Eroism de bordel

 

Autor: Maria Diana Popescu

Presa internă clocoteşte, paginile centrale titrează cu litere de-o şchioapă: zona euro se scindează. De parcă zona euro n-ar fi cuprins din start două tabere: stăpînii şi restul, adică ţările de sub scara U.E. Estul comunist, acceptat în uniune cu condiţia de a-şi distruge propria economie, de a se transforma în piaţă de desfacere pentru vest şi în consumator de credite, a fost lăsat la un nivel de existenţă (mai degrabă subzistenţă), care seamănă cu ceva între viaţă şi moarte. Nici vorbă de fraternitate între ţările membre. Stăpînii din vest au poruncit mereu sclavilor din est. Din cînd în cînd e bine să mai iau şi bisturiul în mînă. Altminteri cadavrele de pe năsălie se ridică şi trîntesc uşa noastră de perete! Ce şanse am să fiu auzită? Practic, puţine. De ce-aş fi auzită, dacă am refuzat să pozez goală pe coperta unei reviste cînd mi s-a propus? Necuratul m-a pus mereu să „fac ciocul mare”, şi mă întreb cît de mult am şifonat VIP-urile de pe agenda curentă, atîta timp cît ele nu sînt o valoare recunoscută, un nume în spiritualitatea noastră, legat de realizări de notorietate, de o faimă meritată. Ruşine mie! E ca şi cum un oarecare s-ar fi apucat să facă o completare picturilor lui Cezanne sau cărţilor lui Cervantes. Păi, e frumos? Distanţarea intelectualilor faţă de „sentimentul românesc al fiinţei”, blocarea celor buni şi promovarea parveniţilor mizerabili în funcţie de criterii non-valorice, nu mă mai uimeşte. Cum se spune în Ardeal: ăsta criter de gîndire sănătoasă!

Aliniem în categoria „adevăruri” ştirea oficială conform căreia, pe 30 octombrie 2011, s-a născut pămînteanul cu numărul 7 miliarde. Populaţia Terrei depăşeşte un prag istoric şi declanşează semnale de alarmă în rîndul statisticienilor. Soluţia? Stoparea creşterii accelerate, care se va face „fie natural, fie brutal”, a declarat Maurice Strong, secretarul general al Summitului Pământului. „Dacă lumea nu va înţelege că ritmul naşterilor este prea ridicat, consecinţele, chiar dacă nu imediate, vor presupune boli, foamete, războaie, care vor reduce numărul locuitorilor planetei”. Fals! Nu va mai bateţi capul degeaba, domnilor statisticieni! Pămîntul are suficiente resurse de hrană. Că ele sînt dirijate în hambarele puterilor mondiale, nu echitabil, conform necesarului, pe naţiuni, e altceva. Dumnezeu a poruncit: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pămîntul!”. „Procedeul străvechi de tulburare a apelor e în mare vogă, declanşarea panicii colective stîrneşte reacţii uimitoare în lumea aceasta îngrădită de mecanismele puterii şi de nenumăratele lor obstinaţii” (Daon Brasco). Însă, ziarele de scandal se cred influente şi, de fapt, nu stîrnesc nici măcar milă, ci doar repugnanţă cu eroismul de bordel, cu ştirile bombastice, cu serialul divorţurilor şi bătăilor din lumea bogătaşilor. Ar trebui sancţionate lipsa de simţ a ridicolului şi prostia exhibate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, care invocă originalitate postmodernă, deşi nu-s decît forme jignitoare de iritare, prin care îşi pierd timpul, încercînd să-l piardă şi pe-al publicului. Ar trebui să se întrebe care este poziţia lor în dezbaterile majore ale vremii? Deşi înţeleg mai puţin problemele reale ale prezentului, dau lecţii de viaţă cu aşa-zisele vedete, în timp ce simptomele care traduc un blocaj lăuntric al societăţii româneşti vorbesc despre o boală în sine, mult mai gravă, declanşată tot de mass-media şi de lipsa unui eroism social, împietrit de fapt, în haosul democraţiei.

Nu mai luaţi în seamă ziarele de scandal, ele nu ţin de o piaţă a ideilor, nici de spiritul vremurilor în care trăim. Nu luaţi în seamă „elitele” goale, vehiculate pe prima pagină, aceste nonvalori, care, ciudat, au priză la mase, în tiraje ruşinos de mari. Să acuzăm, să arătam cu degetul spre ziariştii care au transformat canale de informare în bordel, spre cei care se înfruptă nemeritat din dulceaţa gloriei! Priviţi cu atenţie cotarlele V.I.P., care pînă mai ieri trăiau în haită pe marginea drumului şi se repezeau să muşte roţile maşinilor, şi cu cît era mai luxoasă maşina, cu atît lătrau mai furios la roţi. Ce-ar face ele dacă, într-o zi n-ar mai trece nicio maşină pe drum? Ar fi haite de cîni şomeri. Vai!, dar, ce s-ar face publicul, dacă s-ar pomeni deodată fără nuditatea care le populează gustul?! N-ar mai şti ce întrebuinţare să dea vieţii, acestea fiindu-le măruntul sens al existenţei lor, dar şi lucru manual al posturii de ziarist. Tare mi-e teamă că acest public, în lipsă de altceva, va da fuga în librării şi va cumpăra toate cărţile scriitorilor pe care nu-i citeşte nimeni. Păi, dragi colegi, jurnalismul înseamnă operă de artă numai atunci cînd, scriind o frază, faci lumină în jur. La voi în pagină, pe întuneric, nu dai decît de funduri goale, de silicoane, de bîrfe, bătăi, sex, sînge, pornografie şi de jale mare. Tăcerea noastră e votul democratic-anonim pe care îl primeşte decăderea. Adevărul trist e că jurnaliştii nu-i scot pe intelectuali la rampă. Cică dacă ar ieşi nu fac bani, sînt plicticoşi şi i-ar fluiera lumea pentru că n-au nimic de oferit. Culisele sînt lumea lor. Acolo le stă bine, îşi pot da micile spectacole şi se pot aplauda între ei. Aceasta e democraţia, aceasta e libertatea! Vorba filosofului-teolog Petre Ţuţea: „în democraţie, prostul te bate pe umăr şi-ţi spune: ce faci frate?”. Libertatea de după gard, de după blocuri!

Popularity: 6% [?]

Sfidarea din inima ţării!

Autor: Dragoș Zaharie

În timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008, Antál Arpád, candidatul la funcţia de primar al municipiului Sfântu Gheorghe, clama, bineînţeles mânat de o precauţie firească în astfel de situaţii, dictată de un necesar capital politic: “Eu sunt autonomist şi le garantez românilor că, în autonomia ce se va face, ei nu vor păţi absolut nimic!” Câtă mărinimie! Ce darnic! De fapt, tot aşa afirmau şi “revoluţionarii” maghiari în zilele de 21-22 decembrie 1989, pe la Târgu Secuiesc, Zetea şi Dealu, unde au fost ucişi, cu bestialitate, români. “Cazul Agache” este cât se poate de concludent. Ia să vedem ce spune azi acelaşi Antál Arpád, ajuns, după alegeri, primar, cel care, nu demult, la un post central de televiziune, ne dădea lecţii de autonomie şi-l jignea pe marele poet Adrian Păunescu: “Cred că preşedintelui Băsescu nu-i va plăcea dacă românii din Secuime vor ajunge să împărtăşească soarta sârbilor din Kosovo!” Ameninţare cât se poate de clară! Câtă deosebire între “asigurările” date în campania electorală şi ameninţarea făcută din scaunul de primar! Fără rezerve! Fără frică de Dumnezeu! Fără pic de bun-simţ! Fără ruşine! Ei, iredentiştii, şovinii şi extremiştii maghiari, cei cărora “statul naţional unitar român” – iubit de ei ca sarea în ochi – le stă ca un arici în gât, ştiu că, orice ar zice, orice ar face, lor nu li se poate întâmpla nimic. Profită de nepăsarea, de lâncezeala condamnabilă a autorităţilor române, care dorm somn adânc! “Dar dacă s-ar întâmpla invers?” – se întreabă scriitorul şi ziaristul Ilie Şandru, într-un excelent editorial, apărut în “Informaţia Harghitei”. Adică, dacă românii i-ar ameninţa, aşa cum o face Antál Arpád, în cazul acestora, pe maghiarii din Ardeal? Ce mai proteste şi chiţcăituri pe la curţile europene! Ce mai jeluiri pe la cancelariile celor care mereu i-au sprijinit până acum şi încep să-i lase din braţe, de la Budapesta la Washington, de la Bruxelles la Tel-Aviv! Aşa cum au procedat de fiecare dată, atunci când doar li s-a năzărit ca ceva nu le-ar conveni! Aşadar, ce ar spune ei, dacă ar fi invers? Ei, care, urmându-l pe Markó Béla, cel care considera “Transilvania o problemă nesoluţionată de Trianon”, tulbură, premeditat, de la o vreme încoace, liniştea românilor ardeleni! Ei, care, dorind, ca şi acelaşi Markó Béla, statul naţional unitar român să dispară “itt es most”, înlocuindu-l cu găselniţa “regiunile tradiţionale”, reducând România la Muntenia şi Moldova, mereu sunt nemulţumiţi, mereu porniţi să ceară, la infinit, numai privilegii. Dar să ne întoarcem la acea afirmaţie a lui Antál Arpád, privind românii din Secuime, care “vor împărtăşi soarta sârbilor din Kosovo”! Mizerabilă ameninţare! Sfidare nepermisă! Atac împotriva românilor trăitori în patria lor! Mitocănie insultătoare! Repetăm: o spune tocmai un primar maghiar din România, cel din Sfântu Gheorghe, din inimă de ţară, fost deputat în Parlamentul de la Bucureşti, nu de la Budapesta, ins cunoscut pentru ideile lui autonomiste pe criterii etnice privind Ţinutul Secuiesc. Considerând declararea unilaterală a independenţei fostei provincii sarbe, de către etnicii kosovari, drept “model pentru secuimea din România”, el este cel care, însoţit de alţi “scăunaşi”, a făcut o vizită privată la Pristina. Să vadă, cu ochii lui, la faţa locului, ce este autonomia teritorială! El şi cei alături de el, Sogor Csaba şi Tökes Lászlo, au salutat şi au aplaudat ruperea statului sârb, sugerând aplicarea “modelului”, până la incitare la o răscoală armată a secuilor, pentru a obţine autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Bineînţeles, aşa după cum s-a spus, “după modelul albanez” care a dus la dezmembrarea teritorială a Serbiei. “Model” care, musai, trebuie, aşadar, urmat şi în Secuimea din inima României. Numai că, îndeobşte, socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg! Provincia secesionistă Kosovo, care şi-a declarat, unilateral, independenţa, în urma acţiunilor diversioniste ale UCK, se află la graniţa Serbiei cu Albania. Deci, altă mâncare de peşte! Altă Mărie, cu altă pălărie! Judeţele Harghita şi Covasna sunt în inima României! Nu la margine, precum Kosovo! Cei vreo “câteva sute de mii” – aşa îşi spun ei! – de “secui-maghiari” (de fapt, conform ultimului recensământ, vreo 150-250!) sunt înconjuraţi de români. Ia să poftească, numai, şi să-i muşte şarpele să facă un astfel de pas, după “model albanez”! Să încerce numai! Spuneam că sfidarea are feţele ei. Şi-a arătat una din ele, de curând, tocmai la monumentul de pe vârful Nyerges, comuna Cozmei, cu prilejul împlinirii celor 160 de ani de la bătălia care a avut loc acolo, în anul 1849, fiind ucişi, de trupele austriece şi ţariste, 200 de secui. Nu comemorarea în sine (“Despre morţi, numai de bine!” – aşa se spune), ci altceva a şocat. În primul rând, scena de operetă! Cei doi preşedinţi ai consiliilor judeţene Harghita şi Covasna, Borbely Csaba şi Tamás Sándor, îmbrăcaţi în costume secuieşti, primind onorul gărzii husarilor, au ajuns acolo călare. La întâlnirea nyergeseană a participat – nici nu se putea altfel! – şi doamna Lokodi Edita Emöke, preşedintele Consiliului Judeţean Mureş. Nu se ştie dacă a venit pe jos sau călare, în postura de amazoană mureşeană! Când călare, când pe jos, cea mereu prezentă la acţiuni antiromâneşti, totuşi a ajuns. După intonarea Imnului Ungariei, pentru că al României, pentru ei, nu există, sub fluturarea steagului unguresc, pentru că, se ştie, cel românesc (roşu, galben şi albastru) le dă frisoane şi coşmaruri în somnul lor separatist, primarul Bodo Dávid a dat glas “năzuinţelor de autonomie”. “Aici (Pasul Nyerges – n.n.), însă, tot mai mult se cânta Imnul Ungariei – a spus acesta, lăcrimând -, că Dumnezeu să nu lase să piară Ardealul!”. Uită dumnealui că, într-adevăr, Dumnezeu le vede pe toate! Şi atunci când Bodo Dávid minte, cu neruşinare, că ei “nu-s egali”, şi atunci când, făţarnicul, spune că “nu-s liberi”, “aici, în ultimul bastion al Ungariei Mari”. El, nierghesii scăunaşi şi Borbely Csaba, cel care jubilează că este “pentru prima oară când cele trei judeţe comemorează împreună pentru dorinţa de autonomie”, să nu uite că România este considerată, de toate forurile europene, “model” de rezolvare etnică a problemelor minorităţilor, că s-ar putea ca acelaşi Dumnezeu invocat să se răzgândească, luându-şi înapoi darurile! Doriţi un alt exemplu de clară sfidare? La 10 iunie 2009, la Topliţa Română, s-a constituit Asociaţia Culturală “Dr. Urmanczy Nandor Egyesület”. Personalitate juridică, cu toate actele în regulă: încheiere, statut, cu toate semnăturile – Judecatoriei, notarului public. Semnăturile unor români, bineînţeles! Români care, la derută, au autentificat un statut cu un text cu caracter iredentist şi cu clare prevederi anticonstituţionale! Ce se ascunde sub masca unor sintagme? Oare chiar nimeni să nu fi văzut aceste afirmaţii scrise, negru pe alb, de la articolul 5, litera “b”: “sprijinirea tradiţiilor de autoguvernare secuiască şi cultura istoriei poporului secui”? Ce mai cacealma le-au dat membrii fondatori românilor orbi, care nici măcar nu au avut curiozitatea să parcurgă, în integralitatea lui, textul statutului! Cei vreo 150-250 de secui, după recensământul anterior, vor o ţărişoara a lor, doar sunt “popor secui”, un stat în stat, “fără amestecul statului român”. Deci, autonomie totală! E bine să se ştie şi cine a fost Urmanczy Nandor. Deputat în Parlamentul Ungariei horthyste, vreme de 16 ani, în anul 1935 declara cu arhicunoscuta emfază nemeşească: “Nu vom mai cultiva slăbiciunile vechii Ungarii. Slovaci, panslavi, valahi vor trebui să dispară de pe pământul maghiar. Judeţele (n.a. aluzie la Tratatul de Pace de la Trianon – n.n.) vor trebui considerate ca pământ maghiar, chiar dacă sunt locuite de români. Ele vor rămâne, întotdeauna maghiare, conform legii naturii!” (Din cartea domnului Costel Cristian Lazăr: “Românii din judeţul Covasna în perioada interbelică”, Editura “Pur şi simplu”, Bucureşti 2007, pag.161). Pe piatra funerară a mormântului lui Urmanczy Nandor, din Cimitirul romano-catolic din Topliţa Română, poate fi citit următorul text: “Fondator şi conducător al mişcarii iredentiste împotriva Păcii de la Trianon”. Am recurs la aceste dovezi, tocmai pentru a atrage atenţia miopilor care au aprobat, fără a citi măcar, statutul unei asociaţii aşa-zise “culturale”. Cum au semnat ei, români fiind, un text anticonstituţional? Urmează o întrebare, gravă prin conţinutul şi sensul ei: cum respectă, cei care au aprobat şi autentificat statutul (procuror, judecător, notar public!), legea? Cu toate acestea în faţă, nu ne mai miră nimic. Nici afirmaţia, de la Miercurea Ciuc, a liderului UDMR, Markó Béla, prin care, pe un ton jignitor, distant-dispreţuitor, arogant-nemeşesc, ne anunţă procentele de 7%, 25% şi, respectiv, 80%, pe care ei, maghiarii, sunt proprietari în România, în Ardeal, în aşa-zisul Ţinut Secuiesc, nici faptul că, la Odorheiul Secuiesc, “scăunaşii” şi-au aprobat stema, drapel, imn, însemne distinctive secuieşti în inimă de Românie! Dacă autorităţile statului român dorm, totul este posibil. Încălcarea Constituţiei, sfidarea Codului Penal, insulta adusă românilor nu mai contează! Ne mai putem convinge, încă o dată, că, într-adevăr, “somnul raţiunii naşte monştri”!

 

Popularity: 9% [?]

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Autor: Lia LUNGU (New York)

DUMINICĂ, 1MAI 2011, S-A DESFĂŞURAT CEA DE-A XII-A EDIŢIE A ZILEI ROMÂNIEI PE BROADWAY

 

Occidentalismul românesc, se manifestă de peste două decenii, după ieşirea din marasmul comunist, sub diverse forme, în diverse spaţii geografice unde trăiesc românii. În „micile  Românii” risipite în lume, romanii dinafara graniţelor, reuşesc de cele mai multe ori prin eforturi colective să se prezinte lumii frumos şi  demn.

Unul dintre cele mă grăitoare exemple este „Ziua României pe Broadway”- New York. Ajuns la cea de a XII-a ediţie, festivalul se desfăşoară în fiecare an în primul weekend din mai.  Duminică, 1 Mai 2011, oraşul New York, în aria recunoscută sub numele – Districtul Finaciar, a găzduit pentru o zi România în prezentarea sa cultural-artistică. Binecunoscuta arteră Broadway, coloana vertebrală a marelui oraş, s-a închis pentru traficul obişnuit între strada Fulton şi Battery Park, pe o lungime de peste zece străzi şi a fost decorată cu drapelele celor două ţări, baloane în culorile tricolorului românesc, standuri şi o scenă postată în faţa somptuosului Muzeu Ameridian. Timpul a ţinut cu noi, o zi frumoasă de primăvară, ne-a adus împreună în număr mare. Românii au venind chiar şi din îndepărtatul Detroit, sau din Washington DC, Boston, Connecticut, precum şi din statul vecin New Jersey. Au venit şi oaspeţi de acasă, care au ţinut prin propriul efort să fie aproape de fraţii lor trăitori pe continentul  american.

Aşadar, din ţara au venit atât artişti cât şi oameni politici. Au fost prezenţi: Excelenţa Sa Simona Miculescu, ambasadorea României la ONU, Ministrul Mediului Laszlo Borbely, consulul general al României la New York, domnul Marian Pârjol, deputalul PDL Mircea Toader, deputatul în Camera Reprezentanţilor pentru românii de pretutindeni, Mircea Lubanovici.  Artişti îndrăgiţi din ţară sau alăturat artiştilor şi cântăreţilor români care trăiesc în New York. Este vorba despre duetul pop-opera, Romeo & Iulia Solero şi prezentatoarea Mihaela Şerban, creatoarea proiectelor „Gale pentru România”. Cei deja amintiţi, împreună  cu  interpreta de folclor Lia Lungu,  cântăreaţă  Natalia Sandu,  Duo Internaţionale – Mirela & Niki, cântăreaţă Ani Stânciu, clarinetistul Mihai Donca, solistul Tony Cortez, au făcut din Ziua României, un moment memorabil al acestei ediţii.

Spectacolul s-a desfăşurat pe parcursul a şapte ore, cuprinzând atât momente folclorice cât  şi muzica veche românească şi muzica clasică, în formă modernă de pop opera. Mihaela Şerban a fost liantul care a rotunjit spectacolul scenic, atât  prin apritia să decorativa, cât şi prin ineditul  prezentării. Show-ul a avut momente foarte înalte prin executarea impecabilă a repertoriului classic de către duetul  Romeo & Julia Soleno, aplaudaţi şi bisaţi îndelung, sau prin cântecele din deschiderea  spectacolului-intitulat „Cântece de Neam şi Ţară” unde, fiecare dintre  artiştii prezenţi, a interpretat un fragment muzical dedicat României:

• Lia Lungu – De la Dunăre la Sena,  Ce noroc să fim romani
• Mirela & Niki – Eminescu 
• Romeo & Iulia – De la Nistru pân’ la Prut
• Natalia Sandu – Noi suntem Români

 

În final, vocile reunite ale artiştilor prezenţi au interpretat faimosul cântec „Aşa-I Românul”. Recitalurile susţinute de fiecare dintre  interpreţi ne-au purtat prin toate zonele ţării, din Banat, Oltenia, Ardeal, Moldova, până în Dobrogea. Un moment inedit a fost cel al prezenţei  în public a cunoscutei interprete de folclor Florica Bradu, care a fost invitată în scenă de către subsemnata şi care a susţinut un recital surpriză, dar şi un  duet  Florica Bradu-Lia Lungu, cu o suită de hore în care au jucat mulţi dintre cei prezenţi. Ansamblul de copii şi tineret al Clubului „Banatul” din New York au adus la festival frumuseţea  jocului românesc, păstrat aici la mii de kilometrii de ţară prin respectul acordat folclorului de către  bănăţenii din America. Instructorul ansamblului este Ani Stânciu. Dintre oaspeţii din ţară a fost prezentă şi scriitoarea Rodica Lupu, invitata Festivalului American de Poezie (în limba engleză!) de la Los Angeles.

Cuvântul de salut al organizatorului, domnul  Ştefan  Minovici, a fost o scurtă  trecere în revistă a celor douăsprezece ediţii, şi o prezentarea a greutăţilor financiare pe care acest festival le comportă.  Ştefan Minovici împreună  cu prezentatoarea  acestei  ediţii,  Mihaela Şerban, au invitat în scena  oficialităţile prezente: Excelenţa sa, Ambasadorul României la ONU, doamna Simona Miculescu, domnul Consul General al României Marian Pârjol şi    viceprimarul New Yorkului, Elisabeth Daly. Aceştia au adresat salutul lor campatrioţilor noştri… şi prin noi României.

Preşedintele festivalului, domnul Ştefan Minovici şi soţia Cristina Minovici, organizează  acest eveniment, în memoria înaintaşilor lor, vestita familie – Mina Minovici şi din respect şi dragoste pentru neamul şi ţara în care s-au născut  – România. 

 

Lia LUNGU

New York

Mai 2011

Popularity: 10% [?]

Dezastrul militar de la Caransebeş din anul 1788

Prin librăriile americane

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

De-a lungul istoriei au fost numeroase confruntări militare în care victoria strălucitoare a unei armate însemna dezastru pentru cealaltă. Un dezastru militar mai puţin cunoscut, la care inamicul nu era de faţă, este cel de la Caransebeş, din anul 1788. El este descris în cartea “Great Military Disasters“, editor general Michael E. Haskew, editura Perragon, 2009, alături de alte 23, începând cu cel de la Cannae (216 î.H) unde Hanibal zdrobeşte o armată romană şi terminând cu cel de la Mogadiscio (1993) unde americanii obţin o victorie cu pierderi inacceptabile, 18 morţi şi 79 răniţi din 200 de militari. Mai amintim retragerea lui Napoleon din Moscova (1812), dezastrul trupelor aliate din peninsula Galipoli (1915), dezastrul flotei americane de la Pearl Harbour (1941).

În anul 1787 a izbucnit războiul dintre Imperiul Austriac şi Imperiul Otoman. A intervenit şi Rusia care avea un tratat de alianţă cu Austria. Operaţiunile au mers prost pentru beligeranţi, turcii având probleme cu aprovizionarea iar austriecii au fost afectaţi de câteva epidemii, astfel că anul 1787 s-a încheiat nedecis pentru cele două părţi.

Armata Imperiului Austriac era formată din soldaţi adunaţi din toate teritoriile sale, ceea ce crea probleme de comunicare între ofiţeri, majoritatea austrieci, şi trupă. În unele unităţi ofiţerii aveau interpreţi, care cunoşteau cât de cât limbile diferite vorbite de soldaţi. Erau şi anumite probleme politice. Ofiţerii superiori aveau puţine în comun cu trupa, iar bariera lingvistică făcea divizarea şi mai mare. Ofiţerii superiori nu erau interesaţi de starea trupei, ceea ce era o greşeală. De asemenea, deşi erau de aceeaşi parte, grupurile entice nu se agreau între ele, ba unele chiar se urau. Vechi dispute avute în timp a făcut ca unele grupuri etnice să nu fie prea dispuse să se ajute cu adevărat unele pe altele când era nevoie. Conducătorul lor n-a făcut nimic să rezolve această situaţie periculoasă. În plus, chiar dacă toţi aveau de făcut faţă aceluiaşi pericol, ofiţerii superiori erau mai mult preocupaţi de statutul lor în societate, decât să rezolve problemele acestei armate atât de pestriţe. Comandantul suprem al armatei austriece era Împăratul Iosif al-II-lea (1741 – 1790). În vara anului 1788 armata austriacă a reluat ostilităţile pornind în marş către cetatea Vidin cu intenţia de a o cuceri. Turcii pornesc şi ei în întâmpinarea austriecilor. În avangarda armatei austriece erau husarii, cavaleria uşoară imperială. Când armata austriacă a ajuns în 17 septembrie la râul Timiş, lângă Caransebeş, o parte a husarilor a fost trimisă peste pod, în Caransebeş, să vadă dacă turcii sunt acolo sau nu. Ei n-au găsit nici o urmă de turci, aceştia se aflau la două zile de marş depărtare, dar au dat peste o şatră de ţigani, care le-au oferit ţuică spre vânzare. Husarii au acceptat şi în scurt timp s-au îmbătat. În timp ce petreceau cu ţiganii i-au ajuns din urmă un grup de infanterişti. Între cavalerişti şi infanterişti erau rivalităţi. Infanteriştii voiau şi ei să bea ceva, dar cavaleriştii nu i-au lăsat. La insistenţele infanteriştilor, cavaleriştii beţi au tras cu puştile în ei, iar aceştia au răspuns la fel. Alte grupe de infanterişti s-au apropiat şi au început să tragă crezând că sunt atacaţi de turci. Zgomotul împuşcăturilor i-a alarmat şi pe ceilalţi infanterişti. Era deja întuneric. Un ofiţer austriac a încercat să facă ordine strigând de mai multe ori “Halt“ în germană, dar acest sunet semăna cu “Allah“, care le-a sugerat, celor din spate, că forţele din faţă sunt sub atacul turcilor. Au continuat să tragă, pe întuneric, unii în alţii, în cei care se retrăgeau vorbind în diverse limbi pe care nu-i înţelegeau. Văzând caii alergând pe câmp un ofiţer a ordonat artileriei să tragă, crezând că este vorba de un atac al cavaleriei. Individual, sau în mici grupuri, oamenii au încercat să se salveze, trăgând unii în alţii când se apropiau. În întuneric nu se distingea cine sunt ceilalţi, inamici sau de-ai lor. S-a instalat haosul. Chiar împăratul a fost împins jos de pe cal. Soldaţii au început să jefuiască satele vecine, dând foc la case. Abia dimineaţa s-a văzut dezastrul.

La Caransebeş a sosit o armata de 100.000 de oameni. Într-o noapte a pierdut 10.000 de oameni, morţi, răniţi sau dispăruţi. Au pierdut şi materialele de aprovizionare. Peste două zile au sosit turcii, dar austriecii cu moralul căzut s-au retras. Caransebeşul a fost capturat fără să se opună rezistenţă din partea armatei austriece.

Asemenea incidente se pot întâmpla în orice armată, dar lipsa de încredere între ofiţeri şi trupă, dintre unităţile de diferite naţionalităţi, plus indiscipline şi problemele de limbă, au făcut imposibilă restabilirea ordinei la timp. În armata austriacă se găseau înrolaţi şi români din Banat şi Ardeal, probabil ca infanterişti. O mare parte din husari erau unguri. Având în vedere că armata trecea printr-o regiune locuită de români, logic era ca infanteriştii din avangardă să fie dintre cunoscătorii locurilor. În memoria românilor era destul de proaspătă Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 şi cruzimea cu care a fost înăbuşită de grofii maghiari.

Un alt dezastru militar în care au fost implicaţi românii este cel suferit de trupele Axei  la Stalingrad, amintit şi el în lucrarea menţionată.

De obicei sunt marcate cu monumente sau alte semne locurile în care s-au obţinut victorii. Locurile în care au fost înfrângeri sau dezastre se încearcă să fie uitate, deşi se pot trage învăţăminte şi din asemenea evenimente. De exemplu la Caransebeş s-ar putea pune un semn, o troiţă de exemplu, având în vedere că oastea era creştină, cu o inscripţie care să arate cam aşa: În acest loc, în 17 septembrie 1788, armata imperială austriacă a pierdut 10.000 de oameni în lipsa inamicului, din cauza indisciplinei şi aroganţei  husarilor, a lipei de comunicare dintre ofiţeri şi trupă, a dezinteresului ofiţerilor superiori faţă de trupă şi a animozităţilor dintre etniile înrolate. Prezenţa Caransebeşului alături de locuri celebre cum ar fi Cannae, Pearl Harbour sau Stalingrad, cred că este onorabilă şi merită scoasă în evidenţă având în vedere şi faptul că lucrarea este scrisă într-o limbă de circulaţie internaţională.

(Delaware, oct. 2010, Ioan Ispas)

Popularity: 10% [?]

TOKES trebuie sa stie: Ungaria Mare nu a existat!

 

Autor: Prof.univ.dr. ION COJA

 

Da, istoric asa este! Este scornita de mintile infierbintate care confunda realitatea cu visurile desarte de marire! Ungaria asa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o gaselnita birocratica, a unui functionar oarecare, numit Buest, decizie luata in 1867, de azi pe maine, intr-un birou, in urma unor intrigi si aranjamente de culise. Ungaria asa zis Mare nu a fost o realitate istorica, implinita printr-un eveniment de anvergura.
Nici vorba sa se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani!
Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie. Unde este jertfa ungureasca la 1867?! Unde a fost jertfa ungureasca atunci cand, dupa un veac si jumatate de ocupatie turceasca totala, Budapesta este eliberata de armatele imperiale austriece? Sa le aducem aminte celor care calomniaza Romania cu atata pasiune, faptul rusinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit sa facem caz, ca in armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta si din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: cand turcii, care transformasera Ungaria in pasalic, au fost alungati de armatele unei puteri europene, crestine, in acea armata nu a fost niciun ungur care sa fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiara! Nici unul! La fel cum, in cele aproape doua secole de ocupatie turceasca, nu s-a inregistrat niciun moment de rezistenta, de opozitie ungureasca la ocupatia musulmana.
Nota bene: principatul medieval ungar, creatie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor romanesti, intre care includ si Transilvania. Nu intamplator regii Ungariei de origine maghiara ii numeri pe degete, intr-o jumatate de mileniu! Asta pana la Mohaci, in 1527, cand statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu si Transilvania, care continua sa existe! De ce nu dispare si principatul Transilvania odata cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entitati complet separate, care nu puteau fi gandite impreuna! Dimpotriva, in linii mari, Transilvania se afla in aceeasi situatie cu Moldova si Tara Romanesca, fiind toate trei partase in mod firesc la aceeasi istorie, la acelasi model de organizare politica.
Insistenta cu care ne ataca detractorii maghiari ne obliga la gestul cel mai firesc: comparatia intre cel calomniat si calomniator! Foarte usor si la indemana oricui este sa constate ca oportunismul si lipsa de demnitate este mult mai prezenta la liderii maghiari decat la cei care ne-au condus si reprezentat pe noi! S-o spunem pe sleau si pe intelesul omului de rand: momentele in care sa-ti fie rusine de tine ca esti maghiar sunt mult mai numeroase si mai jenante decat cele care i-ar indreptati cat de cat pe romani sa traiasca acest sentiment dureros… Nu mai intram acum in detalii, dar aceste detalii de urgenta trebuie adunate de istoricii specialisti si puse pe tapet, caci numai asa vom inchide gura celor care si-au facut o meserie din a calomnia tot ce este romanesc!
Tinem totusi sa punem o intrebare pentru bravii nostri detractori maghiari, mai activi ca de obicei in preajma zilei de 1 Decembrie: Cati sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, si cati sunt maghiarii care au marcat istoria pentru romani? Cati sunt romanii al caror nume a fost maghiarizat si se falesc azi cu ei toti maghiarii, si cati sunt maghiarii cu nume romanizat ?… Sa mi se ierte simplicitatea, aproape penibila, a demersului pe care il propun! Dar nu avem incotro si trebuie sa ne coborim la nivelul cerebral al celor care ne agreseaza, agasanti si insistenti cu orice ocazie! Sa vorbim asadar pe intelesul mintii lor, imputinata de ura si naluciri desarte!
Avem nevoie, zic, de aceste doua liste, riguros alcatuite, ca sa le facem publice si sa transam odata si pentru totdeauna disputa artificiala, nefireasca, la care suntem obligati sa participam, oricat de neserioasa ni se pare noua, romanilor. Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a romanilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandam sa verifice situatia din satul Buia, unde s-au nascut cei doi mari matematicieni Farkas si Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat ca tatal, Farkas din Buia, scris Bolyai, era roman, ca tot satul Buia era romanesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adica Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic romanesc, larg raspandit la romanii din Ardeal, din Maramures! Din pacate acel coleg se teme pentru persoana lui si pentru familie sa-si sustina ipoteza, adevarul!… Sa-l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci macar pe domnul Adevar sa iasa in lume teafar, intreg, nemasluit!
Acelasi exercitiu nu ar strica sa-l facem si cu ceilalti vecini, intrebandu-ne cati ucrainieni, rusi, bulgari, sarbi sau greci au scris pagini de istorie romaneasca, si cati romani i-au fericit pe vecinii nostri si ar binemerita nu numai un cuvint de recunostinta din partea acestora!… Dar ar merita ca in toate aceste tari, in Grecia, in Bulgaria, in Serbia, in Ucraina, in Ungaria, sa inceteze prigoana impotriva celor ce simt romaneste si se considera romani! Oare cat vom mai tolera persecutarea si marginalizarea romanilor fara a face auzit macar protestul nostru, al romanilor din Romania, care nu riscam nimic demascand nerusinarea guvernantilor vecini, a guvernantilor nostri, complet surzi la suferinta romanilor din tarile vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamandu-i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s-a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci. Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le-a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteti deplange la nesfarsit disparitia granitelor care apartineau altora, adica habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu va deranjeaza ridiculul situatiei?!
Pana la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea si administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia dupa Trianon, ungurii s-au trezit fara stapan, liberi sa se guverneze cum vor! Si stiti dumneavoastra, frati maghiari, care a fost prima initiativa a politicienilor dumneavoastra de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gand de auto-guvernare maghiara, suverana si independenta pentru prima oara dupa 400 de ani? Nu stiti, caci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimita si au si trimis la Bucuresti o delegatie, de trei conti maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand si lui Ionel Bratianu ca Ungaria sa se lipeasca la Romania, intr-un stat dualist, dupa modelul dualismului austro-ungar instituit in 1867!… Nici mai mult, nici mai putin!
Asadar instituirea unui dualism romano-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranta cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiti de exercitiul guvernarii, al libertatii, fruntasilor unguri le-a fost teama de riscurile si provocarile la care te supune suveranitatea. S-au simtit singuri si neajutorati, neasistati! Nu stiau incotro s-o apuce! Cam la fel cum au reactionat tiganii nostri cand au fost eliberati din asa zisa robie: s-au trezit si ei dintr-odata neasistati si s-au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l-au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa!…
Unde era dispretul politicienilor maghiari fata de tot ce este romanesc atunci cand au venit la Bucuresti cu caciula in mana cersindu-ne intovarasirea?! Unde era dorul de libertate si neatarnare care anima, se zice, intreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…
Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul roman. Nici in toata Europa nu gasesti multe popoare care s-au invrednicit de o asemena performanta politica! Semn de cumintenie si de intelepciune atat la nivelul domnilor, cat si la nivelul omului de rand de la talpa Tarii!… Nu intamplator romanii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost in stare sa elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…
…Da, oameni buni, asa s-au petrecut lucrurile dupa Trianon! A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niste veritabili domni, ca niste adevarati boieri, ca niste buni vecini, ca niste oameni adevarati, ne-am abtinut sa-l popularizam, sa-l mediatizam si sa-l comentam! Sa facem caz, ori, ferit-a Sfintul, sa facem haz! Caci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decat unul complet defavorabil ne-prietenilor nostri! Si poate ca asa ar trebui sa procedam si in continuare! Sa facem uitate asemenea momente de slabiciune ale Celuilalt!
Din pacate, abnegatia ungureasca sistematica, institutionalizata, de a lovi si calomnia tot ce este romanesc, ne obliga sa parasim indatinata noastra atitudine de a-i lasa pe neprieteni in plata Domnului. Bunatatea noastra si bunul nostru simt sunt considerate slabiciune, prostie chiar! E timpul ca aceasta impertinenta sa capete raspunsul cuvenit, iar cei fara rusine sa fie obrazniciti si pusi cu nasul la perete, sa nu si-l mai ridice asa de sus fara niciun temei! Daca nu se gasesc maghiarii de bun simt care sa-i traga de maneca pe conationalii lor mai zanateci – sau nu indraznesc!, sa ne ocupam noi, romanii, de aceasta trebusoara! Si s-o facem de data asta temeinic, cu sistema!
…Avem nevoie, asadar, de o strategie bine pusa la punct prin care sa contracaram eforturile sistematice ale celor care, cu fel si fel de minciuni, ne calomniaza si ne saboteaza cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul si nu mai putem intarzia cu punerea in functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL!
Si adevarul este de partea noastra in cele mai multe cazuri! Numai detractorii nostri au motive sa se teama de adevar! Ceea ce inseamna ca il avem de partea noastra si pe bunul Dumnezeu, care este, in fapt, alt nume al adevarului. Numai ca trebuie sa avem grija mare: Dumnezeu, oricat ne-ar iubi, nu ne baga si in traista!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, si a vegheat Sfintul Duh la opera care se finaliza in acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se implinea prin fapte de vitejie si de daruire apostolica a carturarilor nostri, si datorita jerfei romanesti din acei ani teribili ai Marelui Razboi. 1 Decembrie s-a implinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…
E 1 Decembrie! Tuturor romanilor asadar, pentru fiecare roman in parte si pentru intreg Neamul nostru cel romanesc, inima si fruntea sus! Avem de ce! La Multi Ani Frumosi!

 

Vizionati un cutremurator documentar:

http://roncea.ro/2010/10/28/un-documentar-cutremurator-a-fost-odata-in-transilvania-marturii-si-filmari-despre-atrocitatile-maghiare-la-ocuparea-ardealului-video/

Popularity: 10% [?]

La 1 Decembrie

 

Autor: Prof.univ.dr.Ion Coja (Bucuresti)     

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

       A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

         După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

         Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

         Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

         În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia  au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

       Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

      În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

        În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

      Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

      Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

         Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.        

          Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

         Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

         Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

         Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

          Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

        Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania  odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

        Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

         Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

      Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

        Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

        Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

          Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

        Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

        Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

        Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

        Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

        …Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon!  A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

        Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă și bunul nostru simț sunt considerate de aceștia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă! 

         …Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

         Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

       E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

 (Buriaș, 28 noiembrie 2010)

Popularity: 11% [?]

Interviu cu Giovanni “Ioni a lu’ Ceku” De Cecco, Enescu din Italia

Autor: Gabriel Teodor Gherasim (New-York)

Motto: “M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani.” (Ioni a lu Ceku’)

Exista romani de sange si romani de suflet. Giovanni De Cecco este un roman rupt din spiritul lui Enescu. Are talentul, compozitiile si dragostea

pentru poporul Romaniei care sa dovedeasca prin fapte cele de mai sus.

Un baiat, in a carui maini orice pian clasic devine suava doina, mistica

hora, sincopatul joc, mandra sarba si alte stiluri milenare de muzica sacra

si profana ale tezaurului folcloric romanesc. El mai vorbeste si scrie pe

de-asupra romaneste, cu familiaritatea cu care un imigrant tanar a invatat

limba unei tari adoptive.

Giovanni a absolvit in 1999 Filozofia cu nota maxima la Universitatea Ca’ Foscari din Venezia. In 2005 s-a laureat la Conservatorul Benedetto Marcello tot din Venezia, cu specialitatea pianul clasic. A facut studii etno-folclorice in Romania intre 2004-2010, cu mestesugari ai folclorului romanesc, precum Ioan Pop “Popicu”, in special in zonele Maramures si Transilvania. A incorporat gen Ciprian Porumbescu, George Enescu, Franz Liszt si Bela Bartok, melodii din folclorul daco-roman in orchestratii clasice si a (re)adus muzica romaneasca in scenele salilor de concert clasice. Fire contemporana, a integrat si elemente fine de jazz in aceste compozitii exceptionale si a dus melosul daco-roman in cluburile de jazz international.

Din palmaresul de muzica romaneasca atat de impresionant a lui “Ioni” amintim numai cateva spectacole: la Nagoya in Japonia, spectacol

reprezentand Romania cu ocazia expozitiei internationale Aichi Expo 2005, in fata Presedintelui Traian Basescu si a domnului Toyota; Palatul Cotroceni, interpretand compozitiile sale de sorginte romaneasca in fata fostului Presedinte Iliescu; spectacole cu compozitii romanesti in Italia (Venezia, Roma, Udine, Barletta, Bari, Treviso, Reggio-Emilia), Romania (Bucuresti, Cluj, Iasi), Turcia (Istambul), Austria (Viena), Cehia (Praga), Suedia (Stockholm), SUA (New-York), s.a. De la posturile nationale si private de televiziune si radio din Romania, Italia, Germania si Suedia, la presa scrisa din tot atatea tari (si nu numai), “Ioni a lui Ceku’” a

prezentat mai mult frumusetea Romaniei decat au facut-o unele institutii de

stat din Romania, care sunt platite ca sa o faca.

L-am rugat pe Giovanni “a lu’ Ceku’” sa imparta cu cititorii nostrii cate ceva despre cine este el si ce l-a atras la tezaurul cultural al muzicii

daco-romane.

*

Gabriel Teodor Gherasim: Draga Giovanni, pentru cine iti asculta compact discurile, ca sa nu mai vorbim de cei care te vad fie in direct pe scena, fie la You Tube, Facebook s.a., esti o revelatie venita din Romania. Si totusi esti italian sadea si traiesti la Venezia. Cum ai ajuns tu din Tara Dodgilor Veneziei, in Tara Maramuresului lui Dragos, si in Romania in general, si ce te-a atras si iti da pasiunea pentru muzica poporului roman?

Giovanni De Cecco: Intalnirea mea cu Romania a fost ceva foarte mistic. Cand eram un copil mic, desenam peisaje de munte cu casute mici si colorate; schitele astea erau foarte diferite de orasul in care m-am nascut (Udine). La varsta de 27 ani, am vrut sa merg in Romania pentru o vacanta. De multi ani imi spuneam: “vreau sa merg in Romania, doresc foarte mult.” Nu stiam tangibil ce ma atragea acolo, dar ceva din mine insista ca sa vad acea tara. Cand am ajuns in Bucovina, pentru mine a fost un fel de soc sentimental cat si o revelatie: am observat cu stupoare ca acele schite desenate de mic copil de mine, reflectau cu fidelitate arhitectura, peisajelele, muntii si satele locale.

Dupa 2-3 ani, cand am citit “Spatiul mioritic” de Lucian Blaga, am inteles despre ce era vorba; simteam ca aveam in sangele meu un fel de memorie jungiana [C.G.Jung] a unui trecut pe care altcineva l-a trait…

G.G.: Ce memorii ai din Romania lautarilor rurali si urbani cu care te-ai format la stilul popular romanesc? Poti sa ne relatezi cateva episoade favorite?

G.D.C.: Am foarte multe memorii, multe sunt diferite; am fost la ceterasi din Maramures, in Bucovina, in Ardeal, dar am avut norocul si sa-i cunosc si pe lautarii din Bucuresti si pe cei din sudul Romaniei.

Pentru mine, episodul cel mai favorit a fost cand l-am intalnit pe ceterasul Ionu lu’ Grigore zis “Paganini”, din Salistea de Sus, Maramures. Un om formidabil: omul asta cand iti canta se uita direct in ochii tai, are puterea hipnotizanta a ceterii cu care iti invaluie sufletul. Odata cand am fost la un “joc” din Maramures, am stat in picioare aproape 5 ore fara ca sa ma misc, ascultand muzica cantata de “Paganini”si de un alt ceteras, Mihai Covaci, zis “Diavolu’”.

Nu pot sa spun numai ca o “ascultam” acea muzica, cum asculti de exemplu o simfonie de Brahms, adica cu un creier muzical educat de scoli si in spirit occidental. Pot sa spun ca experienta era ca o comuniune, adica ca si cum muzica ar fii circulat “prin propriile vine”. Pot sa spun ca atunci n-am mai simtit nici o conditionare a societatii, ci ca muzica m-a preluat ca o invaluire de dragoste, pasiune, ritm, frumos si libertate, pe care n-am mai simtit-o in asemenea conditii inainte. A fost o experienta “lisergica” (fara drogul respectiv, desi un pahar de horinca buna bausem inainte). In acest sens am inteles mai bine ce mi s-a intamplat ulterior, dupa ce am citit eseurile marelui Mircea Eliade asupra folclorului, mai ales cele despre riturile Matragunei.

G.G.: Orice imigrant trece prin dificultatile inerente ale adaptarii si

aclimatizarii la tara adoptiva, fie lingvistic, cultural, social sau

personal. Cum te-au primit romanii cand ai imbratisat (fie si temporar)

lumea sedentara sau nomada a muzicienilor traditionali din Romania?

G.D.C.: Romanii sunt foarte primitori; pentru ei este o surpriza mare insa, ca un italian este indragostit de Romania si de muzica lautareasca. Eu arat ca un fel de “soi” deosebit. Ma duc in Romania si ei vor sa ma primeasca cu pizza, spaghetti, etc…, ca sa ma simt “ca acasa.” Dar cand eu le spun “dati-mi un viorist, acordeonist ‘tuica si oamenii buni’”, ei inteleg eventual ca acolo nu mai sunt Giovanni De Cecco, dar sunt Ioni a lu’ Ceku’.

Apropo, am fost botezat “Ioni a lu’ Ceku’” de Vasile Ionescu, seful tiganilor, cand am dat un recital la “Art Jazz Club” din Bucuresti, organizat de Partida Rromilor (Tigani, n.r.), pentru lautarii din Bucuresti. A fost o emotie foarte mare pentru mine, mai ales pentru ca am cantat in fata celor mai importanti lautarii din Bucuresti: Ionica Minune, Marian Mexicanu, George Udila si altii….

G.G.: Au mai fost cazuri de muzicieni din Vest, pregatiti clasic, precum Colea Serban, care au preluat si adaptat muzica romaneasca pentru compozitii si spectacole in fata publicului occidental. Ce a insemnat pentru tine transpunerea pentru pian a unor piese romanesti cantate traditional la vioara cu goarna, nai, tambal sau fluier? In ce masura a fost muzica romaneasca primita de publicul tau?

Poti sa ne redai niste episoade in acest sens?

G.D.C.: Pentru mine transpunerea pentru pian a muzicii lautaresti a fost grea la inceputul, in special cand am vrut sa cant muzica lautareasca la pian singur. Pianul nu este in general un instrument traditional de muzica lautareasca. Dar am ascultat atat de multa muzica traditionala romaneasca, am vazut ce fac acordeonistii, tambalistii si dupa niste ani am creat un stil foarte personal de a interpreta muzica aceasta la pian. Am invatat foarte mult de la Ferenc Liszt cum sa gandesc “orchestral” la pian solo. Pot sa spun ca muzica romaneasca este primita de publicurile diferite in masuri diferite…

Turcii si nemtii au fost cei mai pasionati; lautarie romaneasca (in special din sudul Romaniei), are o legatura foarte puternica cu muzica turceasca, in timp ce publicul neamtesc are urechi si o sensibilitate mare pentru fiecare muzica, sensibilitatea care provine din educatia si din sufletul lor.

G.G.: Cine sunt colaboratorii tai de interpretare a compozitiilor tale, ce i-a atras si cum s-au adaptat la muzica romaneasca?

G.D.C.: Am inceput sa cant muzica romaneasca cu naistul Nicolae Voiculet, in special la orga. El a fost o persoana foarte importanta pentru mine pentru ca am inceput cu el sa cant muzica aceasta. La sfarsit drumurile noastre s-au despartit, dar am o mare recunostinta pentru el.

Am colaborat foarte mult cu clarinetistul italian Francesco Socal, care este specializat in muzica klezmer. Klezmer-ul este 70% muzica romaneasca cantata de evreii din Basarabia, Bucovina si Maramures; atunci n-a fost prea greu pentru el sa cante ceva romaneste cu mine…

Dar colaboratorul cel mai important pentru mine a fost violonistul Leonardo Jeszensky. L-am cunoscut in Maramures, la ziua lui “Popicu”, un

cantaret-zongorist-ceteras foarte faimos (este liderul grupului “Iza”), un

prieten comun al nostru. Leonardo, este jumatate ungur si jumatate brazilian, si era foarte indragostit ca si mine de muzica romaneasca, in special din Ardeal. A fost o imbinare ideala de la prima vedere! Am vrut sa colaboram impreuna si am facut foarte multe concerte in Germania, Austria, Turcia, Suedia, Romania, Ungaria….Am inregistrat si un compact disc impreuna, pentru vioara (respectiv vioara cu goarna) si pian (“Traditional music from Romania”, De Cecco – Jeszensky Duo). Chiar daca amandoi stim si engleza, noi vorbim numai romana impreuna, eu cu accentul meu italian, el cu accentul portughez, -va dati seama de coloratura lingvistica care iese-.

G.G.: Multi muzicieni din etniile minoritatilor etnice ale Romaniei, precum armeni, evrei si tigani, au preluat repertoriul muzical romanesc si l-au propus comunitatilor lor din restul lumii cu mult succes (vezi lautarii

evrei ai secolului trecut din New-York, sau lautarii armeni din aceeasi

perioada din Los Angeles). Unde vezi imbinarile ideale ale muzicii romanesti in culturile minoritatilor, si cum au fost primite compozitiile tale atasate predominant melosului romanesc, la audientele evreiesti, tiganesti si din alte etnii, fie in Romania, sau in strainatate?

G.D.C.: Pentru mine chestia asta a fost foarte importanta. In Romania de la lautarii batrani din Maramures si Bucovina am invatat foarte multa muzica evreiasca care o cantau in trecut la nunti evreiesti. Deci tezaurul folcloric al stilului evreiesc a ramas acum in posesia unor lautari tigani din Romania. Pe de alta parte, o parte puternica a culturii romanesti si a acestor imigranti din SUA a ramas, sau a fost usor modificata, de catre lautarii evrei de klezmer nascuti in SUA.

Ce vreau sa fac este ca sa amintesc tuturor ca toate aceste etnii, romani, evrei, unguri, tigani, hutuli, au contribuit masiv la splendidul si bogatul tezaur muzical romanesc. Incerc sa le explic la oameni ca pe de-o parte le este usor ca sa conceapa ca jazzul, de exemplu, este creatie afro-americana. Dar tot acesti oameni ar trebui sa conceapa tot asa de usor ca muzica klezmer este 70% romaneasca. Trebuie sa amintesc la multi minoritari ca doinele, sarbele, horele, pe care ei le declara “evreiesti” sau “tiganesti”, sunt din mostenirea folclorului romanesc.

In acelasi timp, trebuie sa dezbat si cu unii romani idea ca, pe langa muzica “pura” romaneasca, trebuie de dat credit si altor minoritati care si-au adus aportul la bogatia folclorului din Romania.

Am dat un concert, la Iasi in ianuarie pentru comunitatea evreiasca. Evreii cei mai batrani au apreciat foarte mult ce am cantat, si au spus: “da, hora asta se canta la nunta la noi, la evrei”. Dar un spectator roman mi-a spus: “da, a fost foarte frumos, dar cand ai cantat klezmer? Ca eu n-am sesizat diferenta”.

Asta s-a intamplat pentru ca eu am cantat un repertoriu de muzica romana-evreiasca. Evreii au zis: “da, e evreiasca.” Romanii au zis: “da, e romaneasca.” Romanii asociau klezmerul cu repertoriu din SUA cantat in orchestrele conduse de dirijori ca Benny Goodman, si cu melodiile poloneze sau ucrainiene cantate in formatul “swing”, nu cu repertoriul evreilor basarabeni din SUA, ca cel a lui Belf’s Roumanian Orchestra, sau Abe Schwartz and His Orchestra. De asta spectatorii mei romani au zis, ca aud numai muzica romaneasca.

G.G.: In ciuda faptului ca ai sustinut spectacole in fata a doi presedinti ai Romaniei, imi spuneai intr-o discutie anterioara ca inca nu ai un publicist care sa-ti tipareasca si distribuie partiturile pe piata muzicienilor interesati. Cum te pot asista admiratorii muzicii romanesti si guvernul Romaniei ca sa expui splendidele tale compozitii de inspiratie romaneasca de acum inainte?

G.D.C.: Da, inca n-am un publicist, dar ce-i drept, inca nici nu l-am cautat pana acum. Stilul meu, pot sa spun ca s-a nascut si va muri cu mine. Eu sunt un improvizator, de fiecare data cant diferit, ca un lautar. Dar, in acelasi timp, structura compozitilor mele are o mare legatura cu traditia occidentala clasica, in special din timpul romantismului.

M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani. Este insa adevarat ca am unele compozitii (cele mai complexe) care ar putea beneficia de publicare si de propunerea lor in repertoriul muzicienilor occidentali, dar am si rezervatii ca astfel ar putea “stagna” pe hartie si si-ar putea pierde un pic din “viata” lor.

G.G.: Unde vezi muzica si cultura romaneasca in contextul muzicii si culturii universale ale secolului acesta, al satelitilor, telefoanelor

mobile si a predominantei Occidentale in avalansa de consum cultural modern?

G.D.C.: Traim intr-o perioada foarte grea pentru acei muzicieni care nu vor sa faca muzica comerciala. In Romania aud foarte multa lumea care spune: “Tiganii astia cu manelele lor au distrus gustul muzical romanesc”; dar ce au facut rromii cu muzica lor, romanii au facut tot la fel: acum se canta muzica cu clape electronice, cu efecte de sintetizator, si lumea se justifica spunandu-si: “asa-i modernitatea”. Daca asta este modernitatea, eu insa o refuz.

Traim intr-o perioada de deteriorare umana, ceea ce Hindusii chiama “Kali Yuga,” dar cred ca mai exista si un mic loc in aceasta lume a muzicii, artei, filozofiei, unde sa sa ofere lumina frumosului omenirii, inclusiv al acelui frumos milenar al culturii si muzicii romanesti.

G.G.: Ar mai fii ceva care ai vrea sa adaugi pentru cititorii nostril?

G.D.C.: Doresc ca sa cant pentru ei, imi place la nebunie sa cant!

G.G.: Cum poti fii contactat de cititorii nostrii, atat pentru spectacole cat si pentru comandarea de compact discuri?

G.D.C.: Mobilul meu este +39 347 1581706

Email-ul este: giovannidececco@giovannidececco.com

Web-site-ul meu este: www.myspace.com/giovannidececco .

M-a gasit si pe Facebook : http://www.facebook.com/dececco.giovanni

Am multi prieteni romani cu care comunic!

G.G.: Multumim pentru interviu si mult spor in interpretarea si compozitiilor tale inspirate din milenarul tezaur muzical al Daciei-Romania!

G.D.C.: Eu va multumesc din suflet. Sa traiasca poporul roman! Ioni va iubeste!

Popularity: 8% [?]

APEL CATRE TOTI PREOTII SI CREDINCIOSII ORTODOCSI ROMANI DE PE CONTINENTUL NORD AMERICAN LA UNIREA INTR-O MITROPOLIE ROMANO-AMERICANA

Autor: Pr.Remus Bleahu

Apelul este NUMAI pentru cei care au credinta sincera in Dumnzeu, sunt romani adevarati, simt romaneste, si doresc, din tot sufletul, BINELE  romanilor .
“Eu pentru acestia Ma rog… ca sa fie UNA precum suntem si NOI (Ioan 17: 10) Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce cred in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una dupa cum Tu, Parinte, Intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie UNA, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. ( Ioan 17: 20-22) … ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei, si Eu in ei. (Ioan 17: 26) Porunca noua Va dau voua sa va iubiti unii pe altii (Ioan 13: 34-35) De Ma iubiti paziti poruncile Mele.(Ioan 14: 15) De va uraste pe voi lumea pe Mine Ma uraste. (Ioan 15: 18) Dar indrazniti Eu am biruit lumea” (Ioan 16: 17). – zice Domnul Hristos in rugaciunea  din Gradina Ghetsimani catre Tatalui Ceresc si in acelasi timp este si porunca pentru noi romanii de aici din America si Canada si din intreaga lume.

Iubiti frati intru Domnul Hristos, de-o credinta, de un neam si de un sange;

A venit ziua cea mare a dezlantuirii din tirania ne-ortodocsa si ne-romaneasca de aici din America si Canada si momentul de-a ne conduce singuri destinele noastre ortodocse romanesti pe acest continent al Americii, odata pentru totdeauna!

Ne-am saturat de cei ce nu ne reprezinta, ne sug sangele si banii, ne-au facut si ne fac de rusine credinta si neamul nostru romanesc in aceasta parte a lumii si in restul lumii care ne cunoaste!

ISTORIC

Miscarea de unire intr-o unitate romana a inceput din timpul ruperii ei, de dupa plecarea primului episcop al romanilor POLICARP MORUSCA la sinodul Patriarhiei Romane de la Bucuresti, la sfarsitul anilor 1930. Atunci era o singura episcopie romaneasca, un singur episcop, “Un singur Domn, o credinta si un botez” care a fost rupta de interesele personale si politice ale celor de atunci Pr. Truta si acolitii lui, care au trimis o scrisoare falsa partriarhului ca oamenii si “congresul” din America nu-l mai vor ca episcop pe Prea Sfintitul Policarp. Fara sa cerceteze, Prea Fericitul a crezut cele scrise si false si la intalnirea cu Prea Sfintitul Policarp la Manastirea Neamt, dupa sosirea in tara, primul lucru il intreaba:”Ce-ai facut ma, de te-au dat afara cei din America” (Maturisire facuta verbal si personal in fata mea de catre  Prea Sfintitul Victorin Ursache, la o intalnire ce am avut-o cu dansul la Detroit prin anii 1982. (Pe atunci (1936) el (Victorin) era staretul Manastiri Neamt. Nota personala).
Stupefiat de cele auzite Prea Sfintitul Policarp inmarmureaza si nu stie ce sa raspunda, nu se astepta la “bomba” aruncata de oamenii “lui” de peste ocean. Mai tarziu se afla motivul lui Truta de-a controla episcopia cum vroia el si pentru suma de $ 250 de dolari pe luna sa o si administreze. Revolta preotilor care cunosteau situatia de atunci aduce la ruperea episcopiei in doua grupuri care mai tarziu se creaza situatia ce exista si azi. Tragic si strigator la cer !!!. (Desigur ca s-au adaugat si alti factori care au contribuit nefast la rupere, dar… istoria ii va aduce la suprafata la timpul potrivit si prin oamenii sai alesi, nu prin “cozi de topor”, care scriu carti tendentioase, ascuzand adevarul.

Durerea ruperii a ramas in sufletele celor care au simtit romaneste pana la moarte , iar dorita re-unirii au dus-o cu ei in mormant, nu fara speranta ca intr-o zi randuita de Dumnezeu, se va implini.

In anul 1983, luna lui Septembrie, prin 16 pana prin 22, cand eram preot la Woonsocket, Rhode Island, fostul preot, pe atunci pensionar, Pr. Ioan Popescu  trece la cele vesnice si Inaltul Valerian vine la inmormantare. Cu aceasta ocazie, cand a stat aproape o saptamana la Woonsocket, singur, fara diaconi sau insotitori -pentruca venise cu avionul – am avut ocazia unica de-a vorbi personal cu dansul zile intregi, timp in care nu am fost deranjati de nimeni si nici sub presiunea de-a nu fi deschisi. Ca si preot, si din Ardeal, cu respect fata de ierarhul care m-a primit in episcopia de la Vatra si in situatia in care eram, venit pentru tratament medical la Spitalul Mount Sinai de la New York si fara familie, m-am spovedit la dansul si mai tarziu mi-a marturisit anumite lucruri pe care noi cei veniti din tara nu le cunosteam. Insa cel mai mare lucru a fost ca i-am castigat increderea.

“Parinte Remus, mi-a zis, noi cei de aici nu putem avea incredere in ierarhii din tara, mai ales cei originari din afara Transilvaniei si a Banatului. Numai Inaltul Nicolae de la Banat a fost onest si a tinut o corespondenta sincera cu mine. Cand  ma intalneam prin Europa de west, cu ierarhii din Romania, la diferite conferinte sau ocazii, fugeau de mine ca de satana.  …Formarea Bisericii Ortodoxe Americane, OCA si aderarea la ea e numai temporara, pana se restabilesc relatiile cu patriarhia mama de la Bucuresti. O sa vezi aceasta intr-un interviu de-al meu de la ziarul “America“ si in intelegerea pe care am facut-o in scris cu ei. Vine timpul cand Bunul Dumnezeu ne va deschide usile si ne vom uni cu fratii nostri de acolo. Cucernicia ta, daca traiesti sa nu uiti si sa luptati pentru aceasta. Noi va suspectam pe toti cei veniti din tara ca agenti comunisti insa sunt printre preotii veniti din Ardeal  preoti care n-au fost trimisi  de ei; ca Pr. Viorel Sasu , m-atale si altii, o sa-i vedeti voi prin faptele lor”. Si intr-adevar sau vazut si se vad si azi. (nota mea). “Va va spune Dumenzeu cand sa incepeti aceasta miscare”. Am ramas apropiat de dansul cat a trait, iar la primul congres de la Vatra de dupa aceasta intrevedre parca si Parintele Hategan, Pr. Tocanita si Parintele Grabowski  vorbeau altfel cu mine, erau mai apropiati si mai primitori. Am ramas prieteni cu ei pana la moartea lor. Dumnezeu sa-i odihneasca!  La venirea  tatalui Inaltului din Romania, m-a chemat sa vorbesc personal cu dansul. Aveam cateva cunostinte comune din zona Campeni-ului.

Dupa “Revolutia din Romania” prin 1990 i-am spus aceste lucruri Prea Sfintitului Nathaniel propunandu-i sa incepem miscarea de unire a celor doua episcopii intr-o mitropolie romana in America si Canada.

Cu binecuvantarea lui am inceput actiunea si am format comitetul “ad-hoc” de “Initiativa Formarii Mitropoliei Romane din America si Canada” format din prezentul, Pr. Casian Fetea si Pr. Cornel Todeasa. La apelul nostru s-au inscris pe lista de formare 13 preoti, printre care 5 din cei 6 protopopi de atunci. N-au semnat Pr. Laurence Lazar, Pr. Remus Grama; Pr. Ian Pacurar si cei nascuti in America, care erau si sunt si azi putini. Majoritatea romanilor au semnat si au fost de acord. La un termen de doua saptamani i-am prezentat lista si i-am promis ca intr-o luna avem unirea.

La aceasta stire “ne-asteptata“, mi s-a spus la telefon sa ne oprim ca se va continua pe o cale oficiala intre ierarhii din ambele episcopii. Bucurosi de reusita am asteptat ca miscarea sa continue si sa incepem a vedea rezultatele. Partea pozitiva a fost ca s-a inceput dialogul dintre cele doua episcopii si s-a ajuns la ceea ce este si azi. Insa de la bun inceput niciunul dintre cei care au semnat pentru unire n-au fost alesi in comisia de dialog. Culmea si surpriza mare a noastra a celor din comisia ad-hoc a fost ca ne-am trezit cu o scrisoare prin care ne ameninta cu caterisirea daca mai continuam. A doua zi am fost la Vatra eu si – fie iertatul – Parintele Casian Fetea, iar Parintele Todeasa a lipsit pentru ca avusese o problema de urgenta.

Confruntat de noi si in fata consiliului episcopesc, PS Nathaniel a recunoscut ca toate au fost facute cu binecuvantarea lui, scrisoarea trimisa noua a fost o greseala, si-a cerut scuze si noi am plecat. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. Noi am continuat presiunile asupra lui de-a se continua dialogul si el a inceput subminarile si diferite insinuari  de-a ne da afara din parohii si a ne crea motive de caterisire. N-a reusit cu niciunul dintre noi desi ni s-au creat probleme mari dar continua si azi cu Pr. Todeasa. Eu m-am retras din episcopie si din OCA pentru a putea vorbi, dupa ce s-a ridicat orisice impediment de-a sluji, puse de el fara motiv, insa ridicate de Sinodul de la OCA carora le-am cerut sa-mi judece cazul. Nu mai aveam incredere in El.

Parintele Richard Grabowski imi spunea odata despre PS Nathaniel, “Nu te uita si nici nu te iarta si se razbuna, ai grija ! Pe noi cei ai lui Valerian ne-a marginit si daca ar putea ne-ar inmormanta pe toti! O sa vedeti voi pe cine ati ales!” Si asa a fost!.

CANONICITATE

Din momentul separarii Episcopiei Romane de la Vatra de Patriarhia Romana a devenit NECANONICA = NELEGALA din punct de vedere al legilor Bisericii Ortodoxe. Si astazi este la fel.

1.   NU EXISTA BISERICA ORTODOXA INDEPENDENTA IN TOATA LUMEA;
2. TOATE BISERICILE ORTODOXE TREBUIE SA APARTINA UNEI PATRIARHII, indiferent unde sunt pe glob;
3.   “TOMOSUL” (Hartia) DE AUTOCEFALIE al Bisericii Ortodoxe Americane (OCA) este NELEGAL si NU este RECUNOSCUT DE NIMENI. Nici chiar de Rusii de la Patriarhia Moscovei, care l-au dat, nu-l mai recunosc. Tomosul de Autocefalie se da NUMAI de catre Patriarhia Constantinopolului (Ecumenica) la bisericile autocefale din lume. A fost dat acest document la Romani, Rusi, Sarbi, Bulgari etc. etc.. Nici o mitropolie sau episcopie care nu se ridica la rangul de patriarhie nu poate primi statut de autocefalie. Statutul de autocefalie al OCA-ului a fost dat de Patriarhia Rusa de la Moscova care nu are dreptul sa-l dea, de aceea nu este recunoscut de nimeni.
4.  La ultima sedinta de la SCOBA din luna lui  26-28 Mai 2010, New York, NY, li s-a spus celor de la Vatra sa-si restabileasca relatiile cu Patriarhia Mama, Romana, care i-a infiintat si de care apartin, conform cu Art. 16 de la Primul Sinod Ecumenic, 325 DH. .
5.  Nici o patriarhie nu poate primi sub omoforul ei pe romanii de la Vatra.
6.  Canonic OCA-ul, fosta mitropolie rusa pana in 1971, cand si-a schimbat numele in OCA (Biserica Ortodoxa in America),  a fost si este canonic sub omoforul Patriarhiei Moscovei. Deci Episcopia de la Vatra este canonic sub Patriarhia Rusa de la Moscova, lucru ne normal .
7.  Din motive politice situatia Episcopiei de la Vatra si a OCA-ului au fost tolerate de patriarhiile lumii, insa nu o mai fac si toti trebuie sa revina la forma canonica normala. Ordin de la Patriarhia Ecumenica si de la celelalte patriarhii.

APEL CATRE CEI CARE SUNT ROMANI ADEVARATI!

Au trecut aproape 20 de ani de atunci si tot se mai scarpina in cap (Nathaniel si acolitii lui)  cum sa ne pacaleasca si sa-si bata joc de noi ca sa nu se faca unirea.
“DE CE LE E FRICA NU SCAPA“ spune proverbul romanesc, insa acum e momentul continuarii miscarii de unire. E momentul ADEVARULUI; e momentul ca sa ONORAM sacrificiul Parintelui Protopop de la New York CASIAN STEFAN FETEA, care a murit cu aceasta dorinta in suflet. E momentul sa ne ELIBERAM !!! Nu se mai poate trai sub tiranie greco-catholica; ne-romaneasca, ne-morala.

Nu se mai poate suporta ca cei ne-educati in Ortodoxie sa ne fie calauze; ca cei care nu simt romaneste si nici nu ne cunosc limba si cultura sa conduca si sa ne manance banii si sudoarea noastra.

CINE ESTE NATHANIEL POPP?

S-a nascut in Aurora, Illinois, la data de 12 Iunie 1940, dintr-o familie de romani greco-catholici maghiarizati. A se  lua seama la nume: In loc de numele original romanesc: GHEORGHE VASILE POPA a fost schimbat in: GEORGE WILLIAMS POPP. In Ardeal acest fel de oameni erau desconsiderati de romanii ortodocsi si socotiti filo-unguri, tradatori de credinta si de neam. De destia avem noi nevoie???
A studiat la Roma 4 ani, 1962-1966 si nu stie limba Italiana. Ce fel de studiu e acela? Si ce fel de teologie ortodoxa stie???
A trecut la biserica romana din america si s-a afiliat la Vatra in 15 Noiembrie 1969, adica acum 41 de ani si nu stie romaneste!!!???
Avem noi nevoie de asa ceva???
Vrea sa-l puna urmas al lui ca episcop pe Calinic Burger. Interesati-va cine e acesta si ce hram poarta. Ce legatura are cu noi romanii???
E DESTUL!

Cei interesati in aceasta miscare de formare a Mitropoliei Romanesti din America si Canada sub obladuirea Patriarhiei Romane raspundeti apelului nostru printr-o scrisoare trimisa la adresa de corespondenta. Biserica noastra romaneasca de pe acest continent are nevoie de ajutorul si actiunea fiecaruia dintre noi. Si fara obolul si contributia orisicaruia dintre noi nu ne putem asigura viitorul.

E STRIGATUL DE APEL LA CONSTIINTA OMULUI CE SIMTE , E ORTODOX, E SINCER SI-SI DORESTE UN VIITOR FERICIT, CONSTRUIT DE EL SI PENTRU EL CA SI PENTRU COPIII COPIILOR LUI.

Puteti trimite reactii la acest apel la adresa urmatoare de e-mail: prremus@gmail.com

Popularity: 38% [?]

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

Popularity: 27% [?]

Kelemen Hunor: un fascist în Guvernul României

 

Autor: Vasile Zarnescu

În urmă cu aproape opt ani, Kelemen Hunor, etalîndu-şi agresiunile antiromâneşti, afirmase: „Am spus cu mai multe ocazii – şi nu vom obosi să o repetăm – că, în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal“ (cf. *** «Deputatul UDMR Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, pe http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html).

            Plecând de la declaraţia sa integrală, accesibilă pe link-ul indicat, am elaborat şi difuzat presei, în calitatea mea de atunci, de director al Departamentului de presă al P.U.N.R., declaraţia publică de mai jos:

***

                        În atenţia tuturor instituţiilor abilitate ale Statului Român

P.U.N.R. AVERTIZEAZĂ!

Deputatul U.D.M.R. de Harghita, Kelemen Hunor, a dat, recent, un interviu postului Radio Kossuth, în care, exprimându-şi marea satisfacţie, a declarat, printre altele, că „în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari (…)“. 

Pe lângă impertinenţa nedezminţită cu care se exprimă liderii U.D.M.R. – care, în presa maghiară din România spun, mereu, că „ei trăiesc sub ocupaţia autorităţilor române“ –, expresia „a doua ocupare de ţară în Ardeal“, care trimite direct la Diktatul de la Viena, reflectă spiritul fascist, revanşard şi revizionist, de care este animat şi acest Kelemen Hunor, membru în Parlamentul României!!! Dar, pentru că este membru al coaliţiei P.S.D.-U.D.M.R., cu siguranţă, el nu va intra sub incidenţa O.U.G. nr. 31/2002, pentru că ea este aplicată doar contra românilor patrioţi.

Partidul Unităţii Naţiunii Române relevă că această „a doua ocupare a Ardealului“ de către unguri este consecinţa conciliatorismului guvernelor postdecembriste, care au impus politica criminală numită restitutio in integrum, cedând, constant, şantajului U.D.M.R. Bilanţul dezvăluit de către deputatul Kelemen Hunor este, totodată, expresia politicii de co-suveranitate, practicată, în această perioadă, deşi actualul premier, Adrian Năstase denunţase, vehement, în 1999, guvernul coaliţiei C.D.R.-P.D. pentru că „nu înţelegea politica de co-suveranitate spre care o împinge Budapesta“.

P.U.N.R. solicită Comisiilor de specialitate ale Parlamentului să verifice modul cum s-au făcut toate retrocedările, din proprietatea publică şi privată, deoarece a devenit de notorietate falsificarea actelor de proprietate – de la casele naţionalizate, la domeniul funciar.

De asemenea, solicită Curţii Constituţionale să verifice consistenţa juridică a prevederilor legilor privind retrocedările, deoarece prin aşa-numitul Status romano-catolic ardelean, pe care l-au invocat bisericile maghiare, Împăratul Imperiului Austro-ungar a pus doar în posesie şi nicidecum în proprietate, respectivele biserici. Ca atare, ca unul dintre statele succesoare ale respectivului Imperiu, România a fost cea care a devenit proprietara de jure şi de facto a acelor domenii şi nu bisericile „istorice“ maghiare. Pe cale de consecinţă juridică, instituţiile comunităţii maghiare nu au nici un drept asupra respectivelor domenii.

P.U.N.R. solicită preşedintelui României, d-l Ion Iliescu, şi d-lui prim-ministru Adrian Năstase, să îşi exprime public poziţia faţă de această afirmaţie antinaţională şi cu vădit spirit revizionist!

4 octombrie 2002,              Biroul de presă al P.U.N.R.

***

 

Aşa cum am spus, declaraţia P.U.N.R. fusese difuzată tuturor mass media, dar a apărut integral doar în revista România Mare (nr. 639, 11 oct. 2002, pag. 7). E-adevărat că a fost comentată de către senatorul Adrian Păunescu, în declaraţia sa politică din Parlament, din 7 octombrie 2002, publicată în Flacăra lui Adrian Păunescu [nr. 40(56), din 10 oct. 2002, pag. 17]. De asemenea, a fost semnalată în ziarul Independent (nr. 469, 5-6 oct. 2002, pag 6). La interpelarea făcută lui Kelemen Hunor de către Independent, care i-a pus în faţă acuza de fascism adusă de P.U.N.R., acest Hunor a pretins că „a fost o declaraţie politică“ şi s-a apărat cu imunitatea de parlamentar. Dar, mincinos cum este orice U.D.M.R.-ist, a „uitat“ să precizeze că respectiva declaraţie o făcuse la Radio Kossuth, la Budapesta, nu în Parlamentul României!

Cum se ştie, instituţiile statului, conduse politic de trădători, nu au luat nici o măsură şi, în consecinţă, din 1996 încoace, la adăpostul ticăloşiei asigurate de C.D.R. – care s-a sprijinit, pentru a accede şi a se menţine la guvernare, pe această cîrjă politică, numită U.D.M.R. –, maghiarii din România au escaladat continuu pretenţiile lor neorevizioniste.

            Ticăloşia politică – incriminată de preşedintele României, Traian Băsescu, prin sintagma sa, devenită notorie, „sistemul ticăloşit“ – s-a menţinut şi în mandatele următoare, prin P.S.D şi, apoi, prin Alianţa „D.A.“, iar acum este revigorată de la fel de trădătorul P.D.-L. Astfel că, prin intermediul acestuia, fascistul Kelemen Hunor a ajuns în fruntea unui minister strategic: al Culturii şi Cultelor. Între timp, criminala politică a retrocedărilor a devenit, prin „rechinii imobiliari“, a doua emblemă – alături de privatizare – a jefuirii Patrimoniului Naţional, iar de aceste retrocedări abuzive au profitat şi bisericile maghiare, zise, pretenţios, „istorice“.

            Acum, fasciştii maghiari se pregătesc să declare, la nefasta zi de 15 martie, limba moghioră ca fiind limba „oficială“ a aşa zisului ţinut secuiesc – deşi secui nu mai există şi, oricum, ei fuseseră români maghiarizaţi. Aplicînd permanenta politică a „paşilor mărunţi“, moghiorii se cred acum destul de forţoşi ca să accelereze acţiunile lor de realizare a secesionismului pe baze etnice, după ce au reuşit, deja, să creeze secesionismul economic şi administrativ!

            Este vremea, pînă nu va fi prea tîrziu, ca instituţiile de stat să revină la autoritatea lor firească şi să impună respectarea Constituţiei: să reprime energic şi definitiv orice manifestare secesionistă a fasciştilor revitalizaţi prin U.D.M.R., iar această organizaţie – pretins culturală, dar care acţionează, de la înfiinţare, ca partid politic! – să fie, totuşi, interzisă! Pentru că România este singura ţară în care funcţionează partide pe criterii etnice, cum este U.D.M.R. – care, de fapt, este urmaşa MADOSZ-ului, care, la rîndul lui, fusese constituit din toate organizaţiile fasciste ungureşti ce funcţionaseră în România pînă în 1945, după care au năpîrlit şi s-au convertit, toate, subit, la „comunism“.

            Dovada cea mai recentă a impertinenţei agresive a U.D.M.R. – în pregătirea intenţiei lor de a declara maghiara limbă „oficială“ – o constituie abuzul lui Marko Bela, care a trimis un act oficial în limba maghiară şi nu în limba română! Această agresiune contra Constituţiei României trebuie sancţionată penal, chiar dacă acest individ cu moacă de „Lenin în mizerie“ a fost reînscăunat vicepremier – tot ca urmare a sistemului ticăloşit, de care abuzează actuala Putere.

            Bocciii premierului Boc-Ardeleanu’ se vor complăcea în această porcărie pînă cînd vor fi alungaţi de populaţia răzvrătită?!

Popularity: 10% [?]