Rubrica realizata de Sorin Olariu

S-a născut şi a copilărit  într-o aşezare veche de pe malul stâng al  Dunării, în oraşul lui Panait Istrati, în care puteai să te identifici cu Nerantule şi Chire Chiraline, cu oameni, de altfel,  frumoşi şi primitori, pe o stradă unde se vindea bragă şi nuga, în acel loc  “cumplit de negustori” cum spunea Fanuş Neagu, în  oraşul Brăila.

Cunoscut sub numele de Ibrail, de pe vremea când  era raia otomană, spaţiu cosmopolit unde tinerii marinari străini acostau în portul vechi, un amestec de Orient şi Occident, un oraş viu, unde  femei cu pălării cu boruri largi şi mânuşi de dantelă se plimbau la amiază cu trăsura, un oraş cu un comerţ înfloritor şi bogat.

Această viaţă a dispărut însă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lăsând în urmă doar amintirile. Cât de mult mi-ar fi plăcut să mă nasc la Ibrail” declara poeta Angela Baciu într-un interviu.

          Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, poet, publicist, promotor/consilier cultural. A urmat studii de drept, comunicare şi este masterand în drept european. A publicat 14 cărţi de poezie, poezii pentru copii şi publicistică şi este prezentă în peste 30 de antologii şi dicţionare. Poezia sa este tradusă în limbile engleză, franceză, maghiară, slovacă, cehă, etc.

           Iniţiază şi coordonează periodic programe şi proiecte culturale pentru copii şi adolescenţi, evenimente caritabile, lecturi publice, turnee şi este colaborator permanent la diferite reviste scrise şi on line, dar şi la instituţii culturale din România şi din străinătate.

           În această săptămână  colaboratoarea noastră. poeta Angela Baciu împlineşte frumoasa vârstă de 40 de ani  (şi … 23 de ani de la debutul literar) .

           Redacţia îi urează cu această ocazie mult succes în tot ceea face şi La Mulţi Ani!

poem

Uite aşa se leagă toate visele noastre

Când adormim doi îngeri frumoşi păzitori

începe să plouă

Peste timp pământul însetat ţipă

Urlă de dor cuvintele se aşează pe tabla neagră

Şi priveşti cerul

De unde să-ţi mai începi viaţa

Până în centrul pământului aş fugi să fiu

Doar cu el un fel de carne mă strânge

Scriu să nu plâng de dorul său

pădurea se închide

Din ce în ce mai mult

Uite aşa se leagă toate visele noastre

                                                            ***

Dumnezeule, privesc  fotografia făcuta de el

Sus pe vârful muntelui

Sunt altă femeie

Tânară senină fără riduri

Unde e femeia de ieri?

Simt pe genunchi greutatea mâinilor sale

                                                            ***

Cineva vorbea singur

Parca îi murise sora – striga omul într-o staţie de

Autobuz

Era singur atât de singur

                                                            ***

De la el aştept mângâierea

Un balerin frumos în chip de duh al pădurii

Ochii săi mă ard mă ţintuiesc

Ştie că sunt acolo l-am aşteptat

Atâta vreme l-am aşteptat…

                                                            ***

Rasarit de soare la malul mării

Chipul său ud în valurile chemătoare

Pescarii sunt demult cu năvoadele în larg

Acolo înlăuntrul meu

Plâng de fericire…

“Printre-atâtea griji, necazuri, dacă n-ar mai fi şi glume

Şi poveşti pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?” (Cuvânt înainte)

Petre Dulfu s-a născut la 10 martie 1856 în Tohat – Maramureş, într-o familie de intelectuali. Mama, Gafia Bran, fiică şi soră de preot este cea care îi cultivă dragostea pentru poveşti şi basme. Tatăl său, Ghifor Dulf, era un militant activ pentru drepturile românilor aflaţi sub stăpânirea austro-ungară.

Urmează clasele primare şi cele şase clase ale învăţământului secundar, la  Baia Mare, în limba maghiară obligatorie pe atunci în toate instituţiile de învăţământ din Transilvania. Cu toate că studia într-o limbă străină, se dovedeşte a fi un elev excepţional, obţinând premiul I la fiecare sfârşit de an şcolar. Urmează cursurile liceale la Baia Mare, în foaia matricolă fiind consemnată în dreptul numelui său caracterizarea “excepţional cu laude şi sârguincios”. Începe să colaboreze la revista liceului pe care, în cele din urmă, aproape că o redactează singur. Debutul adevărat, are loc în paginile revistei  din Oradea, “Familia”, condusă de Iosif Vulcan. La acestă revistă, cu opt ani în urmă, debutase şi Mihai Eminescu. În această perioadă, publică  versuri patriotice şi o serie de poezii romanţioase, erotice nu numai în această revistă ci şi în altele: “Şezătoarea”, “Amicul familiei”, “Cărţile săteanului roman”.

În 1876 îşi începe studiile Universitare din Cluj şi devine studentul preferat al profesorului Grigore Silaşi care îl recomandă călduros, într-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri. Cunoscător al câtorva limbi străine, în timpul studenţiei, Petre Dulfu traduce pentru prima oară în limba română, capodoperele dramaturgiei greceşti antice, Ifigenia în Aulida şi Ifigenia în Taurida, de Euripide. Aceste traduceri, au fost ulterior perfecţionate, cunoscându-se mai multe ediţii.

În 1881, îşi susţine doctoratul la Cluj cu lucrarea “Alecsandri Vazul müködese a román terén” în traducere, “Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română”. Curajul de a realiza o teză despre un autor roman, în acei ani ai absolutismului austro-ungar, a făcut să fie cunoscută în rândurile cititorilor de limbă maghiară, nu numai personalitatea şi opera lui Vasile Alecsandri ci şi a contextului literar românesc. Petre Dulfu notează în teza sa: “Naţiunea română în momentul de faţă trăieşte perioada de înflorire a creaţiei poetice…Creaţia poetică română de până acum, atinge punctual culminant cu opera lui V. Alecsandri.  Cu aceasta, nu vreau să spun că prin Alecsandri creaţia poetică a naţiunii române şi-a atins apogeul. Ea se află departe de punctual culminant al înfloririi sale, dar Alecsandri a trasat déjà şi a pregătit bine drumul spre culmi şi tocmai pentru aceasta, opera lui care oglindeşte înaintarea spirituală şi starea de dezvoltare culturală a naţiunii române, merită atenţia nu numai a naţiunii române, ci a oricărei naţiuni.”

Este numit profesor de pedagogie la Şcoala Normală “Carol I” din Bucureşti apoi, preia conducerea Şcolii Normale din Turnu-Severin. Revine în Bucureşti la solicitarea profesorului şi pedagogului Barbu Constantinescu. În această perioadă îi cunoaşte pe Ioan Slavici, şi el professor la Şcoala Normală, pe Eminescu, Vlahuţă, Hasdeu şi alte mari personalităţi ale culturii româneşti. Publică o serie de articole necesare pentru evoluţia spiritului, în revistele de pedagogie ale vremii: “Educatorul”, “Lumina pentru toţi”, “Revista pedagogică”.

În 1886, se căsătoreşte cu Elena Mateescu cu care a avut patru copii. Viaţa alături de soţia sa, a fost benefică pentru scriitoar, acesta încurajându-l să se dedice scrisului.

În anul 1894 a debutat editorial cu “Isprăvile lui Păcală”. Premiată de Academia Română, lucrarea a cunoscut zeci de ediţii aducându-i o popularitate deosebită. Au urmat alte creaţii care, de asemenea, i-au adus recunoaştere unanimă: Snoave, Odinioară, Ion Săracul, Zâna flo­rilor, Cei doi feţi-logofeţi cu părul de aur (ultima poveste, scrisă la vârsta de 83 de ani), Gruia lui Novac şi Povestea lui Făt-Frumos. A redactat numeroase manuale şcolare din cele mai diverse do­menii: limba română, aritmetică, geografie. Cele mai cunoscute şi apre­ciate au fost Etica sau morală filosofică şi Noţiuni de estetică.

 Se stinge din viaţă în ultima zi a lunii octombrie a anului 1953, intrând în nemurire prin creaţiile sale literare de valoare incontestabilă.

Autor de basme, profesor, traducător şi doctor în filosofie, fost membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1911, Petre Dulfu rămâne la loc de cinste între dascălii promotori ai celor mai înalte idealuri naţionale.

Numele său, face onoare Bibliotecii Judeţene din Baia Mare – Maramureş, prilej pentru care, transmit omagii în numele culturii veşnice.

(Cuvânt înainte – Petre Dulfu)

Şi spre-a nu se pierde-n valma anilor ce vin şi zboară,

Pentru cei din urma noastră, scumpa de poveşti comoară,

Din acele ce-auzit-am  pe bătrâni de mult spunându-mi,

Prins-am cu urechea una, ca s-o spun şi eu la rându-mi.

E povestea lui Păcală, năzdrăvanul din născare,

Cela ce-n isprăvi isteţe pe pământ pereche n-are;

Cel ce-n cale-i nici de oameni, nici de draci nu se-nspăimâmtă,

Ci-a juca pe toţi mi-i face cum din fluier el le cântă.

Vreţi s-o auziţi întreagă? Adunaţi-vă deci roată,

Câţi grăiţi aceeaşi limbă, dragi români din lumea toată!
Ce ne-am face tot cu-amaruri, dacă n-ar mai fi pe lume

Şi câte-o poveste plină de-nveselitoare glume?

Gabriela Petcu

Autor: Cornel Cotutiu

        S-au întâmplat în ultimele săptămâni (de fapt, câte din 1990 încoace?) o seamă de evenimente politice, congrese de partid, crampe la nivel guvernamental și parlamenatar, toate spre disperarea populației sau afrodisierea ei (prin cârnați, bericici și un pachet de orez gratuit). După ce gură-cască a înghițit  ce i-a picat în plisc, acum cască ochii (nu pliscul) și , încă buimăcit, se întreabă ce i se întâmplă.

        Lumea constată că totul fierbe, dar în același fel ca până acum ( de 20 de ani): felurite feluri, toate la fel.

         Tăbăcit  de astfel de scenarii, unul mai penibil ca altul,  m-am trezit impresionat de două aspecte ieșite din comun, ieșite chiar din comunul bun simț: manelele (omologate de președintele țării) și îndrăzneala ude mereu-lui.

         Locatarul de la Cotroceni, după ce o dă, în public, cu expresia ”țigancă împuțită”, mai deunăzi consideră că această specie de cântec, maneaua, este majoritar preferată de poporul român (invocând chiar nume de cabotini care infestează folclorul românesc). Cu un comportament, o mentalitate, o simțire, o vorbire adesea de maidan (cum o are președintele țării) e firesc, e logic să declari că  populația pe care o păcălești de atâta vreme e manelistă, telenovistă.

        O declarație atât de iresponsabilă, ofensatoare la patrimoniul folcloric românesc a trezit până și mass-media occidentală, provocând mirare și râs. Dar la această aruncare cu mucii în fasole vine, degrabă, un majordom al curții de la Cotroceni – patibularul R.H.Patapievici, jenantul personaj care a fost desemnat de Cotroceni să conducă Institutul

 Cultural Român. A zis el, cu vocea lui de alogen: Da, limbajul de manele este mai corect decât acela de la unele posturi de televiziune românești. S-o recunoaștem: Ce zel pupincurist!

        Ei bine, de unde vine titlul textului acesta? Desigur, de la UDMR.

        Liderii acestei formațiuni ilegale au un comportament uluitor și exemplar pentru ceea ce înseamnă a fi obraznic, parșiv, oportunism și capabil de șantaj circumstanțial.

        Indiferent cum se va finaliza  povestea cu președintele Senatului României, rămâne ideea (prin declarația lui Marko Bela) că UDMR  ar fi râvnit la funcția de al doilea om din stat, în postura de președinte al Senatului. Ce obrăznicie!

        Ce înseamnă obraznic? Dicționarul spune: lipsit de respect, lipsit de rușine, neascultător, neastâmpărat, nerușinat. Acestea sunt, de fapt, atributele acestei organizații, de la înființare până în prezent (altfel, ar fi dispărut de mult!). Tot timpul s-a situat la lipitură,  la pânda unei fripturi. ”Ude mereu” știe că trăim, de 2o de ani, sub o umbrelă a democrației cârpite. Și profită. Așa cum o face dl. Băsescu, hrănindu-și enoriașii cu un cârnat și o bericică.

        Apropo de ”Ude mereu”: prietenii mei unguri sunt sigur că mi-au înțeles  corect demersul acesta. Noi, oamenii normali, români, unguri, sași, tigani suntem la fel de năpăstuiți, de săraci, de păcăliți. Îmbuibații nu au naționalitate.

                                                               Cornel COTUȚIU

Autor: Dr. Constantin Izvănariu

“De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere.”  (Luca 12:48) 

Decizia de a da afară din parohie şi din Episcopie pe Pr. Vasile Susan, fostul paroh al Bisericii Ortodoxe Române “Sf. Maria” din Chicago, a fost greşită. Arhiepiscopul Nathaniel a făcut o mare greşală.

De ce scriu şi de ce îmi exprim părerea? În măsura în care şi eu sunt Român Ortodox în aceasta ţară măreaţă, întemeiată pe principii solide de credinţă şi libertate, mă deranjează tulburările din mijlocul nostru. Sunt forţat să vorbesc pe faţă şi îmi voi suporta argumentele şi declaraţiile cu citate biblice pentru a afla adevărul. Intenţiile mele nu sunt de a ofensa pe nimeni, dar dacă cineva va fi ofensat de adevăr sau citate biblice, aceia ar trebui să se gândească serios şi să reflecteze cu nădejdea că lucruri bune vor rezulta din aceasta. Cele ce urmează reprezintă gândurile şi convingerile mele personale.

Adresându‑se credincioşilor, Biblia spune: “Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetaţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2:19). Biblia spune, de asemenea: “Ca să şti…cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3:15). Deci, ca oricare altul, bărbat, femeie sau copil, şi eu aparţin familiei lui Dumnezeu. Prin originea noastră culturală românească şi prin credinţa noastră, suntem unul şi acelaşi popor.

Cum încep problemele, cum cresc şi scapă de sub control?

Situaţiile create de către Arhiepiscopul Nathaniel sunt câteodată corecte, dar de multe ori sunt ambigue, constituite din jumătăţi de adevăr, erori, manipulare şi dorinţa de egocentrism. Este o combinaţie de mai multe lucruri. Felul cum Î.P.S. Sa tratează problemele ce ne interesează pe toţi este neclar, evaziv şi în multe cazuri se îndepărtează de adevăr. Iisus Hristos a zis: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:16). La Marcu 10:43 citim: “Cel ce vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.”

Problema pe care Arhiepiscopul Nathaniel o are cu Pr. Vasile Susan este un rezultat al acestei situaţii create de către însuşi Arhiepiscopul prin depărtarea de la cuvântul lui Dumnezeu. În slujba lui către Dumnezeu, Pr. Vasile Susan atrage atenţia asupra greşelilor comise de Arhiepiscop şi pentru acest motiv este dat afară. Nu suntem mai întâi şi peste toate slujitori ai lui Dumnezeu? Nu pun la îndoială nici cunoştintele biblice ale Arhiepiscopului şi nici autoritatea dânsului, ci acţiunile sale. A avea cunoştinte biblice este o măsură a maturităţii creştine; celelalte reprezintă caracter şi mod de manifestare. Viaţa creştină este mult mai mult decât crez şi convingere. Este o viaţă în adevăr, iubire şi nădejde. Înalt Prea Sfinţia Voastra, aţi rătăcit atât prin crearea acestei situaţii cât şi prin demiterea Pr. Susan.

Este un fapt real că majoritatea preoţilor din Episcopia condusă de Arhiepiscopul Nathaniel sunt născuţi în România. Prin aceasta, ei au luat de acolo prima răsuflare de aer, au învăţat să vorbească, să meargă, au spus prima rugăciune şi mai târziu au studiat teologia în vederea preoţiei. Prin aceasta, preoţii şi toţi ceilalţi sunt, într‑un mod de netăgăduit, legaţi de România. Parte din inima Pr. Susan este acolo, aşa cum este inima fiecăruia asemenea dânsului care găseşte cuvântul “român” scris pe biserica lor sau se simte legat de acea ţară. Suntem uniţi şi legaţi în spirit şi cultură de locul nostru de origine. Legătura noastră românească reprezintă o parte constitutivă a identităţii noastre ce a devenit cu timpul mai complexă îmbrăţişând această ţară. În scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de demitere a Pr. Susan o parte din motivul acestei demiteri este că “inima lui se află în altă parte.” Dacă urmăm acest fel de gândire atunci majoritatea preoţilor ar trebui daţi afară din Episcopie. Nu sunt de acord cu Î.P.S. Sa în această problemă. Este foarte clar că inima Pr. Susan este în Episcopie deoarece Pr. Susan a dorit să corecteze tocmai problemele ce există în Episcopie. Dacă inima lui era în altă parte, nu i‑ar fi păsat de nimic. Numai când cineva este îngrijorat atunci se implică.

Arhiepiscopul Nathaniel este conştient de faptul că majoritatea preoţilor şi credincioşilor doresc unitatea bisericească dar Î.P.S. Sa opreşte în mod consistent orice încercare de a discuta această problemă. Accentuarea gândirii sale de a menţine Biserica Româneasca dezbinată se vede şi din demiterea Pr. Vasile Susan pe motiv că inima lui “este în altă parte.” La Congresul Episcpiei din 2003 când s‑a încercat să se discute subiectul unitatii, Arhiepiscopul nu a acceptat spunând că acest subiect nu era pe ordinea de zi. Oare lipsa atenţiei asupra acestui subiect important nu creează tensiune, frustrare, resentimente şi motiv de îngrijorare între preoţi?

Desigur că da! Oare nu este Arhiepiscopul văzut ca laş prin faptul că evită să discute adevarata problemă şi menţine un sens fals de pace şi control asupra situaţiei? Desigur că da! Adevărul este că dacă Arhiepiscopul ar avea control ar fi rezolvat această problemă până acum. Sf. Apostol Pavel a avut soluţia: francheţea. “Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare” (Efes. 4:25). Când minţi pe altul, sfârşeşti a te minţi pe tine însuţi. Aşadar de ce nu se pune acest subiect la vot să se vadă în ce direcţie vor oamenii să meargă? De ce oare se controlează şi se manipulează viitorul oamenilor? Cine vă dă dreptul să faceţi aceasta? Sunt sigur că nu Dumnezeu.

În conformitate cu Sf. Scriptură Arhiepiscopul nu reuşeşte să îndeplinească cerinţele păstoriţilor săi şi să adreseze subiectul unităţii cu aceeaşi dedicaţie. “Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal. 6:10). Biblia, de asemenea, spune: “Că de se crede cineva că este ceva, în timp ce el nu este nimic, pe sine însuşi se amăgeşte” (Gal. 6:3). Deci ceea ce ar trebui să facă Arhiepiscopul, în conformitate cu Scriptura, este de a nu evita problema ci a o pune pe lista priorităţilor. Nu ar trebui să aducă scuze, să amâne sau să aştepte împrejurări mai bune. Ştim din Scriptură că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce înseamnă că putem cugeta, iubi, raţionaliza, diferenţia între bine şi rău şi avem o conştiinţă morală. Dumnezeu a dat omului şi libertatea de a păcătui. Cel mai uşor fel pentru noi de a păcătui este încercarea de a controla circumstanţele din jurul nostru precum şi viitorul nostru personal şi viitorul celorlalţi. În felul acesta ne atribuim, în mod conştient sau inconştient, calităţile lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit. Noi trebuie să fim slujitorii Lui credincioşi, ascultători, smeriţi şi devotaţi; trebuie să dovedim caracter puternic în acţiune şi să nu pretindem că suntem Dumnezeu. Unde se încadrează controlul şi manipularea de către Arhiepioscop a subiectului unităţii, al relaţiilor iubitoare şi al comuniunii în comunitatea Românească?

În exterior, Arhiepiscopul Nathaniel încurajează dialogul, relaţiile bune şi comuniunea cu Arhiepiscopia Ortodoxa Româna din America şi Canada. În ascuns, însă, descurajează sau pune oprelişte acestora. Preoţii din Episcopie trebuie să ceară permisiune specială Arhiepiscopului de a primi sau a sluji cu preoţii din Arhiepiscopie. Am crezut că acest lucru s‑a rezolvat încă de la începutul dialogului în urmă cu mai bine de zece ani. Prin această cerere specială de permisiune, Arhiepiscopul Nathaniel face ca relaţiile iubitoare şi comuniunea în comunitatea noastră Românească să fie condiţionate. Nu aflăm niciunde în Sf. Scriptură ca aceste relaţii să fie condiţionate. Exprimările iubirii, a grijii şi înţelegerii în cadrul relaţiilor umane ar trebui să fie libere, din inimă şi pline de sens. Sf. Pavel spune că o viaţă autentică este cea a iubirii: “Şi toate averile mele de le‑aş împărţi şi trupul meu de mi l‑aş da să‑l ardă, dar dacă n‑am iubire, nimic nu‑mi foloseşte” (1 Cor. 13:3). Biblia de asemenea zice: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Parafrazând a 7‑a Fericire, veţi fi fericiţi când veţi arăta oamneilor cum să coopereze, în loc de cum să fie în competiţie sau să se lupte. Atunci se va vedea cine eşti cu adevărat şi unde‑ţi este locul în familia lui Dumnezeu (Matei 5:9). Sf. Apostol Pavel scrie la Romani 12:18: “Dacă este cu putinţă, pe cât se ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” De asemenea, Sf. Pavel a scris: “De aceea, primiţi‑vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v‑a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Sf. Ioan scrie: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că‑i iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Sf. Scriptură accentuiază clar faptul că relaţiile, nu realizările sau acumulările de lucruri, sunt ceea ce contează mai mult. De aceea, Iisus “întinzându‑şi mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată‑i pe mama Mea şi pe fraţii Mei. Că tot cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi sora şi mamă” (Mat. 12:49‑50). Deci, fiind inclus în familia lui Dumnezeu este cea mai mare cinste şi cel mai mare privelegiu ce‑l poate avea cineva. Nu găsim niciunde în Scriptură control şi manipulare pentru că acestea sunt greşite. Aceste tactici sunt folosite de către Arhiepiscop pentru a ne menţine divizaţi în scopurile sale egoiste.

Atitudine contradictorie şi conflictuală asupra subiectului unităţii:

Când Arhiepiscopul Nathaniel a fost întrebat despre progresul spre unitate, răspunsul său a fost imprecis, ca întotdeauna ‑ că exista un dialog şi că relaţiile sunt calde şi progresează. Nu cunosc să se fi făcut vreun pas semnificativ spre unitate. Au fost aceste răspunsuri clare, adevărate, sincere, definite, sau au fost evazive, confuze, neclare şi imprecise? Nu sunt aceste acţiuni promotoare de sine însuşi şi neavând nici o substanţă? Ştie cineva pe ce poziţie ne aflăm? Există oare vreo îndoială cine este responsabil pentru situaţia aceasta confuză şi ambiguă?

În scrisoarea de demitere a Pr. Susan, Arhiepiscopul menţionează autoritatea de a transfera, muta sau demite preoţi din parohii. Dacă acesta este cazul şi intenţionează să o folosească fără o prealabilă consultaţie cu Consiliul Eparhial, nu se vede în nici un fel caracteristicile smerite ale unui slujitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, arată caracterul unui om egocentric, a unui dictator. Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu ar lua serios în considerare această problemă şi ar permite ca procedura normală să‑şi urmeze cursul. Un om smerit ar aduce această problemă în faţa Consiliului Episcopesc cu dovezile pe faţă şi ar căuta o soluţie. “Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Supuneţi‑vă deci lui Dumnezeu” (Iacov 4:6‑7). S‑a gândit oare Arhiepiscopul că s‑ar putea să fie greşit?  Biblia spune: “Prin urmare, cel căruia i se pare că stă‑n picioare să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10:12).

Nu cred că Arhiepiscopul a acordat destul timp şi destulă gândire înainte să ia hotărârea de a‑l demite pe Pr. Susan. Dânsul uită că a  vorbi pe faţă este un atribut al personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Î.P.S. Sa desconsideră pe cei ale căror opinii sunt diferite de ale dânsului în legătură cu subiecte importante. Î.P.S. Sa aşteaptă supunere totală şi oarbă de la credincioşii săi datorită poziţiei ce o are, chiar şi atunci când se depărtează de adevăr. Ar putea să fie acest lucru greşit? Biblia spune: “Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele” (Efes. 5:15‑16). “Drept aceea, cine ştie să facă binele şi nu‑l face, păcat îşi este sieşi” (Iacov 4:17). Biblia recomandă ca fiecare să‑şi facă o evaluare periodică pentru a evita calea greşită şi a se corecta la timp. “Ci fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras şi momit de ea. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul, odată săvârsit, odrăsleşte moarte. Nu vă înşelaţi, fraţii mei preaiubiţi” (Iacov 1:14‑16).

Autoevaluarea o găsim în Biblie: “Cercetaţi‑vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă, puneţi‑vă la‑ncercare” (2 Cor. 13:5). De asemenea, “Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându‑ne la Domnul!” (Plângeri 3:40)

Înalt Prea Sfinţia Voastră, trebuie să restabiliţi credibilitatea care este necesară în poziţia de conducere ce o aveţi. Iisus a zis: “De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere” (Luca 12:48). Trebuie să aveţi credibilitate pentru a vi se da încredere şi a fi urmat. Asemenea credibilitate şi încredere pot fi stabilite numai prin onestitate consistentă şi păstrarea adevărului cu orice preţ. Colaţionarea de circumstanţe pentru a vă promova imaginea nu este în slujba lui Dumnezeu aşa cum nu este nici fuga de adevăratele probleme ce trebuie rezolvate. O autoevaluare critică este necesară. Aceasta vă va permite să vedeţi că v‑aţi depărtat de adevăr. Creşterea spirituală se poate restabili numai prin recunoaşterea acestei depărtări. Astfel veţi putea înlocui minciunile cu adevărul. Bibilia spune: “Sfinţeşte‑i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Cu siguranţă ştiţi că mântuirea cere ispăşire. Biblia spune: “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31‑32).

Înalt Prea Sfinţia Voastră, cel mai uşor şi cel mai grabnic mod de a clarifica controversa ce implică pe Pr. Susan este de a reconsidera poziţia de demitere a Pr. Susan. Apoi, trebuie să oferiţi parohienilor de la Sf. Maria motivele pentru care aţi socotit necesar să luaţi o asemenea hotărâre. În rest, ar trebui să rectificaţi situaţia ambiguă ce aţi creat‑o şi cred că astfel problemele legate de Pr. Susan şi multe altele se vor soluţiona de la sine.

Trebuie să nu mai stăruiţi asupra problemei vechi de dezbinare în comunitatea noastră, problemă care nu mai există. Trebuie să înlăturaţi şi să uitaţi felul vechi de a acţiona. “Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii” (Efes. 4:22).

Ajustaţi, schimbaţi ţi transformaţi felul de gândire deoarece necesită reajustare după o autoexaminare, “să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efes. 4:23). Biblia ne spune că putem fi transformaţi numai din interior, dacă înlăturăm trecutul dureros şi trist. Numai atunci putem merge înainte, “şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4:24).

Salut pe preoţii din Episcopie care s‑au adresat Arhiepiscopului în legatură cu tratarea greşită a cazului Pr. Susan. Sunteţi probabil aceiaşi care vă exprimaţi opiniile şi despre alte probleme relevante.

Preoţilor care au fost puşi la tăcere prin intimidare şi au cedat fricii, vă spun acestea: veţi dovedi cât de îngrijoraţi sunteţi dacă veţi proclama adevărul. “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4:18). Este mult mai uşor a tăcea decât a provoca o confruntare, dar vă întreb: cum puteţi tăcea la demiterea Pr. Susan fără o cauză dreaptă şi o procedură normală? Oare acest ton dictatorial şi această modalitate de viclenie nu vă ameninţă siguranţa poziţiei voastre în viitor? Când alţii urmăresc o linie păcătoasă nu aveţi datoria de a o arăta pe faţă? Oare nu este teama de a vorbi pe faţă cauza nemulţumirii, tulburării şi gâlcevii? Nu vi se pare că lipsa unei griji de a participa la problemele Episcopiei va contribui la ivirea unor probleme şi mai mari? Acum toţi ar trebui să aveţi teama unui rezultat similar când nu sunteţi de acord cu Arhiepiscopul. Poate că a venit timpul soluţiei Sf. Pavel: francheţea. Fără minciuni, fără pretexte. Spuneţi adevărul semenilor voştri. Toţi suntem uniţi în Hristos şi când minţi pe alţii, te minţi pe tine însuşi. De aceea, vorbiţi şi suportaţi pe fratele vostru care a adus la iveală greşelile Arhiepiscopului în numele tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, când a spus adevărul. Eliberaţi‑vă de vina tăcerii. Puneţi în practică ce aţi învăţat.

Dacă prea cucerniciile voastre, preoţii Episcopiei, sunteţi un grup care doreşte să stea şi să crească împreună în viaţa duhovnicească, trebuie să vă suportaţi unul pe altul. Aceasta ţine de datoria pe care o aveţi. Sf. Pavel spune: “pentru ca împreuna cu voi să mă mângâi prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea” (Rom. 1:12). V‑aţi gândit oare că dacă toţi împreună veţi vorbi pe faţă atunci Arhiepiscopul nu va putea să vă dea pe toţi afară şi va găsi necesar să se corecteze?

L‑am cunoscut pe Pr. Vasile Susan de mulţi ani şi am o stimă deosebită pentru dânsul, fiind un om de caracter.

Spre deosebire de alţii, nu îi este teamă să spună adevărul. Am fost de  multe ori în biserica unde a slujit dânsul şi am văzut că era respectat de parohieni şi dedicat slujirii lui Dumnezeu şi a credincioşilor. Nu cunosc să fi fost vreo neînţelegere creată în parohie. Sunt sigur că atât Pr. Susan cât şi parohienii de la Sf. Maria au fost uimiti de scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de a‑l demite. Au fost uimiţi datorită faptului că nu se menţionează nici un motiv substanţial, nefiind vreo problemă de caracter şi nici nu se menţionează o procedură normală. Primul motiv menţionat este “gura” Pr. Susan, ceea ce este o caracteristică a personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Nu există un test de a măsura unde este inima cuiva. Arhiepiscopul Nathaniel este vag în ceea ce priveşte motivele demiterii Pr. Susan. Aceste motive ar trebui menţionate în mod precis şi în totalitatea lor. Este de necrezut cum Arhiepiscopul specifică puterea sa absolută şi intenţia de a se folosi de ea. Adevărul este că aceste fleacuri, aşa cum sunt exprimate în scrisoare, nu vor avea nici o putere în faţa oricarei instanţe judecătoreşti. Să nu uităm cât de abuzivă poate fi o dictatură. Acesta este motivul pentru care suntem aici în Statele Unite ale Americii: să scăpăm şi să evităm asemenea abuz de putere.

Ce am fi făcut fără Sf. Apostol Pavel care a avut ca şi caracteristică a personalităţii franchetea? Oare l‑a demis Hristos sau altcineva? Oare nu este clar că un astfel de om este determinat să facă o schimbare?

Probleme de caracter, dragi prieteni, trebuie să constituie motive pentru demitere, nu caracteristici ale personalităţii. Arhiepiscopul a uitat că Biblia încurajează pe oameni să vorbească. Biblia nu sugerează, nici nu roagă, ci porunceşte de a recunoaşte mărirea Lui, de a cinsti mărirea Lui, de a vesti mărirea Lui, de a medita asupra măririi Lui şi de a vieţui pentru mărirea Lui. Aceasta înseamnă o reîntărire a faptului că în slujba lui Dumnezeu toţi trebuie să folosim tot ceea ce este în puterea noastră şi în caracterul nostru de a urma cuvântului Său ‑ adevărul. “Înfăţişaţi‑vă lui Dumnezeu ca vii dintre morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii în slujba lui Dumnezeu” (Rom. 6:13).

Dr. Constantin Izvănariu

Valeriu CERCEL

8 MARTIE

De ziua ta femeie, de eşti mamă sau fică,

Ori metamorfozată în soacră mare, mică,

Doresc la fiecare un cer fără de nori,

Lângă acela care v-aduce astăzi flori,

Şi mulţi ani, fericire, căci fără voi n-am şti

Ce-i patima-n iubire, sau ce-i a pătimi,

Ce simte un bărbat, călcându-i neuronii

În fiecare zi, mai des ca pantalonii,

Cum flacăra-i dogoare, şi cât de exaltată

E inima ce-i sare, când soacra se arată,

Şi sângele-i cum fierbe umplându-se de ape

De-a voastră gură dulce când caută să scape;    

Că, cine-n lume oare, când nu face prezenţă,

Îl cată-n disperare la morgă sau urgenţă (?!)

Ca-n zori, fără de ghete, palton sau fără bască,

S-apară cu buchete de Panciu sau Fetească (!)

Şi cin’ l-ar mai păzi, de n-aţi fi voi de strajă,

Să cadă,-n noapte, zi, la altele în mreajă,

Sau cin’ l-ar îmbrăca, frumos, la patru ace,

Când el e programat doar ca să se dezbrace (?!)

Căci de-aia lui, săracul, scurtat şi de o coastă,

I-a dat Domnul, cu sacul, noroc de o nevastă,

Făcută să apară, în prag, de soare plină,

Chiar şi când plouă-afară, în ziua de chenzină,

Iar seara, la culcare, ca-n clipa cea dintâi,

Să-l scoată, iubitoare, un ceas de sub călcâi,

Şi-n gingaşe cuvinte, în toi când e amorul,

Să dea, i-aduce-aminte, în zori cu-aspiratorul.

Prin piaţă-apoi o tură, că lista-i pe hârtie,

Şi-n drum, pe scurtătură, şi pe la florărie….

Da’ nu cumva să uite, să ia nişte Cotnar’,

Ca astăzi, cu băieţii, să-nchine un pahar,

Fi’nd ziua când femeia, cât viaţa e de grea,    

I-aduce lui aminte, că are-o zi şi ea,  

Căci altfel, el confuz, nici eu nu-ş’ ce să spui,  

Ar crede, cum se vede, că toate-s ale lui !  

DE ZIUA TA

Când te-a adus pe lume

Femeie,-ntâia oară,

A aşezat Pământul

Şi Soarele pe cer,

Vestind parcă anume

Întâia primăvară,

Din clopoţei şi-n trilul

De aripi şi mister;

Cu aur pe cosiţe

S-aduci zorii în casă

Şi bolţilor de stele

Doi ochi, ţi-a dat, de vis,

În sâni ţi-a pus bobiţe

Cu iz de tămâioasă

Şi cămp de viorele

Pe ii din paradis;

Din razele de Lună,

Prin ram de tei în floare,

Ţi-a împletit cuvinte

În vers ca niciodat’

Şi din a Lui fântână,

Căldare cu căldare,

În jurul tău, fierbinte

Iubire-a presărat,

Ca din sămânţa-ţi vie,

Căci asta I-a fost vrerea,

Cum naşte pâine norul

Din spic de el udat,

Ţi-a dat spre bucurie

La fel, să porţi durerea

Izvorului din pântec

De viaţă nesecat;

Tu Evă, Mărioară,

Sau orişicare eşti,

O stea-n Calea Lactee

Sau floare pe răzor,

Ca-n prima primăvară

În veci să ne trăieşti,

Fecioară, tu femeie,

Tu mama tuturor!

VALENTINE’S DAY

În fiecare an sǎrbǎtorim

De sfântul Valentin, cu pompǎ mare,

Iubirea şi pe cei care-i iubim,

Cu daruri, sǎrutǎri şi o urare,

Iar eu, cǎ-s iubǎreţ de mititel,

Fǎrǎ sǎ fac nicicum discriminare,

O listǎ am de ani în portofel

Cumva sǎ nu produc vreo eroare:

Iubitei mele, ce-o iubesc cu foc,

I-am luat cadou, şi-o spun fǎrǎ ruşine,

Înc-un inel, cu piatrǎ la mijloc,

Fi’n’cǎ-s nebun, da’ şi ea dupǎ mine,

Lu’ şefa mea, îi duc nişte bomboane

De ciocolatǎ, s-o mai îndulcesc…

Sincer sǎ fiu, când nu-i în bune toane

Mai am şi altceva s-o liniştesc,

Apoi pe listǎ-i a mea secretarǎ,

Ce-mi ţine socotelile la zi,

Am sǎ o scot la restaurant disearǎ,

Ce-o zice lumea, nici nu voi a şti;

Mai e şi o artistǎ-n viaţa mea,

Care mǎ joacǎ numai cum ea ştie,

Pentru talentul care zace-n ea

Îi dǎruiesc sǎruturi, peste-o mie;

Acuma eu, am şi nişte copii,

Iar pe-a lor mamǎ la fel o iubesc,

Sǎ-i amintesc ce mult, ‘n-aceastǎ zi

Florile lumii toate-i dǎruiesc,

Dar cel mai mult, ce-o am la inimioarǎ

Cǎ nici nu pot trǎi fǎrǎ de ea

Şi o iubesc la fel ca prima oarǎ

De-atâţia ani, e nevestica mea;

Pe ea de fapt, nici n-am pus-o pe listǎ

Şi-am sǎ vǎ spun, sǎ n-ajung de ocarǎ:

Ea mi-e iubitǎ, mamǎ şi artistǎ,

Ea mi-este şefǎ (sub) şi secretarǎ!

———————- 

Numai iubire si pace !

Valeriu CERCEL

8 Martie 2010

Autor: Sorin Olariu

-poezie în grai bănăţean-

Stai să vez şe întâmplare: uica Nielu, mânşe-l buba,

S-o fost dus în croazieră în Băhamas şî Ăruba. 

C-o vindut niscai pămânce pân Buchin şî Vârşiorova

Ş-o aflat nevasţă faină dân Republica Moldova.

O fătucă naltă, bălă şe-ş dăgea cu ochii roată,

Cinerică şî becheră d-ai fi zâs că i-i nepoată.

Da’ l-o vrut pă uica nostru, baş dân dragoste, băsancă,

Şî-l iubeşce dă să frânje pântru contu lui dân bancă.

Ş-or suit ei pă văporu ăla mare cât un munce

Că na Nielu dă uimire ş-o fost dat cu palma-n frunce: 

- Fir-ar naibii măgăoaia, spune tu, mă Anişoara,

Că-i măi mare ca şpitariu dî la noi dân Cimişoara!

Cân ne-ntoarşem iar acasă tră’ să spunem la tot natu

Că o fost atât dă mare dă-ţ închepe-n el tot satu.

Şî-i ca Raiu dî la Domnu, fi’ncă are mulce şpirturi,

Beutură pă d-a fecea în v-o douăzăşi dă birturi!

Ş-uice-aşa că uica nostru s-o zoitat dă Anişoara

Ş-o beut tăman ca ruşî, dă gimneaţa până sara.

Până când după o vreme s-o-ntâlnit cu ea la masă

Ca să-ş măi aduc-amince că avea muiere-n casă.

O-nşercat el ca să fugă, numa ea o fost atentă:

- Ia adu-m un pliculeţ, d-ăla mic cu ceai dă mentă!

- Mintenaş, ţuca-ce-ar Nielu, stai şî vezî-ţ tu dă şină

Că-ţ aduc într-o clipită o şcătulă verge, plină!

Ş-o plecat uichiţu nostru pă socacu lor ăl mare,

O loat şcătula-ntragă ş-o-ngesat-o-n pozonare.

Numa când să să întoarcă, stai să vez numa geochiu:

O uiagă d-a dă votcă i-o făcut frumos, cu ochiu!

N-o putut să măi târpească, s-o-njupit dă prima oară

Da’ s-o-mpegicat d-o toblă ş-o căzut într-o butoară.

O butoară d-aia mică şî în marjine cu-o toartă

Unge lumea să înmoaie. Plină ochi cu apă fiartă.

Şe să poată să măi iesă, că ş-o dat d-a curincapu

Şî zbiera prăcum viţălu cân îl guşuie căsapu.

S-o astrâns potop dă oamini şî l-or scos cu chiu cu vaiu,

Iar pă bugigăii-ăi albii o-nşeput să-i cură ceaiu.

- Măi bărbati, măi bărbati, l-o luat atunşi muierea,

Ti loviş atât di tari că io cred că ţi-ai spart fierea!

- Da dă unge, ia ce uită la butoară cum miroasă,

Tu nu vez’ cum îş ie lumea ceai dă mentă pântru-acasă?

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un -ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

- 2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

- Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

- Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

- Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

- „Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

- Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

- După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali…

- Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

- Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

- În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

- Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

- Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

- Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

- Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

- Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

- Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

- La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

- Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

- În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

- De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

ÎN PATRU VERSURI

Rubrica realizata de Sorin Olariu

MĂRŢIŞORUL FEMEII MODERNE

Ţi-aş prinde azi un mărţişor
De sânul tău cel rotunjor,
Dar dac-avem vreun ghinion
Şi ţi se sparge-un silicon?
MĂRŢIŞORUL CA SIMBOL

Simbolul care vrei-nu vrei
Îţi spune lucrurile-n faţă:
Fidelitatea -la femei-
Atârnă de un fir de aţă.
MĂRŢIŞORUL CA MOTIV

Cadoul cu tendinţă clară
Pe care-un lup cu părul sur
Îl dă la câte-o domnişoară
Să-i meargă agăţatul…şnur.
MĂRŢIŞOR, UNEIA CAM TRECUTE

-Să-mi prinzi, iubite-un mărţişor,
Sub sânul meu cel rotunjor!…
Apoi oftând, ca din rărunchi:
-Ah, mi l-ai prins de un genunchi!
MĂRŢIŞORUL

Două fire împletite
Prinse-n haina găurită
Spun aşa, pe ocolite,
Că femeia-i cam sucită.

(Epigrame de Sorin Olariu)

-MĂRȚIȘOARE DE LA PRIETENI-

MĂRȚIȘOR LA MATERNITATE

Îi aduse o giocondă
Darul ce i s-a prezis;
El bălan, cu soaţă blondă
Şi c-un Mărţişor… metis.

(Ion Diviza)

MĂRȚIȘOR
În baza vechiului concept,
Pe străzi sunt tot mai multe fete,
Cu mărţişorul prins la piept…
Şi şnuru-n zone mai discrete.

(Nicolae Bunduri)

MĂRŢIŞORUL, ÎN CĂSNICIE
Mărţişoru-i un pretext
Ca să le pupăm pe doamne
Şi să le servim un text
Cum că le iubim,… vezi Doamne!

(Marian Cioacă)

SIMBOLIC

O studentă, silitoare,
Ce învaţă maşinal,
A primit – din întâmplare –
Mărţişor, un papagal.

(Ion Petre Soica)

PROPUNERE

Iubitule, eu te ador,
Eşti bun, frumos, fermecător;
Te-aştept să vii c-un mărţişor,
Să facem amândoi… umor!

(Ica Ungureanu)

MĂRȚIȘOR

Am răscolit un magazin de zor
Să-ţi iau o inimioară mărţişor;
Dar nu găsesc oricât aş căuta,
O inimă de aur ca a ta!

(Aurel Iordache)

 Autor: Valeriu Cercel

M-au trezit azi-dimineaţǎ

La fereastra casei mele

Somnoroase pǎsǎrele…

Ciripeau pline de viaţǎ

Oare ce-o fi fost cu ele ?!

Dintr-un petec de zǎpadǎ,

Clinchet viu de clopoţei…

Un mǎnunchi de ghiocei

Fǎceau zarvǎ în ogradǎ

Oare ce-o fi fost cu ei ?!

Dup-un lung şi rece vis,

Alinta bǎtrânul soare

Un bondar, cu-a lui dogoare

Printre ramuri de cais…

Ce se-ntâmplǎ astǎzi oare ?!

Numai freamǎt, numai zor,

Cǎci drǎguţa primǎvarǎ,

În ie de Mǎrioarǎ

Mǎ aşteaptǎ în pridvor,

Sǎ îi prind la inimioarǎ

Cu un bold, ca prima oarǎ,

Semn de dragoste şi dor

…E întâi de Mǎrţişor !

Valeriu Cercel