Defecalizarea Institutului Cultural Român

 

Autor: Ion Măldărescu

 

Privit la raze „X”, trupul poporului român abia dacă este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării:”

(Horia Roman Patapievici – Preşedintele Institutului Cultural Român)

Urmând tradiţia tatălui – zice-se, N.K.V.D.-ist şi GESTAPO-vist cu state de plată – neromânul, inamic declarat al românilor, a penetrat ani de zile o serie de structuri ale Statului Român. Actualul Preşedinte al României l-a uns, l-a re-uns şi l-a lipit cu super-glue de scaunul celui de-al doilea Minister de Externe al ţării, conferindu-i rang de Secretar de Stat cu salariu „neruşinat”. Fotoliul confortabil unde s-a cocoţat ca să-şi arunce veninul elitist, şi de unde tare n-ar vrea să se ridice, i-a permis să manevreze fonduri la care alte organizaţii nici n-au visat. Institutul Cultural Român (I.C.R.) Stockholm este laureat al premiului Bifrost, decernat de Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (L.G.B.T.), pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală”, pentru „încurajarea şi sprijinirea comunicării cu L.G.B.T. din România şi cea din Suedia, vizibile în mod special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow. Cu acest prilej, menţionează Mediafax, I.C.R. Stockholm i-a avut ca invitaţi pe vicepreşedintele Accept România şi pe organizatorul Bucharest GayFest, prezenţi la o serie de evenimente din cadrul festivalului.” Ce legătură au atribuţiunile Institutului cu plimbarea, pe banii contribuabilului roman, a reprezentanţilor minorităţii homosexuale la Stockholm? Premiul acordat I.C.R. pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală” pune I.C.R. într-o postură cu totul diferită de menirea sa. Rău a ajuns România, dacă „interfaţa” ei este reprezentată de homosexuali si lesbiene! Iată cum, Institutul Cultural Român, condus de Horia Roman Patapievici a găsit în sfârşit „cea mai potrivita cale” de promovare a valorile cultural-spirituale româneşti. Despre români, Institutul Cultural Român are alte păreri: cadavrul din debaraua lui HoRo(r)Pa, cum îl numeşte distinsa jurnalistă Maria Diana Popescu, a fost de multă vreme trecut pe lista neagră, la fel: Cioran, Ţuţea, Iorga, Eliade… În schimb, taraful ţigănesc „10 prăjini”, arvunit de I.C.R. şi de Ministerul de Externe a fost lăsat să se „dea în stambă” la Shang-Hai, cu prilejul deschiderii Pavilionului Românesc. Cu manele porno şi cu nădragii în vine, „hartiştii” au pus pe fugă vizitatorii oripilaţi de spectacolul grotesc. Scandalurile de la reprezentanţele I.C.R. din New York şi Berlin, cu falusuri patologice şi „poneiul profund” au ţinut, multă vreme, prima pagină a ziarelor din Occident. Ei, şi?

Timpul trece, leafa merge, iar I.C.R., încet, dar sigur, demolează tradiţia spirituală românească. „România Medievală” constituie un tablou deliberat deformat, comandat de duetul HoRo(r)Pa-Baconschi şi executat de un istoric-mercenar polonezo-elveţian şi încă ceva (de parcă în România nu se găseau oameni competenţi). Amintesc aici reacţia istoricului Emilia Corbu la inepţia numită „Istoria Medievală”, prezentându-vă şi răspunsul official primit  la sesizarea-protest. De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, mintea supra-încălzită a unui miha-lustragiu-de-casă a fumegat ideea unui premiu pentru Întunecimea Culturii Române, nici mai mult, nici mai puţin decât un Doctor Honoris Causa, pentru „opera” scatologică privind România. Titlul a fost acordat de Universitatea de Vest din Timişoara, iar „felicitările, masa şi dansul” s-au consumat pe tarabele Humanitas de la Târgul de Carte Bookfest. Încercând să salveze onoarea culturii timişorene, numeroşi oameni de cultură şi ştiinţă, profesori universitari, scriitori şi jurnalişti din Timişoara, scandalizaţi de această mizerie tipic-abuzivă, au semnat un protest: Protest împotriva maculării memoriei Universităţii de Vest din Timişoara „Dezavuăm cu fermitate iniţiativa unui grup de activişti servili de a se acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Horia Roman Patapievici (17 martie 2012, la orele 12), în Aula Magna, iniţiativă ce se distinge şi prin ocolirea etapelor legale prevăzute de Carta Universităţii de Vest din Timişoara. Cu deplină convingere, protestăm contra acestei impietăţi, întrucât Aula Magna a U.V.T. a cunoscut emoţionante momente de gratitudine şi respect prin desfăşurarea ceremoniilor dedicate multor prestigioase personalităţi ştiinţifice, culturale, cu realizări excepţionale în diverse domenii, şirul glorios fiind deschis de marele savant Eugeniu Coşeriu, aceste figuri luminoase distingându-se prin puternic, deschis ataşament demonstrat prin fapte faţă de România, de valorile sale consacrate şi emergente. Decernarea celui mai preţios titlu de gratitudine aceluia care a publicat fraze precum „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, „Eminescu este incorect politic”, „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”… „un popor cu substanţă tarată. Oriunde te iţi, vezi feţe patibulare…” etc, etc. este inacceptabilă şi total inoportună, realitatea însăşi contrazicând premoniţiile cu iz de blasfemie publicate de H.R. Patapievici, recentele sale încercări de a drege busuiocul rămânând inconsistente şi perpetuu neconvingătoare. Personaj controversat inclusiv de rapoartele repetate ale Curţii de Conturi, HoRo(r)Pa îşi poate face un „titlu de glorie” numai din autoproclamarea sa ca anticomunist şi antisecurist (întreprindere deloc nouă în ultimii ani, însă contrazisă de fapte, de viaţa cotidiană), căruia i se pot imputa „realizări” precum anularea proiectului Anul culturii române în Italia, participarea la evenimente de înalt nivel cu tradiţii decenale ca Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi la Salonul cărţii de la Torino fiind puse în primejdie de managementul defectuos al actualei conduceri a Institutului Cultural Român. [...] Despre ferventul „anticomunist” şi „antisecurist” aflat (încă) în fruntea Institutului Cultural Român, vom reveni inclusiv asupra multor iniţiative maligne ale sale, înfăptuite în ţară şi în afara fruntariilor, delimitându-ne fără pic de ezitare, solicitând justiţiei şi altor instituţii abilitate să se facă dreptate.” Semnează: Dr. Cristian Ardelean artist liric (Timişoara), Prof. univ. dr. Viorica Bălteanu (Timişoara) filolog, italienist, scriitor, Prof. univ. dr. Doina Benea (Timişoara) istoric, Ing. Titus Bojin (Timişoara), Dr. Cătălin Bungescu (Timişoara) medic, Scriitor Nina Ceranu (Timişoara), Nicoleta Colceiar artist liric (Timişoara), Adrian Vasile Cotuna artist liric (Arad), Prof. Alexandra Dogaru (Timişoara), Dr. ing. Lia Lucia Epure (Timişoara) jurnalist, Prof. univ. dr. Suzana Fântânariu (Timişoara) artist plastic, Prof. univ. dr. Vasile Frăţilă (Timişoara) filolog, Prof. Elena Gaja artist liric (Braşov), Ing. Eugen Georgescu editor (Timişoara), Conf. univ. dr. Mariana Istrate (Cluj-Napoca) italienist, Ing. Ioan Aurel Laslău editor (Timişoara), Ing. Sociolog Ioan Doinel Malcoci (Timişoara), Dr. Luminiţa Niculescu (Timişoara), Scriitor Alexandru Petria (Gherla), Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) scriitor şi sociolog, Ing. Mircea Răulescu editor (Timişoara), Scriitor Ileana Silveanu (Timişoara), Dr. Robert Stănciugel istoric (Bucureşti), Dr. Eugenia Tăurescu (Timişoara) medic, Prof. univ. dr. Vasile D. Ţîra (Timişoara) filolog, Prof. ec. jurist Amalia Vrusie (Timişoara), Prof. univ. dr. Petru Zugun-Eloae filolog şi scriitor (IAŞI) La sosirea în faţa universităţii, preşedintele I.C.R. a fost întâmpinat de protestatari. „Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, iniţiatoarea protestului. Preşedintele HoRo(r)Pa s-a oprit în faţa celor care îl contestau, sfidându-i: „Nu aţi citit textul meu. Aţi citit alţi antisemiţi, legionari sau naţionalişti, care au complotat acest lucru! [...] Dar sunt sigur că nu aţi citit cărţile mele, iar dacă aţi citit ceva, nu aţi înţeles nimic!”, a clămpănit întunecimea sa, nemulţumit că „prostimea” nu-i pricepe înaltele emanaţii fecalizate. După primirea contestatul titlu de Doctor Honoris Causa, infatuatul inamic declarat al românilor s-a adresat celor prezenţi în Aula Magna: „Despre cei care au protestat aş spune că nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nimic pentru că nu citesc. [...] Nu am putut să conving pe nimeni!”. (Nici nu avea cum – n.a.) Proaspătul premiat a declarat că este onorat, mai ales că este primul titlu de acest gen din viaţa sa. „… Laudelor nu le rezistă nici timpul aşa că trebuie să te smereşti adânc atunci când lumea te laudă. E o bucurie să fiu integrat în acestui alma mater extraordinar care este Universitatea de Vest. Sunt onorat [...] România s-a schimbat enorm şi în bine. Cine ar fi crezut în 1990 că vom ajunge în miezul Europei, instituţional şi militar. Stăm foarte bine!” a glăsuit „profetul”. Iartă-l, Doamne! Ăsta nu ştie ce spune! Deşi mult prea târziu, se impune ca cei ce conduc astăzi România să numească la conducerea Institutului Cultural ROMÂN un român. Unul care să-i respecte pe români şi valorile lor sprirtual-culturale, nu un alogen foarte „tulburat”.

Popularity: 2% [?]

Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat

Str. Marasesti nr. 151/B/34, cod 600115, Bacău – Romania

C.I.F 16777756 / 2004, cont IBAN  RO70BPOS04003444914ROL01

 Stimate partener,

 Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa in ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui in randul publicului larg pentru ca impreuna sa impartasim din comorile de suflet ale neamului nostru.

           Pentru perioada imediat urmatoare avem in vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti inchinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.                  

            Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, isi propune sa reinvie traditiile neamului romanesc, care, din pacate, sunt din ce in ce mai rare. La fel ca in anii precedenti ne dorim sa aducem in fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punandu-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cantece si jocuri populare romanesti de peste an.

In acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, in acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile in care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna in Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din Romania si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul romanesc de calitate.

Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgaianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, isi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorata, Malini, Sfantu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.

Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cantecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.

         Spectacolul urmeaza sa aiba loc in zilele de 17 si 18 decembrie, incepand cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national.

 Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, in acest buget intrand onorariile artistilor invitati, cazarile celor care raman peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu in ultimul rand cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.

            Va rugam sa ne sprijiniti  cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. avand dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului.

             Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricand la numarul de telefon 0744/768010.

 

Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!

 

Asociatia Culturala „Ca La Noi”

Presedinte                                                                                 Manager proiect

Rosu Camelia                                                                Ovidiu Drug                                                                                                                                                    

  

 

Popularity: 5% [?]

Jurnal londonez (5)

 

Autor: Lavinia IANCU

 

De ziua mea…

Dragii mei, probabil v-aţi întrebat ce am făcut… de ziua mea! Ei, în primul rând vă spun că nu simt că a mai trecut un an… Parafrazându-l pe regretatul Gică Petrescu, în simpaticul său cântec „Vârsta mea” zic şi eu că „Peste mine nu a trecut vremea, Numai el e Gică-nenea…”. Aşa o fi?! Principalul e că sunt optimistă! Se zice că oamenii veseli şi optimişti arată mai tineri… Cine ştie!

De ziua mea nu am făcut ceea ce mi-aş fi dorit şi anume să vizitez Grădina Zoologică din Londra, şi London Eye, şi Madame Toussaud, şi Aquarium şi poate să mai şi „chefuiesc” puţin seara cu amicii de aici… Dar cum socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nu mi-am putut permite să fac prea multe din cele propuse iniţial, aşa că tot eu am hotărât că până în 8 iulie 2012… în fiecare zi va fi ziua mea de acum încolo şi că voi încerca să mă bucur de fiecare zi ca şi cum ar fi ziua mea de naştere! Şi cum mă aflu pe meleaguri britanice am să zic şi eu „make and take the best of it”, precum spune englezu’.

Mai întâi rezolvăm finanţele…

Aşadar, de ziua mea, am ajuns să rezolv în primul rând nişte probleme administrative şi anume banii cu care am venit, euro să-i schimb în lire, pentru că din păcate nu am venit cu lire de acasă, ceea ce a fost o greseală! Dar omul cât trăieşte învaţă, aşa că am învăţat şi eu tot pe pielea mea şi am pierdut ceva bani la paritate. De exemplu, aici banca nu primeşte bancnotă de 500 de euro, chiar dacă acestea există pe piaţa monetară. Asta e politica lor, şi de ce o au nu îţi explică, ci pur şi simplu îţi spun „that’s it”… asta e şi trebuie să o accepţi aşa cum e. În fine până la urmă am reuşit, ca norocul, să schimb ultimii bănuţi cu ajutorul unui amic de aici şi… totul a fost ok. Dar oricum paritatea e mai bună dacă se face tranzacţia în România, adică, dacă, cumpăraţi lire de acolo atunci când vreţi să veniţi aici… Altfel pierderile sunt destul de substanţiale!

Şi dacă tot am fost la capitolul finaciar, vă spun că am fost invitată la banca unde am contul deschis să îmi arate cum se foloseşte aici „online banking”! Da! Ca un cadou de ziua mea!  Ce drăguţi! Şi cu asta… basta! Gata cu treburile administrative!

 

Lupta cu pizza!

Mai pe la „lunch” am luat masa cu un amic la un restaurant cu specific italian, unde chelnerii erau spanioli! Multiculturalism 100% în Londra anului 2011!

Aşa că… dacă e italian am comandat normal… PIZZA. Până aici toate bune şi frumoase. Vine pizza, hmmm ce miresme! Dar stai puţin, că nu prea mă pot apuca de ea, fiind rotundă şi nefeliată! Interesant, mă gândesc, probabil au uitat tacâmurile! Ei asta e, îmi zic eu în sinea mea! Nici o problemă, se întâmpla oricui, agitaţie, clienţi, grabă, ginta latină… No problem sir! Îl rog pe „spanish waiter” să o felieze… la care mă trezesc că îmi aduce feliatorul la masă să mi-o feliez singură. Pizza, desigur! Am uitat să spun că nu era restaurant cu autoservire!  Mai pe urmă am aflat că în unele localuri de aici se practică şi chestii de genul ăsta pentru că sunt atât de mulţi cretini şi de exageraţi „cu datul în judecată pentru orice”, încât te trezeşti că mă apuc să dau restaurantul în judecată că nu mi-au tăiat felia de pizza cum trebuie!  Dar la varianta că mă pot tăia cu feliatorul în incinta restaurantului lor nu s-au gândit! Hmm trebuia să vină românca Lavi, cea deşteaptă şi logică (am voie să mă laud de ziua mea! Sic!) să le explice că dacă omul e procesoman şi vrea să îi dea în judecată o poate face sub orice motiv… cum de altfel se practică aici şi în domeniul muncii şi nu numai! Şi culmea e că se mai şi câştigă procese! Şi uite aşa sunt veşnic ocupaţi avocaţii „engleji”. 

Pisica de mare cea bună

Astfel mi-am petrecut o jumate de zi de naştere, după care m-am despărţit de amicul cu care am prânzit. Apoi m-am dus frumos, singurică-singurică, că doar tot îmi face plăcere compania propriei mele persoane, la Aquarium, cu căştile în urechi pe ritmurile muzicii anilor  ’80… chiar dacă afară e când noros când soare ba chiar la un moment dat ploaie! Acolo am avut o experienţă foarte interesantă cu o pisică de mare. Am să vă povestesc! La un moment dat după ce te plimbi prin „aqvarium”, care de fapt e ca un labirint cu bazine, cu fel de fel de peşti, de la soiuri de rechini şi pisici de mare, până la meduze, broaşte ţestoase, corali, căluţi de mare, ba chiar şi un schelet de balenă. În fine, după slalomul făcut în acest labirint de bazine, ajungi la un bazin deschis, şi destul de jos, care ajunge ca înălţime până la buric (pardon!) unde erau mai multe pisici de mare mai mici şi peşti… La un moment dat apare nici nu ştiu de unde o pisică de mare mai mare pe care o văd îndreptându-se spre mine foarte elegant şi lin… ca şi cum ar vrea să facă o reverenţă şi să-mi ureze la mulţi ani! A venit până în faţa mea, atât de aproape că dacă mă aplecam puţin puteam să o mângâi, s-a ridicat, s-a uitat la mine câteva secunde, s-a intos peste cap făcând un un flick-flack foarte elegant şi a plecat mai departe unduindu-se graţios. Mi-a plăcut atât de mult, şi m-a făcut să mă simt atât de bine că am ieşit zâmbind de acolo şi mă gândeam ce mult înseamnă să ne putem bucura de un lucru atât de mărunt care uite că îţi poate face o zi, sau măcar câteva ore mai frumoase. Abia mai apoi mi-am adus aminte de simpaticul australian iubitor de animale, Steve Irwin, şi moartea lui tragică cauzată de o înţepătură a unei (alte) pisici de mare! Brrr! Aia cred că era o pisică rea!

După ce am ieşit de la Aqvarium, pe când traversam podul de lângă Parlament, am văzut acolo un domn care cânta atât de frumos la acordeon! Erau secvenţe din operele lui Albinoni şi Ceaikovski! Foarte frumos! Un alt motiv să mă simt bine şi să zâmbesc… „Life it’s beautiful”, mai ales pe ritmurile muzicii. Şi cam aşa… mi-a trecut „ziua mea” care… a fost o zi de vineri londoneză.

La Harrods cu Brad Pitt!

Dar cum weekendul se apropia m-am gândit să o prelungesc şi să „mă sărbătoresc” şi sâmbătă şi duminică! Aşa că sâmbăta mi-am păstrat-o pentru shopping şi cum am prins „reduceri”… am profitat puţin. Aici când sunt reduceri, încerci să cumperi ceva, deoarece se zice că sunt reduceri reale, uneori până la 70%! Inclusiv chiar şi de la faimosul Harrods îţi poţi permite să îţi cumperi ceva! Apropo, am fost înăuntru! Arată ca un muzeu. Nu e de mirare că era locul preferat pentru shopping al Prinţesei Diana! Foarte frumos! Ba chiar şi Brad Pitt a fost acolo! Dar nu când am fost şi eu… Deci nu ne-am întâlnit! Păcat! Se zice că au închis magazinul doar pentru el, bietul de el… A plătit pentru că a fost pus la dispoziţie sa  (magazinul desigur!)  câteva milioane de lire. Media vânzărilor de la Harrods pentru o zi e în  jur de două  milioane de lire! Numai pentru zi! Doamne câţi copii şi bătrâni, câini şi pisici ar putea fi sătui şi sănătoşi pe banii ăştia!

Cine mi-a şterpelit „sidiul”?

Aş vrea să vă mai spun că dacă am stabilit că e „ziua mea” şi sâmbăta şi am fost la shopping, am cumpărat nişte cadouri şi pentru cei dragi de acasă, nu numai pentru mine. M-am cadorisit cu trei „sidiuri” cu Andre Rieu, care erau la reducere. Hmm, nici nu ştiţi cât de  încântată am fost… hahaha! Dar cum nu am cd player la mini laptopul ăsta al meu, nu am avut posibilitatea să ascult minunata muzică cumpărată… aşa că, abia după vreo trei zile mă trezesc să mă uit eu mai atentă la cd-uri… şi să caut încântată pe youtube secvenţe cu concertele respective… Când îl deschid pe cel mai important (zic aşa, deoarece avea şi un  dvd bonus) ia „sidiul” şi „dividiul” de unde nu-s! Mi se dăduse doar carcasa, pentru care am plătit cinci lire! Scump doamnă, scump…., mă gândeam în sinea mea… Credem că cineva a şterpelit cd-ul înainte de al cumpăra eu! 

Disperată şi nervoasă, mă pun să caut în gunoi după chitanţă, deşi eu mereu păstrez chitanţele… dar deja trecuseră trei zile… aşa că m-am uşurat de câteva hârtii. De obiceim după cum v-am mai relatat, aici totul se ţine, de la cea mai mică chitanţă până la orice bonişor… După ce m-au trecut toate transpiraţiile dau într-un final (fericit!) de chitanţă. Evrika!  Aşa că „mâine” foarte hotărâtă mă duc înapoi la magazin să cer să îmi dea un cd nou. Aşa s-a şi întâmplat! Doar sunt într-o ţară civilizată! Fără nici o problemă am primit un cd-ul nou, cu tot „necesarul”! Se pare că e ceva obişnuit şi aici să se fure compact discuri din carcasele lor! Aşa că preferă să păstreze doar ambalajul la vedere.

Hoinărind deprimată prin Londra şi împrejurimile ei

E un furnicar de nu vă puteţi imagina, aici în zonele de shopping: Piccadilly Circus, Marble Arch şi Oxford Circus. Exact ca în filme. Precum la New York în Times Square. Obositor, dar palpitant totuşi. Continuăm deci povestirea! Tot în ziua de sâmbătă după masă, am dus un tort la salonul unde fac practică, să le cinstesc şi pe colegele de acolo!  Am primit de la şeful salonului o sticlă de rom cu aromă de cocos (!!!), că deh, Domnia Sa e mare băutor de alcool… deşi nu e englez! E polonez, dar nu contează… Fetele mi-au oferit un minunat buchet de flori.

Duminică am fost invitată de fosta colegă de liceu, care e pe aici de unsprezece ani, să merg la ea în vizită. Stă în zona Kent, în orăşelul Tunbridge Wells, la 40 de minute, cu trenul, de Londra.

Şi uite aşa mi-am petrecut weekend-ul dedicat mie! Deşi, iniţial îmi pusesem în gând să organizez un party de ziua mea, sub formă de croazieră pe Tamisa… M-am răzgândit din păcate deorece în ultimele două săptămâni am trecut (inclusiv de ziua mea!) printr-o perioadă mai deprimantă, cu toate că nu era nimic trist ci doar îmi pierdusem din entuziasm şi simţeam o oarecare indiferenţă faţă de orice. Mi-am dat seama de ce! Pentru că eram obosită! Pentru că în perioada respectivă dormeam foarte puţin. De la ora 1, 2, 3 noaptea până pe la 8, 8 jumate… când îmi dădeau deşteptarea urletele de copil şi plânsetul de bebeluş al vecinilor… Plus că am pierdut câteva nopţi în perioada respectivă hoinărind prin Londra, aşa în plimbare, şi după cum v-am mai spus… oraşul nu doarme deloc, e luminat „al giorno”, şi te aşteaptă cu braţele deschise să îl cucereşti… Şi cum, un om normal are nevoie  de opt ore de somn, probabil că am ajuns în faza în care mi s-a acumulat foarte multă  oboseală. Dar slavă Domnului am depăşit-o, zic eu!

Iar mă chinuie NIN-ul!

Aşa se întâmplă când te năpădesc gândurile. Mai ales că prima aplicaţie pt NIN mi-a fost refuzată pe baza că nu am furnizat acte suficiente din domeniul muncii. Ceea ce era de fapt imposibil, pentru că aici toată lumea te întreabă de NIN la interviu, atunci când mergi pentru angajare. E simplu! Fără NIN nu te angajează nimeni, şi fără loc de muncă nu mi se acordă NIN-ul! Aşa că ieşi din cercul ăsta vicios dacă poţi! Mai ales că aici nu sunt încântaţi să lucreze cu PFA, pentru că dacă eu aş fi PFA şi aş colabora cu un salon şi la sfarşit de an nu-mi plătesc taxele, plecând de la salonul respectiv,  administraţia fiscală poate merge să ceară salonului să plătească în locul celui care se ocupă de ţepe! Aşa că se feresc să lucreze cu persoane fizice autorizate. Asta înseamnă să fii român! Singura variantă e să devii student şi atunci ai dreptul la muncă cu jumate de normă, adică 20 de ore pe săptămână. Dar şi aici e o chichiţă! Nu te consideră student numai dacă faci minimum un an de şcoală, curs lung la ei! Şi desigur, taxa de şcolarizare o plăteşti tu! Vă mai aduceţi aminte că am dorit să fac un curs de machiaj, care are o durată de şase-nouă săptămâni. Acest curs de scurtă durată, nu te consideră „student” şi nu îţi oferă dreptul la muncă! Cea mai simplă variantă pentru mine ar fi să scot din buzunar suma de 3.200 de lire sterline, plata unui curs pe o durată de doi ani  (acesta fiind cel mai ieftin curs ca preţ!) Chiar şi cei de la salon mi-au spus că… nu mă pot angaja, deoarece şi pentru ei e prea complicat să aplice pentru „bule card” pentru mine. Pentru ei înseamnă că… trebuie să demonstreze că nu au găsit pe nimeni mai bun aici şi au fost nevoiţi să mă aducă pe mine din România şi să mai şi plătească pentru asta o sumă de bani! Şi nu se încurcă nimeni cu asemenea fapte de caritate! Aşa că, după o lună de voluntariat la acest salon, am renunţat să mai merg acolo! Începusem deja să nu mă simt în largul meu, pentru că deşi la început italianca cu care mă înţelegeam bine, se comporta conform vârstei (19 ani!) şi mă trata ca pe un una inferioară, care nu ştie să facă ce face ea… şi mă tot verifica faţă de clienţi, deşi nu ea era manager… Aşa că, nu, mulţumesc! Mă consider la fel ca ele doar că am alt stil, adică cel învăţat în România!

Speranţe… de viitor

După atâtea ganduri şi frământări am primit totuşi o mână de ajutor. O propunere de a conduce un salon de cometica nou-nouţ! Eu să fiu responsabilă cu partea de cosmetică şi…  dacă e nevoie de mână de lucru, să aduc din România, dar numai dacă aici nu găsesc staff! Aşa că urmează să vedem ce-o să iasă de aici încolo! Ideea e că m-am liniştit şi am ajuns singură la o conlcuzie simplă. Eu am venit aici să trăiesc o nouă experienţă! Şi anume să vizitez tot ce pot să vizitez, să mă distrez, să merg la concerte, la spectacol de balet, să fac un curs, să leg prietenii, să fac shopping puţin şi dacă pot, să reuşesc să îmi găsesc ceva de lucru şi să strang nişte bănuţi, bine! Dacă nu, atunci cele de mai sus menţionate şi go home!

Am reuşit să fac rost de câteva recomandări (că aici se merge foarte mult pe recomandări) şi să îmi mai întocmesc nişte facturi…….extrase şi alte hârtii şi mai aplic a doua oară şi ultima dată pentru acest NIN păcătos! Aşa că mai pe scurt, aşa stă treaba cu statutul de român în Anglia. Chiar dacă ai psihicul tare şi ai prieteni care vor să te ajute şi te susţin, nu ai cum să nu te frămânţi la ce şi cum ai putea face, şi de acolo mintea nu te lasă să dormi… Tot aşa de acolo se trag alte probleme… Somnul insuficient şi de proastă calitate duce uşor la indispoziţie, stress şi oboseală! Apoi… mai departe la iritabilitate, proastă dispoziţie şi irascibilitate.

E musai să fiu bine… şi auto-sugestia mă ajută! Încerc cât de tare pot să fiu optimistă şi să văd mereu părţile bune şi frumoase. Numai aşa voi reuşi să merg mereu mai departe. Looking to the future!

A să încerc să mă bucur măcar de viaţa de turist.  Am fost de curând cu un amic la Stonehenge şi într-un oraş numit Exeter, din sud, care e ca mărime cam al cincilea sau al şaselea din UK, după Londra. Acolo, majoritatea sunt britanici, doar câţiva studenţi… E un oraş frumos, plin de dealuri. E un oraş istoric. Pe vremuri a fost un oraş roman. Acolo în Exeter mai sunt rămăşite ale unei fortăreţe romane. Drumul spre Stonehenge şi Exeter l-am făcut pe ocolite pentru a vedea cât mai mult din country side-ul britanic. A fost minunat, plin de verdeaţă, de soare, cu cer curat cum nu am prins decât de două ori în cele şase săptămâni de când sunt la Londra. Minunată experienţă a fost, chiar dacă am impresia că totul se derulează foarte rapid şi nu apuc să stau şi să savurez fiecare loc vizitat aşa cum îmi doresc. Dar măcar ajung să le văd… chiar şi dacă unele doar fugitiv.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

20 iulie 2011

Popularity: 3% [?]

Ministrul Baconschi a ţinut o ședinţă de partid în faţa “Comunităţii Române” din New York!!!

 

Autor: Grigore L. CULIAN (New York)

Marţi…13 și marţi 20 septembrie 2011, trei ceasuri rele!

Hotărât lucru: ziua de marţi nu e una câștigătoare pentru locatarul vremelnic de la Cotroceni. Nici pentru Teodor Baconschi, fostul teolog ajuns ambasador în mai multe capitale europene, printre care și Paris, unde în 2009 a “făcut rost” de vreo 4.000 de voturi pentru Traian Băsescu (“gurile rele” – și nu numai – vorbesc despre fraudă!), care l-a recompensat cu postul de ministru de Externe al României! Dar să-i lăsăm pe cârcotași să vorbească la BEC (Biroul Electoral Central!) și să trecem la faptele petrecute în zilele de marţi 13 și marţi 20 septembrie 2011 la Washington și New York.

Fals și manipulare cu ajutorul “jurnaliștilor de serviciu”!

“Marţi, 13 septembrie 2011, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită de lucru la Washington, la invitaţia omologului său american Barack Obama”, scrie oficiosul prezidenţial Evenimentul Zilei. Fals! Comunicatul Casei Albe ne spune cu totul altceva: “US President Barack Obama held unscheduled talk with Romania’s President Traian Basescu. Basescu had a scheduled meeting with Vice President  Joe Biden in the Roosevelt Room of the White House, but Obama joined the meeting between Vice President Biden and President of Romania”. Traducere: “Președintele SUA, Barack Obama, a avut marţi o convorbire neprogramată cu Președintele României, Traian Băsescu. Băsescu avea programată o întâlnire cu Vice Președintele Joe Biden în Roosevelt Room de la White House, dar Obama s-a alăturat întâlnirii dintre Vice Președintele Biden și Președintele României”). Iată motivul pentru care vizita de o  zi a lui Traian Băsescu la Washington a fost ţinută la secret până în ultimul moment de Administraţia Prezidenţială de la Cotroceni, de Ambasada României la Washington și de consulatele din SUA, iar în avion au fost admiși numai ziariștii obedienţi puterii. În plus, la întâlnirea “Comunităţii Române” cu șeful statului, desfășurată la Ambasada României din capitala americană, au fost omiși – cu bună știinţă! – de pe lista de invitaţi jurnaliștii româno-americani, iar deputatul “nostru” Mircea Lubanovici, omul din Parlament al PDL în Colegiul 3-Diaspora, a fost complice la diversiune, deși conduce (teoretic!) ziarul (presupus) românesc Romanian Times.

 

Şedinţă de partid cu “Comunitatea Română” la New York!

Marţi, 20 septembrie, Consulatul General al României din New York (consul general: Marian Pârjol) a organizat o întâlnire a ministrului de Externe al României, Teodor Baconschi, cu reprezentanţi ai “Comunităţii Române” din New York (voi explica în continuare de ce am pus ghilimele la sintagma “Comunitatea Română”). Programată, conform invitaţiilor trimise, să se desfășoare în Salonul de Protocol, situat la etajul 4 al Consulatului, întâlnirea a fost mutată în Sala Auditorium a Institutului Cultural Român din New York (care stă goală, de trei ani de zile, din cauza “activităţii febrile” a directoarei Corina Şuteu și a echipei sale de la ICR-NY!), după un scenariu identic cu cel al întâlnirii premierului Emil Boc cu “Comunitatea Română (din septembrie 2010). Ca decor și în postură de aplaudaci, în locul reprezentanilor marcanţi ai Comunităţii Române (de data asta fără ghilimele), au fost aduși circa 30 de tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind copiii noii nomenklaturi de la București, trimiși la studii în străinătate de profitorii tranziţiei, după modelul preluat de la clanul Ceaușescu și îmbunătăţit de “EBA”, fiica cea mică a noului “mare conducător” Traian Băsescu. Cum cadrul unei ședinţe de partid în toată regula a fost creat, a urmat urcarea pe scenă (cu aplauzele de rigoare!) a protagoniștilor, (de fapt, a protagonistului, fiindcă restul alaiului nu a scos niciun cuvânt preţ de o oră și jumătate!): ministrul Teodor Baconschi; ambasadorul Adrian Vieriţă, care nici până azi (26 septembrie, n.C.I.) nu mi-a răspuns la scrisoarea de săptămâna trecută, în care îi ceream să ne informeze care au fost criteriile de selecţie a audienţei la recepţia oferită de Ambasada României la Washington în 13 septembrie 2011 (unde mai mulţi reprezentanţi ai presei de limba română din SUA au fost scoși de pe lista de invitaţi prin “ordin de sus”, selectaţi arbitrar și discriminatoriu sau înlocuiţi cu copii sau “yesmeni” gen Mircea Lubanovici) și să pună la dispoziţia presei lista completă cu persoanele invitate la evenimentul sus menţionat, pentru a fi publicată, astfel încât românii din America să afle cine le reprezintă interesele și vorbește în numele lor în cadrul întâlnirilor la cel mai înalt nivel cu oficialii români; ambasadorul la ONU, Simona Miculescu; consulul general, Marian Pârjoj, plus Corina Şuteu, directoarea ICR-NY și gazda aleasă în ultimul moment de organizatori. Încercând să identific “Comunitatea Română din New York”, mi-am dat seama că în sală se aflau câţiva jurnaliști români și tot atâţia oameni de afaceri, marea majoritate a audienţei fiind formată din tineri români care studiază în America, dar care nu trăiesc în această ţară și nu i-am văzut vreodată la o acţiune comunitară (cenaclu literar, festival etc.)!

Mesajul Asociaţiei Jurnaliștilor Români din Nord-America

“Membrii asociaţiei noastre sunt indignaţi și profund dezamăgiţi de faptul că la vizita efectuată în 13 septembrie la Washington de președintele României, dl. Traian Băsescu, invitaţia lansată jurnaliștilor români din Statele Unite a fost făcută preferenţial și discriminatoriu. Cu alte cuvinte, au primit invitaţii doar cei care scriu de bine despre actuala putere. Acest fapt este o jignire profundă adusă românilor din Statele Unite – și nu numai lor – care citesc presa de limba română. Un lucru mult mai grav este faptul că, în ciuda faptului că reprezentanţii  Ministerului Afacerilor Externe nu ar trebui să aibă o anumită culoare politică sau să fie aserviţi unui anume partid, se pare că sunt. Asociaţia noastră a transmis deja o scrisoare în care cere explicaţii Ambasadei României din Washington, D.C., dar și deputatului Mircea Lubanovici, cu privire la motivele pentru care aproape toată mass-media românească din SUA a fost ignorată. Un mesaj similar a fost formulat și de ziarul New York Magazin. Vă întrebăm, domnule ministru: de ce invitaţiile făcute de angajaţii presupus apolitici ai MAE au fost trimise numai unora la recepţia de la Washington?; de ce nu există bani pentru proiecte comunitare, dar există bani pentru plimbările diferiţilor politicieni, inclusiv la vizita președintelui Băsescu din 13 septembrie 2011; cine se face răspunzător, cine va fi sancţionat și în ce fel pentru cele întâmplate și de ce angajaţii MAE execută ordinele unui anumit partid, când ei ar trebui să reprezinte interesele tuturor româilor?; de ce președinţia comisiilor de votare din străinătate a fost trecută în 2009 în mâinile diplomaţilor şi nu a rămas la reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti care votează şi care au asigurat timp de 20 de ani un serviciu corect, evitând scandalul petrecut în 2009 la Ambasada României din Paris, condusă atunci de Dvs.?; pe ce bază aţi promis PDL un milion de voturi de la românii din străinătate şi cu ce drept, având în vedere faptul că, în calitate de ministru de Externe, aveţi datoria să reprezentaţi interesele tuturor românilor, nu ale unui partid politic? Marian Petruţa, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Români din Nord-America (NARPA)”

Acesta a fost mesajul pe care am fost autorizat să-l transmit din partea NARPA (al cărui membru şi deţinător al trofeului “Jurnalistului anului 2011 la categoria cel mai bun editorial” sunt) ministrului Baconschi la întâlnirea cu “Comunitatea Română” din New York. În loc de un răspuns punctual la întrebările incomode enunţate mai sus, dl Baconschi a lansat o serie de acuzaţii, afirmând că aş avea “vederi de stânga” şi că întrebările mele (!?) sunt “tendenţioase”, deşi ele erau adresate în numele unei asociaţii la care sunt afiliate opt publicaţii, două posturi de televiziune şi două posturi de radio româneşti din America! Cât priveşte “vederile mele de stânga”, îi aduc la cunoştinţă dlui ministru “de dreapta” că sunt refugiat politic în această ţară, încă din vremea când Domnia Sa profita din plin de avantajele comunismului… de stânga, că sunt membru, cu cotizaţia plătită la zi, al Partidului Republican (de dreapta!) din SUA şi patronul unui ziar românesc, ceea ce şi descalifică afirmaţiile şi prestaţia jenantă de la şedinţa de partid cu “Comunitatea Română” din 20 septembrie 2011, încheiată cu ropote de aplauze!

P.S. Spre final, o doamnă profesoară şi colegă, al cărui nume nu-l mai citez din respect pentru activitatea sa literară şi jurnalistică, a pus cireaşa pe tort (sau bomboana pe colivă!), afirmând în faţa ministrului Baconschi: “Sunt sigură, dle ministru, că Dvs. nu reprezentaţi un partid politic şi că apăraţi interesele ţării”! Îi recomand doamnei să viziteze mai des România şi să trăiască acolo un an cu salariul foştilor săi colegi dascăli. Şi, pentru a-i potoli “elanul patriotic”, am să-i dau două citate din “apoliticul” Baconschi: “Eu, Elena (Udrea – nota mea), sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să fac eforturi monumentale ca să nu cad sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti foarte frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinatatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare şi PDL are probabil nevoie de acest lucru” (Teodor Baconschi, conferinţa pentru alegeri în PDL Bucureşti din 21 noiembrie 2010). “Sunt convins că proiectul legii votului prin corespondenţă îi va face pe românii din comunităţile de peste hotare să ne aducă NU 100.000 de voturi, cum ne-au adus rândul trecut, ci un milion de voturi. Este un obiectiv pe care îl putem atinge, dacă vom reuşi să dăm acest necesar semnal de înnoire” (Teodor Baconschi, discurs de susţinere a candidaturii la funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, pe care o deţine şi în prezent!).

P.P.S. Păcat că postul de televiziune Romanian Voice nu a găsit spaţiu de emisie pentru a prezenta Comunităţii Române (fără ghilimele!) mesajul Asociaţiei Jurnaliştilor Români din  Nord-America (NARPA). A fost momentul cel mai fierbinte pentru ministrul Baconschi, iar românii din New York şi din toată America aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat la şedinţa de partid din 20 septembrie 2011. Poate altă dată…

New York, 26 septembrie 2011

Popularity: 4% [?]

Capcana votului prin corespondenta

Autor: Grigore L. Culian (New York)
Dupa ce la parlamentarele din 2008 si prezidentialele din 2009 Biroul Electoral Central (BEC) – controlat de banda mafiota rosie vopsita in portocaliu si aflata la putere – a luat controlul sectiilor de votare din strainatate din mâinile comunitatilor românesti si l-a pus la discretia personalului ambasadelor si consulatelor României, netezind astfel, prin frauda, drumul lui Traian Basescu spre al doilea mandat la Cotroceni, Puterea pune la cale o noua diversiune pentru parlamentarele din 2012 si prezidentialele din 2014: votul prin corespondenta. Schimbarea presedintilor sectiilor de votare din strainatate, (alesi pâna in 2008 din rândul membrilor comunitâtilor, care aveau legitimitate) nu a fost intâmplatoare. Prima dovada in sprijinul acestei afirmatii e faptul ca, pentru prima oara dupa 1990, atât in 2008 cât si in 2009 s-au inregistrat fraude masive la vot, mai ales la Paris, dar si in Spania sau Italia, lucru nemaiintâlnit pe vremea când sectiile de votare erau conduse de reprezentantii locali ai celor care votau. Daca aceasta masura abuziva a avut totusi o acoperire legala (desi imorala!), fiind vorba de o decizie a Biroului Electoral Central, iata ca puterea portocalie incearca inca de pe acum – cu ajutorul ambasadelor si consulatelor României – sa ne bage pe gât votul prin corespondenta, desi nu exista nicio lege in acest sens votata in Parlament! Scopul este pregatirea unor fraude de proportii la alegerile din 2012 si 2014, pentru mentinerea puterii in mâinile mafiei PDL-iste.
Unii se vor intreba – pe buna dreptate – ce probe am. Ei bine, prima dovada este declaratia facuta de actualul ministru de Externe, Theodor Baconschi, la “plenara” PDL, unde “diplomatul din jacuzzi” s-a angajat sa aduca partidului de guvernamânt peste un milion de voturi din strainatate! Sa fim seriosi! Am fost presedinte de comisie ani de zile si românii din strainatate nu au adus niciodata mai mult de 70.000 – 80.000 de voturi din intreaga lume! Sa-i fi apucat tocmai acum pofta de vot si sa vedem un milion sau doua la urne in 2012 si 2014? Daca iau ca exemplu sectia de votare din zona New York, unde se presupune ca ar trai circa 100.000 de români, la scrutinurile electorale din ultimii 20 de ani nu s-au prezentat mai mult de 1.000 – 1.500 de alegatori, recordul de peste 3.000 fiind stabilit la alegerile prezidentiale din 1996, 2000 si 2004. In aceste conditii, de unde poate scoate ministrul Baconschi un milion de voturi pentru PDL? Evident, din votul prin corespondenta, vot imposibil de controlat si/sau reclamat, fiindca atât inregistrarea cât  si numaratoarea o fac tot “EI”, care stiu foarte bine cum se poate fura in România “LOR”, mai ales ca au experienta hotiei, mostenita de la vechea nomenclatura comunista.
O alta ingrijorare a mea o reprezinta tentativa de invrajbire, dupa principiul “divide si stapâneste”, a românilor de acasa impotriva celor care au ales sa traiasca in strainatate. Prima diversiune apartine presedintelui Traian Basescu, care, imediat dupa “câstigarea” alegerilor prezidentiale din 2009, le-a multumit românilor din strainatate ca l-au facut din nou presedinte! Cu alte cuvinte, cele 70.000 sau 80.000 de voturi ar fi facut diferenta. Fals! Aceste voturi puteau veni din oricare judet din România, unde mai bine de 5 (cinci) milioane de romani l-au votat pe Traian Basescu, iar acum ne acuza ca noi le-am ales presedintele! Partial, au dreptate, iar operatiunea de dezbinare a reusit!
Va voi prezenta acum un scenariu perfect posibil pentru alegerile din 2012 si 2014. Sa presupunem ca in Romania se vor prezenta la vot circa 10 milioane de alegatori (cifra reprezinta participarea la prezidentialele din 2009) si 10 la suta (procentul actual in sondaje al PDL) vor vota cu candidatii partidului la parlamentare (si cu candidatul la prezidentiale). Asta ar insemna ca PDL va obtine un milion de voturi, iar Opozitia restul, ceea ce ar insemna pierderea puterii (cu eventuale consecinte penale pentru unii membri ai “partidului-stat”). Sa presupunem, de asemenea, ca ministrul Baconschi va aduce din strainatate, cu ajutorul votului prin corespondenta, milionul de voturi promis, plus alte doua milioane furate. Asta ar insemna un 30 la suta pentru PDL, plus 10 la suta din tara, adica aproape de 40 la suta. Vor urma negocierile cu UDMR, UNPR si alte partide – fantoma, plus dezertorii santajabili penal din Opozitie, care vor aduce mafia portocalie la un neverosimil 50+1 la suta, cu care va forma un nou guvern si va ramâne la putere! Aceasta e miza votului prin corespondenta al românilor din strainatate, o strategie cinica si o diversiune menita sa adânceasca prapastia dintre noi si cei aflati in suferinta in tara!
Ce autoritate morala avem noi, cei care traim in America sau aiurea, sa decidem  cine va conduce România in viitor? Platim noi taxe, ni se taie noua pensiile si salariile, sunt batrânii si copiii nostri lasati fara bani de hrana si medicamente, fara scoli si spitale? Suntem noi jefuiti de mafiile comuniste, travestite in democrati, care s-au rotit la putere in ultimii 22 de ani in România? Ce-ar fi sa ne alegem reprezentanti in Parlament care sa ne apere interesele si sa NU mai permitem unui activist de partid ca Mircea Lubanovici (PDL, Colegiul 3-Diaspora) sa doarma pe banii românilor si sa ridice mâna la comanda?! Nu e mai bine sa-i lasam pe cei din tara sa-si aleaga singuri parlamentarii, evitând astfel conflictul artificial inventat de actuala Putere pentru a ne controla prin dezbinare?!    
New York, 1 august 2011
(Grigore Culian, editorul saptamanalului New York Magazin)

Popularity: 4% [?]

Poneiul cu svastica “bate” 9/11/2001!

Editorial de Grigore L. CULIAN

Stimate Domnule Grigore L.Culian,
Reprezint un grup de zece artisti romani, licentiati ai Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, aflati la inceput de cariera. Timp de un an de zile am realizat un proiect numit “TEN” si dedicat comemorarii a zece ani de la tragedia din 11 septembrie 2001. Am pictat impreuna peste 30 de tablouri (decente, serioase), reprezentand imagini din timpul tragediei, cu intentia de a le expune pentru cateva zile publicului din New York si a le dona apoi Primariei din New York, pentru a fi, eventual, expuse in muzeul WTC,  mai ales ca, intr-un interviu, dna Alice Greenwald, directoarea muzeului WTC, a declarat: “Le cerem oamenilor de pretutindeni sa ne ajute sa spunem aceasta poveste”. SI NOUA  NE PASA! iata proiectul pe scurt. Tema si titlul: “Ten”; subiectul: “Omagiu – zece ani de la tragedia care a zguduit o lume intreaga – patru romani au fost prinsi in iadul din zgarie nori; tehnici: lucrari executate in ulei, pe panza, cu inaltimea de 100 cm si latimi diferite.
Facem parte dintre acei artisti care considera ca “artistul trebuie sa aiba ceva de spus”, iar scopul operei este sa devina hrana spirituala. Zece artisti contemporani, zece stiluri diferite, zece mentalitati, un subiect comun: omagiu la zece ani dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, prin proiectul “TEN”, caci NOUA NE PASA!
 Pentru realizarea proiectului am apelat, asa cum se face, la o fundatie culturala, care a depus proiectul la ICR Bucuresti si apoi a luat legatura, in nenumarate randuri, pentru aprobare, cu ICR New York. Dupa mult timp de tatonari si asteptari, raspunsul ICR New York a fost clar: NU SE POATE! Noi credem ca acest proiect ar ajuta la promovarea imaginii tarii noastre in SUA si ar arata lumii cum vedem noi, de aici, din estul Europei, ce se intampla acolo, departe, peste Ocean. Si ar arata ca NOUA NE PASA! Suntem atat de departe, dar si atat de aproape, iar gestul nostru vrea sa fie doar o lacrima in oceanul vostru de lacrimi. Cand exista atat de rar astfel de gesturi pornite din suflet, ele trebuiesc inabusite? Noi nu reprezentam chiar nimic? Daca nu socam (cu ponei, svastici sau sex), nu avem dreptul la nimic? Eu, coordonatorul de proiect, sunt o femeie mai in varsta si  am facut Facultatea de Arte abia acum si din pura pasiune (am o alta meserie de baza),  dar acesti “copii”, colegii mei, au u muncit zi si noapte, asigurand singuri materialele si executand niste tablouri de exceptie. Ce facem noi cu sufletul lor? O mica paranteza: (trei dintre baieti sunt orfani de mama, nu au nicio sursa de venit si au realizat lucrarile fara niciun ajutor material; un altul, in timp ce lucra la un tablou cu Steagul Americii, din cadrul proiectului, a paralizat pe partea stanga).
 Am indraznit sa va trimit aceste randuri in speranta ca ne veti ajuta cu un sfat sau cu orice altceva, in vederea realizarii proiectului nostru. Trebuie sa il facem chiar si fara ajutorul ICR New York, caci putem exista si fara ei. Aici nu mai avem nicio speranta de ajutor. Concret, noi am trimis un e-mail Primariei din New York – caci avem nevoie de o confirmare din partea lor ca accepta modesta noastra donatie – si asteptam un raspuns (numarul este 1-1-660654596). Avem nevoie de o locatie, pentru cinci zile, in perioada 29 august – 5 septembrie 2011, pentru a ne expune lucrarile, a organiza un vernisaj si o conferinta de presa, unde sa o invitam si pe doamna Alice Greenwald si unde sa aiba loc predarea/donarea lucrarilor. Le donam din partea tuturor romanilor (nu a noastra).
VA MULTUMIM. in speranta ca si Dumneavoastra va pasa, asteptam un raspuns.
Bucuresti, 16 iunie 2011
Coordonator de proiect: Jana Biciusca, Bucuresti, Strada Apusului nr.51, Sector 6, Cod Postal 062282, telefon/fax : 01140-217-606-144, e-mail: artcoja@yahoo.com
In perioada 18 iunie – 15 august 2008, Institutul Cultural Roman din New York (ICR-NY) organiza (in galeria aflata la parterul cladirii din 38 Street a Misiunii Romaniei la ONU, unde functioneaza alte doua institutii ale Statului Roman – Consulatul General al Romaniei la New York si institutul Cultural Roman) scandaloasa expozitie de “street-art” intitulata “Freedom for Lazy People” (“Libertate pentru lenesi”). Doi artisti romani din New York – Robert Horvath si John Gabrian Marinescu – sesizeaza monstruozitatile pictate pe peretii galeriei si obiectele obscene expuse in interiorul ei, printre care si o menora (simbol al Statului israel) desecrata, un ponei roz cu o svastica pictata pe fund si multe alte “exponate” care scandalizeaza cea mai mare parte a vizitatorilor.
 La  sesizarea celor doi artisti romani din New York, m-am deplasat la ICR-NY, unde am declansat o investigatie jurnalistica, menita sa stabileasca in ce masura faptele erau reale, publicand, ulterior, pe 23 iulie 2011, articolul lui John Gabrian Marinescu  intitulat “Zvastica si sex in vitrina ICRNY” (New York Magazin nr. 580 din 23 iulie 2008), urmat de un editorial al meu intitulat “Clanul Patapievici, Suteu si Nea…Goe” (New York Magazin nr. 581 din 30 iulie 2008). Ambele articole aveau la baza probe de necontestat, (declaratii ale “artistilor”, fotografii si imagini video), care dovedeau faptul ca in cladirea unei institutii oficile a Statului Roman se consumase un act anticultural, antiromanesc si antisemit, chiar sub ochii  – si cu aprobarea – directoarei ICRNY, Corina Suteu! Scandalul ia amploare, iar sefii ICR de la Bucuresti (in frunte cu Horia-Roman Patapievici) dau din colt in colt, organizeaza conferinte de presa si apar in emisiuni de televiziune, unde spun numai minciuni, ignorand probele si evitand sa-mi ceara punctul de vedere, asa cum ar fi fost normal intr-o disputa in care fiecare parte are dreptul sa-si expuna argumentele. Pentru a intelege mai bine ce legatura are scrisoarea publicata in prima parte a  acestui editorial cu “expozitia” organizata de ICR-NY intre 18 iunie si 15august 2008,  va voi prezenta, in mare, faptele de atunci, facand o paralela intre modul in care ICR-NY promoveaza si finanteaza din bani publici pseudo-valorile, in detrimentul grupului de tineri artisti plastici romani care mi-au trimis scrisoarea si ale caror lucrari ar trebui sa reprezinte o prioritate pentru cei de la ICR-NY, mai ales ca subiectul 11 Septembrie 2001, abordat in lucrarile lor, este atat de sensibil in spatiul public american si poate constitui inca o punte de legatura intre Romania si SUA. Acesta este si scopul declarat prin statut al Institutul Cultural Roman, aflat sub “inaltul patronaj” al presedintelui Traian Basescu.
 Intre18 iunie si 15 august 2008, Cristian Neagoe (coordonatorul de programe al ICR-NY de atunci), cu aprobarea directoarei Corina Suteu, si-a invitat prietenii “artisti” romani din grupul autointitulat “Zacuska Senzual”, inventand o expozitie scandaloasa, pentru care ICR a platit din bani publici transportul din si spre Romania, plus cazarea si hrana pentru o luna si jumatate! Rezultatul: un scandal imens, generat de poneiul cu o svastica pictata pe fund, menorele desecrate (pictate de “romanul” de origine iraniana Omar Marwan Anbaki!), grafiti pe peretii balconului apartamentului de la etajul 17 al cladirii din 38 Street, unde au locuit “artistii” si unde functioneaza trei institutii oficiale ale Statului Roman (dovezile foto si video ale acestor afirmatii se afla in arhiva noastra si le pot pune oricui si oricand la dispozitie). in urma scandalului, Cristian Neagoe a fost destituit, ceea ce constituie inca o dovada clara ca investigatia jurnalistica a fost corecta, ca faptele sunt adevarate si ele demonstreaza modul scandalos in care s-au cheltuit zeci de mii de dolari din bani publici pentru clientela angajatilor ICR-NY!
 In final, o intrebare pentru directoarea ICRNY, Corina Suteu: cum ati gasit bani pentru prietenii fostului coordonator de programe Cristian Neagoe, dar “NU SE POATE” sprijini proiectul “Ten”, care face obiectul scrisorii tinerilor artisti plastici romani si care nu cer decat un mic spatiu de expunere pentru cinci zile si au trimis o cerere in acest sens si Primariei orasului New York?! Va asigur ca tinerii artisti de la Universitatea Nationala  de Arte din Bucuresti vor veni cu lucrari care nu vor scandaliza pe nimeni si va cer public sa sprijiniti proiectul “Ten”, mai ales ca vorbim despre un mesaj de solidaritate pe care un grup de tineri din Romania doresc sa-l transmita celor care au avut de suferit in urma acelui tragic 11 Septembrie 2001. in plus, lucrarile vor fi donate Primariei din New York si ele vor marca o prezenta culturala romaneasca in acest oras pentru totdeauna!
 P.S. Maine, 23 iunie 2011, marele actor, regizor si om de cultura Ion Caramitru, impreuna cu un magician al clarinetului, Aurelian – Octav Popa, vor sustine un recital Eminescu la Queens Public Library din Sunnysinde, New York, actiune organizata de ICR-NY, care, dupa ani de zile de dezinteres – si chiar ostilitate! – fata de Poetul National, pare sa revina la sentimente mai bune. initiativa de a aduce in “inima” Comunitatii Romane asemenea personalitati de prima marime ale culturii noastre este de salutat,  dar numai in masura in care ea NU reprezinta o apropiere formala si o falsa schimbare  de atitudine care sa ne “inchida gura”! Altfel, avantajele ar fi de ambele parti…
New York, 21 iunie 2011

Popularity: 5% [?]

O SEARĂ FURTUNOASĂ LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

 Autor: Lia LUNGU (New York)

Mă ard de o săptămână întâmplările de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York. La fel gândesc că îl arde şi pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar şi nu în ultimul rând părintele Cenaclului, şi iniţiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucată cu o seară înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe această cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucureşti), a avut o prelungire pe măsură, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustăcit fericit în Eden, văzând că personajele sale se perpetuează în bine cunoscutul stil, chiar şi la mii de km distanţă.

 

Foto. Theodor Damian (Lumina Lina), Mariana Tera (Romanian Journal),Grigore Culian (New York Magazin), Lia Lungu (Meridianul)

Pentru că, dezbaterea propusă şi mediată de distinsul intelectual, a luat o întorsătură cel puţin ridicolă, în care s-au exprimat frustrări şi uneori argumentului civilizat, a cedat locul atacului la persoană şi publicaţie, înlocuind minimă moralitate. Având în vedere faptul că reprezentam cel mai vechi ziar din America  – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregătisem cu responsabilitate cuvântul şi aşteptam întrebările şi sugestiile cititorilor. Îmi propusesem să vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi înşine că jurnalişti, cum ne poziţionăm în matricea naţiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacată, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o să îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a făcut muzica dodecafonică. După prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitată să cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societăţi romaneşti înfiinţate unele în urmă cu mai bine de un secol de către înaintaşii noştri strărmutaţi în Lumea Nouă.

Am avut surpriza, de a fi întreruptă cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenţa a radioului Vocea Românească din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întreruptă pentru a doua oară de această dată cu vociferări provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a căutat să le atenueze şi, astfel am reuşit să îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca să dărâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afişa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesăbuinţă de a ne numi HOŢI!!! „Hoţii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fără întrerupere în America, având cel mai important tiraj şi cea mai mare răspândire).

Tonul şi arogantă dublată de îndrăzneala de a spune la adăpostul crucii celor dispăruţi, ca ei te-au respectat până la idolatrie şi ţi-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (morţii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atenţia, că se înşeală crezând că lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mică, într-unul dintre magazinele romaneşti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înşeală, închipuindu-şi că oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adică afirmaţiile sale pot avea consecinţe grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poţi influenţa dar, poţi şi imbeciliza. Ai un vehicol în care tu ţii frâiele, te prezinţi întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îţi şi nu îţi aparţine, important este că îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Şi, culmea, devii temut pentru că, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?
Asemenea colegului meu pe care voi continua să nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fără limite şi stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii şi vulgarităţi greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv şi frustrarea era vizibilă. El, poet fiind, se simţea nedreptăţit pentru că nu era suficient publicat, în revistă de cultură Lumina Lina.
Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimănui de a scrie din vocaţie! Dar vreau să spun că ipocriziile într-o zi vor ieşi la iveală. Chiar dacă morţii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care ştiu realitatea şi mai au şi dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Până atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simţ al dreptăţii, al omeniei şi al apartenenţei la neamul daco-valah, vă doresc să aveţi şi să avem o vară frumoasă.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011

 

Popularity: 4% [?]

O ciudata imagine a familiei

- Reflectii la romanul Castelul de sticla de Jeannette Walls –

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

In zilele noastre conceptul de familie este de multe ori pus la grea incercare.  Subminarea lui vine din diferite directii cum ar fi:  miscarea feminista, cea a homosexualilor sau din randul celor care nu accepta ideea de angajament intr-o relatie serioasa si de lunga durata, opunandu-i o convietuire temporara fara obligatii deosebite. Atitudinea fata de ideea de familie este influentata de un proces mai amplu de relativizare a valorilor, delcansat inca la inceputul secolului trecut. Ne intalnim la tot pasul aici in America cu acele „single moms”, care lupta eroic sa ingrijeasca si sa educe unul sau mai multi copii in absenta autoritatii paterne atat de necesare. Sau atunci cand familia exista in sensul traditional al cuvantului s-a modificat radical rolul parintilor in interiorul familiei,  in directia unei liberalizari excesive a conceptului de autoritate parentala. Am observat din primul moment cand am pus piciorul in aceasta parte a lumii ca unii parinti au dat in mintea copiilor, au uitat ca ei trebuie sa reprezinte reperul ferm al valorilor morale care trebuie inculcate si intarite mereu in constiinta odraslelor lor.  De teama de a nu stirbi cumva libera dezvoltare a personalitatii copiilor, parintii aici se lasa de fapt condusi de capriciile celor pe care ei au de fapt raspunderea si datoria de a-i modela.  Si modelarea unui copil este o misiune grea, dar admirabila de la care nici un parinte nu ar trebui sa dezerteze.

            Romanul The Glass Castle publicat de jurnalista Jeannette Walls la editura Simon & Schuster in 2005 la New York are in centrul lui aventura deconcertanta a unei familii seminomade fara sa fie deloc primitiva, ci dimpotriva sofisticata in gandire si principii.  Este chiar saga familiei autoarei, tinuta in secret pentru multi ani de Jeannette Walls si apoi dezvaluita lumii din teama de a nu fi descoperita de media new-yorkeza, in care jurnalista a avut o incredibila ascensiune. Parintii lui Jeannette, Rex Walls si Rose Mary sunt foarte interesanti ca personaje literare, dar catastrofali ca fiinte reale.  Si ei au trait cu adevarat,  aducand pe lume patru copii:  Lori, Jeannette, Brian si Maureen. Rex, fost ofiter de aviatie lucreaza sporadic ca electrician prin micile asezari din sud care mai de care mai dezolante, exceptand Phoenix-ul unde mostenesc o casa din partea bunicii dinspre mama. Peregrinarea prin localitatile cenusii se explica prin fuga sotilor Walls de creditori pe care ii numeau „bloodsuckers” si „the gestapo”.  Desi amandoi sunt inzestrati cu aptitudini care le-ar asigura un loc onorabil in societate, ei aleg viata fara reguli, total non-conformista, fara obligatii sociale si fara dureri de cap. Mama ar putea preda ca profesoara, dar prefera sa stea acasa nu ca sa supravegheze copii sau sa-i hraneasca, ci ca sa picteze sau sa dactilografieze povestile ei niciodata publicate.

Asa se intampla ca Jeannette in varsta de numai trei ani este lasata sa se descurce si sa-si gateasca singura crenvurstii, ceea ce ii cauzeaza arsuri aproape fatale, care o vor lasa cu cicatrici pe viata. Brian, fratele mai mic cade si isi sparge capul, dar parintii nu-l duc la spital, il lasa sa sangereze si gasesc in asta motiv de gluma: „Dad said, „Brian’s head is so hard, I think the floor took more damage than he did” (Tata a zis „Capul lui Brian e asa de tare ca eu cred ca podeaua s-a sticat mai mult decat capul lui” – p. 13). Eludarea realitatii este o trasatura de baza a sotilor Walls, care au un fel de a-si proteja linistea interioara pe seama ignorarii neplacerilor din jur si in special a celor cauzate copiilor lor. Parintii isi duc existenta lor paralela, tatal cheltuind ultimul banut pe adictia lui la alcool, iar mama pe canvasul si culorile necesare picturilor ei pe care nu le cumpara nimeni. Modul in care aceste personaje se invaluiesc in egocentrismul lor frizeaza de multe ori comicul absurd din romanele lui Charles Dickens.  Ei se situeaza la polul opus parintilor protectori, dimpotriva lasandu-i sa creasca precum ierburile campului sau ca puii de animale impinsi de timpuriu sa lupte singuri pentru existenta. Lasati sa se descurce pe cont propriu, cei patru frati condamnati la foame in mod constant mananc adesea ce gasesc prin cosurile de gunoi, iau pe furis din sacul de mancare al altor copii,  sau se hranesc cu poame salbatice. Din cand in cand parintii mai aduc cate ceva de mancare acasa, dar nu se sfiesc, mama de pilda, sa manance pe ascuns ciocolata, fiind prinsa asupra faptului. 

Rose Mary, mama, se ingrijea de spiritul ei, cultivandu-se mereu, conversand despre Renaissance cu sotul ei, citind  constant, dar isi neglija in mod absolut copiii si i sa parea un lucru cat se poate de firesc. Romanciera, care nu are nici un fel de resentiment fata de parintii ei, luindu-i asa cum au fost, o priveste pe mama ca fiind un fenomen: pe de-o parte avea imaturitatea unui copil de patru ani si pe de alta parte elevatia culturala a unui autentic intelectual.

            Perspectiva narativa se modifica pe parcursul cartii, schimbandu-se de la privirea naiva, entuziasmata  a copilului in prima parte la judecata critica a adolescentului care incearca sa priveasca detasat si critic experienta de viata a familiei. In anii fragezi ai copilariei peregrinarea dintr-un loc mizer in altul si mai mizer nu e inregistrata ca atare de micii Walls, pentru ca tatal este charismatic, iar mama incearca sa le distraga atentia cu felurite artificii. Uneori nu reuseste intocmai, ca atunci cand tatal arunca din fuga automobilului pe Quixote, pisica favorita a lui Jennette pe motiv ca pisicile nu iubesc calatoriile.  Fetita izbucneste in lacrimi, dar mama ca sa eludeze situatia ii indeamna pe toti sa cante. Tarziu in acea noapte tatal a oprit masina in desert si au dormit cu totii sub cerul liber. El stia intotdeauna sa ii transpuna in planul spiritual prin asociatii neprevazute, care ii impresioneaza pe copii. Somnul sub cerul liber nu promitea sa fie deloc confortabil, dar Rex Walls apeleaza la imaginatia copiilor: „The Indians didn’t have pillows, either, he explained, and look how strait they stood” (p.18  „Indienii nu au folosit perne, de asemenea, si uite cat de drept au stat.”), subliniind demnitatea bastinasilor in fata ocupantilor. Impactul asupra copiilor este extraordinar, magic, Jeannette, impartasindu-i imediat surorii ei, Lori, cat de norocosi sunt ei sa doarma sub cerul liber ca indienii. Tot asa de fascinata este Jeannette cand in noaptea de Craciun tatal o invita sa-si aleaga o stea din multimea pe care cerul o ofera tuturor muritorilor. Ea isi alege emotionata pe Venus. Neavand para chioara sa cumpere copiilor cadouri de Craciun, tatal le ofera in schimb dizertatii despre gaurile negre, quasari si diferite constelatii. De altfel ambii parinti se pricep sa-si educe copiii astfel incat ei nici sa nu doreasca vreun cadou de Craciun.  Le spulbera credinta in aceasta sarbatoare, spunandu-le ca ceilalti copii sunt spalati la creier si impinsi de parinti sa creada in mituri stupide.

Total neconventionali, sotii Walls cred in vagabondaj, in viata aproape de natura, pe care o opun complicatiilor civilizatiei.  Stralucirea stelelor, le explica tatal copiilor, e data celor care isi iau riscul sa traiasca in salbaticie, caci bogatii care se inchid in apartamentele luxoase traiesc in marile orase, unde cerul e asa de poluat incat ei nu se pot bucura de splendorile naturii. Aici este implicata o nota prezenta voalat in tot romanul, privind protestul implicit al parintilor homeless impotriva societatii bazate pe capital. Dar existenta lor sub nivelul de saracie nu ne apare in nici un caz ca fiind cauzata de oranduirea capitalista, ci de propria lor optiune pentru un extravagant rousseauism. In secolul al 18-lea filozoful Jean Jacque Rousseau a lansat indemnul: „Retourner dans la nature” ca fiind singura cale a eliminarii relelor produse de „contractul social”.  Intr-un anumit sens si sotii Walls sunt niste „rousseau-isti” prin retragerea lor continua din societate in propriul lor egocentrism. As spune ca un vag protest antimercantil, anticonsumatorist se impleteste cu o nuanta rousseau-ista. Este semnificativ dialogul din finalul romanului intre Jeannette si mama sa. Fiica, ajunsa in elita jurnalismului, foarte bine situata financiar ii spune mamei cat de confortabil traieste si mama nu ezita sa ii raspunda conform credo-ului ei de o viata intreaga:  „That’s what I’m worried about. … Look at the way you live.  You’ve sold out.  Next thing I know, you’ll become a Replublican. … Where are the values I raised you with?” (p. 269 – „De aceea sunt ingrijorata.  Uita-te cum traiesti. Te-ai vandut. Urmatorul lucru pe care o sa-l aflu este ca ai devenit Republicana.  Unde sunt valorile cu care te-am crescut?”)

            De mentionat ca sotii Walls raman fideli stilului lor non-conformist de viata, nonsalanti in fata numeroaselor privatiuni materiale carora le gasesc intotdeauna o explicatie rezonabila din punctul de vedere al filosofiei lor, in mare parte anticonsumatorista, antipragmatica. Intr-o lume al carei motor este profitul Rex Walls isi permite sa fie un Don Quijote sui-generis, visand nu la Dulcineea din Toboso, ci la „castelul lui de sticla” la al carui proiect lucra cu sarg, urmand sa fie ridicat in desert ca sa foloseasca energia solara.  Dar visul castelului de sticla se lega de un alt vis, care ca si primul, era o fata morgana. Si anume era visul descoperirii de aur datorita Prospectorului, unealta magica la care lucra impreuna cu Brian si Jeannette. Autoarea romanului il numeste pe tatal ei un mare visator.  Marele visator era insa dublat de un machiavelic consumator de alcool care nu se dadea in laturi de la nimic cand era vorba sa produca bani la jocurile de noroc si prin alte mijloace dubioase. Cand ajunge la mare ananghie pe cand locuiau in Welch (West Virginia) intr-o huruba de casa in care te ploua in pat, Rex incearca s-o foloseasca pe fiica lui adolescenta ca momeala pentru partenerii lui de gambling. Si parca asta n-ar fi destul,  fura banii din pusculita copiilor, economisiti de ei pentru a pleca definitiv la New York si a scapa de infernul  familial.

Adictia tatalui e din ce in ce mai grava, iar evaziunea mamei in lumea artelor din ce in ce mai incapatanata. Situatia devine conflictuala pe fata. Jeannette o adolescenta talentata o confrunta pe mama:  „If you want to be treated like a mother”, I said, „you should act like one”. (p.219). Ii aminteste de responsabilitatile materne pe care Rose Mary nu le-a satisfacut niciodata. Mama e rau ofuscata si cere sotului ei sa puna lucrurile la punct. Rex ia partea sotiei lui si in ciuda dragostei deosebite ce-o purta lui Jeannette o biciuieste ca sa-si aduca aminte de respectul neconditionat datorat parintilor.  Intre Rex si Rose Mary comuniunea era pe viata. In ciuda alcoolismului incurabil al sotului ei lui Rose Mary nu-i trece prin cap sa-l paraseasca pe cel care i-a fost sortit pentru totdeauna, asa cum cerea credinta ei catolica.            Ceea ce este fascinant in relatiile parinti – copii din acest roman rezida in faptul ca asistam la un tratament foarte contradictoriu a copiilor de catre parinti.  Pe de-o parte parintii se ingrijesc constant de educatia intelectuala a copiilor, le dau afectiune mereu,  iar pe de alta parte neglijeaza total cerintele concrete de adapost, hrana si imbracaminte, deci ignora necesitatile de baza ale oricarei existente umane decente, supunandu-i cu o nespusa cruzime pe proprii lor copii la umilinte sociale de nedescris. La randul lor copiii dezvolta o solidaritate remarcabila si dragoste fierbinte unul pentru altul, sentimente nascute si nutrite de imprejurarile ostile in care au crescut, de lupta atroce pentru supravietuire. In Welch ei erau cei mai saraci intr-o comunitate care nu excela decat prin saracie.  Dar ceea ce este inca mai curios, Rose Mary mostenise, dupa moartea parintilor ei, fermieri in Texas, un teren imens care valora cel putin un milion de dolari. Nici prin cap nu i-a trecut sa-l vanda ca sa-si scape familia de tortura foamei cotidiene si a mizeriilor nesfarsite. Si a motivat ca n-a facut-o pentru ca pamantul nu putea fi instrainat, ci trebuia sa ramana in familie. Deducem ca ar fi fost vorba de un atasament mistic pentru pamantul mostenit din generatie in generatie.

            Ceea ce fusese in copilarie atractia copiilor pentru desele schimbari de decor si magia istorisirilor paterne se transforma cu timpul in revolta adolescentina si dorinta de evadare.  Copiii isi parasesc parintii si iau drumul New York-ului, unde cel putin trei dintre ei se vor realiza si vor ajunge la bunastare. Educatia intelectuala primita in familie isi da roadele. Parintii ii urmeaza la New York dupa o vreme si astfel familia se reface in circumstante mult mai fericite. Copiii ajunsi acum oameni in toata firea au o viata imbelsugata, dar parintii raman neclintiti in atasamentul lor pentru aceeasi existenta plina de privatiuni, in ciuda ofertei de ajutor venite din parte lui Jeannette. Dorm in masina, uneori prin parcuri si in cele din urma in niste apartamente abandonate, insalubre. Viata paupera nu-i impiedica sa se bucure de concertele cu intrare libera din parcuri sau de cartile de la numeroasele biblioteci. Acest oameni resping cu tenacitate binefacerile confortului oferit de societatea de consum, bucurandu-se in schimb de deliciile spiritului din care si-au facut un fel de turn de fildes din unde isi permit sa priveasca oarecum condescendent la cei imbuibati.

 In chip remarcabil in ciuda oprelistilor materiale, dragostea supravietuieste in familia Walls.  Sentimentele filiale ale copiilor ajunsi adulti sunt impresionant de statornice si nepoluate de amaraciuni sau reprosuri.  In apropierea tatalui aflat pe moarte Jeannette mediteaza la viata lor, traind acut suferinta iminentei pierderi: „But despite all the hell-raising and destruction and chaos he had created in our lives, I could not imagine what my life would be like – what the world would be like without him in it. As awful as he could be, I always knew he loved me in a way no one else ever had.” (p. 279 – „In ciuda iadului si distrugerii si haosului pe care l-a creat in vietile noastre, nu-mi puteam imagina cum ar fi viata mea, cum ar fi lumea fara el in ea.  Oricat de groaznic a fost el, am stiut intotdeauna ca m-a iubit intr-un fel in care nimeni altul n-a facut-o.”) Iata deci explicatia solidaritatii familiei Walls pe deasupra tuturor vicisitudinilor:  fluidul iubirii care a circulat continuu intre toti membrii ei. 

            Si daca vrem sa cautam un talc calatoriei care se numeste viata cred ca il gasim in aceeasi conversatie dintre fiica favorita si parintele ei muribund:  „Never did build that Glass Castle”, spune fata. „No. But we had fun planning it.”, raspunde tatal. (p. 279 – „Nu am construit acel Castel de Sticla”. „Nu. Dar ne-am bucurat planuindu-l”).  Frumusetea vietii noastre este insusi drumul pasionat catre o tinta care sa ne tina sufletele intregi. 

            Nu e de mirare ca romanul autobiografic al lui Jeannette Walls a intrunit comentarii critice foarte favorabile.  Este o carte remarcabila care iti solicita la lectura intreaga participare.

Popularity: 8% [?]

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Autor: Lia LUNGU (New York)

DUMINICĂ, 1MAI 2011, S-A DESFĂŞURAT CEA DE-A XII-A EDIŢIE A ZILEI ROMÂNIEI PE BROADWAY

 

Occidentalismul românesc, se manifestă de peste două decenii, după ieşirea din marasmul comunist, sub diverse forme, în diverse spaţii geografice unde trăiesc românii. În „micile  Românii” risipite în lume, romanii dinafara graniţelor, reuşesc de cele mai multe ori prin eforturi colective să se prezinte lumii frumos şi  demn.

Unul dintre cele mă grăitoare exemple este „Ziua României pe Broadway”- New York. Ajuns la cea de a XII-a ediţie, festivalul se desfăşoară în fiecare an în primul weekend din mai.  Duminică, 1 Mai 2011, oraşul New York, în aria recunoscută sub numele – Districtul Finaciar, a găzduit pentru o zi România în prezentarea sa cultural-artistică. Binecunoscuta arteră Broadway, coloana vertebrală a marelui oraş, s-a închis pentru traficul obişnuit între strada Fulton şi Battery Park, pe o lungime de peste zece străzi şi a fost decorată cu drapelele celor două ţări, baloane în culorile tricolorului românesc, standuri şi o scenă postată în faţa somptuosului Muzeu Ameridian. Timpul a ţinut cu noi, o zi frumoasă de primăvară, ne-a adus împreună în număr mare. Românii au venind chiar şi din îndepărtatul Detroit, sau din Washington DC, Boston, Connecticut, precum şi din statul vecin New Jersey. Au venit şi oaspeţi de acasă, care au ţinut prin propriul efort să fie aproape de fraţii lor trăitori pe continentul  american.

Aşadar, din ţara au venit atât artişti cât şi oameni politici. Au fost prezenţi: Excelenţa Sa Simona Miculescu, ambasadorea României la ONU, Ministrul Mediului Laszlo Borbely, consulul general al României la New York, domnul Marian Pârjol, deputalul PDL Mircea Toader, deputatul în Camera Reprezentanţilor pentru românii de pretutindeni, Mircea Lubanovici.  Artişti îndrăgiţi din ţară sau alăturat artiştilor şi cântăreţilor români care trăiesc în New York. Este vorba despre duetul pop-opera, Romeo & Iulia Solero şi prezentatoarea Mihaela Şerban, creatoarea proiectelor „Gale pentru România”. Cei deja amintiţi, împreună  cu  interpreta de folclor Lia Lungu,  cântăreaţă  Natalia Sandu,  Duo Internaţionale – Mirela & Niki, cântăreaţă Ani Stânciu, clarinetistul Mihai Donca, solistul Tony Cortez, au făcut din Ziua României, un moment memorabil al acestei ediţii.

Spectacolul s-a desfăşurat pe parcursul a şapte ore, cuprinzând atât momente folclorice cât  şi muzica veche românească şi muzica clasică, în formă modernă de pop opera. Mihaela Şerban a fost liantul care a rotunjit spectacolul scenic, atât  prin apritia să decorativa, cât şi prin ineditul  prezentării. Show-ul a avut momente foarte înalte prin executarea impecabilă a repertoriului classic de către duetul  Romeo & Julia Soleno, aplaudaţi şi bisaţi îndelung, sau prin cântecele din deschiderea  spectacolului-intitulat „Cântece de Neam şi Ţară” unde, fiecare dintre  artiştii prezenţi, a interpretat un fragment muzical dedicat României:

• Lia Lungu – De la Dunăre la Sena,  Ce noroc să fim romani
• Mirela & Niki – Eminescu 
• Romeo & Iulia – De la Nistru pân’ la Prut
• Natalia Sandu – Noi suntem Români

 

În final, vocile reunite ale artiştilor prezenţi au interpretat faimosul cântec „Aşa-I Românul”. Recitalurile susţinute de fiecare dintre  interpreţi ne-au purtat prin toate zonele ţării, din Banat, Oltenia, Ardeal, Moldova, până în Dobrogea. Un moment inedit a fost cel al prezenţei  în public a cunoscutei interprete de folclor Florica Bradu, care a fost invitată în scenă de către subsemnata şi care a susţinut un recital surpriză, dar şi un  duet  Florica Bradu-Lia Lungu, cu o suită de hore în care au jucat mulţi dintre cei prezenţi. Ansamblul de copii şi tineret al Clubului „Banatul” din New York au adus la festival frumuseţea  jocului românesc, păstrat aici la mii de kilometrii de ţară prin respectul acordat folclorului de către  bănăţenii din America. Instructorul ansamblului este Ani Stânciu. Dintre oaspeţii din ţară a fost prezentă şi scriitoarea Rodica Lupu, invitata Festivalului American de Poezie (în limba engleză!) de la Los Angeles.

Cuvântul de salut al organizatorului, domnul  Ştefan  Minovici, a fost o scurtă  trecere în revistă a celor douăsprezece ediţii, şi o prezentarea a greutăţilor financiare pe care acest festival le comportă.  Ştefan Minovici împreună  cu prezentatoarea  acestei  ediţii,  Mihaela Şerban, au invitat în scena  oficialităţile prezente: Excelenţa sa, Ambasadorul României la ONU, doamna Simona Miculescu, domnul Consul General al României Marian Pârjol şi    viceprimarul New Yorkului, Elisabeth Daly. Aceştia au adresat salutul lor campatrioţilor noştri… şi prin noi României.

Preşedintele festivalului, domnul Ştefan Minovici şi soţia Cristina Minovici, organizează  acest eveniment, în memoria înaintaşilor lor, vestita familie – Mina Minovici şi din respect şi dragoste pentru neamul şi ţara în care s-au născut  – România. 

 

Lia LUNGU

New York

Mai 2011

Popularity: 10% [?]

LITERATURA FĂRĂ FRONTIERE: Scriitorul NICHOLAS BUDA în plină ascensiune literară la New York!

Joi 10 martie, 2011, în sala de festivități a restaurantului „București” din Sunnyside, New York, sub egida cenaclului „Mihai Eminescu” și a revistei „Lumină Lină. Gracious Light”, a avut un eveniment cultural deosebit: lansarea celei de a doua ediții a volumului „Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris”. Nicholas Buda, tânăr scriitor de sorginte ardeleană, născut în Câmpenii lui Avram Iancu, revine, iată, editorial în comunitatea româno-americană de la New York, cu acest nou volum, editat la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca (352 pp. ISBN 978-973-133-802-6). Momentul a fost marcat de prezența domnului Marian Pârjol, Consul General al României la New York, M.N.Rusu critic și istoric literar, Valery Oișteanu poet și publicist, Constantin Aronescu boem-personajul principal al cărții. Autorul a avut și rolul de mediator deschizând seara culturală cu un mesaj de multumire adresat invitaților, care au ținut să fie prezenți în ciuda unei vremi capricioase cu ploaie și vânt. Mulțumesc invitaților – spunea Nicholas Buda – pentru că sunt alături de mine într-un moment atât de important al carierei mele de tânăr scriitor, dar mai ales pentru că venind aici, în această seară, demonstrați că știți să promovați și să susțineți profilul intelectual al comunității româno-americane de la New York. Invitat să ia cuvântul, domnul Consul General menționa printre altele că onorea este de partea mea să fiu martorul acestui eveniment cultural… cu valențe intelectuale mai puțin cunoscute în țară. Poate aici este și menirea mea ca să comunic aceste lucruri și acasă (în România n.n.). Sper ca dintr-o întâlnire de acest gen să trezim niște conștiințe, să trezim niște minți care să facă ceva pentru cultura românească. A fost audiat apoi, într-un recital cu totul surprinzător, pe tonul vocii sale inconfundabile, poetul avangardist Valery Oișteanu, care a dat savoare unor balade scrise de către Constantin Aronescu. Aprecierile aduse cărții și autorului acesteia au continuat cu intervenția criticului și istoricului literar M.N.Rusu, prieten vechi al boemului Constantin Aronescu. Vă spun bine ați venit – își  începea M.N.Rusu cuvântarea – doresc să încep cu o precizare protocolară. L-ați ascultat pe domnul Consul General și la Simpozionul dedicat lui Mihai Eminescu, dar și la ultima sa conferință de presă pe marginea votului electronic, unde domnia sa a spus că dorește foarte mult să vadă tineri în comunitatea românească… Iată că unul dintre tinerii promovați de către comunitatea româneacă sau realizați în comunitatea românească, produsul cel mai clar, în ultimul timp, de tânăr scriitor… este Nicholas Buda. Acesta vine dintr-un tărâm al Apusenilor și ajunge să se realizeze ca scriitor…  la New York, cu avataruri biografice cunoscute! Invitat să vorbească despre Boema Micului Paris al cărui protagonist a fost în urmă cu o jumătate de secol, Constantin Aronescu a replicat, cu modestia și umorul caracteristic: vă rog să râdeți fără să vă spun epigrame! După care a citit faimosul catren, rămas proverbial printre boemi: O fi mare Eminescu, dar e bun și Aronescu! Eminescu-i un palat, Aronescu-i mansardat! Discuțiile au continuat în gluma satirică a boemului care a mulțumit tuturor. Au fost prezenți și reprezentanți ai presei româno-americane de la New York: Prof. Mariana Terra (Romanian Journal) John Predescu (Romanian TV), Timotei Ursu (ziarist, regizor și scriitor), Luminița Cunea (Gândacul de Colorado), Lia Lungu (Ziua USA), Valeriu Moldovan (fotoreporter revista Lumină Lină.Gracious Light). Au mai luat cuvântul ziaristele Mariana Terra și Lia Lungu,  George Știrbei, prieten apropiat al lui C. Aronescu. Timotei Ursu, un veteran al presei româno-americane de la New York, spirit ardelean cu un acut simț al valorilor intelectuale și istorice, a vorbit despre Nicholas Buda astfel: cine este acest Nicholas Buda? Numele este unul de paradă, este de fapt un moț din Munții Apuseni și în sângele lui curge savoarea din moși strămoși a acestor sfredelitori ai munților în căutare de aur… Ceea ce vedem astăzi, acum, la acest eveniment cultural, este aur curat. Este o pepită – nu neaparat personajul cărții Costică Aronescu – ci lumea repetată în Costică Aronescu! Cartea este o comoară, e o pepită ca atare.. este o carte necesară care se adaugă informațiilor noastre, nu numai de istorie literară ci și de istorie a sociologiei românești.

Foto. Lansare de carte la New York: Nicholas Buda (autorul), Marian Parjol (Consul General al Romaniei la New York), M.N.Rusu (critic si istoric literar) si Valery Oisteanu (poet si publicist). Foto de V. Moldoveanu

Evenimentul cultural a fost încheiat de autor care a citit un fragment din paginile cărții, în care este curprins, în mod succint, „momentul zero” al începerii scrierii acestei cărți despre Constantin Aronescu și Boema Micului Paris.

Reportaj realizat de Emil Plic

Popularity: 5% [?]