Curentul International

Îmbogăţiţii de războaie

 

Autor: Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

   

Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: “Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.
Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind împlântată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).
La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.
Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat? În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.
Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.
Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate  (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).
Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.
Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).
Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!
Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.  
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.
Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).
Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură  îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.
Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…

Popularity: 4% [?]

CONTRA  LUI  CELSUS

Autor: Maria Diana Popescu

Lobotomizate de fascinaţia libertăţii, distanţate programatic de sentimentul românesc al fiinţei (dovezi ale unei acute frizolităţi), generaţiile timpului nostru înghit cultura ca pe o şaorma, fug de valoare ca de o corvoadă. Iubesc în schimb maneliştii, fotbaliştii, rocării, rapării şi preaplinul destrăbălării occidentale, ca distracţie inferioară pentru mase. Atunci de ce ne-ar mira că un intelectual rafinat n-are succes? Poate dacă ar cînta manele, dacă ar poza în costumul Evei şi al lui Adam, ar avea şansa popularizării şi prezenţei pe ecrane. Gustul mulţimii este permanent modelat de mass-media în scopul unui profit cît mai mare. Cultura de masă a devenit o afacere extrem de rentabilă, mai ales în liniile cele mai josnice. Evident, imensa producţie a spectacolelor televizate de azi aparţine unor oameni care nu sînt în niciun fel elite. Dacă vreţi cumva să-i înnobilaţi pe protagoniştii dezbrăcaţi şi operaţi cu concepţia metafizică despre elite (elite = valoare), nu pot decît să vă spun că e o concepţie anacronică. Cîtă nobleţe pe frontispiciul media! Scandalurile publice care ţipă cu litere mari şi toate scenariile de culise au scos la lumină feţele de după blocuri (de aici şi prodigioasa lor activitate) şi pe obsedaţii veacului acesta, transformîndu-i peste noapte în vedete. Cum s-a reuşit performanţa? Cu ajutorul ziariştilor de doi bani. La urma urmei, două parale fac patronii şi moderatorii unor astfel de televiziuni, cumpărătorii hîrtiilor igienice ale tabloidelor centrale şi fanii programele împricinate. Toţi au acelaşi caracter cu cel al siliconatelor, senzualelor şi dezbrăcatelor. Platourile de televiziune care vin cu o astfel de „cultură” sînt ca un pat mare în care se întîlnesc cuplurile, fără să se schimbe lenjeria. Poate peste 35-40 de ani, aceleaşi televiziuni vor prezenta reportaje cu bătrînele siliconate, protestînd pentru pensia mizeră de doi lei. Vedetele care au intoxicat ecranele sînt asemenea politicienilor, despre care ştim că au fost aserviţi în toată istoria noastră. S-au plîns şi au periat Stambulul, Viena şi Moscova, iar azi se înghesuie să pupe bombeul lui Sam, crezîndu-i-se prieteni. Numai că unchiul Sam îi înşeală pe prieteni, îi manipulează, îi jecmăneşte, îi stoarce de ultima picătură, apoi îi face să aplaude. Cine nu se supune e declarat băiat rău, e bombardat sau executat, după caz, lăsat pe mîna rebelilor specializaţi în linşare sau ucidere.

Aşadar, vedete au devenit fetiţele de pe centură, politrucii imorali şi corupţi, pe care îi detestăm cu toţii. Vedete sînt acum şi cei care agitau în aer pistolul fatal pentru Gaddafi. Unde sînt luările de poziţie ale intelectualilor noştri faţă de elitele degustătoare şi jignitoare promovate de media? De ce nu vorbim cînd vine vorba despre sensul lumii noastre de azi, despre criza omenirii, nu numai financiară, ci, mai vîtros, a moralei şi a gîndirii profunde? De ce sîntem incapabili să elaborăm o critică articulată împotriva haosului din sistemul capitalist? De ce scriitorii nu răspund acestui sistem cu cărţi de seamă, aşa cum se făcea demult, în timpul marilor învăţaţi, între intelectualii serioşi. Origen, de pildă, l-a combătut pe Celsus prin cunoscuta operă „Contra lui Celsus”. Adevărul a învins atunci şi a schimbat faţa religiei. Este nevoie de puterea unui exemplu, de capacitatea de a angrena masele în demersul împotriva oricărui Celsus modern. Presa este plătită bine ca să direcţioneze mulţimile spre distracţii deformatoare, spre procuratorii din fotbal, de exemplu, spre şefii stadioanelor, care au industria lor unde se rulează sume nejustificat de mari. E inutil să ne întrebăm de ce numai nulităţile fac bani? Un fotbalist a fost cumpărat cu 80 de milioane de euro. Suma plătită ar fi putut ridica două spitale de urgenţă echipate modern sau sute de şcoli în zonele în care oamenii n-au acces la educaţie, sau programe de stimulare a profesorilor, medicilor, care au salarii umilitoare, a elevilor cu merite deosebite sau a cercetătorilor şi oamenilor cu idei constructive pentru ţară.

Prea multă discreditare a cetăţeanului, prea multă sărăcie, prea multe exemple negative în jur, oamenii au fost aduşi la borna la care nu mai ştiu să facă diferenţa între rău şi bine. Cine să mai ia în seamă problemele reale ale poporului în diversitatea lor? Vedetele cu capital de la ordinea zilei ne infectează cu eurile lor, infectează spaţiul public, social şi moral. Şi Franks, cunoscuta vedetă internaţională, revenită zilele trecute în teatrul confortabil din România, mînuieşte bine rolul şi disciplina(rea), simţindu-se ca peştele în apă la noi. Care disciplină? Finanţele. Cine este, profesional vorbind, Franks? Un sanitar instruit, şcolit în arta falimentelor naţiunilor, un lup viclean. Ah, suavitatea lui de două ori rafinată, şi tot pe-atît de curajoasă, de a se adresa guvernului, implicit poporului, în forma direct liberă a limbii noastre, stîrnind indignarea, prin stîlcirea ei, la fel ca şi margaretele şi dudele regale. Desigur tînărul cobzar cu simbrie, Franks, nu e lăsat singur în hora măreaţă de falimentare a popoarelor. Ar fi nedrept, nu-i aşa? I se alipesc corifeii experimentaţi în a se pleca pînă la bombeul pantofului găurit: preşedinţii statelor îndatorate. Fără să se gîndească la binele propriu, debordînd de spirit civic, dorind binele poporului, şi corifeul nostru îl apără pe cămătar de atingeri profanatoare, de conştiinţa încă trează a naţiunii.

Popularity: 6% [?]

 Filosofia imposibilă a derutaţilor

 

Autor: George PETROVAI

Când lumea întreagă este în derută, pe cine mai poate să mire faptul că tot mai mulţi indivizi o iau razna: ici atacuri teroriste sinucigaşe, aşa ca recentul masacru de pe aeroportul Domodedovo din Moscova, dincolo (mai exact în Tunisia şi Egipt) revolte de mari proporţii, care nu se ştie când şi ce fel de avantaje vor rodi, însă până una-alta ele au creat ţărilor în cauză o grămadă de probleme şi pagube; într-un loc copiii merg înarmaţi la şcoală, unde prin împuşcarea dascălilor şi colegilor demonstrează negru pe alb că-s contaminaţi până-n măduva oaselor de absurdul politicilor tot mai agresive şi de realul cruzimii tot mai consistente din raporturile interumane, în timp ce în alte locuri de pe glob se moare pe capete ba de foame, ba de epidemii, ba de cataclisme a căror forţă nimicitoare ne fac să privim urgiile abătute asupra Sodomei şi Gomorei ca pe nişte bieţi copii de ţâţă…

Dar asta-i lumea pe care ne-am dorit-o, cea mai bună dintre toate lumile posibile, ar repeta-o cu ironie Voltaire – o lume a demagogiei şi minciunii, a opulenţei şi sărăciei, a plictiselii de prea mult belşug şi a disperării de prea mult rău, a asimetriei şi inechităţii, a democraţiei celor fără scrupule şi a libertăţii celor fără inimă, şi asta-i civilizaţia în faţa căreia ne extaziem şi de la care aşteptăm cu toţii adevărate miracole puse în slujba prosperităţii şi a binelui general – o civilizaţie a consumului pe rupte, a comodităţii şi confortului.

În fond – ca să-l parafrazez pe gânditorul danez Sören Kirkegaard, care susţinea la vremea lui că-i indispensabil dar şi imposibil să fii creştin – lumea ultramodernă şi ultratehnicizată în care vieţuim are o nevoie imperioasă de tot mai mulţi oameni buni, drepţi şi cinstiţi, dar această năzuinţă profund umană se dovedeşte cu neputinţă atâta vreme cât relaţiile dintre indivizi, comunităţi şi state admit să se călăuzească după legile forţei şi ale bunului plac.

Iar România, în mult mai mare măsură ca alte state, este tărâmul derutei, întrucât după atrocele experiment bolşevic, în cei 21 de ani scurşi de la Decembriadă, pe aceste meleaguri îndelung jinduite de străinii hrăpăreţi şi acum stoarse de vlagă prin democratica străduinţă a românilor postdecembrişti, s-au derulat noi şi noi experimente, de la încercările de edificare a unei democraţii originale şi până la totala năruire a fundamentelor românismului ce-şi prelungeşte agonia în implorările anacronice ale imnului naţional şi în declaraţiile răsuflate ale diverşilor potentaţi, pentru ca azi, când majoritatea românilor sunt năuciţi cu totul de vârtejul reformelor fără capăt şi de hăul fără fund al crizelor de toate culorile şi calibrele, ţara să se simtă ruşinată că laptele i-a secat şi ea nu-şi mai poate hrăni fiii.

Şi când te gândeşti că în perioada interbelică, cu mijloacele mai rudimentare de-atunci, România era pe bună dreptate considerată grânarul Europei!

Azi, când cererea de produse agroalimentare este tot mai mare, iar cea de produse ecologice de-a dreptul uriaşă, România lasă în paragină milioane de hectare de pământ bun de uns pe pâine, înglodându-se în datorii externe pentru a putea cumpăra circa 80% din necesarul de alimente pentru populaţie.

Dar nu, să nu ne închipuim că asupra României planează vreo fatalitate, când în definitiv totul se reduce la proasta gospodărire a resurselor naţionale, fapt cu prisosinţă dovedit de modul scandalos cum s-au făcut multe dintre privatizări, precum şi de mătrăşirea celorlalte bogăţii ale solului (păduri, livezi) şi subsolului.

Iar pământul nostru este terfelit şi lăsat de izbelişte taman acuma când se ştie prea bine (îndeosebi după intrarea României în Uniunea Europeană) că el ar trebui – din cel puţin două motive esenţiale – exploatat cu maximă atenţie, dăruire şi eficienţă:

1)Pământul şi ideile (cantitatea de materie cenuşie judicios utilizată) reprezintă cele două linii pe care o ţară cu o guvernare înţeleaptă rulează necontenit înspre mai bine şi prosperitate. Dar dacă pământul românesc nu produce nici măcar alimentele de bază, necum să asigure însemnate disponibilităţi pentru export (astfel România sărăcind de la un an la altul), absolvenţii români cei mai bine pregătiţi sunt racolaţi de guvernele şi companiile occidentale, aşa încât ideile lor contribuie la îmbogăţirea celor bogaţi şi la sărăcirea României, nu doar prin privarea economiei naţionale de prestaţia lor dinamizatoare, ci şi prin cheltuielile suportate de stat cu pregătirea lor profesională;

2)Fiecare ţară, îndeosebi ţările din Uniunea Europeană, caută să-şi identifice şi să-şi pună în valoare ansamblul avantajelor sale absolute şi al celor relative. Ori, e de la sine înţeles pentru oricine că relieful cu clima şi reţeaua hidografică, prin extensie pământul aşa cum ni l-a dat Creatorul, constituie avantajul nostru absolut de prim rang, în pofida silinţei românilor bolşevici şi postdecembrişti de a-l murdări şi terfeli.

 (Un străin spunea cândva cu o tristeţe impregnată de umor: “Aveţi o ţară atât de frumoasă şi bogată, încât nu puteţi să o distrugeţi oricât vă străduiţi…)

P.S.Că nu ne producem necesarul de alimente este cât se poate de nesănătos pentru bugetul ţării. Dar doctorul Coriolan Dragomir, un împătimit al medicinii naturiste, mi-a pus la dispoziţie o listă cu efectele benefice ale consumului sistematic de cereale asupra sănătăţii cetăţenilor.

Astfel, grâul este indicat în afecţiunile cronice, hepatice, degenerative, neurologice, digestive, precum şi pentru tratarea impotenţei, sterilităţii şi a unor paralizii.

Orzul are rol de tonic general: tonic cardiac, tonic al sistemului nervos, hipotensor şi reglator al tensiunii cardiace, precum şi rol de stimulent digestiv, stimulent al creşterii, al potenţei sexuale şi în diverse afecţiuni pulmonare, respectiv rol de drenor hepatic şi antiinflamator.

Mirarea doctorului Dragomir (şi a mea deopotrivă) este că în zilele noastre aproape că nu se mai cultivă meiul, hrişca, ovăzul şi secara, când consumul lor de zi cu zi contribuie la prevenirea bolilor de rinichi, a cancerului, surmenajului şi asteniei (meiul), la întărirea memoriei şi prevenirea accidentelor vasculare (hrişca), la tratarea cancerului (renumitul suc de ovăz verde), diabetului şi gutei, respectiv la eliminarea nisipului renal şi pentru tratarea unor afecţiuni gastrice, hepatice şi pulmonare (ovăzul), precum şi pentru tratarea aterosclerozei, bolilor vasculare, amigdalitei, anginei, hemoroizilor şi herniei (secara).

(Sighetul Marmaţiei, 20 feb. 2011)

Popularity: 5% [?]

Dezastrul militar de la Caransebeş din anul 1788

Prin librăriile americane

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

De-a lungul istoriei au fost numeroase confruntări militare în care victoria strălucitoare a unei armate însemna dezastru pentru cealaltă. Un dezastru militar mai puţin cunoscut, la care inamicul nu era de faţă, este cel de la Caransebeş, din anul 1788. El este descris în cartea “Great Military Disasters“, editor general Michael E. Haskew, editura Perragon, 2009, alături de alte 23, începând cu cel de la Cannae (216 î.H) unde Hanibal zdrobeşte o armată romană şi terminând cu cel de la Mogadiscio (1993) unde americanii obţin o victorie cu pierderi inacceptabile, 18 morţi şi 79 răniţi din 200 de militari. Mai amintim retragerea lui Napoleon din Moscova (1812), dezastrul trupelor aliate din peninsula Galipoli (1915), dezastrul flotei americane de la Pearl Harbour (1941).

În anul 1787 a izbucnit războiul dintre Imperiul Austriac şi Imperiul Otoman. A intervenit şi Rusia care avea un tratat de alianţă cu Austria. Operaţiunile au mers prost pentru beligeranţi, turcii având probleme cu aprovizionarea iar austriecii au fost afectaţi de câteva epidemii, astfel că anul 1787 s-a încheiat nedecis pentru cele două părţi.

Armata Imperiului Austriac era formată din soldaţi adunaţi din toate teritoriile sale, ceea ce crea probleme de comunicare între ofiţeri, majoritatea austrieci, şi trupă. În unele unităţi ofiţerii aveau interpreţi, care cunoşteau cât de cât limbile diferite vorbite de soldaţi. Erau şi anumite probleme politice. Ofiţerii superiori aveau puţine în comun cu trupa, iar bariera lingvistică făcea divizarea şi mai mare. Ofiţerii superiori nu erau interesaţi de starea trupei, ceea ce era o greşeală. De asemenea, deşi erau de aceeaşi parte, grupurile entice nu se agreau între ele, ba unele chiar se urau. Vechi dispute avute în timp a făcut ca unele grupuri etnice să nu fie prea dispuse să se ajute cu adevărat unele pe altele când era nevoie. Conducătorul lor n-a făcut nimic să rezolve această situaţie periculoasă. În plus, chiar dacă toţi aveau de făcut faţă aceluiaşi pericol, ofiţerii superiori erau mai mult preocupaţi de statutul lor în societate, decât să rezolve problemele acestei armate atât de pestriţe. Comandantul suprem al armatei austriece era Împăratul Iosif al-II-lea (1741 – 1790). În vara anului 1788 armata austriacă a reluat ostilităţile pornind în marş către cetatea Vidin cu intenţia de a o cuceri. Turcii pornesc şi ei în întâmpinarea austriecilor. În avangarda armatei austriece erau husarii, cavaleria uşoară imperială. Când armata austriacă a ajuns în 17 septembrie la râul Timiş, lângă Caransebeş, o parte a husarilor a fost trimisă peste pod, în Caransebeş, să vadă dacă turcii sunt acolo sau nu. Ei n-au găsit nici o urmă de turci, aceştia se aflau la două zile de marş depărtare, dar au dat peste o şatră de ţigani, care le-au oferit ţuică spre vânzare. Husarii au acceptat şi în scurt timp s-au îmbătat. În timp ce petreceau cu ţiganii i-au ajuns din urmă un grup de infanterişti. Între cavalerişti şi infanterişti erau rivalităţi. Infanteriştii voiau şi ei să bea ceva, dar cavaleriştii nu i-au lăsat. La insistenţele infanteriştilor, cavaleriştii beţi au tras cu puştile în ei, iar aceştia au răspuns la fel. Alte grupe de infanterişti s-au apropiat şi au început să tragă crezând că sunt atacaţi de turci. Zgomotul împuşcăturilor i-a alarmat şi pe ceilalţi infanterişti. Era deja întuneric. Un ofiţer austriac a încercat să facă ordine strigând de mai multe ori “Halt“ în germană, dar acest sunet semăna cu “Allah“, care le-a sugerat, celor din spate, că forţele din faţă sunt sub atacul turcilor. Au continuat să tragă, pe întuneric, unii în alţii, în cei care se retrăgeau vorbind în diverse limbi pe care nu-i înţelegeau. Văzând caii alergând pe câmp un ofiţer a ordonat artileriei să tragă, crezând că este vorba de un atac al cavaleriei. Individual, sau în mici grupuri, oamenii au încercat să se salveze, trăgând unii în alţii când se apropiau. În întuneric nu se distingea cine sunt ceilalţi, inamici sau de-ai lor. S-a instalat haosul. Chiar împăratul a fost împins jos de pe cal. Soldaţii au început să jefuiască satele vecine, dând foc la case. Abia dimineaţa s-a văzut dezastrul.

La Caransebeş a sosit o armata de 100.000 de oameni. Într-o noapte a pierdut 10.000 de oameni, morţi, răniţi sau dispăruţi. Au pierdut şi materialele de aprovizionare. Peste două zile au sosit turcii, dar austriecii cu moralul căzut s-au retras. Caransebeşul a fost capturat fără să se opună rezistenţă din partea armatei austriece.

Asemenea incidente se pot întâmpla în orice armată, dar lipsa de încredere între ofiţeri şi trupă, dintre unităţile de diferite naţionalităţi, plus indiscipline şi problemele de limbă, au făcut imposibilă restabilirea ordinei la timp. În armata austriacă se găseau înrolaţi şi români din Banat şi Ardeal, probabil ca infanterişti. O mare parte din husari erau unguri. Având în vedere că armata trecea printr-o regiune locuită de români, logic era ca infanteriştii din avangardă să fie dintre cunoscătorii locurilor. În memoria românilor era destul de proaspătă Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 şi cruzimea cu care a fost înăbuşită de grofii maghiari.

Un alt dezastru militar în care au fost implicaţi românii este cel suferit de trupele Axei  la Stalingrad, amintit şi el în lucrarea menţionată.

De obicei sunt marcate cu monumente sau alte semne locurile în care s-au obţinut victorii. Locurile în care au fost înfrângeri sau dezastre se încearcă să fie uitate, deşi se pot trage învăţăminte şi din asemenea evenimente. De exemplu la Caransebeş s-ar putea pune un semn, o troiţă de exemplu, având în vedere că oastea era creştină, cu o inscripţie care să arate cam aşa: În acest loc, în 17 septembrie 1788, armata imperială austriacă a pierdut 10.000 de oameni în lipsa inamicului, din cauza indisciplinei şi aroganţei  husarilor, a lipei de comunicare dintre ofiţeri şi trupă, a dezinteresului ofiţerilor superiori faţă de trupă şi a animozităţilor dintre etniile înrolate. Prezenţa Caransebeşului alături de locuri celebre cum ar fi Cannae, Pearl Harbour sau Stalingrad, cred că este onorabilă şi merită scoasă în evidenţă având în vedere şi faptul că lucrarea este scrisă într-o limbă de circulaţie internaţională.

(Delaware, oct. 2010, Ioan Ispas)

Popularity: 10% [?]

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

Popularity: 27% [?]

UN GOST NEAŞCEPTAT

-poezie în grai bănăţean-

Autor: SORIN OLARIU

Într-o jioi dă gimineaţa, ca tot omu, vrei-nu vrei,
Am ieşât să dau mâncare la găini şî la purşei.
La găini vreo câcea boambe, la purşei niscai lături
Că făşeau potop dă zarvă, nu măi do tăşeau dân guri.

Când colo, să vez şe trabă, un cipezăr cu ocheţ
Să băgă păstă trii garduri drept la mine în voreţ:
- Sunt agent Jan Glod Vădanei de la firma Julitor
Ş-am adus pentru vânzare cel mai bun aspirator.

- Nu mulţam, că n-am nevoie, dar ca om dă omenie
Ce invit la mine-n casă la o ştampă dă răchie.
Ş-am intrat în soba mare, io cu gostu după mine
Şî uiaga într-o mână să-l şinstăsc cum îi măi bine.

Dar să vez la maţă-fripce, fir-ar naibii dă prostan:
Trosc! C-un băligar dă vacă pă covoru meu persan.
P-ormă, ca într-o clipită, când văzu c-aş pringe fras,
Răgică aspiratoru şî mi-l fluştură supt nas:

- Domnul meu, să stai pe pace, trage aerul adânc,
Că de nu o să dispară, îţi promit c-am să-l mănânc!
- Păi atunşea: Poftă Bună! Că dă când am dat dă criză
M-or tăiat dă tot curentu şî la becuri, şî la priză!
Dicţionar:

-cipezăr = fraier
- ocheţ = sticle, aici ochelari
- voreţ = curte, şopru
- sobă = cameră
- gost = oaspete
- fras = naiba

EPIGRAME

LA O MATERNITATE DIN MOSCOVA

Plânge-un ţânc frustrat, în noapte,
Molfăind la un cearşaf:
Eu aici cu praf de lapte,
Tata-n bar cu votcă… praf.

EŞEC MEDICAL

Ca pacient – scria-n raport -
Când l-au adus de subţiori,
Era pe jumătate mort,
Dar l-au adus de două ori…

SFATURI DESPRE SEX

Cum sexul e înălţător,
O stare pură, absolută,
Luaţi cu voi în dormitor
O paraşută.

CELULARUL

Celularul, vreau să zic,
E amicul din dotare
Ce, cu cât îl ai mai mic,
Cu atât te dai mai mare.

RESPECT PENTRU MUNCĂ

Munca este ceva sfânt,
Deci -îu umilinţa mea-
Cât oi fi pe-acest pământ
N-o să mă ating de ea!

SORIN OLARIU

Popularity: 13% [?]

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un -ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  

---

[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Popularity: 34% [?]

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

- 2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

- Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

- Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

- Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

- „Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

- Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

- După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali…

- Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

- Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

- În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

- Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

- Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

- Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

- Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

- Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

- Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

- La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

- Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

- În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

- De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

Popularity: 100% [?]

Basarabia pamant romanesc

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova:

PCRM-ul sau MOSSAD-ul?

 

(O gazetă subterană pe cale de dispariție învinuiește rușii și ungurii

de Revoluția Română de la 1989)

 

Prof.Dr. Vasile Șoimaru

În septembrie curent, reveneam din Vestul “sălbatic” acasă, în Europa civilizată, cu un „stadion” zburător de tipul Boeing-777. Vecinul meu de avion nici nu a observat când m-am aşezat lângă el. Citea o carte, cu maximă atenţie şi cu maximă viteză. Curiozitatea mea creştea de la o pagină întoarsă la alta. Coperta era învelită şi nu vedeam măcar titlul acestei cărţi. Dar, pe la miezul nopţii, veni şi timpul …prânzului. Vecinul meu puse cartea în buzunarul de la scaunul din faţă şi se grăbi la WC, probabil să se spele pe mâini… În acest scurt timp cât a lipsit, am reuşit să-mi sting niţel curiozitatea, aflând doar titlul acestei cărţi, scrisă în limba engleză:

BY WAY OF DECEPTION:  A Devastating Insider’s Portrait of the Mossad  (PE CALEA DEZINFORMĂRII:  un portret devastator al Mossad-ului, făcut din interior).

 Revenind acasă, după câteva zile de adaptare la fusul nostru orar, am reuşit să mă documentez despre lucrarea din care vecinul meu „sorbea” de parcă-l hipnotizase cineva. Cartea dată a văzut lumina tiparului în Canada în 1990 fiind semnată de jurnalistul canadian Claire Hoy şi de un fost ofiţer al „Mossad”-ului, Victor Ostrovsky, un evreu deosebit de curajos, născut în Canada, la Edmonton, în 1949, la 28 noiembrie, din  mamă israeliană şi tată evreu canadian imigrant din Rusia.

Lucrarea dată provocase la apariţia ei o adevărată revoluţie mediatică în lume, pentru că pentru prima dată un subtil cunoscător  al „Mossad”-ului l-a descris ca pe un aşezământ extrem de secret, ramificat şi puternic, din noua generaţie de instituţii suprastatale care dirijează, din umbră, globalizarea suficient mediatizată şi la noi. Tocmai această instituţie de o jumătate de secol dă mare bătaie de cap întregii omeniri prin serviciile ei de “inteligenţă”, spionaj şi operaţiuni speciale etc., etc.

În 1986, la doar patru ani de la riguroasa selectare pentru încadrare în aceste „organe”, cu tot riscul pentru viaţa sa, Victor Ostrovsky a demisionat, revenind în ţara sa de origine, Canada. Asta s-a întâmplat după deziluzia vizând unele momente mai picante din activitatea acestei organizații, mai ales după ce i s-a propus „cu insistenţă”, de către colegul său de serviciu, să întreţină o partidă de sex, explicându-i-se că, chipurile, toţi din organizaţia respectivă trebuie să fie gata oricând – în interes de serviciu, spre binele naţiunii şi al statului – pentru  o „partidă de… plăcere”, indiferent de ce sex ar fi partenerul. Atunci V. Ostrovsky a decis că nu mai are ce face acolo unde se trece peste orice limite ale demnităţii omeneşti , inclusiv ale celei bărbătești… Şi dacă se trece peste orice limite în cadrul „Mossad”-ului, atunci ce-i poate opri pe angajaţii şi „colaboratorii săi externi”(lista cărora depășește 35 de mii de agenți, dintre care 20 de mii sunt activi) să comită orice fărădelege în orice colţ al lumii li s-ar cere să o facă? 

Comparând faptele şi informaţiile descrise de Victor Ostrovsky în cartea sa cu realităţile din ultimii 8 ani de la noi, vrând-nevrând te bate gândul dacă nu cumva R. Moldova, după 2001, s-a aflat sub controlul direct al acestei misterioase “organizaţii”… Şi, dacă ar fi aşa, cum să nu te întrebi: de ce atunci comuniştii au pierdut alegerile având un “curator” atât de solid: pentru că „agenții” au fost proști sau alegătorii moldoveni au devenit mai deștepți? Și, dacă totuși le-au pierdut – de ce atunci îl împing pe Voronin să agraveze și mai mult criza politică de la noi în loc să-l convingă să plece la odihna bine meritată, după ce a „fericit” opt ani moldovenii?… Şirul de întrebări poate fi continuat. Numai că nu ştiu dacă Voronin şi fostul/actualul său anturaj sunt la fel de curajoşi ca Victor Ostrovsky, încât să ne răspundă la toate întrebările noastre.

Mi-am amintit de acest epizod cu „ocazia” apariției în ultimile zile la Chișinău a unui serial publicat într-o gazeta subterană, pe cale de dispariție, a comuniștilor moldoveni, și ei (comuniștii și nu moldovenii!) pe aceeași cale, a dispariției. Serialul dat seamănă leit cu altele scrise în limba rusă de către”colaboratorii antropologi” de la Centrul Ormega, traduse și redactate în română la New York, semnate și publicate de către un „spion” român, care  moare de foame la Chișinău, material în care pentru prima dată în istoria comunismului moldovenesc se insistă pe ideea că doar rușii și ungurii au organizat Revoluția Română în decembrie 1989. De aici apar alte întrebări: dacă nu este aceasta o dovadă în plus că comuniștii autohtoni, nu se mai bucură ca altă dată de sprijinul rușilor și al ungurilor, dacă vizita- fulger la Moscova a celor doi președinți- fostul și viitorul- nu este legată de apariția acestor materiale “publicitare” într-o gazetă subterană, repet, pe cale de dispariție , controlată și finanțată din acelaș Centru Ormega, finanțat la rândul său de către un cetățean rusolingv(Liderman din Orientul apropiat) din resturile, de la spălăturile masive de bani în apa Bâculuiu din anul 2007, și, însfârșit, dacă  aceasta nu este ultima dovadă că Marian Lupu va fi votat „cu plăcere” de către comuniști dacă nu vor dori să-și piardă dinții de pe urma furtunilor care deja se întrezăresc dinspre nord-estul rusesc, furtuni care pe comuniștii rusofoni din R. Moldova nu i-au atins deloc opt ani la rând?…

Vizitati website-ul domnului profesor Vasile Soimaru, autorul monumentalului album: “Romanii din jurul Romaniei”

http://www.romaniidinjurulromaniei.ro

Popularity: 13% [?]

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu văzut de Byce Snitr

I

Deşi nu la fel de cucernic ca ilustrul său tată, datorită unor păcate ale tinereţii, Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună atât în calitate de preot militar, de soldat în sutană care şi-a vărsat sângele pe frontul de Est, de diplomat, cât şi în cea de arhiereu al exilului.

Povestea dramatică a zbuciumatei existenţi a lui Vasile Leu a început odată cu ocuparea militară a României[i] şi este comună tuturor martirilor care s-au opus politicii “celei mai avansate orânduiri sociale din lume” şi poliţiei politice a PC ce a instaurat la putere, la noi şi aiurea, un regim ilegal, criminal.

Pentru scurtă vreme, până la întronarea patriarhului Iustinian Marina, Vasile Leu “a fost consilier al Ministerului Cultelor şi consilier al Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti”[ii], după cum se precizează într-un document aflat în arhiva CNR din Washington.

Îndată, după ocuparea României de către trupele sovietice, colonelul confesor Vasile Leu a fost epurat din armată.

Pe când Vasile Leu era hăituit de poliţia politică a lui Gheorghiu Dej, o scrisoare, din 1 ianuarie 1946, aparent o felicitare de An Nou, trimisă de Grigore Nandriş, fost ataşat cultural a României la Londra,  l-a îmbărbătat şi i-a sugerat noi direcţii de luptă împotriva invadatorilor sovietici.

Prof. univ. cernăuţean Grigore Nandriş, în calitatea sa de diplomat, cunoştea bine situaţia geopolitică a vremii şi locul ce-l ocupa Vasile Leu în contemporaneitatea sa.

Referindu-se la poziţia socială ce-a deţinut-o şi o va deţine arhiepiscopul exilului în istoria poporului român, omul de cultură bucovinean, ce va deveni, mai apoi, profesor la mai multe universităţi din Europa Apuseană şi la Secţia Română a Inteligence Service, preciza cu clarviziune poziţia ce o va avea confesorul colonel.

O parte din această epistolă a fost încrustată în marmura monumentului funerar de la Mănăstirea Cernica, de ultimii săi sufragani.

Previziunea, enunţată de Grigorie Nandriş, a fost confirmată, indirect, şi de hotărârile Biroului Politic Sovietic de a-l elimina pe arhiepiscopul Victor, ordonând KGB-ului să-l asasineze în gara Insbruck, scenariu ce se va repeta cu o altă încercare eşuată de  suprimare al Papei Paul al II-lea, în Piaţa Vaticanului.

Prin 1946, pe când era duhovnicul Casei Regale Române, s-a întâlnit cu preotul Florian Gâldău care avea o situaţie materială precară. “Leu Vasile i-a promis lui Gâldău că îl va lua ca preot la Parohia Jianu.

Între timp, Gâldău Florian a funcţionat ca preot la Biserica Anglicană şi la Legaţia Engleză”[iii], consemna procurorul militar în rechizitoriul său.

Preotul Gâldău îşi vizita adesea prietenul singur sau însoţit de diverşi cunoscuţi de la Consulatul Angliei, sau de aiurea.

Primul anchetator al Securităţii pentru a-şi argumenta teza că Leu Vasile a activat ca spion în slujba englezilor, formula, în referatul său, câteva presupuneri pentru a justifica apartenenţa protopopului militar la Inteligence Service, deşi, după cum singur afirma, că “lipsa probelor ne-a cauzat greutăţi în anchetă”[iv],.

În acest scop securistul de la DIE a folosit informaţiile extrase cu ocazia interogării îngrijitoarei Ionescu Harieta:

“Ţinând seama de afirmaţia fostei femei de serviciu a lui Leu V. şi anume că la locuinţa lui Leu V. venea, adesea, Gâldău însoţit de patru-cinci <<domni>> care, în unele cazuri, nu vorbeau româneşte.

Ţinând seama că femeia de serviciu era trimisă <<după cumpărături>> atunci când veneau aceşti <<domni>>, nu este exclus ca Leu V., îndemnat şi sfătuit de Gâldău, să fi lucrat pentru englezi şi pe timpul cât era în ţară”[v].    

Pe lângă ordinile, medaliile române şi germane, ce ilustrau bravura militară a celui care a fost rănit de trei ori pe frontul de Est, întâistătătorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, Nicodim Munteanu, membru al Academiei Române, l-a distins pe consilierul său Vasile Leu, pentru merite deosebite, cu crucea Ordinului Miron Cristea, în mijlocul căreia era Ordinul Mihai Viteazul, şi pe care o purta în împrejurări solemne.

Referindu-se la această etapă a existenţei sale fostul preot militar ţinea să precizeze:

“După desfiinţarea clerului militar român, unde ajunsesem, în ultimul timp, protopop colonel al Corpului de Cavalerie, la recomandarea şi străduinţa Patriarhului Nicodim, am fost numit Consilier Tehnic la Ministerul Cultelor, unde am funcţionat până  la plecarea M. S. Regelui din ţară, când mi-am dat demisia”[vi].

După ce a refuzat să devină membru al PCR, condiţie preliminară pentru a-l numi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Sovrompatriarhia i-a anulat reabilitarea şi a fost pus sub urmărire pentru a fi arestat.

În timpul dominaţei comuniste, ierarhii erau aleşi numai oameni de încredere ai partitudului, cu vechi state de plată în slujba Antihristului, după modelul sovietic.

Actualul patriarh al Bisericii Ruse, Alexei al II-lea, ca şi Alexei I, a fost ales după ce KGB-ul l-a verificat ca fiind omul său de încredere.

Preotul ortodox Alexei Mihailovici Ridger, sub numele conspirativ de Drozdov, a denunţat “activitatea ilegală a unui membru al bisericii ortodoxe din oraşul Johvi”, fapt pentru care a fost propus a fi “avansat la postul de episcop al oraşului Talin şi al Estoniei”[vii], după cum rezultă dintr-un Referat cu privire la activităţile operative în anul 1958, întocmit  de KGB.

În etapa de instaurare a dictaturii comuniste, în condiţiile ermetizării graniţelor, puţine sunt personalităţile din România interbelică care au putut evita capcanele şi evada din Lagărul Socialist.

Referindu-se la această situaţie, diplomatul Neagu Djuvara preciza:

«Cu încetul, câteva personalităţi din viaţa politică românească izbutise să ajungă în Occident.

Nici unul dintre şefii partidelor istorice nu se afla printre ei.

Maniu refuzase să părăsescă patria în primejdie; Mihalache căzuse în cursa pe care i-au întins-o comuniştii la Tămădău; Brătenii, aproape toţi în închisoare; asemenea Titel Petrescu, şeful Partidului Social-Democrat.

În schimb, au ieşit pe rând, de cele mai multe ori cu ajutorul englez sau american, generalul Rădescu, ultimul prin-ministru numit constituţional de rege şi doi foşti miniştri de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu »[viii].

Printre cei puţini aleşi şi ajutaţi de Legaţia Engleză de la Bucureşti să ajungă în Occident, se numără şi protopopul colonel al Armatei Române, Vasile Leu, a cărui evadare o vom reconstitui în cele ce urmează.

În faţa invadatorilor euroasiatici, părintele Vasile şi susţinătorii săi interni şi externi, aflând că e urmărit pentru a fi arestat, au hotărît, în secret, să-l trimită peste graniţă, spre a continua lupta antecesorilor.

Pentru moment, s-a adăpostit în casa avocatului Ion C. Leu, din Medgidia, frate cu episcopul Grigorie şi tatăl scriitorului Corneliu Leu.

De aici mergea, adeseori, la plaja Modern, din Constanţa, şi la Techirghiol, unde tatăl său se întâlnea cu alţi 6 episcopi sinodali, cu care discutau strategia ce trebuie să o aplice pentru a diminua efectele ofensivei Antihristului de la Moscova. 

II

Mai întâi, din proprie iniţiativă, fostul confesor militar, intenţiona să treacă clandestin graniţa prin Ungaria, însă îi trebuia o călăuză.

Trimisul Legaţie engleze, preotul Florian Gâldău, nu a fost de acord, deoarece, căutând călăuza ar fi putut da peste un agent al Siguranţei, cum era Silviu Crăciunaş şi evadarea ar fi luat o turnură tragică.

“Planul de fugă a fost discutat de către învinuit împreună cu Gâldău Florian, în toamna anului 1947-1948, iar mai amănunţit în iarna lui 1948.

După ce au stabilit modalităţile fugii din ţară, Gâldău Florian l-a pus pe învinuit să jure că nu va divulga la nimeni acestă taină.

Din declaraţiile învinuitului (vezi fila 38 dosar) reiese totuşi că acesta i-a spus numitei Ionescu Hareta şi lui Leu Cornel despre fuga sa din ţară”[ix], preciza procurorul în timpul procesului ce a avut loc la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

După discuţiile avute cu Florian Gâldău la domiciliul său din Bucureşti, strada Gramont, nr. 9 bis şi, probabil, cu diverşi reprezentanţi ai Legaţiei Angliei din România, fostul protopop militar, s-a hotărât să adopte planul de evadare din Lagărul Socialist conceput de englezi[x].

Gâldau a venit cu o schiţă, făcută de un prieten al său, membru al Legaţiei Britanice din Bucureşti, în care era cuprins planul fugii, prin Jugoslavia, în Anglia şi l-a convins pe recentul călugăr Victor Vasile Leu să-l accepte, recomandându-i să simuleze un înec, pentru a deruta pe cei care îl căutau, să-l aresteze.

După ce Vasile Leu i-a înmânat preotului Gâldău un pachet cu documente personale originale şi distincţiile pentru actele de eroism săvârşite pe Frontul de Est[xi] spre a fi trimise la Londra, cu valiza diplomatică a Legaţiei engleze, au început să pună în practică, planul de evadare din Lagărul Socialist.

După oficierea tunderii monahice, înfăptuită la Ţuţcani şi hirotonisirea secretă din Palatul Episcopal de la Huşi, eroul luptelor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord s-a “dus la Medgidia, la Leu C. Ion, unchiul meu şi am ajuns seara.

Am luat masa împreună şi le-am spus că mă duc să fac baie şi să lase şi pe Cornel cu mine.

Seara am dormit cu Cornel în aceeaşi cameră.

Acolo, am explicat lui Cornel că mi s-a anulat reabilitarea şi că va trebui să fiu din nou arestat, iar pentru a nu se petrece acest lucru, am luat o hotăre mai înainte, de a fugi din ţară”[xii].

“În noaptea aceea, îşi amintea publicistul Corneliu Leu, am dormit cu el, cum se întâmpla când eram copil, lui plăcându-i să se joace cu mine şi să mă ocrotească, tot aşa cum, la vârstă mică, tatăl meu se jucase şi îl ocrotise pe el.

Dar discuţiile noastre au fost sobre şi grave.

El mi-a vorbit despre tinereţile lui, despre studiile lui, despre aviaţie, despre armata în care a slujit cu plăcere şi rănile pe care le-a căpătat, dar totul era ca o concluzie sau ca o renunţare sau ca o schimbare totală.

Şi mi-a mărturisit că se călugărise pentru că aşa îşi simţea rostul, iar schimbarea aceasta era esenţială în viaţa lui, în cele ce avea el de făcut de atunci înainte, în răspunderea cu care îl încărcase tatăl său şi <<Ceilalţi>>.

Pun <<ceilalţi>>, în ghilimele, deoarece cititorul cunoaşte acum strădania mea de a le descifra numele.

Ei hotărâseră intrarea lui în monahism, ei hotărâseră trimiterea lui, desigur, stabilind de aici prin alegerea pe care o făcuseră, că el va fi ierarhul diasporii româneşti.

Şi nu numai stabilind, dar şi comunicând aceasta prin legăturile ecumenice pe care le aveau şi cerând ajutor de solidaritate creştină în lupta cu Antihristul de la răsărit.

Fapt care s-a şi adeverit, prin modul cum a fost primit, de prima dată, în străinătate…

Se vedea că nu-i fusese uşor să ia decizia trecerii la monahism, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că dorea să o facă cu toată răspunderea, schimbându-şi complet viaţa, încărcând-o de spiritualitatea de care avea nevoie gestul său grav şi plin de responsabilitate.

Era o convertire puternică în el, pe care n-a mai dezminţit-o niciodată”[xiii].

 Înainte de a se despărţi de minorul Corneliu Leu, protopopul colonel a mai ţinut să precizeze:

“Dacă se întâmplă ceva şi veţi ajunge la anchete şi cercetări, mă veţi ponegri pe mine, veţi da toată vina pe mine şi mi se va atribui mie toată răspunderea.

        Tata trebuie să rămână de neatins, pentru a putea rezista în ţară şi a-i ajuta pe ceilalţi”[xiv], îşi amintea un membru al familiei, prezent la despărţire.

 A doua zi, ajungând pe una din plajele de la Constanţa, au luat două cabine la Modern, unde au lăsat hainele şi au intrat în apă numai în costume de baie.

Înainte de a se despărţi, luându-şi rămas bun, vărul său, Vasile, i-a mărturisit:

“- Îţi mulţumesc, mi-a spus el, luându-ne rămas bun, că ai înţeles că am o misiune care nu e deloc uşoară!

Să-i spui tatei că o voi îndeplini.

Cele ce-am vorbit cu tine, aseară, le aveam de spus lui, ca să-l încredinţez, încă odată, că aşa va fi!

Dar iată că n-am să-l mai văd!

Îi spui tu”[xv].

Împins de necesitatea păstorirei românilor fugiţi şi de slujirea Lui Hristos, copleşit de regretul că-i părăseşte pe cei dragi şi ţara, s-a depărtat, cu pas egal, fără grabă, ca şi cum s-ar fi dus pe aici, pe aproape.

După două ore de la “dispariţie”, Corneliu s-a alarmat, strigând că Vasile Leu nu a mai venit la ţărm şi a început să ceară ajutor, arătând, celor din jur şi salvamarului, hainele din cabină şi portofelul cu actele şi banii ce-i avea. 

Spre seară, copilul a trimis două telegrame; una Episcopiei Huşilor şi alta la Bucureşti:

“- Bădia Vasile, probabil, înecat!”[xvi].

Şi aşa, la 19 august 1948, părintele Vasile nu a mai revenit la ţărm.

Grănicerii, care păzeau litoralul şi administraţia constănţeană, crezând că a pierit în valuri, l-au considerat decedat. 

Ce se întâmplase de fapt?

Cel împuternicit de ierarhii rezistenţei sinodalilor, a luat drumul spre Lumea Liberă pentru a le îndeplini porunca şi vrerea.

După ce colonelul protopop, Vasile Leu, a intrat în apă, s-a pitit după un dâmb şi, îmbrăcându-se cu hainele civile aduse de preotul Florian Gâldău, au plecat la gară.

De la Constanţa, turiştii cu rucsacele în spate au ajuns în Gara Bucureşti Nord, unde au poposit peste noapte, la hotelul Bratu, din Calea Griviţei.

Impulsionaţi de porunca arhiereilor anticomunişti întruniţi la Techirghiol, a doua zi, au plecat cu trenul de la Bucureşti la Orşova, pentru a înfăptui un act riscant, bine chibzuit şi cu un scop deja prestabilit: salvarea autocefaliei BOR şi a României cotropită de bolşevici.

După o noapte petrecută în casa unui birjar, au luat vaporul spre Baziaş.

“În timpul când mergeam cu vaporul, Gâldău a văzut un comandor, prieten al lui, care nu a stat de vorbă cu Gâldău însă i-a şoptit, în mod discret, că sunt trei comisari de poliţie şi că este urmărit”[xvii].

Ajungând în portul Baziaşi au închiriat o căruţă spre a-i transporta în gara Baziaş pentru a lua, de acolo, trenul de Timişoara.

“La Baziaş ni s-a făcut control, am fost întrebaţi unde mergem şi am spus că mergem în excursie la Timişoara.

Înainte de a ajunge pe teritoriul Jugoslaviei cu trenul, un poliţist român ne-a luat buletinul de identitate şi ne-a spus că ni-l dă la Timişoara.

Deasemenea uşile au fost închise cu pază la ele.

Conform planului stabilit amănunţit dinainte, eu cu Gâldău, după ce trenul a plecat din staţia Iasnova-Jugoslavia, am sărit pe geam.

Acum eram în ziua de 23 august 1948, seara”[xviii] şi cufundaţi în beznă, s-au îndreptat spre o gazdă dinainte stabilită.

După vreo doi kilometri de mers pe jos, au ajuns într-un sat românesc şi s-au oprit în faţa unei case mari de lângă biserică.

În întâmpinare le-a ieşit un om în vârstă, părintele Cornel, la care au stat vreo două zile, aşteptând pe cineva să vină să-i treacă în Austria.

Văzând că nu vine nimeni să-i călăuzească, fugarii au luat trenul din gara comunei unde poposise şi au coborât la Belgrad.

Ajunşi în capitala Jugoslaviei, au lăsat rucsacele în gară, la bagaje şi s-au îndreptat spre Patriarhie.

Aici au fost întâmpinaţi de episcopul vicar Visarion Popovici, care cunoştea bine limba română, ce i-a dus, în audienţă, la patriarhul Gavriil.

După ce refugiaţii politici i-au comunicat scopul venirii lor şi s-au întreţinut o vreme cu el, patriarhul i-a dat în grija unui protopop, pe nume Smelanovici sau Smilanovici, ministru în guvernul lui Tito, pentru a le facilita plecarea în străinătate, cazându-i la hotelul Moscova, din capitala Jugoslaviei.

A doua zi, a venit la ei, adus de protopopul Smilanovici, un colonel de la Siguranţă, şeful UDB-eului, cu care s-au întreţinut mai mult timp.

După încheierea discuţiilor, colonelul i-a poftit în maşina sa, dar în loc să-i ducă la un lagăr de la graniţa cu Italia, cum era plănuit, au fost transportaţi la o închisoare veche din apropierea Belgradului, cu două etaje şi circa douăsprezece celule, Kovaciţa, predându-i comandantului, un locotenent ce ştia româneşte şi prezentându-i ca fiind nişte prieteni de ai săi.

“Colonelul ne-a urat voiaj bun în străinătate şi a plecat, declara Vasile Leu anchetatorilor săi.

Locotenentul a chemat un plutonier şi ne-a dus, la etaj, într-o celulă, fără să ne facă percheziţie.

Eu şi Gâldău trăiam cu impresia că noaptea o să fim trecuţi peste graniţă.

Acolo, la etaj, am mai găsit şi alţi români, care spuneau că stau de mai multă vreme.

Atunci ne-am dat seama că nu o să plecăm în noaptea aceea, ci o să mai stăm.

Închisoarea era numai pentru români.

La parter, în două camere mari stăteau femeile, iar sus, la etaj, bărbaţii.

La început nu eram mulţi în celulă, eram nouă persoane”[xix].

În Kovăciţa cei doi sechestraţi de autorităţile titoiste, au avut comportări diferite. In timp ce preotul Vasile Leu se izola constant de majoritatea noilor săi colocatari, Florian Gâldău era comunicativ, foarte vorbăreţ şi discuta orice cu ceilalţi deţinuţi, după cum mi-a relatat  unul dintre ei[xx].

Din acest penitenciar rezervart, românilor, evadarea era aproape cu neputinţă.

Aromânul Tibereiu Cunea îşi amintea că după una din plimbările zilnice dinafara celulei, un deţinut s-a ascuns în curtea închisorii. La apelul de seară, sa constatat lipsa lui.

Paznicii s-au alarmat, au trimis în celulele lor pe toţi sechestraţii şi au început să-l caute pe dispărut.

La un moment dat deţinuţii, au auzit rafale de pistol automat.

După câteva minute, un paznic jugoslav a venit în  celula în care se afla tânărul Tiberiu Cunea, a ales pe cinci dintre ei, între care se afla şi un medic şi le-a cerut să-l urmeze.

La întoarcere, ei au povestit că românul ce încercase să evadeze a fost găsit mort, împuşcat de paznici, într-o anume ascunzătoare din curtea închisorii, iar ei au transportat, cadavrul celui care pornise spre Lumea Liberă.

Alţi deţinuţi, cu precădere tineri, erau transferaţi în alte închisori de unde erau trimişi să lucreze în diverse locuri, inclusive în minele de cărbuni, sau erau expulzaţi cu forţa, peste graniţa ţării din care au evadat.

Pe măsură ce trecea timpul, închisoarea din apropierea Belgradului devenea din ce în ce mai neîncăpătoare, iar deţinuţii, ce stăteau de ani de zile, au început a se cunoaşte îndeaproape, legându-se prietenii pe viaţă.

În cele şase luni, cât a stat privat de libertate,  colonelul confesor al Armatei Române, Vasile Leu, a cunoscut mai mulţi deţinuţii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei.

Între cei agreaţi de preotul captive s-a numărat şi Bezi, aromân cu cetăţenie grecească, ce avusese, împreună cu fratele său Yani [Jean], o companie maritimă la Constanţa şi Brăila,  Nicolae Baciu, preotul Dărvărescu, Ion Bârsan şi alţi câţiva.

În 1947, pe când încercau să treacă ilegal din România prin Jugoslavia spre Occident, Bezi şi soţia sa, au fost arestaţi de poliţia jugoslavă şi întemniţaţi la Kovăciţa.

“Acolo, în închisoare, au legat o prietenie strânsă.

Pe urmă s-au dus fiecare la destinul său, rămânând în corespondenţă ca buni prieteni.

Când s-a decis Leu să vină la Patriarhia Ecumenică, fratele lui Yani Bezi, care acum era directorul unei companii de transporturi maritime la Istambul, i-a comunicat acestuia că vine şi l-a rugat să-l ajute.

Yani i-a plătit hotelul şi mâncarea la Tokatliyan, vreo 700 lire turceşti pe timp de o lună.

Nu ştiu dacă i-a mai dat şi bani direct, sau nu”[xxi], preciza Aurel Decei într-o scrisoare către un prieten.

Acest sprijin financiar a fost acordat discret, pentru a nu-şi periclita rudele rămase în RPR şi relaţiile firmei sale cu autorităţile portuare din Constanţa.

În acel moment, la Kovăciţa, erau încarceraţi cinci preoţi: Vasile Leu, Florian Gâldău, Dărvărescu şi alţii.

Preotul Dărvărescu, original din Vâlcea, a fost eliberat din ordinul lui Iosif Broz Tito, datorită intervenţiei făcute de Victor Leu pe lângă un amiral englez, care a făcut o vizită de curtuazie cu flota sa în apele Jugoslaviei, iar bănăţeanul Ion Bârsan a fost ajutat să evadeze odată cu el din prizonieratul sârbeasc etc. etc.

În închisoarea Kovăciţa, Vasile Leu şi Fl. Gâldău au stat jumătate de an, deşi Tito, declarase public, că toţi românii care se refugiază în Jugoslavia vor putea pleca în Occident nestingheriţi.

Despre politica duplicitară, dusă de Tito faţă de români, în Apusul Europei se ştia mai demult în lumea liberă.

La o conferinţă organizată de Consiliul Ecumenic de la Geneva, delegatul Italiei reconfirma “că acolo nu este comunism însă este o bandă de călăi la conducere, care subjugă poporul jugoslav, arătând date concrete în acest sens”[xxii].

Datorită existenţei acestei realităţi în ţara de tranzit către Occident, preşedintele Consiliului Ecumenic a fost nevoit să intervină direct, la patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

După doi ani, arhiepiscopul Victor Vasile Leu îşi aducea aminte de acest neplăcut incident şi-l comunica prietenului său Constantin Moraitakis, la Damasc:

“Tito, deşi asigurase pe toţi românii, la radio, că cei ce se refugiază la el le dă drumul în Apus, m-a ţinut  şase luni închis şi dacă  Patriarhul Gavriil nu-mi trimitea o cheie într-o pâine, cu care am evadat într-o noapte din închisoare, poate şi azi zăceam în închisorile sârbeşti”[xxiii].

În adevăr, planul a fost materializat după cum povesteşte cel care se afla în mijlocul evenimentelor.

Într-o zi, din luna februarie 1949, pe când era însoţit de un UDB-ist ce-l aducea de la biroul comandantului în celulă, spre surprinderea arhimandritului Victor Vasile Leu, “pe când suiam scările, îşi amintea deţinutul de la Kovăciţa, mi se adresează în limba română, deşi, până atunci, eu credem că nu ştie româneşte, spunându-mi că a primit sarcina, de la preotul lui, mi-a spus şi numele, însă nu-l reţin şi acesta de la Patriarhie, să se ocupe de evadarea mea, iar pentru aceasta o să mă cheme el în camera comandantului, când acesta este plecat.

Eu, atunci, văzând cum stau lucrurile, am cerut ca să meargă cu noi şi unul Bârsan Ion, originar din Banat, care cunoştea locurile şi limba sârbă.

Plutonierul a fost de acord şi mi-a dat detalii de felul cum putem fugi”[xxiv] şi totodată, i-a înmânat o pâine, în care, ceva mai târziu, a găsit cheia[xxv] de la ieşirea din închisoare.

În timpul următoarei nopţi, cei trei deţinuţi au evadat din închisoarea Kovaciţa, au mers la gară, de unde au luat trenul spre Zagreb, însă, pe parcurs, a avut loc un control al biletelor şi unul militar.

Pentru a evita rearestarea, călătorii clandestini s-au ascuns pe acoperişul vagonului.

La Zagreb au stat într-un restaurant până la plecarea trenului pentru a se sustrage controlului militar ce se făcea pe peron.

Când au ajuns la Maribor, gara era împânzită de UDB-işti.

Atunci, s-au strecurat într-un restaurant şi, apoi, cu ajutorul lui Ion Bârsan, care cunoştea bine oraşul, au ajuns la barieră, fără se fie controlaţi.

De la marginea oraşului cei trei fugari s-au îndreptat spre un sat de la frontiera cu Austria, pe unde, în timpul nopţii, au trecut, în Lumea Liberă.

NOTE

---

[i] Vezi: Paul Leu, Biserica în faţa antihristului cominternist, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIX, iunie-august 2007, p. 5 şi 14-15.

[ii] Aurel Decei, Raportul Comitetului Naţional Român, Înregistrat la nr. 102, din 3 martie 1951, emis la Istanbul, la 15 februarie 1951, către Preşedintele Comitetului Naţional Român, Washington, publicat în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol IV, editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 80.

[iii]Corneliu Leu, vol. cit., p. 260-261.

[iv] Ibidem, p.120.

[v] Ibidem, p. 123.

[vi] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Euripide C. Moraitakis,. Preotul Constantin E. Moraitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

[vii] Fost agent al KGB, Alexei al II-lea a ajuns patriarh al Bisericii Ruse, în Gardianul, din 8 martie 2004.

[viii] Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, (1948-1990), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti 2006, p.25. Vezi şi articolul lui Marius Oprea din Dosarele istoriei, anul VII, nr. 4(68) 2002.

[ix] Corneliu Leu, vol. cit. p.261.

[x] Guvernul englez, prin legaţia sa din Bucureşti, a ajutat să evedeze din lagărul socialist un număr restrâns de personalităţi ale României,  după cum o confirmă şi diplomatul Neagu Djuvara, în cartea sa Amintiri din pribegie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2006, p. 25.

[xi] diploma de licenţă, diploma de absolvire a seminarului, diploma de protopop militar, un certificat că a frecventat doctoratul, un act de preoţie, un hrisov cu genealogia familiei din care rezulta că este cel de al IX-lea preot din neamul Leilor, certificatul de naştere, certificatul de deces al soţiei, ordinele şi medaliile primite, inclusiv crucea Ordinul Miron Cristea etc.

[xii] Corneliu Leu, vol. cit.  p. 45-46.

[xiii] Ibidem, p. 289-290.

[xiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 31.

[xv] Ibidem, p. 290.

[xvi] Ibidem, p. 290.

[xvii] Ibidem, p. 47.

[xviii] Ibidem.

[xix] Ibidem, p. 48.

[xx]. Tiberiu Cunia, devenit mai apoi inginer forestier, statiscian, prof. dr.

[xxi] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 74.

[xxii] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 58.

[xxiii]Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

[xxiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 48-49.

[xxv] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către preotul C. Moroitakis, din Beiruth, în volumul: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

Popularity: 19% [?]