Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu
Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)
Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău
Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri.
Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele dintre aceste cărţi. Acum consider că
merită să atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.
Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.
Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.
C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa
Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.
După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.
Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.
În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.
Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.
Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.
– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.
– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.
Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.
După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.
Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.
O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.
Chişinăul şi groparii lui: partizanii
Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.
Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.
Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.
Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.
După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.
Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.
Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.
Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.
Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“
C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.
Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.
De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?
Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.
Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.
Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.
Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.
Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.
Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.
Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!
Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.
1 octombrie 2011, Chişinău
Nina NEGRU
Popularity: 6% [?]
