Aspecte spirituale, politice,sociale din viata Mitropolitului Visarion Puiu in evocarea prietenului său, profesorul Constantin Tomescu
Autor: Nina Stănescu (Universitatea “Ovidius“ din Constanţa)
1. Constantin N. Tomescu – profesor de teologie şi istoric
Constantin N. Tomescu s-a născut la data de 20 februarie 1890 în Constanţa. Fiind orfan de la vârsta de 9 ani, copilăria şi tinereţea sa s-au aflat sub ocârmuirea arhimandritului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh. A urmat un scurt noviciat la o librărie, sub îndrumarea arhimandritului Nicodim, iar în toamna anului 1904 a fost admis la Seminarul Teologic “Veniamin” din Iaşi, unde a fost ales preşedinte al Societăţii Literare “Boldur” a elevilor seminarişti.
În toamna anului 1912, a început să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde i-a avut colegi pe Ion Dobre, iar mai târziu pe Nichifor Crainic. Printre profesorii săi s-au numărat: Dragomir Demetrescu (Istoria Bisericii), Dumitru Boroianu (Drept Canonic) şi Ion Mihălcescu, viitorul Mitropolit Irineu (Dogmatică şi Apologetică). În această perioadă a fost numit bibliotecar la “Centrul Studenţesc” Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Studenţilor Teologi. În timpul primului război mondial (1916-1918) a activat ca voluntar.
Personalitatea profesorului Constantin Tomescu s-a afirmat deplin în perioada în care arhiepiscopul Nicodim Munteanu l-a numit “în slujba Bisercii Basarabiei”. El a fost repartizat în mai multe poziţii administrative, printre care: Director al Cancelariei sau Secretar General al Arhiepiscopiei Chişinăului(1919-1942) şi consilier referent cultural, membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului, precum şi al Congresului Naţional Bisericesc (începand din 1925). De la 1 ianuarie 1924, a devenit redactorul părţii oficiale a revistei eparhiale “Luminătorul”, editată la Tipografia “Romania Nouă”(uneori “Instituţiunea”).
Calităţile sale administrative deosebite au fost dublate de o educaţie teologică aleasă, demonstrată prin numirea sa în 1926 ca profesor suplinitor, iar din 1930 ca titular, la catedra de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Chişinău, unde a devenit ulterior prodecan. În 1927, a devenit Doctor în Teologie, cu Teza de Doctorat “Mitropolitul Grigorie al IV-lea al Ungrovlahiei”, sub îndrumarea lui Fr. Nicolae M. Popescu, profesor universitar şi membru al Academiei.
Activitatea istorică a Profesorului Constantin Tomescu cuprinde numeroase studii: documente originale şi nepublicate privind istoria Bisericii Basarabiei, toate publicate ulterior fie în volume, fie în broşuri şi periodice. În 1929, împreună cu colegul său Toma G. Bulat, a iniţiat o publicaţie de specialitate intitulată “Arhivele Basarabiei”, dedicată istoriei şi geografiei regiunii Moldovei dintre Prut şi Nistru. Această perioadă demonstrează faptul că activitatea sa publicistică se desfăşura la cele mai înalte standarde academice.
Profesorul Constantin Tomescu are de asemenea şi meritul de a fi sprijinit cercetarea istorică cu aplicaţii în istoriografia bisericească, sprijinind apariţia, timp de mai mulţi ani, a vechii Reviste istorico-arheologice bisericeşti, îmbrăcând-o în haină românească. De asemenea, prima statistică ecleziastică cunoscută a fost efectuată în 1890 şi publicată de Constantin N. Tomescu în perioada interbelică. Datele acesteia au fost preluate de Corneliu Istrati într-un studiu din 1988.
Profesorul C.Tomescu a publicat numeroase studii asupra vieţii bisericeşti din cuprinsul eparhiei Chişinăului în „Revista Societăţii lstorice Arheologice Bisericeşti”, „Arhivele Basarabiei”, „Luminătorul”, „Misionarul” ş.a. – „Înfiinţarea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului (1813)”, „Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei din 1809”, „Tipografia duhovnicească exarhală din Chişinău”, „Ştiri catagrafice din Bisericile Principatelor la 1810”, „Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhiei Chişinău”, „Conducătorii bisericeşti din Principate la 1811 şi din Basarabia între 1816 şi 1837” etc. A publicat „Documente basarabene”, 2 vol., Chişinău, 1928-1938, în colaborare cu Visarion Puiu.
Profesorul Constantin Tomescu a fost Subsecretar de Stat pentru Culte şi Arte în guvernul Octavian Goga (dec. 1937-febr. 1938), perioadă în care a înfiinţat Partidul Naţional Creştin, avându-l ca şi co-fondator pe Alexandru C. Cuza. Această poziţie îi va provoca mari suferinţe sub regimul comunist.
De asemenea a organizat şi condus pelerinaje la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă, fapt pentru care i s-a conferit titlul de “mare dicheofilax” al Patriarhiei Ecumenice şi Crucea Sf. Mormânt a Patriarhiei Ierusalimului.
Activitatea culturală a Profesorului Constantin Tomescu s-a încheiat odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice la 28 iunie 1940. În anii ocupaţiei 1940-1941, Facultatea de Teologie din Chişinău şi-a găsit refugiul la Iaşi, iar în vara anului 1941, când era de aşteptat să revină la Chişinău, a fost de fapt închisă. Astfel, C. Tomescu a devenit profesor la Cernăuţi, avându-l coleg pe Iustin Moisescu, viitorul Patriarh. La Cernăuţi a fost ales director al “Fundaţiei Culturale Regale Mihai I, regiunea Bucovina”. În această calitate a organizat peste 150 de centre culturale, dotate cu biblioteci proprii.
Odată cu instaurarea regimului comunist în România, Profesorul Constantin Tomescu a fost închis pentru ani buni. Arestat la 5 mai 1950 a fost dus la închisoarea de la Sighet, în “compania” lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu. În 1956, după 7 ani de detenţie, a părăsit închisoarea, dar nu se va bucura de libertate pentru mult timp. În 1958, după ce a primit o scrisoare de la prietenul său Mitropolitul Visarion Puiu (exilat la Paris), a fost arestat de către Securitate şi condamnat pentru “spionaj” la 20 de ani de “muncă forţată”, – în conformitate cu documentele din Arhiva CNSAS.
Adormit în Domnul în ziua de 5 iulie 1983, la varsta de 93, acest profesor cu o mare chemare, care a educat aproape douăzeci de generaţii de slujitori ai Bisericii, un patriot fervent, care a contribuit pe deplin la “romanizarea” Basarabiei după Unirea din 1918, ne-a lăsat moştenire vasta sa operă în slujba Bisericii şi a poporului român.
2. Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” – un extras din jurnalul profesorului şi istoricului Constantin N. Tomescu
Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” a apărut în anul 2005 la Tipografia Rof S.A. Suceava, prin grija autorilor Dumitru Valenciuc şi Dragoş Radu Mihai, primul fiind preot paroh la Volovăţ şi cel de-al doilea masterand în istorie. Această lucrare, finanţată de Consiliul Parohial Volovăţ, aduce în atenţie un extras din ampla lucrare a Profesorului Universitar Dr. Constantin N. Tomescu “Jurnal din viaţa mea”, publicat cu acordul familiei acestuia. Jurnalul a fost depus spre păstrare la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi, împreună cu alte documente, formează Fondul “Constantin N. Tomescu”. Manuscrisul este format din şase caiete „studenţeşti”, totalizând 1124 de pagini. Dosarul 2, capitolul 26, paginile 245-273, formează obiectul acestei cărţi, publicate cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi care se află pe aceeaşi direcţie cu fierbintea dorinţă a Înalt Prea Sfinţiei Sale de aduce la lumină şi la cunoştinţa tutuor adevărata istorie a Mitropoliei Bucovinei.
Editorii îşi argumentează demersul prin faptul că acest jurnal, care se doreşte o rememorare a tumultuoasei vieţi a profesorului, ne prezintă oameni, fapte şi întîmplări puţin cunoscute astăzi, mai ales pentru cercetarea istorică, privitoare la Bucovina şi Basarabia, interesante mai ales în ceea ce priveşte integrarea în România Mare a celor două provincii istorice în care profesorul a activat. Daca Mitropolitul Visarion Puiu este cunoscut pentru destinul său dramatic, la rîndul său, profesorul Constantin N. Tomescu (1890–1983) a avut o viaţă extrem de agitată, fiind “un client bun al penitenciarelor româneşti” între anii 1948–1958.
Această carte se doreşte o continuare a cercetării istorice privitoare la viaţa şi activitatea Mitropolitului Visarion al Bucovinei începută de d-l col. (r) Dumitru Stavarache, prin publicarea cărţilor “Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, 1944-1963” (Ed. Moldopress, Paşcani, 2000) sau “Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea” (Ed. Trinitas, 2004).
Jurnalul îl prezintă pe Vlădica Visarion întâi ca Episcop de Argeş, apoi ca Episcop al Hotinului, cu reşedinţa în Bălţi, în continuare descrie pe larg viaţa şi activitatea sa ca Mitropolit al Bucovinei, apoi ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, autoexilarea sa în Europa, condamnarea la moarte, încercarea statului român de a-l readuce în patrie, decesul său care a avut loc în Franţa şi înmormântarea.
Foto.Mitropolitul Visarion Puiu
3. Strânsa relaţie de prietenie dintre Profesorul Constantin Tomescu şi Mitropolitul Visarion Puiu
Profesorul Constantin N. Tomescu îl cunoaşte foarte bine pe Vlădica Visarion, fiind prieteni încă din anul 1905, înainte de tunderea acestuia în monahism, prietenie pe care au păstrat-o până la moartea sa, în 1964, deci aproape 60 de ani, aşa cum precizează autorul jurnalului – “fără vreo ştirbitură, fără s-o dezminţim”.
C. Tomescu i-a fost alături prietenului său în greaua misiunea pe care a primit-o de a păstori Biserica lui Hristos în vremuri tulburi şi în locuri greu încercate, ajutându-l atât din punct de vedere administrativ, cât şi sufleteşte, fiindu-i alături la toate evenimentele importante din viaţa sa şi vizitându-l de câte ori putea, mai ales cu ocazia sărbătorilor. Astfel, în martie 1921 a fost la instalarea sa ca Episcop de Argeş, apoi l-a vizitat în câteva rânduri la Curtea de Argeş şi, ca să-i vină în ajutor, a scris, sub formă de impresii în revista din Chişinău, dar şi în ziare din Capitală, despre incuria şi ilegalitatea de acolo. Fiind membru-secretar în Comitetul Eparhial a luat parte la propunerea lui Visarion Puiu ca Episcop al Hotinului.
De asemenea, în perioada cât a fost Episcop la Bălţi, i-a oferit tot sprijinul său, după cum însuşi mărturiseşte: “Eu am detaşat funcţionari versaţi de la Arhiepiscopie, ca să lucreze la Consiliul eparhial, trepădam măcar la 10 zile să-i fiu de ajutor cu experienţa şi autoritatea mea în clerul basarabean, am fost ales deputat şi în Adunarea eparhială de-acolo, am elaborat statistici şi publicaţii istorice, am prezidat comisii la şcolile bisericeşti din regiune, cu dânsul am călătorit peste mări şi ţări până-n India şi ne sfătuiam neîntrerupt”; “În anul 1930, eu am răsfoit toată activitatea sa din cei 7 ani împliniţi şi am alcătuit «O dare de seamă episcopală. Eparhia Hotinului», imprimată pe 28 de pagini în tipografia eparhială Chişinău, iar după încă 3 ani, la 1933, împlinind el 10 ani de la înscăunarea sa ca episcop al Hotinului, tot eu am alcătuit o nouă lucrare sub titlul „10 ani de la reînfiinţarea episcopiei Hotinului. După date oficiale. 1923-1933”. Această publicaţie a apărut din tipografia «Luceafărul» din Bucureşti, în condiţii tehnice superioare, având 331 pagini + planşe şi clişee.” De asemenea Profesorul Constantin Tomescu l-a suplinit la numeroase conferinţe, ca şi la adunarea stareţilor în mănăstirea Dobruşa, ctitoria moldoveanului Toma Cosma din Iaşi.
A participat de asemenea la sfinţirea noii catedrale din Bălţi, moment pe care îl descrie foarte amănunţit în jurnalul său, precum şi la înscăunarea Vlădicăi Visarion ca Mitropolit al Bucovinei la 10 noiembrie 1935, ocazie cu care “a purtat Cartea canonică sinodală” pe care a citit-o Mitropolitul Moldovei.
După vreo 4-5 luni de la alegerea sa ca Mitropolit al Bucovinei, Vlădica Visarion “a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni, având şi agrementul mitropolitului Efrem; prin cealaltă adresă cerea detaşarea tot a prietenului său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, Constantin Tomescu s-a prezentat la Cernăuţi.” Aici a reuşit să dea un impuls nou cancelariei, prin intervenţia sa funcţionarii lucrând mai cu inimă şi nici o hârtie „nu mai zace”, motiv pentru care i s-a mulţumit călduros atât de către Vlădica Visarion, căt şi de către ceilalţi funcţionari ai Mitropoliei.
De asemenea Constantin Tomescu îi este alături Vlădicăi Visarion şi în momentul greu de la sfârşitul anului 1937 când acesta a vrut să-şi dea demisia, considerând că aceasta este singura ieşire posibilă din situaţia respectivă. Dar situaţia se rezolvă prin alegerea prietenului său ca Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga, acesta obţinând din această poziţie desfiinţarea “acelui ilegal şi vrăjmaş Jurnal al Consiliului de Miniştri” care fusese cauza demisiei Vlădicăi.
Vlădica Visarion îi cere ajutorul Profesorului Constantin Tomescu şi în timpul păstoririi sale ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, căci avea “absolută nevoie de un organ superior de îndrumare şi control al preoţilor şi protopopilor din Transnistria”. În acest scop, obţine de la Sfântul Sinod şi de la Mareşalul Antonescu un decret de înfiinţare a unui post de “inspector general administrativ” bisericesc, post în care îl numeşte pe Constantin Tomescu. Acesta se prezintă la Odesa pentru a veni în ajutorul prietenului său. Activitatea sa din Transnistria o descrie astfel: “Eu lucrez schema de organizare, după care recrutez încă alţi funcţionari din Basarabia. Scriu un regulament, organizez protopopiatele judeţene şi, după acestea, încep să colind prin provincie, având şi permis pe cale ferată şi înlesnire de maşini de la prefecturi. Am trecut prin toate oraşele, de la Jmerinka până la Ovidiopol, şi prin multe sate din Transnistria. (…) Am dat îndrumări de cancelarie şi o simplă contabilitate, le-am distribuit anumite formulare ruso-române, am potolit unele neînţelegeri între prefecturi şi preoţime.”
După exilul Vlădicăi Visarion începând din 1944, timp de 14 ani, singura legătură dintre cei doi prieteni este scrisoarea pe care acesta i-o trimite lui Constantin Tomescu la Schitul Coşna.
Imaginea Vlădicăi Visarion, aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu, este una extrem de vie şi în acelaşi timp autentică, întrucât relaţia dintre cei doi prieteni era una foarte strânsă, aşa cum însuşi mărturiseşte autorul: ”atâta eram de prieteni, chiar mai mult ca fraţii”, “Visarion Puiu, al meu drag şi prea preţuit vechi prieten”, “cel mai iubit şi mai vrednic prieten al meu «Vică» – Mitropolitul Visarion Puiu”.
4. Viaţa Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este evocată de Profesorului Constantin Tomescu
Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut la 27 Februarie 1879 în târgul Paşcani – Roman, fiind fiu de şef de tren, ucis de podul de peste Bahlui, la intrarea în gara Iaşi, iar maica sa a fost o distinsă absolventă a Şcolii Profesionale „Sf. Sava” din Iaşi, care a trăit până pe la 1925, mai mult la mănăstirea Neamţ. Mitropolitul Visarion Puiu a fost tuns în monahism la 25 Decembrie 1905, la Episcopia de Roman. Totuşi viaţa sa de monah şi arhiereu a fost legată de mănăstirea Neamţ. Vlădica Visarion a luat licenţa în Teologie la Bucureşti, dar, trimis de arhimandritul Nicodem şi la Academia Duhovnicească din Chiev, a învăţat acolo şi limba rusă şi a studiat organizaţia Bisericii ruseşti. De aceea, revenind în Patrie, el s-a alipit de Nicodem, care era arhimandrit de scaun al Episcopiei din Galaţi.
În anul 1909, Nicodem trecând ca arhiereu vicar la Mitropolia din Iaşi, l-a lăsat pe Visarion, în locul său, ca director al Seminarului „Sfântul Andrei” din Galaţi, iar când, tot Vlădica trece ca Arhiepiscop în Chişinău în vara 1918, din porunca sa Visarion este aşezat ca Rector al Seminarului Teologic Superior din Chişinău. S-a trudit el să refacă viaţa acestui Seminar, răvăşită de revoluţia rusească, dar cum n-a reuşit, demisionează, trecând ca exarh al celor 30 de mănăstiri basarabene. Le cunoaşte curând pe toate şi, după un an, poate publica istoricul lor, după vechi documente româneşti şi cele noi ruseşti, în volumul XI al „Revistei Istorico-Arheologice Bisericeşti” din Chişinău. În Martie 1921, Visarion, e ales episcop de Argeş. Dar acolo, el, ca episcop, era nevoit să locuiască într-un grajd amenajat, iar nu în palatul episcopal, anume ridicat pentru a fi locuinţă vlădicească, deoarece aghiotanţii regali, cu asentimentul partidului politic liberal, au sechestrat palatul pentru familia regală, deci şi pentru ei. Şi cu repetatele sale intervenţii, chiar şi în Parlament, episcopul Visarion a intrat în conflict cu liberalii, dar indirect şi cu familia regală, conflict ce a durat peste doi ani şi s-a rezolvat prin numirea Vlădicăi Visarion ca Episcop al reînfiinţatei eparhii a Hotinului, cu reşedinţa în Bălţihttp://www.nordlitera.ro/modules.php?name=Submit_News – _ftn9. La început, Vlădica a avut să sufere mari neajunsuri şi aici: n-avea reşedinţă, ci o casă evreiască închiriată – oraşul acesta era aproape total ocupat de evrei – o singură biserică, dar se prevedeau mari posibilităţi, şi aici Visarion era de sine stătător, fără tutelă politică.
Dar între timp decedase mitropolitul Bucovinei, Nectarie, un foarte credincios eunuc liberal, care devenise episcop al Ismailului, fără voia lui, la fel fusese ridicat la Mitropolia Bucovinei, tot fără voia lui, ci împins de partidul liberal, mai precis de şeful liberalilor bucovineni, profesorul Ion Nistor. Dacă în acel moment ar fi fost partidul liberal la cârma Statului, la Guvern, acelaşi cutezător bucovinean Nistor, din piatră seacă ar fi scos un alt eunuc liberal, vreun preot văduv, ca şi Nectarie, ori l-ar fi pomăzuit ca mitropolit pe vicarul mitropolitan de atunci, un bătrâior, cu care s-ar fi jucat şi mai lesnicios, şi-ar fi făcut interesele toţi liberalii. Dar în atmosferă plutea încă paradoxalul principiu, că „Bucovina e a bucovinenilor” şi pe scaunul mitropolitan, vacant din nou, trebuie să fie ridicat neapărat tot un bucovinean, aşa cum şi la Facultatea Teologică din Cernăuţi puteau să ajungă numai profesori bucovineni, şi, ca o mare excepţie, să străbată un ardelean, în nici un caz cineva din Vechiul Regat.
Când i s-a propus Guvernului ţărănist candidatura vicarului bucovinean, s-a găsit că-i prea înaintat în vârstă, e slab şi inapt pentru a conduce administrarea, aşa de grea, ca a mitropoliei Bucovinei; s-a mai vânturat numele unui profesor secundar de Religie, văduv, tot bucovinean, şi n-a fost luat în seamă, era o figură ştearsă. Marele Colegiu Electoral l-a ales pe episcopul Hotinului, Visarion, ca mitropolit al Bucovinei. Liberalii nu l-au votat şi s-au înţeles să nu participe nici la solemnitatea instalării lui la Cernăuţi, şi să-i facă obstrucţii. Înscăunarea lui Visarion a avut loc la 10 noiembrie 1935 la Cernăuţi, deci după ce a fost confirmat de rege. Mitropolitul Moldovei a reprezentat Sfântul Sinod şi a citit Cartea canonică sinodală. Au participat miniştrii, ierarhi, parlamentari şi mulţi credincioşi. Înţelept a grăit Nicodem mitropolitul, frumos un ministru şi pe-alocuri, cam tăios, a răspuns noul mitropolit.
Nu târziu, Vlădica Visarion a întâmpinat greutăţi: liberalii bucovineni începuseră să-i creeze o atmosferă neprielnică, cu mahalagisme şi iscodiri neumane. În chiar administraţia eparhială avea primconsilier pe cunoscutul politician preot Şandru, fost primar al Cernăuţului sub trecutul guvern liberal. Cancelaria eparhială lucra foarte anevoios, după sistemul vechi austriac, cu 5-6 condici de expediţie de la un birou la altul, şi astfel orice act avea să întârzie zile, până ajungea să fie lucrat. A suferit mitropolitul vreo 4-5 luni, dar în loc să se uşureze, situaţia devenea mai complicată. S-a înţeles că, pe lângă un sistem greoi de cancelarie e şi un început de sabotaj şi nu mai putea îngădui. Atunci a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni; prin cealaltă adresă cerea detaşarea aceluiaşi prieten al său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, acesta s-a prezentat la Cernăuţi, reuşind să rezolve problemele Cancelariei.
Dar în administraţia Fondului Religionar situaţia era şi mai proastă. Ce era acest Fond? Biserica Bucovinei, în 1775, când au tăiat-o austriecii din Moldova avea cam trei sferturi din pădurile masive ale Bucovinei în proprietate, păduri dăruite de voievozii moldoveni şi de milostivii boieri de pe vremi. Austria n-a sechestrat această enormă avere, ca s-o treacă la Stat, cum s-a făcut secularizarea la noi sub Cuza Vodă şi Kogălniceanu, ci a lăsat-o tot în proprietatea Bisericii, punând-o sub o administraţie specială, numită Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei, unde tot mitropolitul era căpetenie. Tăierea pădurii se făcea după Legea Silvică a Statului austriac, cam aceeaşi ca şi la noi, iar cu venitul net din exploatare se achita întreţinerea întregului cler, de la Vlădică până la cantorul bisericesc, de la întreţinerea Facultăţii de Teologie, profesori, studenţi, administraţie, la gospodărirea caselor parohiale, opere de binefacere, adică Statul austriac nu vărsa nici un ban pentru Biserica ortodoxă din provincia aceasta, ci doar încasa destule impozite. Din venitul Fondului, Guvernul austriac, de acord cu mitropolitul român de atunci, a clădit splendidul palat ca reşedinţă mitropolitană, cea mai frumoasă construcţie chiar din Austria. Şi administraţia se făcea bine, corect. Fondul mai avea, pe lângă masivul păduros şi exploatarea unor mine de mangan, cât şi câteva ape minerale.
La unirea Bucovinei cu Patria, în 1918, Guvernul liberal, care conducea, a lucrat o Lege cam la fel cu cea veche, dar cu unele portiţe. Mai importantă a fost prevederea ca lemnul exploatat să fie repartizat de un consiliu special, iar funcţionarii de la Fond numai să înregistreze hotărârile acestui consiliu. Şi se proceda cam astfel la repartizarea lemnului exploatat: consiliul special înregistra cererile de lemne, dar între ele erau, pe de o parte, cererile membrilor din consiliu pentru cantităţi apreciabile, dar, pe de altă parte, şi cereri false, adică, în numele unor biserici sau mănăstiri, cereri prezentate tot de acei consilieri şi chiar alte cereri cu nume fictive. Consiliul le aproba, eliberând anume bonuri, cu care cel în cauză să meargă la ocolul silvic respectiv şi să ridice cantitatea de lemne aprobată. Preţul oficial al lemnului era mult mai mic decât cel de pe piaţă. Consilierii liberali n-aveau nevoie a merge la ocoale silvice, ei vindeau bonurile la evrei, cu preţ majorat faţă de cel oficial, iar evreii, ca iscusiţi intermediari, revindeau bonurile cetăţenilor, desigur şi ei cu preţ de câştig, şi cetăţeanul mergea să ridice lemnul din ocolul silvic sau din depozitele Fondului. Dar şi mai mult. Şi rudele, chiar şi cunoscuţii acelor consilieri prezentau cereri de lemne la consiliu şi câştigau şi ei prin vânzarea bonurilor pe piaţă. Sistemul acesta păgubitor pentru Fond s-a practicat sub cei doi mitropoliţi ai Bucovinei după Unire, adică sub Vladimir de Repta şi Nectarie.
Vlădica Visarion însă nu putea îngădui asemenea jaf. El a chemat experţi silvici să studieze problema lemnului. Şi, după constatările acestora, a hotărât ca exploatarea lemnului ca şi a manganului şi a apelor minerale să o facă direct numai administraţia Fondului, adică Administratorul cu funcţionarii săi, cu organele silvice şi administraţia să fie Regie. A pus în capul administraţiei pe un cunoscut inginer silvic din Bucureşti, Petre Ion, care a şi aplicat îndată sistem de Regie şi a desfiinţat consiliul. Desigur, că liberalii au fost loviţi direct. Ei au presimţit că Visarion nu va mai fi păpuşa lor, ca cei doi premergători mitropoliţi, de aceea ei s-au opus candidaturii lui la scaunul vacant, i-au făcut o rea atmosferă, au publicat articole veninoase şi difuzau teza că pe acel scaun se cuvine a se ridica un bucovinean, de aceea liberalii n-au luat parte la instalarea noului ales, şi s-au pornit furibunzi împotriva lui, până ce Vlădica Visarion, sătul de atâtea mişelii politice, s-a retras din scaun.
În perioada când Vlădica Visarion era episcop al Hotinului, Guvernul liberal legiferase o donaţie către eparhiile ortodoxe din Ţară şi anume: pentru Mitropolii câte 500 ha pădure şi 300 ha pământ arabil, iar pentru episcopii câte 300 ha pădure şi 200 ha pământ arabil, din proprietatea Statului. Dar nici Legea, nici ministrul Agriculturii, n-au precizat nici cine lucrează şi administrează aceste bunuri, nici cine beneficiază de venitul lor, adică: ori eparhia, ori chiriarhul. Ministrul a fost interpelat şi în Parlament, ca să precizeze, dar şi aici a scăldat-o, că sunt pentru „nevoile Bisericii”. Unii prelaţi şi-au zis că Biserica este condusă de ei, deci prelaţii, chiriarhii eparhiilor sunt şi administratori şi beneficiari. Dar Visarion a înţeles şiretlicul: chiriarhii liberali ori simpatizanţi liberali, dacă vor beneficia de aceste bunuri, şi orice abuzuri vor face, nu vor avea de suferit nimic, pe când ceilalţi vor fi traşi la răspundere, că de ce n-au trecut bunurile în folosinţa eparhiilor şi vor suferi consecinţe. Vlădica Visarion îi cunoştea pe liberali din conflictul ce-l avusese cu ei pe problema palatului episcopal din Curtea de Argeş. De aceea, el a transmis şi pădurea şi pământul în exploatarea consiliului eparhial din Bălţi şi în beneficiul întregii eparhii. Iar respectiva administraţie a acestor bunuri i-a acordat lui Visarion o cotă modestă anuală din venitul net realizat, mişcare foarte inteligentă şi foarte cuminte a Vlădicăi!
Dar nedemnii lui potrivnici, în frunte cu acelaşi profesor Ion Nistor, au reuşit totuşi să găsească alte căi de atac, spunând despre Vlădica Visarion că ar fi furat 20 de milioane din Fondul religionar, şi această enormă sumă el ar fi depus-o la o bancă în Elveţia şi pe acest temei fals, liberalii au încercat să-l denigreze şi la Bucureşti. Era iarna 1937. La putere, la conducerea Statului încă dăinuia Guvernul liberal – fracţiunea Guţă Tătărăscu, în care intrase şi Nistor ca ministru al Muncii. Şi a cârmuit Ţara Guvernul liberal Tătărăscu, până-n decembrie 1937, când regele i-a cerut demisia. În aceste ultime zile de guvernare, ministrul Muncii Ion Nistor, pune în discuţie în Consiliul de miniştri situaţia Fondului Religionar şi persoana mitropolitului Visarion. Legea de Stat, care privea acest Fond, prevedea ca în fiecare an, în decembrie, Ministerele de Culte şi de Domenii să trimită la Cernăuţi câte un inspector general şi cu contabili, care să verifice bilanţul anului financiar încheiat, cât şi proiectul de buget al Fondului Religionar pe următorul an. Fiecare inspector general raporta apoi ministrului său ceea ce a constatat la controlul Fondului, iar, la rândul lor, aceşti doi miniştri aduceau rezultatul la cunoştinţa Consiliului de Miniştri cu propuneri, şi se luau cuvenitele hotărâri. Aşa s-a urmat în tot anul, de la 1920 până la 1937. Dar în acel Consiliu, care va fi şi ultimul, ministrul Muncii, Nistor, cere să se calce Legea, privitoare la controlul Fondului, şi, în locul celor doi inspectori generali, de la Culte şi de la Domenii, să fie delegat el, Ministrul Muncii, care să meargă la Cernăuţi şi să facă control.
Consiliul de miniştri săvârşeşte această ilegalitate, alcătuind un Jurnal de şedinţă, care ţine loc de Lege, ca orice Jurnal al Consiliului de Miniştri. Se-nţelege că Nistor vroia să-i plătească o poliţă lui Visarion, o răzbunare, pentru introducerea Regiei la Fondul religionar sub Guvernul Naţional Ţărănesc, pentru numirea lui Petre Ion ca administrator, el fiind ataşat de partidul Ţărănesc, şi pentru desfiinţarea acelui consiliu special, „care tăia şi spânzura” în pădurile şi averea Bisericii Bucovinei. La Cernăuţi, Nistor cere noului administrator al Fondului, inginerul şef silvic Paşcovici, să-i trimită la dispoziţia sa registrele de gestiune şi proiectul de buget şi cu actele respective, astfel încât el şi cu contabilii aduşi să facă controlul cuvenit. Paşcovici răspunde tot prin telefon că nu le poate trimite fără prealabila aprobare a mitropolitului Visarion, care l-a numit pe dânsul în acest post, şi-i este şeful suprem. Ministrul Nistor nu cere încuviinţarea mitropolitului, ci a luat cu sine pe procurorul general de la Curtea de Apel locală şi cu contabili aduşi şi cu alţi slujbaşi din oraş, şi fac o descindere la cancelaria Fondului de pe strada Flondor. Între timp, toate registrele şi dosarele cerute au fost trimise la reşedinţa Mitropoliei. „În numele Legii”, adică în puterea Jurnalului consiliului de miniştri, procurorul general cere administratorului registrele şi dosarele. Dar el nu le mai avea, erau la mitropolit. Totuşi se caută prin dulapuri, prin sertare, în casa de bani. Şi cum nu se găsesc actele şi la mitropolit nu încearcă nici procurorul general, nici ministru să facă descindere, s-a-mpotmolit aşa fărădelegea lor!
Vlădica Visarion, turburat de asemenea atitudini, tocmai în ziua premergătoare marii sărbători a Naşterii Domnului, când şi cel mai modest creştin caută a fi în pacea sufletului, trimite telegrame de protest şi cere să se ia măsuri de stăvilire unui atare abuz, o gravă ilegalitate, telegrame către regele Carol II, primul ministru Tătărăscu, miniştrilor de Culte şi celui de la Domenii şi aşteaptă 2-3 zile. Dar nici unul nu răspunde. O asemenea tăcere era semnificativă. Mitropolitul rămăsese singur, nimeni nu-l aude, e deci în disgraţie. Ce mai putea face el? Să demisioneze doar din locul ce ocupa. Retragerea sa era şi dăunătoare prestigiului său, că s-ar fi interpretat cum că el n-a vrut să pună registrele la control, ştiindu-se cu „musca pe căciulă”, că într-adevăr ar fi jefuit el Fondul Religionar cu cele 20 de milioane şi poate marea mulţime aşa ar fi crezut, dar pe de altă parte, faptul că a fost adus şi procurorul, că a căutat ca la nişte tâlhari prin cancelarie, şi că în locul inspectorilor legali a venit un ministru al Muncii, departament ce nu are nici o contingenţă cu Fondul, şi că însuşi Nistor, vrăjmaşul declarat al mitropolitului Visarion, căuta a se răzbuna, atunci retragerea poate fi socotită şi ca un act de apărare a demnităţii sale ca mitropolit, ca sfetnic al Tronului. De bună seamă, Visarion, demisionând ar fi avut putinţa să publice care-i adevărul şi ar fi cerut atunci să se facă controlul gestiunii, din care se dovedea dedesubtul lucrăturii liberale. Dar, când demisia era deja scrisă, mitropolitul o avea în haina sa şi se pregătea s-a expedieze, iată imanenta Dreptate dumnezeiască îl trimite la el, la Cernăuţi, pe prietenul său Constantin Tomescu într-o vizită frăţească ce schimbă total situaţia mitropolitului Visarion, care rămâne pe scaun încă aproape 3 ani, şi cere să se publice o lucrare oficială documentară despre cum a fost administrată averea Fondului atât sub predecesorii săi, Vladimir şi Nectarie, cât şi sub Visarion în cei 4 ani, 1935-1939.
Această lucrare, purtând titlul „Despre averile bisericeşti din Bucovina” a apărut la Cernăuţi, în 1939, cuprinzând 108 pagini, plus hărţi, planşe şi diagrame. În această lucrare se demonstrează că până-n 1936 s-au făcut numeroase „jafuri”, în 1935 ajungându-se ca totalul pierderilor să fie de 171 milioane, din care numai la pensii era un deficit de 15 milioane. Mitropolitul Visarion a conceput însă un nou Regulament pentru organizarea Fondului bisericesc, creând un comitet de direcţie, s-a triat întregul corp de funcţionari de la Eparhie şi de la Fond. Chiar în anul 1936-1937 bugetul s-a sporit cu frumoasa sumă de 30.112.500 lei, s-au trecut zeci de milioane la prevederi extraordinare, s-au vândut două căzărmi inutile, cu 38 milioane, s-a clădit un impozant palat cultural în Cernăuţi, s-au refăcut băile Vatra-Dornei, s-au reziliat mai multe contracte vechi oneroase, ce au adus un profit de 12 milioane, s-au vândut acţiuni ale Căilor Ferate de 21.600.000, s-au înfiinţat cantine româneşti pentru forestieri, funcţionarii au primit ca ajutor de Crăciun, chiar în primul an, 1.493.554 lei, s-a cumpărat imobilul Dori Popovicica să nu lase pe un asemenea român în mrejile creditorilor străini, s-a construit fabrica de lăzi de la Falcău, s-a sprijinit înfiinţarea Băncii de Nord din Cernăuţi, o cooperativă în Suceava, s-au ajutat ţăranii cu lemn gratuit în anii 1936-1939 în valoare de 25.966.891 lei, s-au înfiinţat 6 cantine şi 4 mori ţărăneşti. Fondul a achitat impozite de Stat în sumă anuală de 40 de milioane, la CEC s-au depus 33.400.000 lei. Stocurile de materiale lemnoase şi de minereuri s-au mărit, la fel şi inventarul. Fondul de rezistenţă ajunsese la 165.700.000 lei. Acestea sunt doar câteva date din mai sus amintitul volum care demonstrează corectitudinea şi priceperea Vlădicăi Visarion în administrarea Fondului, care însă s-a aflat pe nedrept acuzat că a jefuit Fondul de 20 milioane. Dar prin cartea aceasta, publicată în 1939 în Cernăuţi, li s-a întors palma asupra jefuitorilor.
Pe 27 decembrie 1937, Constantin Tomescu pleacă cu trenul la Cernăuţi, ca să petreacă o zi – două lângă bunul său prieten, mitropolitul Visarion, aşa cum îl vizita în asemenea sărbători şi la Argeş, ca şi la Bălţi. Pentru întâia dată însă îl vede pe Visarion extrem de abătut şi nervos. La început nu vrea să-i spună care-i pricina, însă după multe insistenţe, îi arată un text dactilografiat prin care Vlădica Visarion se adresează regelui Carol II, cerându-i aprobarea de retragere din scaunul de mitropolit pe motivul că-i şi bătrân, e şi bolnav. Prietenul său însă îi arată că acolo el scrie neadevăruri, căci nu-i bătrân la 58 de ani, şi nici bolnav şi îl apostrofează pentru faptul că lasă să se strecoare în Istorie falsificări printr-un asemenea act oficial, apoi rupe exemplarul. Mitropolitul se supără iniţial, dar, îndată ce se linişteşte, îi povesteşte despre hotărârea Consiliului de Miniştri şi îi explică faptul că nu are altă ieşire.
Dar această grea situaţie se rezolvă prin lucrarea lui Dumnezeu, căci Constantin Tomescu este ales Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga şi obţine din această poziţie desfiinţarea Jurnalului Consiliului de Miniştri care fusese cauza demisiei Vlădicăi.
Vlădica Visarion a continuat să fie mitropolit încă aproape 3 ani, dar simţind că oculta liberală nu-l slăbeşte, şi ca să se odihnească, dar şi să-şi caute vindecarea ochiului său drept, s-a retras din scaun şi în loc a fost ales urmaşul său la Bălţi, episcopul Tit Simedrea. Visarion şi-a aranjat drepturile la pensie şi a închiriat o garsonieră în Bucureşti.
Pe preotul Ion Vască, Vlădica Visarion l-a primit în Cernăuţi cu multă bunăvoinţă când a venit de la Cluj; l-a numit predicator al catedralei şi i-a dat apartament de locuit în frumoasa Casă preoţească de lângă reşedinţa mitropolitană. Îl chema des la dejun şi arăta o aleasă cinstire şi familiei lui. Încă i-a făgăduit că-l va chema şi la o catedră de Teologie de la Facultate. Când s-a înteţit conflictul cu Vlădica Visarion, Vască era preşedintele Asociaţiei preoţilor bucovineni, şi atunci la îndemnul profesorului Nistor, a convocat o şedinţă specială a preoţilor cernăuţeni şi din vecinătate, în care l-a bârfit pe binefăcătorul său, şi, în numele Asociaţiei a trimis două telegrame: către regele Carol II şi către primul ministru Tătărăscu cum că preoţimea bucovineană nu-l mai poate suporta pe mitropolitul Visarion şi cere îndepărtarea lui.
În 1942, Sfântul Sinod şi mareşalul Antonescu l-au delegat pe Vlădica Visarion să ia conducerea Bisericii Ortodoxe din Transnistria. Visarion şi-a ales ca reşedinţă fostul palat mitropolitan din Odesa.
Vlădica Visarion s-a retras din Transnistria la timp, când oştile ruseşti se apropiau de Odesa şi şi-a continuat traiul în Bucureşti. Dar nici aici n-a avut parte să rămână mai mult. Sfântul Sinod şi Mareşalul l-au delegat să plece, cu un avion special, în Dalmaţia Iugoslaviei, ca să participe la hirotonia şi instalarea unui ales episcop sârb. Era pe la 18-19 august 1944. A fost acolo de şi-a îndeplinit misiunea. Cum însă era aproape de Viena, a cerut să treacă cu avionul şi la Viena, ca să-l mai consulte medicul specialist, care i-a vindecat pupila îngheţată a ochiului său drept. Pilotul acceptat. Acolo, în Viena fiind, l-a prins ziua de 23 August 1944, adică armistiţiul încheiat de România cu Uniunea Sovietică şi intrarea oştilor ruseşti prin România, de unde, împreună cu Armata română, vor continua războiul împotriva Germaniei. În această nouă situaţie, Vlădica s-a hotărât să nu se întoarcă îndată în Patria sa.
Motivul era următorul: Pe când Visarion era episcop la Bălţi, cam prin 1932-33, cutremurându-se de crimele dictatorului Stalin, a alcătuit o filipică extraordinar de dură, dar şi îndreptăţită, aşa cum putea el să compună, împotriva acestuia, şi i-a adus-o Pofesorului Constantin Tomescu la Chişinău, ca s-o publice în revista “Luminătorul”. Acesta a dat-o la cules, dar, înainte de a se tipări revista, tot materialul cules pe şpalţuri trebuia prezentat de Tipografia eparhială la Prefectură, ca de la oricare tipografie, întrucât se decretase în toată Ţara cenzura preventivă a oricărui manuscris. Comisia nu s-a putut hotărî a da “bun de imprimat” deoarece era o problemă prea grea în articolul lui Visarion, şi-l trimite la Ministerul de Interne pentru a decide. In acea filipică, VIădica îi amintea lui Stalin că şi el a fost seminarist în tinereţa lui, prin Caucaz, că a mâncat atâţia ani pâine bisericească şi se pregătea pentru preoţie, căci creştinismul l-a învăţat a fi bun şi milos, pe când el a devenit şi hoţ al banilor Statului, un răzvrătit, iar acum, în fruntea marelui Stat rusesc, e un dictator, un criminal, care a ucis milioane de oameni nevinovaţi prin foame şi deportări. Nu cugetă el că va fi tras la răspundere, dacă nu aici, pe pământ, sigur în lumea lui Dumnezeu cea cerească? Toţi cei care au citit-o au fost zguduiţi. Ministerul a respins publicarea ei, nu pentru motivul că ar fi tendenţioasă, ci pentru că asemenea relaţii cu capul unui Stat străin se pot face numai prin mijlocirea Ministerului de Externe român. O motivare poate legală, aşa cum cer relaţiile diplomatice, însă imposibil de realizat întrucât România, în acel an, nu avea nici o relaţie diplomatică cu Sovietele. Totuşi, Visarion ţinea să apară. Şi, prin Consulatul englez din Bucureşti, s-a ajuns ca filipica lui antistalinistă să apară la Londra într-o mare revistă englezească. Desigur, că însuşi Stalin îi va fi aflat conţinutul şi, cu drept cuvânt, Vlădica Visarion a cugetat, că România, având pace cu Sovietele şi armatele roşii vor trece prin Ţara noastră, Stalin va cere pedepsirea lui Visarion, iar prin revenirea sa acasă se expunea.
Şi astfel, se-nţelege cu pilotul şi acesta renunţă şi el a se întoarce în Patrie, şi pune avionul la dispoziţia autorităţilor austriece. Vlădica deci se autoexilează. La început, a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Acolo, se afla încă la 1 Ianuarie 1945. Profesorul Constantin Tomescu combate aşadar un zvon fantezist, cum că Vlădica s-ar fi ataşat legionarilor români, fugiţi din Ţară, sub conducerea lui Horia Sima, şi că aceşti criminali, alcătuind un guvern românesc fantomă la Berlin, l-ar fi avut şi pe Visarion în guvern ca ministru al Cultelor, care ar fi grăit şi la Radio german, chiar în ziua de 1 Ianuarie 1945, când el, după chiar mărturisirea lui, comunicată fratelui său, D-rul Constantin Puiu, care l-a vizitat la Paris, că în acea zi, de 1 Ianuarie 1945, de Anul Nou, era încă închis la Salsburg. Dar poznaşa cuvântare românească de la Radio german, rostită la 1 Ianuarie 1945, au ascultat-o în Ţară multe persoane, care au declarat că nu Visarion a grăit, ci altcineva, şi a ascultat-o însuşi arhiereul Eugeniu Laiu, fostul său intim colaborator, care-i cunoştea perfect vocea. E posibil să fi fost şi o mistificare a legionarilor, care, intenţionat i-au pus în circulaţie numele său, în acest sens.
În timp ce armatele sovietice străbăteau Ţara, alături de cele române, în urmărirea trupelor germane, s-a ridicat glas împotriva lui Visarion cel fugit. Sinodul Bisericii noastre l-a judecat şi l-a condamnat la caterisire, lăsându-1 ca un simplu monah. Şi după sentinţa gravă a Sfântului Sinod român, Visarion Puiu a fost deferit Justiţiei Statului, poate ca trădător sau altă vină mare, unde s-a pronunţat condamnarea lui capitală, “la moarte!”, în contumacie. Prin aceste două grave sentinţe, Patria românească, Patria lui iubită, pe care a servit-o şi el cu mare însufleţire şi cu toate puterile lui sufleteşti, l-a eliminat dintre fiii săi şi l-a împiedicat să mai cugete să se întoarcă aici şi să fie îngropat în pământul Patriei, alături de părinţii săi. VIădica Visarion avea în Bucureşti haine, veşminte proprii, cărţi şi alte lucruri, pe care, de bună samă, că nu le-a luat cu sine în Jugoslavia în August 1944, întrucât ştia că va reveni acasă. Sentinţa, condamnându-l şi la sechestrarea “averii” sale, s-au căutat acele modeste bunuri şi s-au ridicat de către Stat.
După afirmaţia categorică şi de crezut a unui ofiţer superior englez, Visarion a fost eliberat din lagărul austriac, şi a plecat la Paris, se zvoneşte că a fost şi la Papa Romei, şi s-a înapoiat la Paris, unde a închiriat o locuinţă mică în suburbia Viels-Maisons-Aisne, la nişte catolici. Se ridică întrebarea: Cu ce mijloace şi-a ţinut viaţa în cei 20 de ani de înstrăinare, ce au urmat? Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că se vorbea insistent că Papa, prin cardinalul şi colaboratorii săi din Paris, îi acorda ajutoare din timp în timp. Pe când era lângă el fratele său, D-rull Constantin Puiu, a şi venit în casă un cleric romano-catolic, care i-a înmânat o sumă de franci, probabil o sumă periodică.
VIădica Visarion şi-a scris şi el un Jurnal al vieţii sale, cu multe date istorice, pe care l-a depus, împreună cu oarecare cărţi şi manuscrise, la o asociaţie filo-română din oraşul Freiburg-Germania.
În anul 1964, prin luna iulie, s-a făcut ultima încercare a Guvernului român, de a-l aduce pe mitropolitul Visarion în Patria lui, să mai sărute o dată pământul strămoşesc şi să se îngroape în el, alături de părinţii săi. Astfel, fratele său, D-rul Constantin Puiu, din Galaţi, a fost îndemnat să plece el la Paris şi să-l convingă pe Vlădica Visarion ca să se întoarcă în Ţară cu încredinţarea că i se vor anula cele două grave sentinţe, că-şi va recăpăta titlul de mitropolit şi va avea şi o pensie suficientă. I s-a dat doctorului cuvenitul paşaport, el şi-a cumpărat biletul de drum şi a plecat cu avionul. Îi era şi lui dor să vină în Ţară şi, auzind acele veşti de la fratele său, s-a hotărât Vlădica să plece din Paris. Dar s-a îmbolnăvit, a răcit şi a dat într-o complicaţie, ca la cei bătrâni, şi insuficienţa cardiacă a pus punct vieţii sale. În ziua de 10 August 1964 s-a stins din viaţă mitropolitul Visarion Puiu, în suburbia parisiană Viels-Maisons-Aisne, în vârstă de 86 de ani. În odăiţa lui nu s-au găsit nici banii necesari pentru îngropare, ci locuitorii de pe acolo, vecinii au acoperit trebuinţele cu o colectă a lor. Trupul lui a fost îmbrăcat în veşmânt clerical, cu o cruce pe piept. L-au înmormântat într-un cimitir romano-catolic din apropiere, iar slujba a fost oficiată de doi preoţi ruşi ortodocşi. Aşa s-a stins un om de seamă, creştin şi bun român.
5. Activitatea pastorală şi socio-culturală a Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este prezentată în Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu
În perioada cât a fost Episcop al Hotinului, Vlădica Visarion a realizat acolo o lucrare epocală: după cerere, Episcopia a fost înzestrată, peste linia ferată, la Pământeni, o suburbie a oraşului, cu 17 ha de pământ, o suprafaţă îngrădită cu gard înalt de scândură, pe care a creat un splendid parc cu alei, boschete, pomi ornamentali, planul fiind făcut şi executat de inginerul agronom Mih. Costeţchi, bănci şi alei cu petriş fin, parc pus la dispoziţia cetăţenilor oraşului pentru plimbare şi recreaţie; a sădit o vie cu soiuri alese şi livadă cu cei mai productivi şi superiori pomi fructiferi; peste tot te îmbătau florile cu parfumul lor. Era cel mai frumos parc din Basarabia. Iar într-o latură a clădit o minunată şi chivernisită reşedinţă episcopală, cu etaj, mansardă şi subsol mai prelungit peste care urma să se mai ridice încă o aripă a reşedinţii, ce avea: 2 saloane spaţioase, birouri, dormitoare – pentru episcop şi oaspeţi, sufragerie, bibliotecă, sală de citire, camere de serviciu, magazie de alimente, bucătărie modernă, pivniţe; am întocmit listă de 1500 volume, ce au venit, fişier, opis la bibliotecă. Acesta era adevărat palat de reşedinţă, nu ca grajdul de la Argeş. Populaţia oraşului, intelectuali, au cumpărat şi ei loturi de la Primărie în jurul Palatului şi au zidit case frumoase, în armonie arhitecturală cu Episcopia, creându-se aici oraşul nou. Interesantă a fost însă schimbarea mentalităţii orăşenilor despre plantaţia de pomi şi copaci: oraşul Bălţi cunoştea numai salcâmul, pe marginea şoselelor, ori într-o grădină a oraşului, la gară, ca şi-n curţile oamenilor, la fel şi în satele vecine, existau numai salcâmi. Când Visarion a adus cu vagonul puieţi de pomi fructiferi, populaţia a început a spune că episcopul n-ar fi în toate minţile; însuşi primarul Vrabie al oraşului, a afirmat că „Vlădica acesta trebuie să fi sărit din minţi. Nu vede el că la noi nu creşte decât salcâmul ? Cheltuieşte bani în zadar!”. Mitropolitul Visarion nu s-a supărat şi nici nu i-a făcut vreo aluzie, ci, după cei 3 ani de creştere, el i-a trimis lui Vulpe primul coş mare încărcat cu fructe din livada episcopală; la fel au primit şi alţi fruntaşi. Acesta a fost începutul unei adevărate revoluţii. Lumea a smuls salcâmii din ogrăzi, la fel şi primăria, plantând în loc pomi fructiferi de la pepiniera Şcolii de Agricultură din Chişinău, unde era profesor Costeţchi. Mult timp această metamorfoză a făcut obiect de povestiri, dar şi laudă pentru Vlădica Visarion.
Alături de aceasta, Vlădica a dezvoltat o activitate frumoasă eparhială, de cult şi socială. S-au format consilierii, după îndemnul lui, să lucreze corect şi la timp. Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, se sileau să-şi poarte apostolatul cu demnitate. Împreună cu prietenul său Constantin Tomescu, a răsfoit multe cataloage de edituri, şi astfel s-au difuzat, pentru bibliotecile bisericilor, cărţi alese din literatura română în valoare de peste 3 milioane lei. A întemeiat revista „Episcopia Hotinului” cu îndrumări oficiale, pe care o imprima Profesorul Constantin Tomescu şi o corecta la tipografia eparhială din Chişinău, iar pentru articole de studiu şi beletristică preoţii basarabeni aveau revista „Luminătorul” din Chişinău. Preoţii au fost îndemnaţi să citească revistele teologice şi se organizau măcar o dată în an conferinţe culturale, astfel aranjate pe protopopii ca Vlădica să poată asista la cât mai multe, pe rând. Vlădica Visarion slujea şi la Bălţi, dar nu întârzia să slujească şi prin oraşe şi mai ales prin sate la hramuri, la sfinţiri de biserici, unde hirotonisea clerici şi gratifica pe cei mai merituoşi. Îi plăceau mult corurile din biserici, cu voci alese. Făcea inspecţii canonice la mănăstiri stăruind ca monahii să nu se lenevească, să slujească după tipic şi să aibă viaţă curată. A readus dânsul la viaţă câteva schituri părăginite şi chiar distruse, ca Rugi cu biserica lui Duca Vodă, Galiţa, ctitorită de un moldovan care avea acest nume, care-şi avea moşia la Moghilău, peste Nistru şi Şerbeşti zidit de boierul ieşean Toma Cosma.
În Bălţi exista numai biserica „Sf. Nicolae”, iar jos, lângă gară, la 2 km, încă o biserică mai modestă. Se pornise zidirea încă a unei biserici în oraş, cu hramul „Sfinţii Voievozi”, dar primul război mondial i-a stagnat lucrările, rămânându-i numai temelia de 2-3 metri de la pământ. Prin 1924, deci curând după instalarea Vlădicăi Visarion, comunitatea evreiască din Bălţi, informându-se că episcopul ar vrea să continuie clădirea bisericii începute, şi având comunitatea un loc proprietate alături de temelia acesteia, a obţinut aprobarea să construiască pe acel loc o sinagogă mare, şi a cerut autorităţilor superioare să demoleze temelia creştină şi materialul ei să fie dat comunităţii evreieşti pentru sinagogă. Dacă Ministerul Internelor ar fi aprobat o asemenea cerere, cu siguranţă că lumea creştină n-ar fi rămas cu braţele încrucişate. Vlădica a mers la Bucureşti, şi cu calm a limpezit situaţia şi Ministerul a dispus dărâmarea zidurilor sinagogei, şi astfel s-a continuat clădirea bisericii creştine; la sfinţirea ei a asistat potop de credincioşi, veniţi din toate satele apropiate.
Deşi erau de acum trei biserici în oraşul Bălţi, cele două în centru, iar cealaltă lângă gară, la periferie, totuşi faţă de populaţia creştină, ce se înmulţea, ele erau neîncăpătoare, şi Episcopia nu avea o biserică măreaţă, o catedrală, aşa cum se cuvenea. Vlădica Visarion a cerut oficial şi Primăria i-a donat un loc potrivit în oraş, iar arhitectul patriarhal Berecheti-a întocmit planul acestei noi catedrale, după indicaţiile Vlădicăi Visarion care văzuse atâtea biserici în călătoriile sale prin Răsăritul ortodox. Zidirea şi pictarea bisericii a fost încheiată în anul 1934. Pentru sfinţirea ei, Vlădica a invitat întreg Sfântul Sinod român, Guvernul Ţării, demnitari, pe regele Carol II, cât şi pe patriarhul ecumenic ortodox din Constantinopol, Veniaminos, aşa cum invitau voievozii noştri, în trecut, pe patriarhii orientali la sfinţirea de biserici. La solemnitate a participat şi o mare mulţime de creştini, iar în numele patriarhului a venit mitropolitul Australiei, Timoteus, care ştia şi româneşte din timpul când a slujit la biserica comunităţii greceşti din Bucureşti. Însuşi regele, îmbrăcat ca şi episcopii, în halat alb, a participat activ la actul bisericesc al sfinţirii.
Vlădica Visarion a cercetat şi a aflat unde lipsesc biserici, şi a luat măsuri ca din Fondul Religionar să se construiască cele necesare. La Cernăuţi era doar o biserică în centru, iar Vlădica a ridicat încă două biserici: „Sf. Nicolae”, o frumoasă construcţie, şi alta în suburbia „Horecea”. La fel, s-a interesat şi pentru provincie, unde s-au zidit prin sate noi biserici, s-au reparat multe alte, şi s-a terminat catedrala din Rădăuţi, acoperită cu plăci de aramă.
Staţiunea balneară „Vatra Dornei” era tot în proprietatea Bisericii Bucovinei. Acolo Vlădica Visarion a construit Cazinoul de azi, care a fost inaugurat în iarna anului 1936. Tot acolo a amenajat în subsolul Pavilionului I cabine şi căzi de aramă unde să se poată face băi carbogazoase nu numai vara, ci şi iarna. S-a curăţit minunatul parc al băilor, ca să se poată uşor circula până sus, la „masa lui Terente”. Cum nimeni nu ştia rostul acestei denumiri, iar unii vroiau să creadă că pe-acolo ar fi trecut haiducul Terente şi că astfel de la el vine acest nume, Vlădica a schimbat numele acestui înalt punct din parc în „Vârful cu dor”, aplicându-se apoi cuvenitele tăbliţe cu acest nume pe copacii de pe marginea aleilor.
S-a reorganizat şi exploatarea minereului de mangan. La fel, s-a dezvoltat şi exploatarea apelor minerale de la „Neagra Şarului” şi „Şarul Dornei”.
De asemenea a organizat achitarea la timp a salariilor slujitorilor bisericeşti, preoţi şi cantori, protopopi, funcţionari eparhiali ca şi personalului Facultăţii de Teologie. Când s-a produs o criză a lemnului pe piaţa mondială şi, din această pricină nu se puteau realiza prevederile bugetare, a contractat împrumuturi.
A înmulţit locurile pentru studenţi în Internatul teologic până la 140. A creat burse pentru şcolari şi studenţi străini ortodocşi, ce-au fost primiţi la Cernăuţi. Între aceia au fost şi [o] parte din actualii conducători ai Albaniei. A acordat burse teologilor români să studieze în străinătate.
Din fondurile disponibile a zidit cel mai frumos „palat cultural” din Ţară, cu etaj, săli de conferinţă, bibliotecă, maiestos, după planul arhitectului Creangă. Alocase o importantă sumă, din aceleaşi fonduri, aproximiativ 400.000 lei, pentru imprimarea unui savant studiu de Noul Testament al profesorului universitar vestit din Cernăuţi, preotul Vasile Gheorghiu; la fel, a subvenţionat imprimarea volumului întâi din „Istoria Bisericii Române” a profesorului de la aceeaşi Facultate de Teologie din Cernăuţi, preotul Simeon Reli, dar împrejurările timpului au oprit imprimarea şi a lucrării de „Noul Testament” şi a volumului II din „Istoria Bisericii Române”.
Visarion Puiu a susţinut apropierea între Bisericile creştine. A invitat la Cernăuţi prelaţi şi anglicani şi romano-catolici şi a colaborat împreună cu Profesorul Constantin Tomescu şi la o publicaţie în acest sens, intitulată „Spre unirea în Domnul” ce a apărut în 1934, având drept moto porunca Mântuitorului: Diia ena na einai = ca toţi una să fiţi. Şi încă mai mult, tot împreună cu prietenul său, a călătorit în Orient, prin Egipt, Irak, Palestina, Iran (Persia), Asia Mică, în alte părţi ale Turciei, în Grecia, vizitând patriarhi şi alte personalităţi bisericeşti creştine şi chiar de alte Religii, iar Apusul l-a colindat Vlădica singur.
În timpul păstoririi sale, Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei se administra cinstit şi s-a mărit progresiv. Vlădica a câştigat pentru Biserica românească dreptul de proprietate asupra unei biserici, fostă ortodoxă şi ctitorită de un domnitor român, dar trecută la romano-catolicism în Lemberg-Polonia.
Ca Mitropolit al Transnistriei, principala sa grijă a fost să restaureze câteva biserici din oraş, clădiri monumentale, dar transformate de sovieticii antireligioşi, vrăjmaşi ai creştinismului, în cinematografe, ori în magazii de materiale sau în săli de concerte şi teatru. Cu ajutorul Armatei române şi a primarului general al Odesei, Gherman Pântea, s-au redat cultului creştin mai multe clădiri, resfinţite şi împodobite din nou cu cele necesare. Era nevoie încă de preoţi, deoarece preoţii veniţi din Basarabia, ca şi din alte laturi româneşti, erau puţini şi acum cereau şi satele să aibă preoţi. De aceea, VIădica a lansat chemarea foştilor preoţi; a instituit o comisie care să-i cerceteze, să-i pună la probă de slujbă, iar pe alţii, cu cunoştinţe îndestulătoare, aprobaţi de comisie, VIădica îi hirotonisea şi pe toţi îi plasa pe la biserici. A făcut Vlădica şi vizite canonice în lungul şi-n latul Transnistriei, primit fiind cu mare bucurie pretutindeni. Pentru pregătirea candidaţilor la preoţie, a înfiinţat o şcoală bisericească, cu profesori dintre preoţii basarabeni, director a fost părintele Teodor Petrovici din Chişinău, unde luase şi licenţa în Teologie. Eparhiile din Ţară au trimis daruri în lumânări, veşminte şi obiecte de cult.
6. Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu
Mitropolitul Visarion Puiu avea inimă bună, el nu zavistuia pe nimeni, nu chinuia şi nici nu nedreptăţea, nu persecuta. Este drept că se arăta cam iute, nervos uneori, ca tot omul, dar îndată-şi revenea, spunând o glumă sau râdea. Credea în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, în Providenţă, iar de multe ori mi se jeluia că nu are îndestulătoare puternicii sufleteşti să-L urmeze tot mai bine pe Mântuitorul Hristos. Slujea cu emoţii, dar solemn; citea compoziţiile sale admirabile, dar grăia în predici şi cuvântări libere mai puţin colorat, nu aşa de reuşit ca în cele scrise. El a fost corect, cinstit cu banul şi cu bunul public sau al altuia. Dăruia cu mână largă, şi mulţumea cu nobleţe pe cine-l servea. Vlădica Visarion era un bărbat cinstit, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni; n-a îndrăznit să primească, nu să ceară, un bun ori un dar la sfinţiri de biserici sau la hirotonii.
Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, veneau la el, nu în audienţe reci, seci şi distante, ci la convorbiri prieteneşti şi îşi deschideau inimile. Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că l-a auzit pe Vlădica Visarion cum purta conversaţii cu preoţii din eparhie şi folosea faţă de unii mai apropiaţi diminutivele plăcute ale numelor. El nu se răţoia la nimeni şi nici nu trimitea lesne pe un cleric în judecata Consistoriului, ci mai întâi îl duhovnicea el.
O povestire pilduitoare care arată fineţea sufletească a Vlădicăi Visarion, dusă până la jertfă, este următoarea: “Într-una din zile vine magistratul Tarnavschi să-l viziteze pe Vlădica. Şi în convorbire magistratul îşi arată regretul că el, deşi bucovinean, n-a văzut încă unele mănăstiri, şi-l roagă pe Visarion să-i dea o recomandare în acest scop. VIădica avea o rară eleganţă şi multă atenţie mai ales faţă de intelectualii bucovineni. Îl pofteşte să vină într-o zi, că vor călătorii amândoi. în automobil şi pornesc. După un timp, magistratul roagă să se oprească maşina ca să fumeze. VIădica iarăşi amabil, îl invită să fumeze pe loc, în cupeu. Şi magistratul scoate o ţigară – două-trei şi tot fumează. VIădica, ca să nu-l jignească, deschide puţin portiera dreaptă, să mai iasă fumul. Dar curentul din mers, i-a atins pupila ochiului drept, i-a îngheţat-o chiar. Simţind dureri, s-a arătat doctorului Blat, oculistul din Bucureşti, şi cum tratamentul lui nu l-a vindecat, doctorul l-a trimis la un vestit specialist din Viena, unde a fost nevoit să meargă de mai multe ori, până ce s-a vindecat.”
VIădica Visarion a fost un călugăr cinstit şi închinat numai slujirii lui Hristos, n-a fost aplecat spre nici un partid politic din Ţară, nici n-a simpatizat cu vreunul. El a fost călugăr din tinereţe, a înţeles că nu-i nici bine, nici util să se înjuge la carul unui partid politic, ci să fie aşa cum se cade a fi un călugăr, cum a fost Iosif Naniescu, episcopul Gherasim Safirinu al Romanului, mitropolitul Ghenadie, care s-a contrariat vehement nu numai cu partidul liberal, ci şi cu regele Carol I în privinţa botezării prinţului Carol II în Religia Ortodoxă, sau şi cum a fost părintele meu duhovnicesc Nicodem patriarhul, călugăr cinstit, care nu numai că n-a simpatizat cu vreun partid politic din Ţară, ci a şi luptat împotriva amestecului liberalilor în administrarea Bisericii, luptă în care el a căzut, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi şi mai sus. S-ar putea cita şi alte nume de ierarhi călugări demni, care au avut canonica libertate de a cârmui eparhia lor, în acest al XX-lea secol.
Fie ca amintirea acestui “călugăr luptător”, cum l-a numit Nicolae Iorga, şi vrednic român, aşa cum este evocat în aceste pagini din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu, să rămână pururea vie în sufletele românilor de pretutindeni şi să devină pildă demnă de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii lui Hristos. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în a Sa eternă lumină!
Asist.drd. Nina Stănescu, Universitatea “Ovidius“ din Constanţa
Bibliografie:
- Teodor Candu, Biserica din Ţara Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, Teza de doctor în ştiinţe istorice, conducător ştiinţific: dr. prof. univ. Demir Dragnev, Chişinău, 2009;
- Ecaterina Deleu, Toma G. Bulat – promotor al spiritualităţii româneşti şi idealurilor naţionale în ţinutul dintre Prut şi Nistru în Flux. Ediţia de Vineri, nr. 200982/28 august 2009;
- Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a revăzută şi întregită, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002;
- Idem, Profesorul de Teologie Constantin N. Tomescu (1890-1983). La 25 de ani de la moarte, în Studii Teologice, nr. 1/2008;
- Preot Vasile Secrieru, Unele aspecte privind editarea revistei “Luminătorul” în Confluente bibliologice. Revista de biblioteconomie si stiintele informarii a Bibliotecii Stiintifice a Universitatii de Stat “Alecu Russo”, nr. 1-2/2008;
- Prof. Univ. Constantin N. Tomescu, Prietenul meu Visarion Puiu, Tipografia Rof, Suceava, 2005.
Popularity: 21% [?]
