Este cu siguranţă una dintre cele mai cunoscute şi iubite prezentatoare de televiziune din România,e născută pentru această muncă şi cert că pentru Pro Tv este o reală emblemă.Păcat că în această instituţie se intră aşa de greu,însă dacă reuşeşti să ăptrunzi ai multe de văzut şi mai ales,acum de ascultat…

                    ,,Aşa cum mă vedeţi aşa sunt”

   Adalbert  GYURIS

- Care este ,,povestea” începutului în televiziune ?

   Andreea  ESCA

- Nu am avut nici un alt job în afara televiziunii, prima slujbă a fost la televiziunea SOTI, prima încercare de televiziune privată din România. Eram studentă la jurnalism unde am ajuns pentru că mă ,,bătea” tata la cap să mă duc undeva, după ce picasem în aceiaşi vară, la ASE.  Abia începusem aşadar facultatea şi un prieten bun din liceu mi-a zis că a auzit de o televiziune care angajează personal: reporteri, cameramani, prezentatori. Mi-a sugerat că ar fi bine să mă duc ţinând cont că vorbesc enorm de mult şi că în altă parte poate nu o să mă asculte nimeni. Zis şi făcut. Am ajuns într-o clădire din C-tin Brâncoveanu după ce am schimbat un troleibuz, un maxi-taxi şi un metrou, şi de aici a început cariera mea în televiziune. Am fost selectată şi chemată chiar de a doua zi să încep lucrul. De acolo am mai plecat după doi ani şi ceva în PRO Tv, pe atunci Canal 31 şi aici  am rămas…

La PRO TV m-am perfecţionat. Am trecut la ,,sportul de performanţă” după ce mă antrenasem câţiva ani… Am câştigat multă încredere în mine şi am înţeles ce înseamnă să ai alături o echipă de luptători. M-am ,,mutat din România în America”. Aşa era diferenţa dintre cele două televiziuni.

- În spatele zâmbetului şi frumuseţii pe care o vedem urmărind ştirile ProTv se ascunde şi altceva ?

- Aşa cum mă vedeţi, aşa sunt. Nu am încercat niciodată să par altfel. Cred că este o pierdere de vreme să pari ce nu eşti şi cred că telespectatorii sunt foarte inteligenţi şi simt dacă îi minţi. Sunt optimistă, veselă şi îmi place să muncesc cu folos. Vreau să particip şi eu la menţinerea PRO TV-ului pe primul loc în inima românilor, aşa cum se dovedeşte că este de ani buni de zile. 

- Amândoi suntem ,,Fecioară”,credeţi în zodiace ?

- Cred în caracteristicile generale ale zodiei, nu în prezicerile de zi de zi. Sunt ipohondra cum zice zodia, tenace, muncitoare, perfecţionistă, obositor de atentă la detalii.

- Pentru o femeie este mai greu sau mai uşor de a răzbate în aceată competiţie, în televiziune sau în gazetărie ?

- Cred că este mai uşor. Oamenilor în general le face mai mare plăcere să urmărească o femeie la televizor, decât un bărbat. Femeile sunt şi mai tenace, mai dedicate, şi vorbesc mai mult. Chiar prea mult, …am auzit eu de la nişte bărbaţi.  

- Diferă munca din televiziune de cea din presa scrisă ?

- Da. Eu o prefer pe cea din televiziune, pentru că prezint lucruri care se întâmplă aproape în timp real. Iar eu sunt foarte dinamică şi nu prea am răbdare să aştept un rezultat. Televiziunea îţi oferă şansa să vezi finalul imediat şi să ai senzaţia plăcută a rezolvării unei probleme.

- Privind ,,peste umăr” aţi schimba ceva din viaţa dumnea-  voastră ?

- Nu. Am trăit cam tot ce mi-am dorit şi sunt un om împlinit şi fericit.

- Familia joacă un rol în reuşita profesională ?

- Am mare noroc de o familie minunată. Soţul meu mă susţine şi mă echilibrează. Iar părinţii mei mă ajută enorm la creşterea celor mici. Eu sunt o persoană care pune mare valoare pe familie, şi care simte nevoie de dragoste. Dacă acasă mi-e bine e mult mai uşor să-mi văd  de treabă cu plăcere. Nu am amestecant niciodată cele două planuri, dar nici nu pot spune că aş putea funcţiona la fel dacă mi-ar lipsi unul dintre ele. Sunt dependentă de  Alex, de ai mei , de cei mici. 

- Au existat momente dificile şi care au fost cele mai mari satisfacţii profesionale şi familiale ?

- Cel mai greu mi-a fost să apar la televizor când a murit bunica mea. Pe ea am iubit-o cel mai mult pe lume şi nu ştiam ce să fac în ziua aceea. Era în mijlocul săptămânii. şi atunci   m-am gândit la ce mi-a zis mama când m-am hotărât să fac această profesie. ” Nu o să ai voie să lipseşti sau să dezamăgeşti, pentru nimic în lume. Pe telespectatori nu-i interesează ce ai păţit tu acasă. Trebuie să fii acolo pentru ei, cu zâmbetul pe buze. Ei nu trebuie să plătească, pentru necazurile tale”. Şi am venit. De fapt, din seara aia eu nici nu mai cred că bunica mea a murit. Doar că nu putem să ne  vedem.

Satisfacţie am în fiecare zi când mă gândesc că mă apreciază milioane de români. Ce fericire profesională mai mare ai putea avea?!  Cât despre familie, sunt chiar mândră că reuşesc să duc o viaţă normală, într-o lume atât de ”cu sus-ul în jos.

- Ce transmiteţi românilor stabiliţi peste graniţele ţării ?

- Aş dori ca orice fac ei în străinătate să facă PERFECT. Să ne facă să ne mândrim cu ei. Să schimbe imaginea românilor în lume. Să o ducă bine, să nu sufere din cauza depărtării, să adune bani şi SĂ VINĂ ÎNAPOI să ,,împingă” şi ţara asta să meargă mai repede şi mai cu folos.

- Fie să aveţi parte pe mai departe de bucurii şi împliniri pe toate planurile.Ca bănăţan vă urez să rămâneţi fruncea.

Mulţumesc tare mult pentru acest interviu.

Adalbert  GYURIS

Popularity: 6% [?]

Autor: George Petrovai

Suntem români şi ar trebui ca-n orice timp şi-n orice loc să dovedim prin gândire, atitudine, vorbe şi fapte că suntem vrednici de acest nume, întrucât el ne conferă identitate, altfel spus poziţie clară şi indiscutabilă în istoria omenirii şi între semeni.

            Mă rog, este lesne de presupus că aşa gândeau şi de asemenea sentimente înălţătoare se lăsau călăuziţi străbunii noştri de mai departe şi de mai aproape, adică toţi aceia care nu pregetau să fac scut din piepturile lor pentru a-şi apăra “sărăcia, şi nevoile, şi neamul”.

            Căci luptând pentru apărarea gliei străbune de poftele de înavuţire ale străinilor hrăpăreţi şi cruzi, ei cei mulţi demonstrau tuturor nepoftiţilor purtaţi de vânturile istoriei că – prin trudă şi continuitate – legăturile lor cu pământul dătător de hrană şi veşnică odihnă devin aidoma legăturilor indestructibile dintre o mamă iubitoare şi fiii săi preaplecaţi, idee generoasă pe care semeţii vulturi romani au sorbit-o din apele tulburi ale religiilor precreştine (osirianismul, isismul, mithraismul, metroacismul, dionisianismul, orfismul), pentru ca după îngenuncherea Daciei, păsările imperiale să o picure în sângele locuitorilor statornici de pe aceste meleaguri…

            Dar iată că ne este dat să vedem cum românismul a ajuns o povară mult prea grea pentru majoritatea românilor din aceste vremuri de interminabilă tranziţie de la ceva monstruos prin consecvenţa cu care erau întrebuinţate de către vechiul regim mecanismele de nivelare şi sterilizare intelectuală, înspre ceva năucitor de amăgitor, precum luminiţa de la capătul tunelului, luminiţă care pe parcursul campaniei electorale are darul să însufleţească feţele hâite ale tuturor mâncătorilor de rahat şi să focalizeze speranţele alegătorilor, pentru ca îndată după ce s-au văzut cu sacii în căruţa scârţâitoare a puterii, guvernanţii să facă tot ce le stă în putinţă fie pentru îndepărtarea ei până la frontiera cu viitoarea campanie, fie pentru completa ei stingere. Căci taman acest unic şi mare adevăr îl conţine şi abecedarul democraţiei noastre postdecembriste atunci când glăsuieşte despre politicienii politruci şi despre faptele lor de pomină: Sint ut sunt aut non sint (Să fie toate cum sunt sau să nu mai fie).

            Prea puţini români ai zilelor noastre au habar de faptul că, ne informează distinsul istoric Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, “România este singura ţară din Europa, în afară de ţările mici, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe limbă”, că în vechime prin limbă se înţelegea neam sau popor, respectiv că România (chiar acest nume ilustru ce găzduieşte în variantă nord-dunăreană numele eternei Rome), precum şi limba română s-au afirmat pînă la parametrii deplinei consacrări în lume printr-o suită de împrejurări favorabile care ţin mai degrabă de miracol decât de un noroc întâmplător.

            Cu toate că Alexandre Dumas opinează în Cei patruzeci şi cinci că “Întâmplarea este soluţia de rezervă a lui Dumnezeu”, apreciez că este mult mai rezonabil să credem că degetul lui Dumnezeu a fost prezent atât la unirea Principatelor, cât şi în cei şapte ani de cârmuire ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Altminteri cum naiba să-ţi explici că puterile garante de la acea vreme sfârşeau prin a accepta tot ceea ce deja era gata înfăptuit pe teritoriul Principatelor: unirea, noul nume de România, trecerea anevoioasă la alfabetul latin, secularizarea averilor mănăstireşti etc.

            Iar limba română la rândul ei s-a descotorosit de balastul grecismelor şi turcismelor, s-a îmbogăţit şi modernizat prin împrumuturi masive din franceză (grosul neologismelor), într-o măsură mult mai mică prin tranzitări şi împrumuturi din italină (altă limbă romanică foarte apropiată de română) sau direct din latină, pentru ca îndată după aceea prin operele marilor noştri artişti ai cuvântului (Eminescu în primul rând), ea să se impună în cultura europeană şi universală ca un formidabil vehicul al noii culturi române, o cultură caracterizată printr-un adorabil echilibru între tradiţie şi modernism.

            Prin urmare, concluzionează Neagu Djuvara, marea cultura română a avut nevoie doar de două generaţii pentru a se racorda la cultura occidentală (“Iată, ne spune istoricul, un fenomen care ţine de miracol!”), pe când marea cultură rusă – după occidentalizarea decretată de ţarul Petru cel Mare prin ucaz în anul 1700 – a trebuit să aştepte circa 120 de ani ca Puşkin să-şi afirme geniul în poezie şi cam 150 de ani ca Gogol, Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi să-şi scrie capodoperele…

            Ocupaţi până peste cap ba cu afacerile (în general) suspecte din ţară, ba cu slugăritul în străinătate, românii nu catadicsesc să-şi mai bată capul cu fleacuri precum istoria României şi a limbii naţiei care i-a zămislit. De altminteri, ajunşi în străinătate din diverse motive şi pe diferite căi (cei puţini au fugit în timpul bolşevismului, grosul a plecat legal după Decembrie ’89), mulţi dintre românii strămutaţi se simt atât de confortabil în noile medii, încât nu numai că s-au hotărât să rămână până la moarte în ţările ce i-au adoptat, dar – fără a lua câtuşi de puţin aminte la exemplul multimilenar oferit de evrei, care rămân evrei oriunde ar vieţui în lumea asta largă – ei refuză să vorbească româneşte chiar de la a doua generaţie!

            Drept este că nici guvernanţii postdecembrişti n-au depus eforturile trebuincioase pentru întărirea raporturilor dintre diaporă şi ţara-mamă. Măcar aşa ca pe la alte case fost comuniste (unguri, polonezi), unde relaţiile de acest gen se cultivă cu grijă şi dăruire de ani şi ani, ceea ce înseamnă de decenii. Dar cum românii ţin să fie originali în toate cele (“în NATO unşi ca plătitori/ şi-n Europa manglitori…”), nu puteau să se dezmintă la acest gingaş capitol şi să procedeze altminteri de cum le dictează ceasul rău şi destinul lor poznaş.

            Sighetul Marmaţiei,                                                          

                 1 mai 2011

Popularity: 3% [?]

O ciudata imagine a familiei

- Reflectii la romanul Castelul de sticla de Jeannette Walls –

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

In zilele noastre conceptul de familie este de multe ori pus la grea incercare.  Subminarea lui vine din diferite directii cum ar fi:  miscarea feminista, cea a homosexualilor sau din randul celor care nu accepta ideea de angajament intr-o relatie serioasa si de lunga durata, opunandu-i o convietuire temporara fara obligatii deosebite. Atitudinea fata de ideea de familie este influentata de un proces mai amplu de relativizare a valorilor, delcansat inca la inceputul secolului trecut. Ne intalnim la tot pasul aici in America cu acele „single moms”, care lupta eroic sa ingrijeasca si sa educe unul sau mai multi copii in absenta autoritatii paterne atat de necesare. Sau atunci cand familia exista in sensul traditional al cuvantului s-a modificat radical rolul parintilor in interiorul familiei,  in directia unei liberalizari excesive a conceptului de autoritate parentala. Am observat din primul moment cand am pus piciorul in aceasta parte a lumii ca unii parinti au dat in mintea copiilor, au uitat ca ei trebuie sa reprezinte reperul ferm al valorilor morale care trebuie inculcate si intarite mereu in constiinta odraslelor lor.  De teama de a nu stirbi cumva libera dezvoltare a personalitatii copiilor, parintii aici se lasa de fapt condusi de capriciile celor pe care ei au de fapt raspunderea si datoria de a-i modela.  Si modelarea unui copil este o misiune grea, dar admirabila de la care nici un parinte nu ar trebui sa dezerteze.

            Romanul The Glass Castle publicat de jurnalista Jeannette Walls la editura Simon & Schuster in 2005 la New York are in centrul lui aventura deconcertanta a unei familii seminomade fara sa fie deloc primitiva, ci dimpotriva sofisticata in gandire si principii.  Este chiar saga familiei autoarei, tinuta in secret pentru multi ani de Jeannette Walls si apoi dezvaluita lumii din teama de a nu fi descoperita de media new-yorkeza, in care jurnalista a avut o incredibila ascensiune. Parintii lui Jeannette, Rex Walls si Rose Mary sunt foarte interesanti ca personaje literare, dar catastrofali ca fiinte reale.  Si ei au trait cu adevarat,  aducand pe lume patru copii:  Lori, Jeannette, Brian si Maureen. Rex, fost ofiter de aviatie lucreaza sporadic ca electrician prin micile asezari din sud care mai de care mai dezolante, exceptand Phoenix-ul unde mostenesc o casa din partea bunicii dinspre mama. Peregrinarea prin localitatile cenusii se explica prin fuga sotilor Walls de creditori pe care ii numeau „bloodsuckers” si „the gestapo”.  Desi amandoi sunt inzestrati cu aptitudini care le-ar asigura un loc onorabil in societate, ei aleg viata fara reguli, total non-conformista, fara obligatii sociale si fara dureri de cap. Mama ar putea preda ca profesoara, dar prefera sa stea acasa nu ca sa supravegheze copii sau sa-i hraneasca, ci ca sa picteze sau sa dactilografieze povestile ei niciodata publicate.

Asa se intampla ca Jeannette in varsta de numai trei ani este lasata sa se descurce si sa-si gateasca singura crenvurstii, ceea ce ii cauzeaza arsuri aproape fatale, care o vor lasa cu cicatrici pe viata. Brian, fratele mai mic cade si isi sparge capul, dar parintii nu-l duc la spital, il lasa sa sangereze si gasesc in asta motiv de gluma: „Dad said, „Brian’s head is so hard, I think the floor took more damage than he did” (Tata a zis „Capul lui Brian e asa de tare ca eu cred ca podeaua s-a sticat mai mult decat capul lui” – p. 13). Eludarea realitatii este o trasatura de baza a sotilor Walls, care au un fel de a-si proteja linistea interioara pe seama ignorarii neplacerilor din jur si in special a celor cauzate copiilor lor. Parintii isi duc existenta lor paralela, tatal cheltuind ultimul banut pe adictia lui la alcool, iar mama pe canvasul si culorile necesare picturilor ei pe care nu le cumpara nimeni. Modul in care aceste personaje se invaluiesc in egocentrismul lor frizeaza de multe ori comicul absurd din romanele lui Charles Dickens.  Ei se situeaza la polul opus parintilor protectori, dimpotriva lasandu-i sa creasca precum ierburile campului sau ca puii de animale impinsi de timpuriu sa lupte singuri pentru existenta. Lasati sa se descurce pe cont propriu, cei patru frati condamnati la foame in mod constant mananc adesea ce gasesc prin cosurile de gunoi, iau pe furis din sacul de mancare al altor copii,  sau se hranesc cu poame salbatice. Din cand in cand parintii mai aduc cate ceva de mancare acasa, dar nu se sfiesc, mama de pilda, sa manance pe ascuns ciocolata, fiind prinsa asupra faptului. 

Rose Mary, mama, se ingrijea de spiritul ei, cultivandu-se mereu, conversand despre Renaissance cu sotul ei, citind  constant, dar isi neglija in mod absolut copiii si i sa parea un lucru cat se poate de firesc. Romanciera, care nu are nici un fel de resentiment fata de parintii ei, luindu-i asa cum au fost, o priveste pe mama ca fiind un fenomen: pe de-o parte avea imaturitatea unui copil de patru ani si pe de alta parte elevatia culturala a unui autentic intelectual.

            Perspectiva narativa se modifica pe parcursul cartii, schimbandu-se de la privirea naiva, entuziasmata  a copilului in prima parte la judecata critica a adolescentului care incearca sa priveasca detasat si critic experienta de viata a familiei. In anii fragezi ai copilariei peregrinarea dintr-un loc mizer in altul si mai mizer nu e inregistrata ca atare de micii Walls, pentru ca tatal este charismatic, iar mama incearca sa le distraga atentia cu felurite artificii. Uneori nu reuseste intocmai, ca atunci cand tatal arunca din fuga automobilului pe Quixote, pisica favorita a lui Jennette pe motiv ca pisicile nu iubesc calatoriile.  Fetita izbucneste in lacrimi, dar mama ca sa eludeze situatia ii indeamna pe toti sa cante. Tarziu in acea noapte tatal a oprit masina in desert si au dormit cu totii sub cerul liber. El stia intotdeauna sa ii transpuna in planul spiritual prin asociatii neprevazute, care ii impresioneaza pe copii. Somnul sub cerul liber nu promitea sa fie deloc confortabil, dar Rex Walls apeleaza la imaginatia copiilor: „The Indians didn’t have pillows, either, he explained, and look how strait they stood” (p.18  „Indienii nu au folosit perne, de asemenea, si uite cat de drept au stat.”), subliniind demnitatea bastinasilor in fata ocupantilor. Impactul asupra copiilor este extraordinar, magic, Jeannette, impartasindu-i imediat surorii ei, Lori, cat de norocosi sunt ei sa doarma sub cerul liber ca indienii. Tot asa de fascinata este Jeannette cand in noaptea de Craciun tatal o invita sa-si aleaga o stea din multimea pe care cerul o ofera tuturor muritorilor. Ea isi alege emotionata pe Venus. Neavand para chioara sa cumpere copiilor cadouri de Craciun, tatal le ofera in schimb dizertatii despre gaurile negre, quasari si diferite constelatii. De altfel ambii parinti se pricep sa-si educe copiii astfel incat ei nici sa nu doreasca vreun cadou de Craciun.  Le spulbera credinta in aceasta sarbatoare, spunandu-le ca ceilalti copii sunt spalati la creier si impinsi de parinti sa creada in mituri stupide.

Total neconventionali, sotii Walls cred in vagabondaj, in viata aproape de natura, pe care o opun complicatiilor civilizatiei.  Stralucirea stelelor, le explica tatal copiilor, e data celor care isi iau riscul sa traiasca in salbaticie, caci bogatii care se inchid in apartamentele luxoase traiesc in marile orase, unde cerul e asa de poluat incat ei nu se pot bucura de splendorile naturii. Aici este implicata o nota prezenta voalat in tot romanul, privind protestul implicit al parintilor homeless impotriva societatii bazate pe capital. Dar existenta lor sub nivelul de saracie nu ne apare in nici un caz ca fiind cauzata de oranduirea capitalista, ci de propria lor optiune pentru un extravagant rousseauism. In secolul al 18-lea filozoful Jean Jacque Rousseau a lansat indemnul: „Retourner dans la nature” ca fiind singura cale a eliminarii relelor produse de „contractul social”.  Intr-un anumit sens si sotii Walls sunt niste „rousseau-isti” prin retragerea lor continua din societate in propriul lor egocentrism. As spune ca un vag protest antimercantil, anticonsumatorist se impleteste cu o nuanta rousseau-ista. Este semnificativ dialogul din finalul romanului intre Jeannette si mama sa. Fiica, ajunsa in elita jurnalismului, foarte bine situata financiar ii spune mamei cat de confortabil traieste si mama nu ezita sa ii raspunda conform credo-ului ei de o viata intreaga:  „That’s what I’m worried about. … Look at the way you live.  You’ve sold out.  Next thing I know, you’ll become a Replublican. … Where are the values I raised you with?” (p. 269 – „De aceea sunt ingrijorata.  Uita-te cum traiesti. Te-ai vandut. Urmatorul lucru pe care o sa-l aflu este ca ai devenit Republicana.  Unde sunt valorile cu care te-am crescut?”)

            De mentionat ca sotii Walls raman fideli stilului lor non-conformist de viata, nonsalanti in fata numeroaselor privatiuni materiale carora le gasesc intotdeauna o explicatie rezonabila din punctul de vedere al filosofiei lor, in mare parte anticonsumatorista, antipragmatica. Intr-o lume al carei motor este profitul Rex Walls isi permite sa fie un Don Quijote sui-generis, visand nu la Dulcineea din Toboso, ci la „castelul lui de sticla” la al carui proiect lucra cu sarg, urmand sa fie ridicat in desert ca sa foloseasca energia solara.  Dar visul castelului de sticla se lega de un alt vis, care ca si primul, era o fata morgana. Si anume era visul descoperirii de aur datorita Prospectorului, unealta magica la care lucra impreuna cu Brian si Jeannette. Autoarea romanului il numeste pe tatal ei un mare visator.  Marele visator era insa dublat de un machiavelic consumator de alcool care nu se dadea in laturi de la nimic cand era vorba sa produca bani la jocurile de noroc si prin alte mijloace dubioase. Cand ajunge la mare ananghie pe cand locuiau in Welch (West Virginia) intr-o huruba de casa in care te ploua in pat, Rex incearca s-o foloseasca pe fiica lui adolescenta ca momeala pentru partenerii lui de gambling. Si parca asta n-ar fi destul,  fura banii din pusculita copiilor, economisiti de ei pentru a pleca definitiv la New York si a scapa de infernul  familial.

Adictia tatalui e din ce in ce mai grava, iar evaziunea mamei in lumea artelor din ce in ce mai incapatanata. Situatia devine conflictuala pe fata. Jeannette o adolescenta talentata o confrunta pe mama:  „If you want to be treated like a mother”, I said, „you should act like one”. (p.219). Ii aminteste de responsabilitatile materne pe care Rose Mary nu le-a satisfacut niciodata. Mama e rau ofuscata si cere sotului ei sa puna lucrurile la punct. Rex ia partea sotiei lui si in ciuda dragostei deosebite ce-o purta lui Jeannette o biciuieste ca sa-si aduca aminte de respectul neconditionat datorat parintilor.  Intre Rex si Rose Mary comuniunea era pe viata. In ciuda alcoolismului incurabil al sotului ei lui Rose Mary nu-i trece prin cap sa-l paraseasca pe cel care i-a fost sortit pentru totdeauna, asa cum cerea credinta ei catolica.            Ceea ce este fascinant in relatiile parinti – copii din acest roman rezida in faptul ca asistam la un tratament foarte contradictoriu a copiilor de catre parinti.  Pe de-o parte parintii se ingrijesc constant de educatia intelectuala a copiilor, le dau afectiune mereu,  iar pe de alta parte neglijeaza total cerintele concrete de adapost, hrana si imbracaminte, deci ignora necesitatile de baza ale oricarei existente umane decente, supunandu-i cu o nespusa cruzime pe proprii lor copii la umilinte sociale de nedescris. La randul lor copiii dezvolta o solidaritate remarcabila si dragoste fierbinte unul pentru altul, sentimente nascute si nutrite de imprejurarile ostile in care au crescut, de lupta atroce pentru supravietuire. In Welch ei erau cei mai saraci intr-o comunitate care nu excela decat prin saracie.  Dar ceea ce este inca mai curios, Rose Mary mostenise, dupa moartea parintilor ei, fermieri in Texas, un teren imens care valora cel putin un milion de dolari. Nici prin cap nu i-a trecut sa-l vanda ca sa-si scape familia de tortura foamei cotidiene si a mizeriilor nesfarsite. Si a motivat ca n-a facut-o pentru ca pamantul nu putea fi instrainat, ci trebuia sa ramana in familie. Deducem ca ar fi fost vorba de un atasament mistic pentru pamantul mostenit din generatie in generatie.

            Ceea ce fusese in copilarie atractia copiilor pentru desele schimbari de decor si magia istorisirilor paterne se transforma cu timpul in revolta adolescentina si dorinta de evadare.  Copiii isi parasesc parintii si iau drumul New York-ului, unde cel putin trei dintre ei se vor realiza si vor ajunge la bunastare. Educatia intelectuala primita in familie isi da roadele. Parintii ii urmeaza la New York dupa o vreme si astfel familia se reface in circumstante mult mai fericite. Copiii ajunsi acum oameni in toata firea au o viata imbelsugata, dar parintii raman neclintiti in atasamentul lor pentru aceeasi existenta plina de privatiuni, in ciuda ofertei de ajutor venite din parte lui Jeannette. Dorm in masina, uneori prin parcuri si in cele din urma in niste apartamente abandonate, insalubre. Viata paupera nu-i impiedica sa se bucure de concertele cu intrare libera din parcuri sau de cartile de la numeroasele biblioteci. Acest oameni resping cu tenacitate binefacerile confortului oferit de societatea de consum, bucurandu-se in schimb de deliciile spiritului din care si-au facut un fel de turn de fildes din unde isi permit sa priveasca oarecum condescendent la cei imbuibati.

 In chip remarcabil in ciuda oprelistilor materiale, dragostea supravietuieste in familia Walls.  Sentimentele filiale ale copiilor ajunsi adulti sunt impresionant de statornice si nepoluate de amaraciuni sau reprosuri.  In apropierea tatalui aflat pe moarte Jeannette mediteaza la viata lor, traind acut suferinta iminentei pierderi: „But despite all the hell-raising and destruction and chaos he had created in our lives, I could not imagine what my life would be like – what the world would be like without him in it. As awful as he could be, I always knew he loved me in a way no one else ever had.” (p. 279 – „In ciuda iadului si distrugerii si haosului pe care l-a creat in vietile noastre, nu-mi puteam imagina cum ar fi viata mea, cum ar fi lumea fara el in ea.  Oricat de groaznic a fost el, am stiut intotdeauna ca m-a iubit intr-un fel in care nimeni altul n-a facut-o.”) Iata deci explicatia solidaritatii familiei Walls pe deasupra tuturor vicisitudinilor:  fluidul iubirii care a circulat continuu intre toti membrii ei. 

            Si daca vrem sa cautam un talc calatoriei care se numeste viata cred ca il gasim in aceeasi conversatie dintre fiica favorita si parintele ei muribund:  „Never did build that Glass Castle”, spune fata. „No. But we had fun planning it.”, raspunde tatal. (p. 279 – „Nu am construit acel Castel de Sticla”. „Nu. Dar ne-am bucurat planuindu-l”).  Frumusetea vietii noastre este insusi drumul pasionat catre o tinta care sa ne tina sufletele intregi. 

            Nu e de mirare ca romanul autobiografic al lui Jeannette Walls a intrunit comentarii critice foarte favorabile.  Este o carte remarcabila care iti solicita la lectura intreaga participare.

Popularity: 8% [?]

Sfidarea din inima ţării!

Autor: Dragoș Zaharie

În timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008, Antál Arpád, candidatul la funcţia de primar al municipiului Sfântu Gheorghe, clama, bineînţeles mânat de o precauţie firească în astfel de situaţii, dictată de un necesar capital politic: “Eu sunt autonomist şi le garantez românilor că, în autonomia ce se va face, ei nu vor păţi absolut nimic!” Câtă mărinimie! Ce darnic! De fapt, tot aşa afirmau şi “revoluţionarii” maghiari în zilele de 21-22 decembrie 1989, pe la Târgu Secuiesc, Zetea şi Dealu, unde au fost ucişi, cu bestialitate, români. “Cazul Agache” este cât se poate de concludent. Ia să vedem ce spune azi acelaşi Antál Arpád, ajuns, după alegeri, primar, cel care, nu demult, la un post central de televiziune, ne dădea lecţii de autonomie şi-l jignea pe marele poet Adrian Păunescu: “Cred că preşedintelui Băsescu nu-i va plăcea dacă românii din Secuime vor ajunge să împărtăşească soarta sârbilor din Kosovo!” Ameninţare cât se poate de clară! Câtă deosebire între “asigurările” date în campania electorală şi ameninţarea făcută din scaunul de primar! Fără rezerve! Fără frică de Dumnezeu! Fără pic de bun-simţ! Fără ruşine! Ei, iredentiştii, şovinii şi extremiştii maghiari, cei cărora “statul naţional unitar român” – iubit de ei ca sarea în ochi – le stă ca un arici în gât, ştiu că, orice ar zice, orice ar face, lor nu li se poate întâmpla nimic. Profită de nepăsarea, de lâncezeala condamnabilă a autorităţilor române, care dorm somn adânc! “Dar dacă s-ar întâmpla invers?” – se întreabă scriitorul şi ziaristul Ilie Şandru, într-un excelent editorial, apărut în “Informaţia Harghitei”. Adică, dacă românii i-ar ameninţa, aşa cum o face Antál Arpád, în cazul acestora, pe maghiarii din Ardeal? Ce mai proteste şi chiţcăituri pe la curţile europene! Ce mai jeluiri pe la cancelariile celor care mereu i-au sprijinit până acum şi încep să-i lase din braţe, de la Budapesta la Washington, de la Bruxelles la Tel-Aviv! Aşa cum au procedat de fiecare dată, atunci când doar li s-a năzărit ca ceva nu le-ar conveni! Aşadar, ce ar spune ei, dacă ar fi invers? Ei, care, urmându-l pe Markó Béla, cel care considera “Transilvania o problemă nesoluţionată de Trianon”, tulbură, premeditat, de la o vreme încoace, liniştea românilor ardeleni! Ei, care, dorind, ca şi acelaşi Markó Béla, statul naţional unitar român să dispară “itt es most”, înlocuindu-l cu găselniţa “regiunile tradiţionale”, reducând România la Muntenia şi Moldova, mereu sunt nemulţumiţi, mereu porniţi să ceară, la infinit, numai privilegii. Dar să ne întoarcem la acea afirmaţie a lui Antál Arpád, privind românii din Secuime, care “vor împărtăşi soarta sârbilor din Kosovo”! Mizerabilă ameninţare! Sfidare nepermisă! Atac împotriva românilor trăitori în patria lor! Mitocănie insultătoare! Repetăm: o spune tocmai un primar maghiar din România, cel din Sfântu Gheorghe, din inimă de ţară, fost deputat în Parlamentul de la Bucureşti, nu de la Budapesta, ins cunoscut pentru ideile lui autonomiste pe criterii etnice privind Ţinutul Secuiesc. Considerând declararea unilaterală a independenţei fostei provincii sarbe, de către etnicii kosovari, drept “model pentru secuimea din România”, el este cel care, însoţit de alţi “scăunaşi”, a făcut o vizită privată la Pristina. Să vadă, cu ochii lui, la faţa locului, ce este autonomia teritorială! El şi cei alături de el, Sogor Csaba şi Tökes Lászlo, au salutat şi au aplaudat ruperea statului sârb, sugerând aplicarea “modelului”, până la incitare la o răscoală armată a secuilor, pentru a obţine autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Bineînţeles, aşa după cum s-a spus, “după modelul albanez” care a dus la dezmembrarea teritorială a Serbiei. “Model” care, musai, trebuie, aşadar, urmat şi în Secuimea din inima României. Numai că, îndeobşte, socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg! Provincia secesionistă Kosovo, care şi-a declarat, unilateral, independenţa, în urma acţiunilor diversioniste ale UCK, se află la graniţa Serbiei cu Albania. Deci, altă mâncare de peşte! Altă Mărie, cu altă pălărie! Judeţele Harghita şi Covasna sunt în inima României! Nu la margine, precum Kosovo! Cei vreo “câteva sute de mii” – aşa îşi spun ei! – de “secui-maghiari” (de fapt, conform ultimului recensământ, vreo 150-250!) sunt înconjuraţi de români. Ia să poftească, numai, şi să-i muşte şarpele să facă un astfel de pas, după “model albanez”! Să încerce numai! Spuneam că sfidarea are feţele ei. Şi-a arătat una din ele, de curând, tocmai la monumentul de pe vârful Nyerges, comuna Cozmei, cu prilejul împlinirii celor 160 de ani de la bătălia care a avut loc acolo, în anul 1849, fiind ucişi, de trupele austriece şi ţariste, 200 de secui. Nu comemorarea în sine (“Despre morţi, numai de bine!” – aşa se spune), ci altceva a şocat. În primul rând, scena de operetă! Cei doi preşedinţi ai consiliilor judeţene Harghita şi Covasna, Borbely Csaba şi Tamás Sándor, îmbrăcaţi în costume secuieşti, primind onorul gărzii husarilor, au ajuns acolo călare. La întâlnirea nyergeseană a participat – nici nu se putea altfel! – şi doamna Lokodi Edita Emöke, preşedintele Consiliului Judeţean Mureş. Nu se ştie dacă a venit pe jos sau călare, în postura de amazoană mureşeană! Când călare, când pe jos, cea mereu prezentă la acţiuni antiromâneşti, totuşi a ajuns. După intonarea Imnului Ungariei, pentru că al României, pentru ei, nu există, sub fluturarea steagului unguresc, pentru că, se ştie, cel românesc (roşu, galben şi albastru) le dă frisoane şi coşmaruri în somnul lor separatist, primarul Bodo Dávid a dat glas “năzuinţelor de autonomie”. “Aici (Pasul Nyerges – n.n.), însă, tot mai mult se cânta Imnul Ungariei – a spus acesta, lăcrimând -, că Dumnezeu să nu lase să piară Ardealul!”. Uită dumnealui că, într-adevăr, Dumnezeu le vede pe toate! Şi atunci când Bodo Dávid minte, cu neruşinare, că ei “nu-s egali”, şi atunci când, făţarnicul, spune că “nu-s liberi”, “aici, în ultimul bastion al Ungariei Mari”. El, nierghesii scăunaşi şi Borbely Csaba, cel care jubilează că este “pentru prima oară când cele trei judeţe comemorează împreună pentru dorinţa de autonomie”, să nu uite că România este considerată, de toate forurile europene, “model” de rezolvare etnică a problemelor minorităţilor, că s-ar putea ca acelaşi Dumnezeu invocat să se răzgândească, luându-şi înapoi darurile! Doriţi un alt exemplu de clară sfidare? La 10 iunie 2009, la Topliţa Română, s-a constituit Asociaţia Culturală “Dr. Urmanczy Nandor Egyesület”. Personalitate juridică, cu toate actele în regulă: încheiere, statut, cu toate semnăturile – Judecatoriei, notarului public. Semnăturile unor români, bineînţeles! Români care, la derută, au autentificat un statut cu un text cu caracter iredentist şi cu clare prevederi anticonstituţionale! Ce se ascunde sub masca unor sintagme? Oare chiar nimeni să nu fi văzut aceste afirmaţii scrise, negru pe alb, de la articolul 5, litera “b”: “sprijinirea tradiţiilor de autoguvernare secuiască şi cultura istoriei poporului secui”? Ce mai cacealma le-au dat membrii fondatori românilor orbi, care nici măcar nu au avut curiozitatea să parcurgă, în integralitatea lui, textul statutului! Cei vreo 150-250 de secui, după recensământul anterior, vor o ţărişoara a lor, doar sunt “popor secui”, un stat în stat, “fără amestecul statului român”. Deci, autonomie totală! E bine să se ştie şi cine a fost Urmanczy Nandor. Deputat în Parlamentul Ungariei horthyste, vreme de 16 ani, în anul 1935 declara cu arhicunoscuta emfază nemeşească: “Nu vom mai cultiva slăbiciunile vechii Ungarii. Slovaci, panslavi, valahi vor trebui să dispară de pe pământul maghiar. Judeţele (n.a. aluzie la Tratatul de Pace de la Trianon – n.n.) vor trebui considerate ca pământ maghiar, chiar dacă sunt locuite de români. Ele vor rămâne, întotdeauna maghiare, conform legii naturii!” (Din cartea domnului Costel Cristian Lazăr: “Românii din judeţul Covasna în perioada interbelică”, Editura “Pur şi simplu”, Bucureşti 2007, pag.161). Pe piatra funerară a mormântului lui Urmanczy Nandor, din Cimitirul romano-catolic din Topliţa Română, poate fi citit următorul text: “Fondator şi conducător al mişcarii iredentiste împotriva Păcii de la Trianon”. Am recurs la aceste dovezi, tocmai pentru a atrage atenţia miopilor care au aprobat, fără a citi măcar, statutul unei asociaţii aşa-zise “culturale”. Cum au semnat ei, români fiind, un text anticonstituţional? Urmează o întrebare, gravă prin conţinutul şi sensul ei: cum respectă, cei care au aprobat şi autentificat statutul (procuror, judecător, notar public!), legea? Cu toate acestea în faţă, nu ne mai miră nimic. Nici afirmaţia, de la Miercurea Ciuc, a liderului UDMR, Markó Béla, prin care, pe un ton jignitor, distant-dispreţuitor, arogant-nemeşesc, ne anunţă procentele de 7%, 25% şi, respectiv, 80%, pe care ei, maghiarii, sunt proprietari în România, în Ardeal, în aşa-zisul Ţinut Secuiesc, nici faptul că, la Odorheiul Secuiesc, “scăunaşii” şi-au aprobat stema, drapel, imn, însemne distinctive secuieşti în inimă de Românie! Dacă autorităţile statului român dorm, totul este posibil. Încălcarea Constituţiei, sfidarea Codului Penal, insulta adusă românilor nu mai contează! Ne mai putem convinge, încă o dată, că, într-adevăr, “somnul raţiunii naşte monştri”!

Popularity: 9% [?]

Miss Diaspora USA 2011

Miss Diaspora accepta inscrieri la concurs!

Partenerii din SUA ai concursului Miss Diaspora invita domnisoarele cu vârsta cuprinsa între 16-23 de ani sa se înscrie la preselectie pe SUA, care va avea loc în luna iunie la Chicago, în cadrul Romanian Heritage Festival. Doua dintre finaliste vor avea onoarea sa reprezinte SUA la finala care va avea loc anul acesta în Roma, Italia.
“Miss Diaspora” este un concurs de frumusete si spiritualitate româneasca, adresat tinerelor de origine româna din Diaspora. Finala concursului “Miss Diaspora” editia 2011 este organizat de Asociatia Pro Familia, Bucuresti, România, în colaborare cu Asociatia Românilor din Italia.
Succesul celor 10 editii organizate pâna acum demonstreaza un puternic impact emotional atât in tara cât si in comunitatile românesti din întreaga lume.
Finalistele vor urma cursuri de pregatire pentru evolutia scenica si cursuri de cultura si spiritualitate româneasca. Gala finala este un spectacol modern, antrenant in care finalistele isi pot demonstra atât inteligenta, spontaneitatea, farmecul, cât si apropierea de traditiile culturale ale poporului român.
Domnisoarele interesate de mai multe detalii pot trimite un email la adresa: missdiasporausa@gmail.com

Popularity: 4% [?]

MINISTRUL-PREZERVATIV

 Autor: Magdalena ALBU

 Ministrul Sănătăţii, în loc să-şi dimensioneze coeficientul de inteligenţă personal, a început să măsoare altceva. Ce anume se tot căzneşte să determine domnia-sa cu o minuţiozitate demnă de un cercetător scrupulos, o să vedem îndată. Neputând dormi noaptea de grija apetitului foarte crescut pentru împerechere al naţiei române din care dumnealui face parte ca minoritate majoritară deocamdată, domnul Cseke a cugetat extreme de adânc şi a ajuns la concluzia că nimic nu doare mai mult în parohia sa administrativă decât dimensiunea standard a unuia dintre cele două organe reproducătoare ale omului lăsate de Dumnezeu pentru înmulţirea speciei, şi anume, evident, cel masculin. Motiv pentru care media tuturor măsurătorilor geometrice efectuate la nivel de parte organică reprezentativă a fiecărui mascul reproducător autohton se regăseşte detaliat în ceea ce se întocmeşte în mod firesc pentru orice licitaţie organizată în ziua de azi, şi anume, Caietul de Sarcini respectiv, documentaţie ce poate fi consultată, aşadar, de către publicul interesat până la ultima sa fibră interioară de propunerea „neoreformistă” a domnului ministru Cseke.

Ca să fim mai precişi, acolo se pot citi pe îndelete date „exacte” despre variabilitatea „admisă” a secţiunii geometrice a zonei cu pricina. Iată cele trei dimensiuni măsurate cu o foarte mare precizie (aici a se vedea „grija” manifestată de guvernanţii noştri nu pentru capul de pe umeri, ci pentru ceea ce are omul îndărătul fermoarului sau nasturilor de la pantaloni) de către domnul ministru: lăţime – max 54 + 2 mm; lungime – min. 160 mm (medie 190 mm); grosime – max. 0,14 mm; sper să nu fi scăpat vreun milimetru din greşeală, căci, altfel, produsul straşnic determinat de reprezentantul situat politic pentru moment în vârful Sănătăţii româneşti nu mai poate fi folosit de tot segmentul vizat al utilizatorilor săi în mod corespunzător, din cauza diferenţelor de mărime complet inadecvate).

Cu alte cuvinte, ce scoate până la urmă domnul ministru în aceste zile postpascale la licitaţie? Răspuns: nimic altceva decât imaginea trasă în plastic a adamicului falus erectil, pentru care se vor achiziţiona nici mai mult şi nici mai puţin decît 3,6 milioane de prezervative, dar şi un lot de anticoncepţionale şi cutii pentru contraceptive. Motivul? Unul deosebit de generos, se pare, ambalat sub denumirea de luat ochii doritorilor de sex nebun la foc continuu, şi anume, aşa-zisul Program naţional de prevenire a sarcinilor şi a bolilor cu transmitere sexuală desfăşurat în ţara noastră încă din anul 2000 la iniţiativa ONU. Şi când te gândeşti că viaţa se află nu înlăuntrul, ci în afara prezervativului domnului Cseke!

Dar, cum pe tărâm românesc, s-a constat, tot în urma frecventelor măsurători cu care se ocupă unii, probabil, destul de des în lipsă de altceva – deoarece dimensiunea creierului lor cu legături neuronale prost încheiate oricum de natura divină nu se poate compara nici măcar cu valoarea minimală a volumului plin ocupat de ceea ce pătrunde sistematic în interiorul produsului solicitat prin Caietul de Sarcini de către onoratul Minister al Sănătăţii româneşti pe cale de dispariţie, iată, dacă e să facem un calcul matematic extrem de simplist -, că lungimea medie a organului reproducător masculin nu corespunde cu descoperirile teoretice ale ministrului Cseke, atunci, se naşte întrebarea (căci altceva ce se mai poate naşte, nu-i aşa?!) firească în atari condiţii, şi anume, cui folosesc aceste prrezervative standardizate, dar, mai ales, cui folosesc banii încasaţi pe ele? Cărei firme şi cine e  proprietarul ei? E interesant de urmărit şi această altă meandră întunecată şi josnică a ultimilor douazeci de ani postdecembrişti. E trist şi revoltător. Nu de alta, dar parcă începe să îmi pară rău că Nicolae Ceauşescu nu a avut o asemenea idee mai mult decât „genială” în perioada sa, fiindcă în mod cert ministrul-prezervativ Cseke ar fi rămas în acele condiţii doar la nivel de spirit neînomenit, ceea ce, pentru sănătatea românilor ar fi fost foarte bine, fiindcă aceasta ar fi încăput, cum e şi natural, de altfel, pe mâna unui om priceput, de nădejde şi cu intenţii serioase în raport cu întregul sistem sanitar autohton.

Şi pentru că tot veni vorba despre Nicolae Ceauşescu, stau şi mă întreb, cum de se puteau juca înainte de 1989 în spital copiii aflaţi sub tratament de-a doctorul şi pacientul cu nenumarate seringi din plastic şi cu maţe întregi de perfuzoare oferite lor de către asistentele ce-i aveau în grijă, pentru ca acum, în mandatul domnului ministru Cseke, în plină „democraţie” efervescentă, zice-se, a capitalismului sălbatic de tarabă murdară şi clienţi sărăciţi prin politici antiumane vădite, acestea de mai sus, ca şi multe altele, precum banalul leucoplast ori serul fiziologic necesar, lipsesc din spitale la ora actuală, pacienţii internaţi în aceste instituţii încă rămase pe tapet, momentan, după marea căsăpire fără cap trebuind să şi le cumpere din puţinele fonduri proprii pe care le au de la farmacia târgului unde se află, fiindcă, altfel, nu li se mai justifică şederea de câteva zile sau un timp mai îndelungat acolo?!… De ce se întâmplă aceste lucruri de o banalitate jignitoare şi cutremurătoare deopotrivă pentru o ţară membră UE şi NATO cu pretenţii de modernizare întru toate cele?!… Greu de dat de către oricine un răspuns corect argumentat în ziua de azi. 

În numele unei aşa-zise „neoreforme” radicale, care schingiuieşte la culme un sistem în loc să-l modernizeze, ministrul-prezervativ abandonează esenţa îmbunătăţirii perimetrului său de activitate pentru a-i deforma însă la maximum conştient sau nu coloana vertebrală, oferindu-i acestuia o pereche de cârje cu care să parcurgă, şontâc-şontâc, mai abitir drumul sigur către groapă În timp ce oamenii mor ca nişte câini abandonaţi la marginea şanţului de guvernanţii pe care tot ei i-au ales prin vot „democratic” în urmă cu ceva timp, domnului ministru Cseke nu îi mai rămâne, în condiţiile licitaţiei mai mult decât josnice de acum, decât să încerce a atârna de crucea fiecărui poporean mort al acestei ţări, de care oricum nu îi pasă nimănui nici în starea de viu, nu un prosop, aşa cum se obişnuieşte, ci un falnic prezervativ fără o cromatică bine precizată, dar cu o lungime cuprinsă între 160 şi 190 mm, conform Caietului de Sarcini sus-amintit.

Pentru cei 200.000 de euro alocaţi achiziţionării acestor produse destinate falusurilor încă împerechiabile şi standardizate pe deasupra de ministrul nostru viril, este, bineînţeles, o onoare fără echivoc ca cetăţeanul votant, măcar la trecerea în cealaltă dimesniune universală (a nu se înţelege altceva), să aibă parte de eticheta pe care Cseke-prezervativ o lipeşte pe fiinţa concetăţenilor săi veşnic tineri şi neliniştiţi din punct de vedere hormonal. Îţi vine să vomiţi, nu altceva!… Ei bine, cred cu tărie că acest lucru i-ar aduce, în sfârşit, guvernului actual acel dram de „credibilitate” de tip erectil, evident, după care a tânjit vreme de atâţia ani pe toată perioada mandatului său uscat la vrej, încă din pragul genezei sale conjunctural-nefaste pentru întreg poporul român şi până în ziua de azi. Era să zic ziua de-apoi. Vorba domnului Tudor Ciuhodaru, care spunea atât de sugestiv că „achiziţionarea de prezervative nu duce la erecţia bugetului din Sănătate”, dar poate duce, spunem noi, doar la aceea a domnului ministru de resort al momentului, o activitate fizică individuală, care nu interesează în mod cert pe absolut nimeni. Licitaţiile domniei-sale însă reţin atenţia tuturor. Opinia publică are acest drept firesc şi elementar, de altfel, la informaţie corectă din partea aleşilor săi politici circumstanţiali.

Oamenii mor azi pe capete în ţară din cauza sărăciei lucii, neputându-şi permite a se trata, aşa cum trebuie, nici în ţară şi nici în străinătăţurile unde aleşii lor îşi poartă leşul obosit, iar domnilor guvernanţi le arde de cu totul şi cu totul altceva decât de sănătatea poporenilor lor. Cu alte cuvinte, cu cât mor mai mulţi, cu atât mai bine, nu?!… Mare păcat însă că nu se moare acum în ritmul în care au loc disponibilizările la nivel naţional!…

Şi ar mai fi ceva de spus. Dacă dictatura comunistă a încercat să stăvilească în timp o boală gravă precum tuberculoza, dar şi focarele de păduchi din zonele sărace ale României, democraţii postedecembrişti – cu încă fierbinte pe pix urma de sânge a dictatorului împuşcat în ziua de Crăciun a anului ’89 – se pot mândri însă cu altceva mult mai „coerent” şi mai „practic” pentru economia bugetului autohton, şi anume, cu faptul că au reuşit să cuibărească moartea definitiv în ograda poporului din care provin, ridicându-i acesteia chipul hâd la rang de icoană naţională.

 Magdalena ALBU

aprilie 2011

Popularity: 2% [?]

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Autor: Lia LUNGU (New York)

DUMINICĂ, 1MAI 2011, S-A DESFĂŞURAT CEA DE-A XII-A EDIŢIE A ZILEI ROMÂNIEI PE BROADWAY

Occidentalismul românesc, se manifestă de peste două decenii, după ieşirea din marasmul comunist, sub diverse forme, în diverse spaţii geografice unde trăiesc românii. În „micile  Românii” risipite în lume, romanii dinafara graniţelor, reuşesc de cele mai multe ori prin eforturi colective să se prezinte lumii frumos şi  demn.

Unul dintre cele mă grăitoare exemple este „Ziua României pe Broadway”- New York. Ajuns la cea de a XII-a ediţie, festivalul se desfăşoară în fiecare an în primul weekend din mai.  Duminică, 1 Mai 2011, oraşul New York, în aria recunoscută sub numele – Districtul Finaciar, a găzduit pentru o zi România în prezentarea sa cultural-artistică. Binecunoscuta arteră Broadway, coloana vertebrală a marelui oraş, s-a închis pentru traficul obişnuit între strada Fulton şi Battery Park, pe o lungime de peste zece străzi şi a fost decorată cu drapelele celor două ţări, baloane în culorile tricolorului românesc, standuri şi o scenă postată în faţa somptuosului Muzeu Ameridian. Timpul a ţinut cu noi, o zi frumoasă de primăvară, ne-a adus împreună în număr mare. Românii au venind chiar şi din îndepărtatul Detroit, sau din Washington DC, Boston, Connecticut, precum şi din statul vecin New Jersey. Au venit şi oaspeţi de acasă, care au ţinut prin propriul efort să fie aproape de fraţii lor trăitori pe continentul  american.

Aşadar, din ţara au venit atât artişti cât şi oameni politici. Au fost prezenţi: Excelenţa Sa Simona Miculescu, ambasadorea României la ONU, Ministrul Mediului Laszlo Borbely, consulul general al României la New York, domnul Marian Pârjol, deputalul PDL Mircea Toader, deputatul în Camera Reprezentanţilor pentru românii de pretutindeni, Mircea Lubanovici.  Artişti îndrăgiţi din ţară sau alăturat artiştilor şi cântăreţilor români care trăiesc în New York. Este vorba despre duetul pop-opera, Romeo & Iulia Solero şi prezentatoarea Mihaela Şerban, creatoarea proiectelor „Gale pentru România”. Cei deja amintiţi, împreună  cu  interpreta de folclor Lia Lungu,  cântăreaţă  Natalia Sandu,  Duo Internaţionale – Mirela & Niki, cântăreaţă Ani Stânciu, clarinetistul Mihai Donca, solistul Tony Cortez, au făcut din Ziua României, un moment memorabil al acestei ediţii.

Spectacolul s-a desfăşurat pe parcursul a şapte ore, cuprinzând atât momente folclorice cât  şi muzica veche românească şi muzica clasică, în formă modernă de pop opera. Mihaela Şerban a fost liantul care a rotunjit spectacolul scenic, atât  prin apritia să decorativa, cât şi prin ineditul  prezentării. Show-ul a avut momente foarte înalte prin executarea impecabilă a repertoriului classic de către duetul  Romeo & Julia Soleno, aplaudaţi şi bisaţi îndelung, sau prin cântecele din deschiderea  spectacolului-intitulat „Cântece de Neam şi Ţară” unde, fiecare dintre  artiştii prezenţi, a interpretat un fragment muzical dedicat României:

• Lia Lungu – De la Dunăre la Sena,  Ce noroc să fim romani
• Mirela & Niki – Eminescu 
• Romeo & Iulia – De la Nistru pân’ la Prut
• Natalia Sandu – Noi suntem Români

În final, vocile reunite ale artiştilor prezenţi au interpretat faimosul cântec „Aşa-I Românul”. Recitalurile susţinute de fiecare dintre  interpreţi ne-au purtat prin toate zonele ţării, din Banat, Oltenia, Ardeal, Moldova, până în Dobrogea. Un moment inedit a fost cel al prezenţei  în public a cunoscutei interprete de folclor Florica Bradu, care a fost invitată în scenă de către subsemnata şi care a susţinut un recital surpriză, dar şi un  duet  Florica Bradu-Lia Lungu, cu o suită de hore în care au jucat mulţi dintre cei prezenţi. Ansamblul de copii şi tineret al Clubului „Banatul” din New York au adus la festival frumuseţea  jocului românesc, păstrat aici la mii de kilometrii de ţară prin respectul acordat folclorului de către  bănăţenii din America. Instructorul ansamblului este Ani Stânciu. Dintre oaspeţii din ţară a fost prezentă şi scriitoarea Rodica Lupu, invitata Festivalului American de Poezie (în limba engleză!) de la Los Angeles.

Cuvântul de salut al organizatorului, domnul  Ştefan  Minovici, a fost o scurtă  trecere în revistă a celor douăsprezece ediţii, şi o prezentarea a greutăţilor financiare pe care acest festival le comportă.  Ştefan Minovici împreună  cu prezentatoarea  acestei  ediţii,  Mihaela Şerban, au invitat în scena  oficialităţile prezente: Excelenţa sa, Ambasadorul României la ONU, doamna Simona Miculescu, domnul Consul General al României Marian Pârjol şi    viceprimarul New Yorkului, Elisabeth Daly. Aceştia au adresat salutul lor campatrioţilor noştri… şi prin noi României.

Preşedintele festivalului, domnul Ştefan Minovici şi soţia Cristina Minovici, organizează  acest eveniment, în memoria înaintaşilor lor, vestita familie – Mina Minovici şi din respect şi dragoste pentru neamul şi ţara în care s-au născut  – România. 

Lia LUNGU

New York

Mai 2011

Popularity: 10% [?]

             Vibraţia lirică  din „Coarda curcubeului” se regăseşte în cel de-al doilea volum al  Doinei Popa, ca o manifestare fluidă a eului cu gesturi ocrotitoare, născute din impulsul vital spre revelarea misterului unei naturi din care să se recompună pacea sufletească.

          „Panismul” poetei nu poate fi conceput în afara dorului de iubire (generic al mai multor  poeme): „Mi-e dor / de apa moale / rece / de izvor / ce curge-n val izbăvitor / din creste / cu vârfuri brumărite / de mistere sfinte / de muntele / din palma ta / aşezată lin / cu măngâieri / tremurânde / de lunga aşteptare”.  Eul liric îşi recompune universul din detalii cromatice, auditive, tactile, motorii, organice,adesea cu intensităţi expresioniste (unele „anotimpuri”, „peneluri”)  având rezonanţe din lirica lui Lucian Blaga: „Prin crestele copacilor uriaşi / insectele sâsâie ascuţit / şerpii negri se rostogolesc prin iarba arsă / spre râul mâlos / soarele de apus  aureşte scoarţa trunchiurilor / cu păreri de umbre mişcătoare / boarea rece / de toamnă timpurie / frisonează  inima dezvelită.”  Nu e vorba de un antromorfism absolut, poeta simte să-l readucă într-o realitate familiară intuind  simbioza locului natal cu străinătatea în care trăieşte: „Ziua norocoasă / surâde cu cer senin / în zâmbetul ireal / cutreieră distanţele / răspândeşte lumina pe cuvinte / în tonuri baritonale  / deschide pagini în cartea nemuritoare” .  Nu întâmplător motivul luminii – străveziul, seninul, albul gingaş al mestecenilor sau albul-brumat, lacrima-roua, steluţele de nea – se înalţă ceresc ca o iluminare, ca o izbăvire a timpului biologic prin anotimpul iubirii, rafinând simţirea.  Poeta ascultă „cum cântă soarele / pe cerurui / zugrăvit în ochiuri de crengi” ,  aude cum râde „colonada / albă / gingaşă de mestreceni”, vede cum zarea „îşi contopeşte / culorile opaline / în verdele câmpului  şi galbenul grâului”,  simte seva florilor şi germinaţia. Intr-o astfel de frenezie a simţurilor, reflecţia devine superfluă („Mă-ntreb adeseori / cum pot iubi atât / dar iubesc / si asta-i tot”), iar chipul iubitului înseamnă tinereţe („ te-asemeni într-atât cu tinereţea mea”).

          Bucolicul imaginat ca ocrotire într-o realitate hipertehnicizată  nu poate fi însă trăit permanent în flux de energii elementare. Fiori metafizici străbat fiinţa condamnată de către orânduirea cerească la o existenţă limitată. Apar semne ale unui timp neiertător, căruia neliniştea îi încearcă o descifrare în misterul fiinţei iubite:   ” În norul / apărut din seninul cerului / iţi zăresc chipul / albit de vremi / pe firul de iarbă culcat / îţi urmăresc  pasul   greu / pe filele cărţilor / îţi citesc  litera / şirag  de  mărgăritare / pe-al necunoaşterii semn / ce-ntunecă omenirea”.

                                                                2

        Din adânc ontologic foşneşte un anume pozitivism în încercarea îndrăzneaţă de armonizare a limitatului cu ilimitatul. Ca-n remarca aforistică a lui Auguste Comte – „ a vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni”,  eul poetic vede semnele îmbătrânirii, prevede sfârşitul, dar îi previne spaimele simbolizând pumnul de ţărână drept veşnicie în viaţa de dincolo.    (Mai multe poeme au genericul prevenitor            „ memento mori”): „Capul grizonat / şi-a aşezat / uşor / tâmpla obosită / peste lumina lumii / pe mâna-ntinsă / cu pumnul strâns / în jurul ţărânii / cu iz de veşnicie”.

          Se observă o discretă trecere spre starea de vis ca spre o mirare ascunsă în adâncimi, în aşteptare de răspunsuri. Până atunci, visul ia forma unei ieşiri din paradisul naturii în lumea desacralizată: preotesele Soarelui, divinităţile nocturne, zeităţile silvestre, alcătuind  „realitatea mitică” a omului arhaic, sunt pentru omul modern simple menţionări prin calendare. Doar visul-dor mai simte mirosul ţărânii udate de ploile de vară, mirosul fânului din ţinutul natal, ocrotit de princiarele formaţiuni geologice  ale Munţilor Făgăraş. Fiinţa stăpânită de hazard găseşte remediu pentru „străzile clonate” ale civilizaţiei moderne şi pe drumul iubirii din oraşul studenţesc, în care poeta a redescoperit „tinereţea fără bătrâneţe”  dintr-o dragoste predestinată. Nodurile hazardului se dezleagă prin iubire în picături de rouă menite să frăgezească sufletul obosit şi să aşeze trăirea în palme cereşti. Misterul picăturilor de rouă are imaginea norului alb, simbolizat de filozofia lui Osho. Înprumutându-i  un fragment de titlu, am putea găsi în „fantasmele” Doinei Popa „calea norilor albi” ca reprezentare a proiecţiei lirice în zbor alb din picăturile de rouă. Ultimul  poem lasă zborul deschis înaginaţiei cititorului: avionul, pasăre albă, poartă în pântecu.i metalic suflete învăluite de seninul feeric.

           Întrebarea sugerată de lirica Doinei Popa,  dacă misterul îl sporim prin credinţă şi iubire, are, în loc de răspuns, îndemnul filosofului indian Osho: „Oriîncotro căutaţi – în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui râu – oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Şi oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”  E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial.

Prof.  Viorica  Pop

Popularity: 4% [?]

Autor: George Petrovai

Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).

            Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului:

            1)Cu toate că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are originea în distincţia operată de Platon între logos şi mythos, fireşte – ne asigură Ştefan Aug. Doinaş în prefaţa la Aşa grăit-a Zarathustra – “cu discreditarea celui de-al doilea”, pentru ca două mii de ani mai târziu Fr. Nietzsche să elaboreze ultima mare filosofie în manieră artistică (de fapt, opinează Martin Heidegger, o metafizică la fel de nihilistă ca cea a maestrului antic grec), totuşi, noi ştim prea bine că unul dintre cei mai populari şi veneraţi zei de către greci mai întâi, apoi – după lupta de Actium – şi de către romani, a fost Apollo, nu doar ca zeu al luminii şi al Soarelui (Phoebus), ci şi ca ideal al frumuseţii masculine, dar mai ales ca zeu al cântecului şi poeziei;

            2)Evreii antici, îndeosebi cei din vremea psalmistului David, cântau şi dansau cu ocazia sărbătorilor, acompaniindu-se cu tamburine, sistre şi cimbale. Însuşi David, atât în tinereţe, adică atunci când se străduia să-l liniştească pe regele Saul, cât mai ales în calitate de rege-psalmist, se acompania la harpă sau liră cu multă simţire artistică.

            Ei bine, deşi Apollo a fost imortalizat de-a lungul timpului în diverse chipuri de geniul unora dintre cei mai mari artişti ai omenirii: Homer în Iliada şi Vergiliu în Eneida, Fidias şi Praxiteles în sculptură, Rafael, Veronese, Velasquez şi Dürer în pictură, totuşi creştinismul, într-o măsură chiar mai mare decât celelalte religii universaliste, a exercitat o influenţă atât de covârşitoare asupra spiritului universal (prioritar asupra spiritului european şi american), încât întreaga cultură a omenirii poate fi împărţită în două mari grupe:

            a)Precreştină, respectiv perioada pregătitoare a creştinismului;

            b)Creştină, care a început în urmă cu două mii de ani.

            Dacă Nae Ionescu vorbeşte în Curs de istoria metafizicei despre tipul metafizic al lumii antice şi tipul ştiinţific al lumii moderne, tot el descoperă trei tipuri fundamentale de viaţă sprituală eminamente creştină:

            a)Barocul atunci când forma prevalează asupra fondului;

            b)Clasicismul – forma este în echilibru cu fondul;

            c)Romantismul – fondul prevalează asupra formei.

            Cât priveşte periodizarea extrem de discutabilă pe care o tot vântură istoricii, Nae Ionescu este de părere că Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de cotitură din istorie. Şi asta pentru că Renaşterea a efectuat o veritabilă tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al istoriei umane. Aşa că perioada de până la Renaştere, cu îndreptăţire poate fi numită teocentrică, deoarece în binomul Dumnezeu-om, accentul cade atât pe teama de păcat cât şi pe forţa şi măreţia Atotputernicului sau, ca să folosesc o inspirată butadă, în toată această perioadă oamenii îşi cereau scuze de la Dumnezeu că există.

            Pe tot parcursul Evului Mediu, prin călugări şi cavaleri s-au realizat importante acumulări morale şi spirituale, care s-au adăugat la cele antice: cultura egipteană, asiro-babiloniană, chineză, indiană, greco-romană. Din aceste inestimabile depozite s-au alimentat mai apoi toţi renascentiştii şi postrenascentiştii (inclusiv iluminiştii). Putem spune, aşadar, că perioada anterioară Renaşterii a fost contemplativă şi eminamente artistică, altfel spus spirituală şi pronunţat anistorică.

            În perioada Renaşterii, centrul de greutate înclină înspre om. Începe antropocentrismul, care de fapt îşi are punctul de plecare în filosofia socratiană, sau epoca în care Dumnezeu îşi cere scuze de la om pentru că există!

            Renaşterea se caracterizează prin coexistenţa principiilor creştine şi a celor păgâne. De menţionat că pe tot parcursul Renaşterii, principiile creştine nu doar că au persistat, dar ele au fost preponderente. Faptul acesta este demonstrat pe de o parte de mecenatul unor papi în procesul de îmbogăţire al tezaurului cultural-artistic al omenirii, pe de altă parte (aceasta în primul rând!) de afirmarea acelor titani care n-au fost numai geniali pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori şi filosofi, ci şi ingineri şi inventatori ai unor maşini menite să sporească forţa omului în confruntarea cu natura.

            Astfel au apărut germenii maşinismului, ocazie cu care maşina s-a interpus între om şi natură. Poate că Leonardo da Vinci, preocupat până la obsesie de inventarea unor maşini paşnice şi de război, este cel mai “vinovat” de apariţia noilor raporturi dintre om şi natură.

            Tot ce a urmat după Renaştere este o adevărată sarabandă a tehnicii şi maşinismului, încât omul postrenascentist s-a văzut captiv într-o dublă dependenţă: Una faţă de natură, alta (dusă până la alienare şi depersonalizare) faţă de maşinile şi automatele tot mai perfecţionate. Civilizaţiile au devenit tot mai robotizate, iar în artele promovate (ex. futurism), omul îşi glorifică extazul şi robia în faţa performanţelor maşinilor.

            Prin urmare, antropocentrismul pune în evidenţă omul înzestrat cu însuşiri practice, altfel spus omul vitalist, puternic angajat politic şi concret-istoric.

            Dar aşa cum spuneam mai sus, creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre superbele lor mozaicuri, care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori.

            Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii universale, capodopere care fac faimoase muzeele ce le adăpostesc. Cum lista artiştilor renascentişti este foarte lungă, mă voi mulţumi să-i amintesc doar pe câţiva (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Rembrandt, Albrecht Dürer), acordând cinstea cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

            Michelangelo, de exemplu, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), la fel ca nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele sublimul din Biblie, izvorul său de inspiraţie.

            De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach, Creaţiunea lui Haydn şi Misa solemnis a lui Beethoven.

            Şi tot din Biblie s-a inspirat Dante pentru scrierea nemuritoarei sale Divina comedie, iar Tasso şi Milton pentru Ierusalimul eliberat, respectiv Paradisul pierdut.

            Sighetul Marmaţiei,                                                          

              17 aprilie 2011

Popularity: 5% [?]

Osama bin Laden a fost ucis într-o operaţiune a trupelor speciale SEAL cu sprijinul agenţilor CIA.  Americanii au aruncat corpul teroristului în mare, conform tradiţiei musulmane, după ce au efectuat mai multe teste de identificare a cadavrului şi au prelevat probe ADN.

În acelaşi incident au mai fost ucişi 4 barbaţi şi o femeie. Femeia s-a interpus între soldaţii americani şi terorist ca scut uman. Schimbul de focuri a durat 40 de minute.

„La aproape 10 ani după atacurile de la 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, creierul teroriştilor este mort, iar SUA se află în posesia corpului său”, a declarat pentru Associated Press, duminică seara, o persoană familiară cu situaţia. Oficialii au vorbit presei sub protecţia anonimatului, subiectul urmând să fie dat publicităţii de  către preşedintele american.

Preşedintele Barack Obama a facut anunţul oficial pe postul naţional de televiziune, duminică seara, imediat după orele 11,00 pm (ora Coastei de Est). El a declarat că este o zi istorică pentru întreaga omenire. Mulţimi mari de oameni s-au adunat imediat în faţa Casei Albe pentru a sărbători evenimentul, cântând “The Star-Spangled Banner” şi “We Are the Champions” (NBC News live, la orele 11,30 pm.)

Un înalt oficial american din forţele speciale de combatere a terorismului a declarat aseară ( 1 mai 2011) că bin Laden a fost ucis în Pakistan săptămâna trecută, într-o operaţiune care a fost bazată pe informaţiile agenţiei americane CIA. Oficialii au mai spus ca bin Laden a fost ucis într-o operaţiune de teren, nu de către o drona Predator, care probabil ar fi ars trupul sau l-ar fi transformat în bucăţi. Această operaţiune speciala a permis forţelor americane să recupereze cadavrul. Bin Laden a fost ucis de un glonţ care i-a străpuns ochiul stang.
Oficialii au crezut mult timp că Osama bin Laden, omul cel mai căutat de pe planetă, se ascundea într-o regiune muntoasă situată de-a lungul frontierei dintre Pakistan şi Afganistan şi l-au localizat recent, într-o clădire din Abbottabad în care locuia din anul 2006. Orasul Abbottabad este o staţiune turistică de lux, situată la 35 mile nord est de Islamabad.

Este o realizare majoră pentru Obama şi echipa sa de securitate naţională, care au îndeplinit obiectivul exprimat de predecesorul lui Obama la Casa Albă, George W. Bush. George W. Bush dorea sa-l aduca în faţa justiţiei pe creierul atacurilor din 11 septembrie 2001.

Potrivit unor documente publicate de WikiLeaks, al – Quaeda ameninţa că va declanşa „iadul nuclear” in Europa dacă bin Laden va fi capturat sau ucis. Afirmaţia a fost făcută de Khalid Mohammed, considerat de către unele surse ca posibil succesor al lui bin Laden.  Khalid Shekh Mohammed a fost arestat în Pakistan în 2003 şi se află în baza navală americană din Cuba.

Dezvăluirile sunt incluse într-un set de documente militare clasificate americane, obţinute şi publicate de site-ul WikiLeaks. Ele conţin informaţii despre cei 780 de deţinuti încarceraţi în decursul timpului la centrul de detenţie de la Guantanamo.

În timpul interogatoriilor de la Guantanamo (Cuba), mai mulţi terorişti deţinuţi au dovedit o bună cunoaştere a sistemului european de apărare împotriva atacurilor nucleare. Americanii au fost informaţi cu privire la o serie de posibile atacuri împotriva ţărilor occidentale. Potrivit WikiLeaks, unnul din capii al-Qaeda, Abu Al-Libi, a declarat că “e posibil ca reţeaua al-Qaeda să deţină bomba atomică.”

Simona Botezan

Surse: NBC News, Associated Press, ABC News, Reuters 

Popularity: 2% [?]