să-şi piardă şi bruma de pîine.

 

Tranziţia de la o dictatură la altă dictatură, disperarea, sărăcia în care trăieşte populaţia României de 22 de ani, sentimentul de timorare sub care funcţionează sănătatea şi învăţămîntul, neîncrederea în instituţiile statului cotropite de politic, populate de corupţi şi de rudele lor, au scos românii în stradă zi de zi, de o săptămînă încoace. La -3° de afară, la kilometrul 0 al României şi în alte 60 de oraşe din ţară au avut loc cele mai ample manifestaţii de stradă de cînd a venit preşedintele la putere. Primele trei zile au fost presărate cu adevărate lupte între manifestanţi şi jandarmeria care a acţionat cu dublă măsură, făcînd uz de gaze lacrimogene şi de instrumentele din dotare. Zeci de protestatari nevinovaţi şi jurnalişti culturali, agresaţi şi loviţi mîrlăneşte au fost urcaţi cu forţa în dubă, nu în salvare pentru îngrijiri. „Băgaţi saitul de cultură în dubă! Imediat!”. Potrivit art. 35 din Legea jandarmeriei (Legea nr. 550/2004), jandarmii nu au dreptul să conducă la secţia de poliţie sau la unitatea de jandarmi persoane despre care nu pot dovedi că au săvârşit fapte contrare legii, prin care au provocat dezordine/tulburări. Între militanţi s-au infiltrat jandarmi în civil care au aruncat cu bucăţi smulse din asfalt şi au incendiat maşini scoase din uz. Ministrul de interne a dat ordin ca manifestanţii să fie bătuţi. După titlul unui mai vechi editorial pe care îl semnez în Agero, preluat de saitul Revoluţiei, în piaţa Universităţii s-a strigat „daţi-mi ţara înapoi”, semn că protestele în nume propriu de-a lungul cîtorva ani, au fost bine receptate de către cititorii din ţară. Scandările au fost pe măsura limbajului folosit de preşedinte şi de guvernanţi. Cîţiva protestatari au venit în Piaţa Universităţii cu o cruce şi un coşciug pe care scria: „Vrem să înmormântăm guvernul român şi să facem veşnica pomenire a celor care au distrus ţara”.

 

Obişnuiţi să se asculte doar pe ei înşişi, chiar şi atunci cînd poporul plînge de foame şi de frig, păziţi de trupe speciale, preşedintele şi premierul au stat după draperii, invitînd forţele de ordine să intre mai puternic în manifestanţii paşnici, care au suportat gloanţe cu piper, gaze lacrimogene, lovituri de baston sau cătuşe. Toate televiziunile naţionale au viciat relatările de la faţa locului. Protestele românilor cinstiţi şi înfometaţi au fost manipulate de televiziunile puterii şi speculate de politicieni. Numai OTV-ul şi Antena 3 au înfăţişat adevărul. Dominanta protestelor a fost decenţa, perturbată de vandali, trimişi speciali ai puterii, cu rol de a destabiliza legitimitatea protestelor şi a cererilor. Românii care trăiesc jignitor, umilitor, intelectualii, studenţii, pensionarii, alte categorii defavorizate au cerut recuperarea României din mîinile hoţilor. În aceste manifestaţii s-a văzut o Românie coerentă. O Românie care ştie ce vrea pentru viitorul ei. Deşi au fost sparte geamurile unui magazin şi ale unor sedii de bănci, cîteva ghivece stradale, distrugerile sînt extrem de mici faţă de cele ale guvernului, care a distrus fără remedii ţara. La început spontan-civilă, în sprijinul lui Raed Arafat şi a serviciului SMURD, manifestaţiile au devenit programate în cea de-a cincea zi. Guvernul trebuia să înveţe să comunice şi să sprijine creşterea nivelului de trai, îmbunătăţirea vieţii în general, nu creşterea necontrolată a averilor la vîrful puterii. De 22 de ani puterea coruptă pînă în măduva oaselor a cerut sacrificii imense poporului pentru a-şi construi averi capitaliste multilateral dezvoltate, devenind milionari în valută. În acest timp românii au rămas pe drumuri, fără slujbă, şi-au pierdut casele, familiile, şi-au pus capăt zilelor şi speranţelor de mai bine. În ţara noastră preşedintele a fost în tot şi în toate şi toate sînt pe dos!

 

Daca ţara este în colapsul pe care l-am punctat pas cu pas în scrierile mele, clasa politică poartă toată vina. Au furat cît au putut, iar acum vor să-şi şteargă urmele ca o pisică lîngă un gard de jandarmi. Sînt în stare să trimită poporul după gratii, ca să îşi salveze bucăţile furate din trupul economiei româneşti. Ce reforme au făcut aceşti neputincioşi mintal? Au tăiat pensiile, salariile, ajutoarele şi indemnizaţiile pentru copii, au distrus sănătatea, au alungat medicii peste hotare, iar fondurile obţinute, vezi doamne!, le-au folosit pentru săli de sport, terenuri de fotbal şi parcuri la sate, pentru pîrtii de schi şi alte investiţii de tot rîsul, de fapt, justificări pentru agoniseala lor. Au desfiinţat locuri de muncă, i-au îndatorat pe români, i-au umilit şi i-au sărăcit, în aşa fel încît, preocupaţi de traiul lor greu, să nu se mai ocupe de cei care fură. 22 de ani de hoţie neîntreruptă. Mi-e greu să cred că un guvernant ar trăi cu 7-800 lei pe lună, cînd numai întreţinerea la bloc este de 600 pe luna, iar chiria în Bucureşti, de pildă, depăşeşte cu mult salarul minim pe economie. Acesta este salariul unui medic la angajare: 800 de lei. Dar celelalte cheltuieli, lumină, gaze, hrană zilnică, medicamente? Umilitor! Deci, jos cu ei! Echitate, egalitate şi dreptate! Jos marionetele guvernului mondial! Români, trebuie să ne recîştigam demnitatea! Trebuie să redevenim stăpîni în ţara noastră! Să fie aduşi în faţa poporului, nu a justiţiei, infestată în părţile esenţiale, toţi cei care au guvernat România cu strîmbă măsură timp de 22 de ani, toţi cei care s-au îmbogăţit jefuind şi înstrăinînd avuţia ţării, toţi cei care ne-au dispreţuit, ne-au umilit şi ne-au sărăcit! Să nu ne mai lăsam călcaţi în picioare de către cei care ne împing în mizerie zi de zi, în timp ce ei trăiesc în lux şi huzur! Să nu ne mai lăsam amăgiţi! Să ne luăm ţara înapoi din mîinile celor care au căpuşat-o! România este a românilor! De la portar pînă la vîrf, unde stau agăţate căpuşele puterii, se impune o schimbare de regim, nu o înlocuire de persoane.

 

 Cu spatele la televizor, cu urechile astupate şi cu singurul neuron care stă de şase, comandantul îşi spune cu o voce interioară: „n-am făcut de loc bine dacă i-am zdruncinat pe cei care au ridicat averi de carton în ultimii 22 de ani, gata-gata să mă întreacă. Am avut tupeul să-i arestez pe corupţi: poliţişti, judecătorii ăia mari, vameşi, arbitri, patroni de cluburi, impresari, secretari de stat, primari de oraşe mari, consilieri judeţeni, o grămadă de funcţionari publici. Am oprit maşina de copiat de la Bac, prin care partidele îşi promovau analfabeţii în facultăţile particulare/de stat, conduse tot de ei, le-am interzis rectorilor să-şi angajeze toate rudele pe salarii de mii de euro. Eu am fost primul şi singurul conducător care a avut curajul să se ia la trîntă cu sistemul ticăloşit. M-am înşelat cumva crezînd că slugile îmi vor depăşi averea personală? Cred că am luat de la popor prea mult, prea des, ca să cîrpesc găurile din buget şi să aprovizionez conturile din Elveţia şi Belgia ale groparilor ţării: elena, radu, adrian, vasile, Amin”. Nimic nou sub soare, din vremuri imemoriale, bandiţii s-au dat singuri în gît. Se repetă şi acum la borna prezentului, în România, cu gruparea de crimă economică reunită în jurul puterii. Ameninţările şi şantajul reciproc dintre mafioţii ştiuţi şi neştiuţi (fiecare cu impresia că unul a îndrăznit să fure mai mult decît celălalt), au făcut ca regimului actual să-i sune ceasul sub presiunea străzii. Va începe o nouă eră în istoria României? Pensii şi salarii decente pentru medici şi profesori, locuri de muncă, creşterea nivelului de trai? Ehei!, de aici încolo o să răsară grîu unde nici n-a fost semănat, iar maidanezii nu vor mai prididi să umble cu colacii în coadă.

 

Protestele continuă în capitală şi în aproape toate oraşele ţării. A mai rămas puţin pînă la sărbătoarea Unirii. Conducătorul iubit este aşteptat în stradă cu lozinci sugestive de mai bine de o săptămînă, ca să se prindă în horă.

 

 

 

Popularity: 4% [?]

Răvaşe de Crăciun 2011 – Oriunde te-ai afla române!

 

Autor: Georgeta RESTEMAN

 

De SFINTELE SĂRBĂTORI, române, doar gânduri luminoase pentru tine, oriunde te-ai afla!

 

Suntem aici, cu toţii, plămadă vie din pământul românesc şi ne unim doar prin Cuvânt simţirea. Ne strângem mâinile, atunci când ne-ntâlnim şi tot prin el, Cuvântul, ne dezrobim gândirea. Acum, când sentimentele frumoase, Iubirea, Bunătatea şi Iertarea ne bat sfios la uşă, în prag de sărbătoare, ne umezim privirile în lacrima speranţei de mai bine. Şi tresăltăm de bucurie, precum copiii, atunci când Domnul Bun sau Moş Crăciun ne calcă pragul şi se îndreaptă, vesel, spre mine şi spre tine…

 

Oriunde te-ai afla, române, frate, îţi dăruiesc din suflet gând frumos! E sărbătoare pe Pământ şi îţi doresc ca astăzi să îl primeşti cu bucurie, în casa ta, pe pruncul sfânt ce s-a născut, Isus Hristos! Să-ţi fie masa plină şi sufletul curat! Să uiţi de supărare, să fii bun şi să te bucuri de ce-i frumos cu-adevărat! Copiii să ţi-i creşti în pace şi-armonie şi dragoste de semeni să le sădeşti în suflet! Să porţi mereu cununi de fericire şi dăruieşte, dragul meu – de n-ai făcut-o până-acum -, în jurul tău, Lumină, Pace, Linişte, Iubire! Frate, române, oriunde eşti în lumea asta, deasupra ta, fără-ndoială, lucesc lumini pe Cer, dar nu uita, în seara Sfântă de Crăciun, adună-i pe cei dragi şi bucuraţi-vă cu toţii, şi colindaţi cu sufletul, rostind cu drag, şi „linu-i lin” şi „leru-i ler”!

 

Crăciun fericit!

 

***

 

DIN SUFLET VĂ COLIND

 

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

 

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

 

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

 

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

 

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

 

Georgeta RESTEMAN

Craciun 2011

Cluj Napoca, ROMÂNIA

 

 

Popularity: 3% [?]

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

Popularity: 10% [?]

CONTRA  LUI  CELSUS

Autor: Maria Diana Popescu

Lobotomizate de fascinaţia libertăţii, distanţate programatic de sentimentul românesc al fiinţei (dovezi ale unei acute frizolităţi), generaţiile timpului nostru înghit cultura ca pe o şaorma, fug de valoare ca de o corvoadă. Iubesc în schimb maneliştii, fotbaliştii, rocării, rapării şi preaplinul destrăbălării occidentale, ca distracţie inferioară pentru mase. Atunci de ce ne-ar mira că un intelectual rafinat n-are succes? Poate dacă ar cînta manele, dacă ar poza în costumul Evei şi al lui Adam, ar avea şansa popularizării şi prezenţei pe ecrane. Gustul mulţimii este permanent modelat de mass-media în scopul unui profit cît mai mare. Cultura de masă a devenit o afacere extrem de rentabilă, mai ales în liniile cele mai josnice. Evident, imensa producţie a spectacolelor televizate de azi aparţine unor oameni care nu sînt în niciun fel elite. Dacă vreţi cumva să-i înnobilaţi pe protagoniştii dezbrăcaţi şi operaţi cu concepţia metafizică despre elite (elite = valoare), nu pot decît să vă spun că e o concepţie anacronică. Cîtă nobleţe pe frontispiciul media! Scandalurile publice care ţipă cu litere mari şi toate scenariile de culise au scos la lumină feţele de după blocuri (de aici şi prodigioasa lor activitate) şi pe obsedaţii veacului acesta, transformîndu-i peste noapte în vedete. Cum s-a reuşit performanţa? Cu ajutorul ziariştilor de doi bani. La urma urmei, două parale fac patronii şi moderatorii unor astfel de televiziuni, cumpărătorii hîrtiilor igienice ale tabloidelor centrale şi fanii programele împricinate. Toţi au acelaşi caracter cu cel al siliconatelor, senzualelor şi dezbrăcatelor. Platourile de televiziune care vin cu o astfel de „cultură” sînt ca un pat mare în care se întîlnesc cuplurile, fără să se schimbe lenjeria. Poate peste 35-40 de ani, aceleaşi televiziuni vor prezenta reportaje cu bătrînele siliconate, protestînd pentru pensia mizeră de doi lei. Vedetele care au intoxicat ecranele sînt asemenea politicienilor, despre care ştim că au fost aserviţi în toată istoria noastră. S-au plîns şi au periat Stambulul, Viena şi Moscova, iar azi se înghesuie să pupe bombeul lui Sam, crezîndu-i-se prieteni. Numai că unchiul Sam îi înşeală pe prieteni, îi manipulează, îi jecmăneşte, îi stoarce de ultima picătură, apoi îi face să aplaude. Cine nu se supune e declarat băiat rău, e bombardat sau executat, după caz, lăsat pe mîna rebelilor specializaţi în linşare sau ucidere.

Aşadar, vedete au devenit fetiţele de pe centură, politrucii imorali şi corupţi, pe care îi detestăm cu toţii. Vedete sînt acum şi cei care agitau în aer pistolul fatal pentru Gaddafi. Unde sînt luările de poziţie ale intelectualilor noştri faţă de elitele degustătoare şi jignitoare promovate de media? De ce nu vorbim cînd vine vorba despre sensul lumii noastre de azi, despre criza omenirii, nu numai financiară, ci, mai vîtros, a moralei şi a gîndirii profunde? De ce sîntem incapabili să elaborăm o critică articulată împotriva haosului din sistemul capitalist? De ce scriitorii nu răspund acestui sistem cu cărţi de seamă, aşa cum se făcea demult, în timpul marilor învăţaţi, între intelectualii serioşi. Origen, de pildă, l-a combătut pe Celsus prin cunoscuta operă „Contra lui Celsus”. Adevărul a învins atunci şi a schimbat faţa religiei. Este nevoie de puterea unui exemplu, de capacitatea de a angrena masele în demersul împotriva oricărui Celsus modern. Presa este plătită bine ca să direcţioneze mulţimile spre distracţii deformatoare, spre procuratorii din fotbal, de exemplu, spre şefii stadioanelor, care au industria lor unde se rulează sume nejustificat de mari. E inutil să ne întrebăm de ce numai nulităţile fac bani? Un fotbalist a fost cumpărat cu 80 de milioane de euro. Suma plătită ar fi putut ridica două spitale de urgenţă echipate modern sau sute de şcoli în zonele în care oamenii n-au acces la educaţie, sau programe de stimulare a profesorilor, medicilor, care au salarii umilitoare, a elevilor cu merite deosebite sau a cercetătorilor şi oamenilor cu idei constructive pentru ţară.

Prea multă discreditare a cetăţeanului, prea multă sărăcie, prea multe exemple negative în jur, oamenii au fost aduşi la borna la care nu mai ştiu să facă diferenţa între rău şi bine. Cine să mai ia în seamă problemele reale ale poporului în diversitatea lor? Vedetele cu capital de la ordinea zilei ne infectează cu eurile lor, infectează spaţiul public, social şi moral. Şi Franks, cunoscuta vedetă internaţională, revenită zilele trecute în teatrul confortabil din România, mînuieşte bine rolul şi disciplina(rea), simţindu-se ca peştele în apă la noi. Care disciplină? Finanţele. Cine este, profesional vorbind, Franks? Un sanitar instruit, şcolit în arta falimentelor naţiunilor, un lup viclean. Ah, suavitatea lui de două ori rafinată, şi tot pe-atît de curajoasă, de a se adresa guvernului, implicit poporului, în forma direct liberă a limbii noastre, stîrnind indignarea, prin stîlcirea ei, la fel ca şi margaretele şi dudele regale. Desigur tînărul cobzar cu simbrie, Franks, nu e lăsat singur în hora măreaţă de falimentare a popoarelor. Ar fi nedrept, nu-i aşa? I se alipesc corifeii experimentaţi în a se pleca pînă la bombeul pantofului găurit: preşedinţii statelor îndatorate. Fără să se gîndească la binele propriu, debordînd de spirit civic, dorind binele poporului, şi corifeul nostru îl apără pe cămătar de atingeri profanatoare, de conştiinţa încă trează a naţiunii.

Popularity: 6% [?]