Curentul International

1941 – Katynul românesc de la Saratov, pe Volga?

 

Autor: prof.univ. Ion Coja

 

Nu este vorba de o metaforă, de o hiperbolă, de o exagerare. În toamna lui 1941, 15.000 de prizonieri români au fost împuşcați în localitatea Saratov pe Volga. Un masacru despre care nu am date prea multe, dar sursa acestei informaţii, precum se va vedea, este extrem de credibilă. Auzisem mai demult despre acest masacru abominabil. Vorbeau despre el la Capşa sau la Athénée Pallace bătrânii din generaţia lui Petre Ţuţea şi dacă nu mă înşel, Petre Ţuţea însuşi, prin anii ’70-80. În orice caz, l-am auzit sigur pe Simion Ghinea relatând pe seama acestui teribil eveniment. Simion Ghinea a participat la campania din Est, în trupele de elită ale „spărgătorilor de cazemate”. A fost unul dintre legionarii care s-au înrolat voluntar, considerând că războiul anti-sovietic l-ar fi pornit şi ei, legionarii, dacă rămâneau la guvernare. Termenii relatărilor auzite erau următorii: în octombrie 1941, clădirea în care se găzduise, la Chişinău, Comandamentul Armatei Române a sărit în aer, ceea ce era un act de terorism pe care legile războiului nu-l tolerează, ci îl condamnă cu toată severitatea şi acceptă, în consecinţă, sancţiunea sub formă de represalii asupra populaţiei civile, chiar şi dacă aceste represalii vor afecta persoane complet nevinovate. Din ordinul generalului Ion Antonescu, autoritatea militară din Odesa, oraş cucerit prin lupte grele, a trecut la pedepsirea exemplară a unor persoane bănuite că ar avea vreo legătură cu asasinii terorişti. Din interogarea populaţiei, s-a stabilit că făptaşii nu puteau fi decât evrei, evrei sovietici din Odesa. Aşa că represaliile au avut ca victime un număr de evrei, care au fost spânzuraţi pe străzile Odesei, pentru a avertiza aşa zişii „partizani” să nu repete gestul lor iresponsabil şi laş. Nici azi nu s-a încheiat disputa între „istorici” cu privire la numărul evreilor ucişi la aceste represalii. Câteva sute, după afirmaţiile autorităţilor de atunci, câteva mii după unii publicişti evrei. Faţă de circa 80-90 de militari români, majoritatea ofiţeri superiori, morţi în clădirea Comandamentului de la Chişinău. Trebuie spus clar că în situaţii asemănătoare, când victimele au fost militari din trupele aliate, anglo-americane, represalii cu totul asemănătoare s-au produs, făcând numeroase victime printre civilii nevinovaţi propriu zis. Bunăoară, în primăvara lui 1945, pentru un soldat canadian omorât mult în spatele frontului de un neamț tânăr și iresponsabil, au plătit cu viaţa mai mult de 10.000 de persoane, practic întreaga populaţie a orăşelului în care se comisese fapta ignobilă. Morala acestei practici este simplă şi corectă: dacă teritoriul respectiv a fost cucerit de militari prin luptă, adică prin jertfă, populaţia civilă trebuie să se împace cu situaţia şi să accepte prezenţa inamicului. Nu au voie să intervină în mod laş, în spatele frontului, acolo unde inamicul şi-a câştigat prin jertfă şi curaj dreptul să fie prezent şi să se simtă în siguranţă. Aşadar, la Chişinău represaliile au avut un caracter legitim. Absolut legitim şi legal! Eu ştiam, de la persoane ca Simion Ghinea, combatant pe frontul de Est, că pentru cele 90 de victime, au plătit câteva sute de evrei. Şi am aflat tot atunci că unii comentatori din presa sovietică militară au umflat exagerat cifrele, astfel că la urechile lui Stalin a ajuns informaţia că românii au omorât câteva zeci de mii de civili. Drept care Stalin a ordonat, în reciprocitate, să fie impuşcaţi cam acelaşi număr de români, dintre prizonierii români aflaţi la dispoziţia Moscovei. Ordinul lui Stalin a fost îndeplinit cu străşnicie, mii, zeci de mii de tineri români, prizonieri la ruşi, găsindu-şi astfel sfârşitul tragic. Povestea avea un final neaşteptat, pe care nu l-am putut uita: după o vreme, la Stalin a ajuns şi informaţia corectă, privind numărul evreilor ucişi de români. Un număr pe care Stalin l-a considerat „rezonabil”, corect, conform cu uzanţele militare, mult mai mic decât cel ce i se raportase ininial. Ce-o fi fost în capul lui Stalin şi în sufletul său rămâne să bănuim, să presupunem. Cert este că s-a supărat cumplit pentru informaţia falsă care i se furnizase, a ordonat identificarea vinovatului şi executarea sa prin împuşcare. Cel în cauză fiind un evreu, corespondent de front… A fost împuşcat aşadar, din ordinul suprem al lui Stalin! Cam asta era povestea ştiută de mine şi pe care am relatat-o foarte pe scurt deunăzi, când am comentat aberaţii spuse la Antena 3 despre represaliile de la Odesa, că ar fi produs 22.000 de victime printre evrei… După ce am publicat acel text, am primit un telefon de la domnul Tudor Voicu, un excelent cunoscător în materie de istorie recentă a României. Domnia sa a ţinut să mă corecteze: au fost executaţi la ordinul lui Stalin 15.000 de români, nu 22.000! Iar carnagiul s-a petrecut în lagărele de prizonieri din regiunea Saratov, pe Volga. I-am cerut o sursă a acestor afirmaţii şi, spre imensa mea mirare, mi-a indicat o lucrare a lui Jean Ancel: Transnistria, vol.III, paginile 70-71… De ce m-am mirat? Mai întâi pentru că răsfoisem cele trei volume dedicate Transnistriei şi rămăsesem cu convingerea ca este o carte mincinoasă, cu exagerări evidente şi mărturii dubioase.

Răsfoisem, nu citisem, convins că e timp pierdut să citeşti din doască în doască asemenea carte. Pentru mine Jean Ancel este cel care a găsit „soluţia” atunci când dovezile inexistenţei holocaustului din Transnistria au devenit prea numeroase şi prea convingătoare. Dovezile că evreii deportați în Transnistria nu au murit în număr aşa de mare. Peste 150.000! Jean Ancel a găsit portiţa salvatoare, despre care nu s-a vorbit niciodată mai înaintea lui: în Transnistria românii au omorât zeci de mii de evrei dintre evreii localnici, ucrainieni. Adunați la un loc, evreii din România şi evreii locului, ies peste 150.000 de victime. Mai ştiam de la un bine cunoscut istoric care fusese coleg de facultate cu Jean Ancel că bietul Ancel era cam prostul anului. O mediocritate unanim recunoscută! Renumit după 1990… când a devenit mare istoric. Specialist în ceea ce nu s-a întâmplat! Un detaliu fără importanţă în discuţia noastră: Jean Ancel era frate cu poetul ceva mai cunoscut, Paul Celan, cel care a părăsit Bucovina natală şi s-a stabilit la Paris, fără să-şi găsească nici acolo tihna şi rostul. A sfârşit curmându-şi singur viaţa! În cartea lui Jean Ancel ni se dau detalii mai exacte şi mai lămuritoare cu privire la evreul care l-a minţit pe Stalin, l-a indus în eroare şi în crimă, făcându-l să comită un omor în masă: se numea Abacumov şi nu era corespondent de front, ci ministru de interne. De murit a murit aşa cum ştiam şi eu: împuşcat din ordinul lui Stalin… Informaţia despre Katynul de la Saratov pe Volga este cu atât mai credibilă cu cât cartea lui Jean Ancel abundă în răutăţi şi scorniri sau exagerări împotriva românilor! În logica unui asemenea comportament ar fi fost ca Jean Ancel să treacă cu vederea acest eveniment, această tragedie, despre care nu ştiu să mai fi scris şi alţi istorici. De ce a fost corect Jean Ancel? Simplu de ce: pentru că nimeni nu minte tot timpul. Nimeni nu este perfectul ticălos, mereu în contradicţie cu adevărul şi cu binele, cu dreptatea! Nici măcar Satana însuşi. Mai poate fi vorba şi de o strategie de autor: relatând acest eveniment, devin mai credibile poveştile inventate despre crimele românilor. Autorul face astfel impresia de scrib obiectiv, nepărtinitor, sincer, capabil să consemneze şi faptele care se întorc împotriva partizanatului de care poate fi bănuit. Fapte care mai devreme sau mai târziu, tot vor ajunge la cunoştinţa publicului. Dar nu asta este important. Motivaţia unui gest corect nici nu trebuie căutată de fapt. Revenim la istoria propriu-zisă. Mai întâi, la acest Abacumov. Numele pare evreiesc. M-am interesat la un prieten din Chişinău dacă ştie ceva despre cele petrecute la Saratov pe Volga. Nu a ştiut să-mi spună decât că acest odios Abacumov nu era evreu, ci de undeva din Asia. Un „asiat”, ca să citez exact! Slavă Domnului că nu-i evreu!, mi-am zis. Iar picam „pe bec”! Aşadar, după „istoricul” evreu Jean Ancel, potrivit informaţiilor dobândite de acesta, la Saratov pe Volga, în noiembrie (probabil!) 1941, circa 15.000 (cincisprezece mii!) de români în floarea vârstei, au fost împuşcaţi pe nedrept, în urma unei minciuni, a unei dezinformări criminale, săvârşită de numitul Abacumov. Un nume sortit, probabil, să intre în ne-uitarea noastră, a românilor! Nenorocitul! Se nasc în mintea noastră mai multe întrebări. Iată numai câteva dintre ele: – Prima întrebare: De ce despre această crimă abominabilă nu se vorbeşte deloc? De ce nu s-a „bucurat” de mediatizarea pe care au avut-o ororile de la Katynul polonez? Un prim răspuns: trupele germane nu au ajuns până la Saratov pe Volga. Când trupele germane au ocupat zona în care se aflau gropile comune de la Katyn, localnicii au divulgat teribilul secret, iar propaganda germană, nazistă, a avut tot interesul să evidenţieze aceste crime ale sovieticilor, ale lui Stalin. Altminteri, dacă ocupaţia germană nu ar fi ajuns până acolo, despre Katyn ar fi ajuns până la noi nişte zvonuri greu de verificat… – Altă întrebare: nu ar fi cazul ca pe urmele puţinelor informaţii care există să se declanşeze o cercetare temeinică atât în arhivele celor două armate, cât şi la faţa locului, acolo unde au fost lagărele de prizonieri de la Saratov? Gropile, eventualele gropi comune, a mii de victime, nu puteau fi săpate decât în apropierea acestor lagăre cumplite. Iar descoperirea acestor gropi comune chiar şi după 70 de ani nu este un lucru imposibil! Răspuns: este evident că aşa trebuie procedat, sub „comanda” unor istorici autentici, categorie din care subsemnatul nu face parte. Din păcate, istoricii români, cei îndrituiţi să purceadă la o astfel de cercetare, se fac deja vinovaţi şi pentru alte subiecte pe care le ignoră de când se ştiu. Să sperăm oare de la alţi istorici, de la un alt Larry Watts? Se pare că va trebui să procedăm ca în fotbal, unde s-a trecut la măsura extremă, extrem de ruşinoasă: aducerea de arbitri străini, respectiv istorici străini. Mutatis mutandis, corupţia (vezi istoricii, inclusiv istoricii academici, care susțin proiectul Gold Corporation de la Roşia Montana, adică susţin distrugerea unor monumente istorice unicat în lume) şi frica, teama de a nu-şi periclita cariera şi cursus honorum academic, universitar, pe mulți istorici îi ţine la distanţă de subiectele tabu: legionarii, crimele regelui Carol al II-lea, Antonescu, Transnistria, cominterniştii, Ceauşescu. E timpul  să aducem istorici străini să ne cerceteze trecutul şi să descopere argumentele bazate pe istorie, argumente pe temeiul cărora să mai deschidem şi noi gura în lume? Dimensiunile hecatombei de la Saratov pe Volga ar trebui să atragă intervenţia autorităților româneşti. Academia Română, prin istoricii care intră în componenţa înaltului for, trebuie să se pronunţe în ce măsură este veridică – veridică am spus, nu neapărat adevărată, relatarea din cartea lui Jean Ancel, caz în care în mod oficial guvernanţii români ar trebui să se adreseze Moscovei cerând accesul liber în zonă pentru cercetarea care se impune. Avem datoria măcar o cruce să ridicăm deasupra atâtor oseminte fără mormânt. Tot de la Simion Ghinea păstrez informaţia de martor ocular a bădiei Simion, cum că la un moment dat, pe frontul de Est, unde erau desfăşurate trupele româneşti, a apărut un avion sovietic din care au fost aruncaţi o mulțime de fluturaşi pe care era scris un text semnat de Stalin, prin care acesta mulţumea generalului Avramescu şi trupelor române pentru comportamentul omenos arătat față de populaţia civilă din teritoriile ocupate de Armata Română. Mă întreb acum dacă nu cumva acest gest al lui Stalin a fost precedat de regretul că a omorât, din „greşeală”, mii de prizonieri români nevinovaţi. (Nu comentez ce s-a întâmplat mai târziu cu generalul Avramescu). În concluzie: ce facem? Ce facem ca să verificăm informaţia, ipoteza, suspiciunea că la Saratov pe Volga s-a produs asemenea crimă, mult mai cumplită decât cea de la Katyn, care părea un fel de nec plus ultra printre crimele de război din Al II-lea Război Mondial?! Ce vom face dacă această ipoteză înfricoşătoare se confirmă? Va fi cumplit? Va fi scrâşnirea dinţilor?

Popularity: 1% [?]

PARIS – PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI

 

Autor: Octavian Lupu

 

Nu este vorba de un nume lung dat celei mai mari pieţe din Paris, ci de o succesiune de denumiri pe care aceasta le-a avut de-a lungul perioadei zbuciumate şi contradictorii de dinainte, din timpul şi de după evenimentele sângeroase ale Revoluţiei Franceze. Având o suprafaţă de peste opt hectare, cu un aspect rectangular, uşor octogonal datorită colţurilor „tăiate”, această Piaţă a Concordiei te impresionează prin deschiderea sa de peste două sute de metri, precum şi prin poziţionarea sa între bulevardul Champs-Elysees şi Grădinile Tuileries. Iniţial destinată să marcheze memoria regelui Ludovic al XV-lea, în timpul căruia a fost construită, ea avea să rămână în istorie prin amintirea tristă a ghilotinării nepotului acestuia, Ludovic al XVI-lea, a reginei Maria Antoaneta şi a multor aristocraţi ce au avut neşansa de a se afla la curtea regală în acea nefastă zi de 21 ianuarie 1793.

 

Tocmai de aceea, atunci când am vizitat pentru prima dată această piaţă, am trăit un simţământ de tristeţe, gândindu-mă la ghilotina ce se înălţa în mijlocul ei pe locul unde este în prezent plasat renumitul Obelisc Egiptean. Indiferent cât de mult aş fi de acord cu necesitatea istorică a anumitor evenimente, totuşi cruzimea şi delirul execuţiei publice nu le pot înţelege nicidecum. Cel puţin din punctul de vedere al fiinţei umane înzestrate cu raţiune şi sentimente, este cu totul incredibilă această desfătare cu imaginea sângelui ce se revarsă din trupuri decapitate în uralele de încântare ale mulţimii. Dar aşa se scrie istoria, mai ales atunci când nu există suficientă înţelegere din partea conducătorilor faţă de nevoile supuşilor, iar desfrâul şi luxul neruşinat al celor bogaţi ajunge să sfideze masele de oameni expuse lipsurilor şi mizeriei de tot felul.

 

În adolescenţă, când citeam despre evenimentele Revoluţiei din 1789, eram fascinat, uimit şi îngrozit, deopotrivă, când observam detaliile acelei mişcări care a zdrobit Evul Mediu pentru totdeauna. Brutalitatea, spontaneitatea şi dorinţa de a pune capăt acelei orânduiri au fost duse până la extrem, chiar până la absurd, dacă ne gândim la perioada dictaturii republicane, un concept ciudat şi contradictoriu ca termeni. În mai multe rânduri, cei care ghilotinau erau după o relativ scurtă perioadă de timp la rândul lor ghilotinaţi ca duşmani ai poporului şi ai revoluţiei. Victime nevinovate erau amestecate cu persoane care poate îşi meritau această soartă şi aduse în faţa „tribunalelor populare”, unde verdictul nu putea fi decât cel de „vinovat”, fără a exista posibilitatea de apărare. Pe de altă parte, un Ev Mediu plin de abuzuri de tot felul din partea nobilimii şi a preoţimii împotriva maselor largi ale populaţiei nu se putea sfârşi decât într-o manieră similară, conform principiului universal al acţiunii şi reacţiunii.

 

Denumirea de Piaţă a Revoluţiei a fost acordată după abolirea regalităţii în Franţa, conferind acel trist renume reluat în multe gravuri de epocă, fiind însă schimbată în cea de Piaţă a Concordiei în timpul Directoratului, mai precis după încheierea „terorii republicane”. În felul acesta s-a dorit să se marcheze sfârşitul perioadei de tulburări populare dintre republicani şi regalişti, dintre vechea orânduire şi cea care tocmai se năştea. Şi din acest punct de vedere, plasarea pe „axa istorică” a Parisului a acestei pieţe este justificată, asemenea unei sinteze dintre vechi şi nou, dintre perioada medievală şi cea modernă a Franţei. Iar în final, pentru ca amintirea ghilotinei să dispară, a fost amplasat un obelisc antic adus tocmai din Luxor în cursul anului 1829.

 

Cu o ironie fină din partea istoriei, acest loc a fost ocupat pe rând de către statuia ecvestră a regelui Ludovic al XV-lea, de ghilotina republicană, pentru ca ulterior un obelisc vechi de peste 3300 de ani să ne aducă aminte despre gloria faraonului Ramses al II-lea, un monarh renumit dintr-o perioadă de maximă dominaţie politică a Egiptului. Având o înălţime de 23 de metri şi o greutate de peste 250 de tone, acest obelisc realizat din piatră de granit de culoare roşiatică oferă o imagine unică, desprinsă din Valea Regilor, ca un ecou al unor timpuri de legendă, care nu şi-au pierdut farmecul în ciuda trecerii veacurilor. Prezenţa sa insolită în mijlocul Pieţei Concorde a fost amplu dezbătută cu opinii pro sau contra, fiindcă nu există nici un specific „francez” în acest monument, generând senzaţia fracturării timpului şi spaţiului, al prezenţei spaţiului nord-african în chiar inima Europei.

 

Această contradicţie dintre aspectul modern al pieţei, imaginea medievală a Grădinilor Tuileries şi prezenţa acestui artefact antic, generează ingredientele formării unui punct de „singularitate”, în care se manifestă sincron spaţii din epoci diferite. De fapt, senzaţia de „poartă stelară” către un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat m-a însoţit de-a lungul întregii perioade de vizitare a Parisului, dar niciodată mai pregnant decât atunci când am stat în mijlocul „axei temporale” din dreptul obeliscului. Astfel, era fascinantă imaginea siluetei înalte a acestuia proiectându-se în mijlocul Arcului de Triumf, ce se distingea când priveam spre apus de-a lungul bulevardului Champs-Elysees. De asemenea, era interesant când aceeaşi siluetă o discerneam în mijlocul ansamblului palatelor Tuileries şi Luvru, când priveam către răsărit. Iar dacă mă uitam către nord, profilul obeliscului se răsfrângea de-a lungul străzii „Regale” în mijlocul clădirii „templului” din Piaţa Madeleine, iar spre sud, trecând peste Podul Concorde, distingeam proiecţia sa în mijlocul Palatului Bourbon, sediul Adunării Naţionale a Franţei. De aceea, am fost convins că Obeliscul Egiptean unea armonios toate cele patru puncte cardinale, conferind o direcţie verticală, ascendentă, cursului istoric al Parisului şi deopotrivă al Franţei.

 

Spre miazănoapte şi spre miazăzi de obelisc, sunt plasate două fântâni arteziene, construite în timpul domniei regelui Ludovic-Filip în perioada restauraţiei dinastiei Bourbon în fruntea Franţei. Modelele pentru aceste fântâni a fost preluate din Italia, cea dinspre nord fiind decorată alegoric cu imagini ce evocă cele două mari fluvii ale Franţei: Ronul şi Rinul, iar cea dinspre sud, adică dispusă către Sena, redând imagini dinspre Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, ce oferă o generoasă deschidere maritimă Franţei. Această adăugare a celor două fântâni, aduce o frumoasă completare Pieţei Concorde cu elemente de arhitectonică neoclasică şi cu răcoarea jeturilor de apă ce înviorează atmosfera uscată, uşor „egipteană”, din preajma obeliscului.

 

Dar satisfacţia cea mai mare pentru un vizitator este conferită deopotrivă de admirarea acestor elemente de arhitectură din perioade istorice diferite şi de vizionarea clădirilor dispuse pe latura de nord, realizate în perioada de dezvoltare urbană modernă din timpul perioadei celui de-al Doilea Imperiu. Şi nu întâmplător, brusc te învăluie sentimentul de „rendez-vous” pe care şi l-au dat mai multe epoci istorice în chiar inima Parisului, ca un gest de împăcare peste veacuri dintre tendinţele ce s-au confruntat cu brutalitate şi s-au opus vremelnic într-un antagonism aparent ireductibil, dus până la extrem.

 

De aceea, am convingerea că sufletul poporului francez nu are trăsăturile violenţei ca notă dominantă, iar duritatea evenimentelor ce s-au întâmplat în perioada Revoluţiei din 1789 nu poate fi explicată decât prin prisma acelor tensiuni ce s-au acumulat teluric de-a lungul veacurilor, soluţionarea lor fiind mereu amânată până când situaţia a ajuns să scape de sub control urmând un curs exploziv, de neînlăturat. Mai mult chiar, am sentimentul prezenţei unei puternice tendinţe spre melancolie, atunci când mă gândesc la feţele nativilor francezi din Paris, o predispoziţie către visare, şi poate chiar spre utopie, a acestei naţiuni puternice şi nobile din multe puncte de vedere.

 

Astfel, să nu uităm că Parisul a fost leagănul multor curente artistice din ultimele secole, iar creativitatea artiştilor săi nu a dispărut în timpurile postmodernismului pe care îl traversăm. Şi tocmai de aceea, ideea de sinteză este cea care m-a urmărit mereu mergând pe bulevardele, străzile şi aleile din acest mare oraş. Este vorba deopotrivă despre o sinteză a unor populaţii care s-au duşmănit de-a lungul timpului, dar şi despre o sinteză a epocilor, care în final se realizează prin înglobarea contradicţiilor unor tendinţe divergente, ce vor să se manifeste simultan, într-o imposibilitate ce generează erupţii explozive de moment, dar care după aceea ajung să se unească armonios.

 

În final, nimic nu scapă ciclicităţii fenomenelor care se manifestă istoric în ere diferite, iar ceea ce este vechi revine peste o anumită perioadă de timp, iar ceea ce este nou relevă doar anumite aspecte ce nu au fost până atunci evidente ale aceleiaşi realităţi, ce ne surprinde prin transformările ei uneori line şi continue, iar alteori brutale şi distrugătoare. Pe marea axă a timpului suntem nişte minusculi călători, vizitatori pentru o vreme a spaţiilor mai mult sau mai puţin generoase ale unei imense pieţe numite Planeta Pământ. Faţă de orice alt loc pe care l-am vizitat, Parisul mi-a oferit ocazia unei meditaţii profunde în care s-au întretăiat fragmente de memorie din timpul regilor Franţei, ai Revoluţiei, dar şi ai modernismului care a încercat cumva să împace dorinţa de schimbare cu cea de conservare a valorilor perene, ce nu pot fi alterate de timp sau spaţiu.

 

În Piaţa Concorde am înţeles cât de mic este individul în faţa evenimentului istoric şi cât de slabă este perspectiva pe care o are pe durata vieţii sale asupra lucrurilor prin care trece. Din nefericire, orice sinteză istorică presupune evoluţia pe intervale de timp ce merg dincolo de ceea ce putem gusta sau experimenta în mod direct. Iar atunci, mărturia veacurilor trecute, mai precis contemplarea amintirii acelor epoci unită cu dorinţa construirii unui prezent armonios vor aduce acea împăcare finală a tuturor lucrurilor. Şi de aceea, privind întreaga istorie în timp ce stăteam lângă Obeliscul Egiptean, am avut percepţia unui sens care leagă totul laolaltă într-o ţesătură unică şi indesctructibilă pentru eternitate. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit în nici un alt loc prin care mi-a fost dat să trec şi bănuiesc că o experienţă similară o va avea oricine va păşi cu atenţie de-a lungul şi de-a latul Pieţei Concorde, fostă Piaţă a Revoluţiei şi fostă Piaţă Ludovic al XV-lea. Alte denumiri, dar în final aceeaşi esenţă a armoniei ce trece dincolo de diferenţele aparent ireductibile ale prezentului. Oare când vom avea şi noi o sinteză similară în spaţiul românesc? Când va fi posibil ca Piaţa Concorde să îşi găsească un loc corespondent în Bucureşti, redevenit „Micul Paris” din „Mica Franţă” a Europei?

(Bucureşti, 14.05.2012)

 

 

 

Popularity: 1% [?]

Scrisoare deschisă către Andrei Marga

 FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNAS, HARGHITA ŞI MUREŞ

 Str. Miko Imre, nr. 2, mun. SF. GHEORGHE, jud. COVASNA, tel./fax: 0267.313534 e-mail: cohara_ro@yahoo.com

www.forumharghitacovasna.ro

Nr. 11 / 22.05.2012

Stimate domnule ministru Andrei Marga,

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, organizaţie reprezentativă pentru cei 400.000 de români din cele trei judeţe, şi al cărei preşedinte de onoare este ÎPS Ioan Selejan, arhiepiscop de Covasna şi Harghita, vi se adresează nu numai în calitate de ministru de externe al României, ci şi în cea de om de ştiinţă şi cultură, specialist în istoria filosofiei, filosofia politică şi filosofia religiei.

Vă cerem să faceţi toate demersurile pentru a opri ingerinţele în viaţa politică internă a României şi să solicitaţi autorităţilor Republicii Ungaria să nu colaboreze cu organizaţiile extremiştilor maghiari din aşa-zisul Ținut Secuiesc, să limiteze intenţiile de manifestare ale unor acţiuni de esenţă antidemocratică doar în spaţiul naţional ungar şi să nu implice în aceste demersuri şi România. De asemenea, vă rugăm să reiteraţi guvernului din care faceţi parte cererea noastră ca în ceea ce priveşte „cazul József Nyírő“ să acţioneze în consens cu Legea 107/2006 privind, printre altele, interzicerea promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Parafrazând o celebră formulare, o stafie bântuie din nou prin Europa. Doar că nu este stafia comunismului, ci aceea a neo-fascismului. Peste câteva zile, ea va sosi şi în România: după cum s-a anunţat, la iniţiativa Partidului Civic Maghiar şi a Fundaţiei Pro Odorhei, pe data de 27 mai, cu ocazia Rusaliilor catolice, urmează ca osemintele lui József Nyírő (scriitor, altfel, de talent, dar care s-a manifestat ca fascist învederat), să fie aduse din Ungaria pentru a fi reînhumate cu mare pompă la Odorheiu Secuiesc. La „ceremonie“ vor participa şi politicieni de vârf din Ungaria.

După cum reiese din documentele pe care vi le anexăm, în limba maghiară şi în traducere, în anii celui de al doilea război mondial, Nyírő s-a manifestat activ ca susţinător al Partidului Crucile cu Săgeţi al lui Ferenc Szálasi, formaţie naţional-socialistă implicată în crimele cele mai abjecte împotriva evreilor din Ungaria. El şi-a pus calităţile sale literare şi notorietatea în slujba propagandei hungarismului, aberanta ideologie fascistoidă elaborată de Szálasi, a radicalismului ultranaţionalist şi şovin, antisemit, antiromân şi xenofob.

Esenţa personalităţii lui József Nyírő este cuprinsă în câteva fraze de poetul, scriitorul şi criticul literar Géza Hegedűs (1912-1999), martor al evenimentelor acelor timpuri, în magistralul său volum Galeria portretelor literaturii ungare:

„În politică, drumul ales este cel al fascismului. (…) A fost dezamăgitor pentru cei care au observat înrudirea sa spirituală cu mitul criminal al purităţii sângelui. Pe aceştia i-a surprins ataşamentul clar al lui Nyírő, ce tocmai păşea pe scena politică, faţă de reprezentanţii în Ungaria ai nazismului german, faţă de Partidul Crucilor cu Săgeţi. (…) József Nyírő este un instigator la război, incitator la asasinate în masă, criminal de război în sensul dreptului penal. A aparţinut spiritual statului major al lui Szálasi. Chiar şi în emigraţie, în America şi Spania, în cărţile publicate încearcă să justifice acest spirit. (…) Romanul autobiografic „În jugul lui Dumnezeu” rămâne printre valorile durabile ale literaturii noastre, chiar dacă autorul lor, în viforul istoriei, din punct de vedere uman, dar şi cultural şi-a băgat capul nu în jugul lui Dumnezeu, ci în cel al diavolului (s.n.)“.

Dacă mai aveţi nevoie şi de alte dovezi privind trecutul lui József Nyírő, ele pot fi găsite într-un document care se află în depozitul Arhivelor Statului, Cluj, fond Prefectura judeţului Cluj, acte confidenţiale-prezidenţiale, 1941, dosar nr. 3. În el, se arată că în zilele premergătoarea sosirii la Cluj, la 11 septembrie 1940, a trupelor de ocupaţie horthyste: „…crimele, bătăile, devastările declanşate împotriva românilor, îndeosebi în cartierele Mănăştur, Între ape, comunele Floreşti şi Someşeni au fost – aşa după cum recunoştea la 15 noiembrie 1940 fostul consul al Ungariei la Cluj, dr. Bothmer Károly – efectuate de elemente declasate, şovine, fasciste, organizate în grupe teroriste, conduse de Kerekes István, Király Zoltán, Málnassy Tivadar, József Nyírő (s.n.), dr. Szász Ferenc, Veres Lajos, Lengyel József , Pataky Kálman, aflaţi sub comanda lui Kováts Arpád, fost ofiţer de carieră“.

Vă veţi întreba probabil de ce osemintele unui asemenea personaj, care poartă răspunderea morală a unor crime imprescriptibile, vor fi aduse ostentativ şi reînhumate cu fast în România, ţara pentru a cărei dezmembrare Nyírő a militat între 1940 şi 1945 în toate parlamentele Ungariei horthyste.

Răspunsul este: în primul rând, pentru că se poate! Se poate din cauza nevolniciei şi oportunismului politic al guvernelor care s-au succedat în ultimul timp, permiţând în chiar inima ţării o disoluţie a autorităţii statale mergând până la instaurarea unei veritabile stări de co-suveranitate.

În al doilea rând, pentru că este vorba de o acţiune de manipulare a opiniei publice în scopuri electorale, instrumentată până în cele mai mici amănunte. Beneficiarul este Partidul Civic Maghiar (PCM), practic, filiala în România a Fidesz – Partidul Civic Ungar, ca iniţiator al reînhumării lui József Nyírő, şi care doreşte să recâştige primăria din Odorheiu Secuiesc, iar perdantul Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, adversarul PCM.

În acest scop, pe data de 3 aprilie a.c. osemintele lui József Nyírő au fost deshumate din cimitirul Almueda din Madrid de către şi pe socoteala Guvernului ungar condus de Fidesz şi transportate la Budapesta cu gardă de onoare! Ele urmează, apoi, să fie duse cu „trenul pelegrinilor – Fericita Fecioară“, cu care se pleacă din Budapesta, la 24 mai, la pelerinajul care are loc la Şumuleu de Rusalii, ceremonie la care participă o mulţime imensă. De la Şumuleu, osemintele urmează să fie purtate de un detaşament de husari călări (!), însoţit de membri ai Parlamentului Ungariei, la Odorheiu Secuiesc. Aici, în piaţa centrală a municipiului, urmează să aibă loc o ceremonie de comemorare a lui Nyírő şi reînhumarea sa în Cimitirul catolic cu slujba religioasă de rigoare.

Întreaga acţiune se desfăşoară sub patronajul lui László Kövér, preşedintele Parlamentului Ungariei, fost ministru însărcinat, în anterioara guvernare a Fidesz, cu coordonarea serviciilor de informaţii ungare…

 

Stimate domnule ministru,

„Istoria omenirii este suma erorilor care ar fi putut fi evitate“. Este semnificativ că acest aforism îi aparţine marelui politician german Konrad Adenauer. El este cel care a demonstrat că, pentru a fi cu adevărat demni de numele de oameni, trebuie să ştim să învăţăm din erori. Pentru ca ele să nu se mai repete, ca răul să nu se banalizeze.

Marele poet de origine română B. Fundoianu, devenit apoi, sub numele de Benjamin Fondane, unul dintre marii poeţi moderni ai Franţei care a sfârşit prin a fi ucis la Auschwitz, scria: „Il faut crier jusqu’à la fin des temps“ – Trebuie să strigăm până la sfârşitul timpurilor! Gândindu-ne la cei 1006 de români ucişi între 1940 şi 1944 în partea de Transilvanie cedată prin Diktatul de la Viena, la cele 126 de victime ale comunităţii evreieşti din Sărmaşu, exterminată în întregime în octombrie 1944 de armata şi jandarmeria horthyste în retragere, nu vom obosi să strigăm până în veacul veacurilor:

Nu lăsaţi fascismul hungarist să reînvie în chiar inima României!

Dorin Suciu, preşedinte executiv al F.C.R.C.H.M.

 

 

Popularity: unranked [?]

 “Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

 

 

             Artistul s-a născut la 07 februarie 1941 în Kiev. Este căsătorit şi are un băiat.

             Între 1959-1963 urmează Academia de Arte, pictură şi teatru din Kiev.

             Între 1972-1977 este la Academia de Artă, secţia pictură din Moscova.

             În 1996 devine membru al Asociaţei Artiştilor Plastici din Ucraina.

             Înainte cu puţin timp de a-şi părăsi ţara, donează o parte din lucrările sale oraşului natal Kiev.

              În 1997 după scurt timp ce soseşte în Germania unde se stabileşte definitiv cu familia este primit în Asociaţia Plasticienilor din Bayern şi apoi din întreaga Germanie.

              De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii colective şi desigur personale.

              Lucrările sale se află în Colecţia Naţională de Istorie al Ucrainei şi în alte instituţii.Desenele şi tablourile sale se află de asemenea în colecţii particulare din foarte multe ţări ale lumii.

              L-am cunoscut în anul 1998, anul Bertolt Brecht    (1898-1956 ), când pictorul Victor Bolyachewskij a prezentat ilustraţiile la lucrările marelui scriitor german. De atunci ţinem legătura şi am rămas prieteni. Îl recomand cu căldură tuturor celor care iubesc arta în general şi pictura în special.

 

 “Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

Adalbert GYURIS: -A mai fost cineva în familia ta cu aptitudini la desen  şi cum a început pasiunea ta pentru pictură?

 

Victor BOLYACHEWSKIJ: -La noi în familie nu desena nimeni, însă acestă dorinţă mi-a venit încă din clasele primare.Nici acum după atâţia ani încă nu am reuşit să aflu de unde a izvorât această frumoasă pasiune.

 

- Când ai început să lucrezi în tehnica pe care o foloseşti azi,o lucrătură fină şi minuţioasă ?

 

- În maniera asta am început să lucrez încă din anul 1960.Mi-a plăcut oraşul în care m-am născut şi am început să desenez şi să pictez clădirile vechi din Kiev.Am fost inspirat pentru că această temă mai târziu, mi-a adus o mare bucurie şi anume am fost coptat în Uniunea Pictorilor din Ucraina.Recunosc că această tehnică de ,,filigran”este o muncă grea,obositoare care însă în final îmi aduce mari bucurii.

 

- Se deosebesc pictorii din fosta Uniune Sovietică de ceilalţi ?

 

- Cred că da, pentru că mentalitatea şi pregătirea este alta. S-a făcut şcoală serioasă şi asta a dus la calitate.Poate că nu s-a făcut destulă reclamă in această direcţie şi arta rusă sau mă rog din fosta uniune nu este aşa de cunoscută în lume.

 

- Tu eşti din Ucraina, ţară vecină cu România, cunoşti pictori din ţara mea şi arta creată de ei?

 

- Cu părere de rău trebuie să-ţi mărturisesc că ştiu despre pictorii români doar din ce am învăţat la şcoală.Pentru mine cel mai reprezentativ rămâne Nicolae Grigorescu pe care îl consider un mare maestru al penelului, însă pe lângă el ştiu că sunt mulţi alţii.

 

- Cât lucrezi la un tablou,depinde de tehnica folosită,mărime sau ţine şi de alte condiţii ?

 

- Când încep un nou tablou, am mari emoţii de fiecare dată, se va naşte ceva….Sunt atent la alegerea temei şi mă gândesc ce tehnică voi folosi. De multe ori se întâmplă că acelaşi tablou îl fac în tehnici diferite şi spre bucuria mea în final toate sunt reuşite, sau cel puţin aşa zic eu.

 

- Cum este receptată arta ta în occident în general şi în Germania în special ?

 

- Lucrările mele în occident şi mai ales în Germania sunt recunoscute şi apreciate.Cred că sunt preţuit pentru tot ce fac şi de aceea fac cu plăcere munca mea.Lucrările mele se găsesc îm muzee,diferite instituţii şi mai ales în multe colecţii particulare din întreaga lume.Cele mai multe tablouri sunt în Ucraina ţara în care m-am format ca artist plastic.

 

- Eşti profesor universitar, studenţii tăi au şanse să ajungă artişti şi să-şi întreacă maestrul ?

 

-Şansă are fiecare student, însă apare de multe ori ceva ce frânează acest proces şi mai ales progres.

           Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter, dorinţă mare, multă fantezie pentru pictură şi susţinerea cu toată fiinţa în acestă direcţie.

           Cu părere de rău nu întotdeauna este posibilă şi de aceea de multe ori un talent se poate stinge şi pierde.

 

- Dragă Victor îţi mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc realizări pe mai departe,de asemenea iţi mulţumesc pentru portretul meu care l-ai executat în acuarelă în stilul care te caracterizează.

              Adalbert  GYURIS

Popularity: 1% [?]

CULTURA PRINTRE MINORITARI

Câţiva rromi au încercat
Să deschidă un cenaclu,
Dar să ştiţi c-au renunţat
Fi’ndcă n-au găsit şperaclu.

☺☺☺

IEŞIREA DIN CRIZĂ

Dup-o lungă analiză,
Dragii mei concetăţeni,
Am aflat cum ieşi din criză…
Salutări de pe-Otopeni!

☺☺☺

CIOBANUL BEŢIV SE SCUZĂ

Aş lăsa eu băutura,
Dar nu pot… şi ştii de ce?
Cât de mare-i bătătura
Toate oile-mi zic: – Beee!!!

☺☺☺

GHICITOARE

Doi români treceau oceanul
Într-o lungă zi de joi;
Câţi români când gustă banul
Mi se mai întorc ’napoi?

☺☺☺

OPERAŢII ESTETICE

Te faci mai fain, dacă socoţi,
Plătind la doctori în neştire,
Dar niciodată n-ai să poţi
Să-ţi faci obrazul mai subţire.

☺☺☺

SFAT PĂRINTESC

De-ai să-nveţi, copile, carte,
Ai s-ajungi şi tu departe…
Şi-o să ai atunci de toate
(În Canada sau în State!…)

☺☺☺

MISOGINUL

Misoginul e bărbatul
Cu un creier cât o zgaibă
Care-njură (ofticatul!)
Ce-ar dori şi el să aibă.

☺☺☺

AVENTURA EMIGRĂRII LA ROMÂNI

Cercetând puţin misterul,
Dai de-o chestie bizară:
Astăzi, aventurierul
Este cel rămas în ţară.

☺☺☺

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
C-m spus şi eu un banc cu tentă
Şi-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

☺☺☺

Popularity: 2% [?]

(Interviu luat lui Sorin Olariu pentru Revista Autocritic. Autorul interviului: Dan Cârlea).

1) Sorin, când ţi-ai luat carnetul de conducere şi cum au fost pentru tine primele întâlniri cu maşina? Apropo, ce maşină a fost la început?
Carnetul auto mi l-am luat la începutul lui 1990, în România. Eram prosesor la un liceu din Caransebeș, județul Caraș-Severin și tocmai achiziționasem un Golfuleț albastru, aspirator de fete. O bijuterie pe vremea aceea, nimic mai mult decât un junk car, azi. Tatăl meu vânduse un pământ să îmi cumpere acea maşină.

2) Cum priveşte epigramistul excepţional care eşti eterna (şi fascinanta) problemă a femeii la volan?

E loc pentru toți pe șosele, chiar și pentru femei. Oricum, ele sunt egalele noastre, nu? Bine, uneori sunt chiar mai egale decât noi…
Nu am nimic împotriva femeii la volan. Unele conduc mai bine decât bărbații, în sensul că oricum, ele beau mai puțin. Cunosc chiar femei truck driver care conduc camionul câte 3000 de mile pe săptămână. Mai degrabă am ceva împotriva celor care conduc sub influența drogurilor sau a alcoolului. De aceștia trebuie să ne ferim.
În SUA pedepsele sunt extrem de mari pentru asta și nu scapă nimeni. Aici nu merge cu pile. Dacă în România ceilalți conducători auto îți fac semn cu farurile în trafic că e un radar prin apropiere, în America ei vor suna imediat la 911 dacă te văd că urci băut la volan sau dacă te văd că conduci în zig-zag. Pentru protecția lor în primul rând, dar și pentru protecția ta. Altă mentalitate.

3) Faci sau ai făcut epigrame despre femeia la volan, le trimiţi la cratiţă, le tragi claxoane? (rămâne între noi) …

Mai comit uneori și câteo epigramă despre femeia la volan, ca de exemplu aceasta:

PAMELEI ANDERSON

Sânii tăi cu formă plină
M-au convins că nic măcar
Airbagul de la mașină
Nu-ți mai este necesar.

Dar nu le trimit la cratiță și nici nu le claxonez pentru că nu sunt deloc agresiv la volan. Din contră, am o răbdare ieșită din comun, chiar enervantă. Cel puțin așa spune nevastă-mea, care se miră cum de pot fi atât de calm în anumite situații. Dar în SUA cazurile acestea de nervi în trafic sunt foarte rare. În general șoferii conduc extrem de politicos și împart șoseaua cu ceilalți. Dacă cineva observă că ești la ananghie, adică te-ai băgat greșit și nu mai poți ieși de undeva imediat oprește și îți face loc să ieși sau să schimbi banda, chiar dacă știe că asta o să îl coste secunde bune de întârziere.

4) Povesteşte-ne câte ceva despre locurile frumoase pe unde te-ai plimbat prin România cu maşina.

În România mașina era un lux din cauză că benzina era scumpă, așa că preferam să călătoresc cu trenul sau cu autobuzul care erau mult mai ieftine. Totuși, am făcut multe drumuri de la Caransebeș la Băile Herculane, pe DN 6, la început cu Volkswagenul, apoi cu un Fiat Regata Turbo Diesel (primit ca dar de nuntă de la socrii mei) trecând prin salba de sate și locuri frumoase de pe Valea Timișului: Buchin, Sadova, Piatra Scrisă, Armeniș, Dealul Domașnei, Plugova, etc. Locuri minunate, cu oameni minunați. Din păcate, drumul acesta național este acum o ruină, un adevărat blestem al Banatului. Se lucrează la el de un deceniu și nici nu se cunoaște. Ca o paranteză, am mers odată cu mașina la Cascada Niagara, pe partea canadiană, într-un weekend. Cînd am trecut vineri seara pe Queen Elisabeth Way, am remarcat zeci, poate chiar sute de utilaje pe partea opusă. Era o forfotă de nedescris, plin de muncitori care se pregăteau să înceapă lucrul. Chiar mi-am spus în gând că o să fie mare bai la întoarcere. Când colo, duminică seara când ne-am întors în Michigan drumul era asfaltat pe o porțiune de vreo 50 de km de autostradă. Și asta numai în două zile.
De asemenea, în România am mai bătut cu mașina DN 76, de la Oradea la Brad, drum care era o splendoare, mai ales prin zona Munțillor Apuseni. De fiecare dată ne opream la Chișcău, la Peștera Urșilor. Am mai condus de multe ori prin zona Munților Almăjului și Locvei, Semenic, Muntele Mic, Țarcu, toate aceste locuri fiind niște perle ale Banatului.

5) Ai avut ceva incidente, accidente, cu maşina? (aici excludem eventualele probleme cu autostopistele

Accidente nu am avut. Ce-i drept, nici nu am condus prea mult și am făcut-o oricum cu atenție. Nu am urcat niciodată băut la volan și nici nu am avut muscle cars cu care să zbor pe șoselele patriei. N-am plătit nici măcar o amendă de circulație. În schimb am avut incidente, toate fiind din cauza mașinilor care una-două se stricau. Ba carburatorul, ba electromotorul, ba jiglerul de relanti, ba o pană de cauciuc…
Să știi că am avut totuși și o problemă cu o autostopistă mai specială. O chestie care ar părea amuzantă la prima vedere, dar până la urmă destul de tristă. Odată, într-o sâmbătă noaptea când veneam din Ungaria, pe la Pădurea Verde din Timișoara am oprit să iau o fată a unui prieten de-al meu, știind că e studentă și crezând că vrea să meargă acasă, la Caransebeș. Eu am recunoscut-o imediat, că strada era luminată ca în palmă, dar ea nu s-a prins cine e în mașină și când a deschis ușa mai-mai să îi pice fața. Atunci am relizat că ea de fapt făcea traseul. Nici nu ai idee cât s-a rugat de mine să nu o spun părinților. Cred că mă urăște și în zi de azi.

6) Buuun, ai ajuns şi în SUA. Care au fost primele impresii legate de trafic, de infrastructura rutieră, de ceea ce e legat de maşini, în general, pe teritoriul american?

Primele impresii? Traficul este mult mai lejer, cel puțin în Michigan, statul în care locuiesc. Drumurile sunt mult mai largi și se circulă pe mai multe benzi, fapt care fluidizează circulația mașinilor. Rețeaua de autostrăzi este foarte bine pusă la punct și extrem de eficientă. De exemplu, un drum de București-Caransebeș (450 km) îl făceam în 9-10 ore. Recent, am parcurs în SUA cam aceeași distanță, între Malibu (California) și Las Vegas (Nevada) în aproximativ 4 ore și jumătate pe I-15 si pe I-10 aproape impecabile.
Desigur, am văzut și în SUA drumuri proaste, mai ales pe străduțele din Detroit. Dar parcă nu sunt chiar așa ca la noi.
Parcul auto din SUA are probabil cea mai mare varietate de mașini din întreaga lume. Toate marile companii se luptă să își vândă marfa aici și oferă tot felul de facilități clienților. Există, pe lângă toate brandurile americane și o mulțime de mașini japoneze, germane sau coreene. Mai rar vezi mașini franțuzești sau italiene, exceptând bolizi ca Ferrari, Lamborghini sau Maserati. Până acum nu am văzut încă nicio Dacie.
O altă observație este că mașinile din SUA sunt mult mai mari decât suratele acestora europene, iar prețurile lor sunt mult mai mici. Benzina de asemenea este de două ori mai ieftină decât în România, la niște salarii cu mult mai mari, fapt care face ca un plin la Hummer să ți se pară floare la ureche.
Una peste alta, a conduce o mașină în SUA, pe lângă că nu te stresează mai este și destul de reconfortant uneori. Mai ales pe freeways și highways.

7) După cât timp ai început să conduci şi în SUA, cum s-au derulat lucrurile cu echivalarea permisului, primele ieşiri?

Prima chestie care mi s-a spus cînd am venit în Michigan a fost că îmi trebuie urgent o mașină fiindcă transportul în comun este aproape inexistent aici, fiind aproape desființat cu vreo opt decenii în urmă chiar de către Big Three (General Motors, Ford și Chrysler) pentru a-și vinde automobilele produse. Și cum nu puteam avea un job dacă n-aveam mașină, iar mașina nu o puteam cpnduce fără carnet, după o săptămână de America și de învățat dintr-un chestionar m-a luat sora mea și m-a dus la Secretary of State să dau examenul scris. Fără nicio programare în prealabil. Spre surprinderea mea, acel test nu a avut loc în vreo sală de clasă, cu supraveghetori, ci chiar acolo, ad hoc, în sala de așteptare plină de lume, la niște mese din apropierea ghișeelor. Oamenii veneau, își rezolvau problemele și plecau, iar eu și cu încă vreo doi răspundeam în scris întrebărilor. Nu ne băga nimeni în seamă, oficialitățile au mers pe încredere. Între timp a mai venit cineva să dea examenul. După ce am terminat, în cîteva minute am și primit rezultatul și actele doveditoare că l-am luat, pentru a mă putea prezenta la testul practic. A doua zi am luat și examenul practic. Ambele teste, deși a trebuit să le dau în altă limbă decât limba mea maternă, mi s-au părut cu mult mai ușoare decât cele din România pentru că nu au fost deloc făcute să încurce candidatul, ci au fost simple și logice.
Apoi, la cîteva zile după ce am luat carnetul, sora și cumnatul meu împreună cu o fostă elevă de-a mea din România, stabilită de asemenea în Michigan, au pus mână de la mână și mi-au cumpărat o mașină de 1000 de dolari, un Dodge Caravan vechi de vreo nouă ani, căruia i-am zis Săgeata Albastră. O mașină foarte bună, automatică, cum nu mai condusesem niciodată până atunci și de care mă speriasem la început văzând cât e de mare. Am crezut inițial că îmi trebuie un carnet de șofer de autobuz pentru așa o mașină când m-am trezit că îmi dă soră-mea cheile.
După prima zi însă m-am obișnuit de parcă toată viața condusesem așa ceva.

8 ) Am un văr care nu a condus în România, el plecând în SUA la începutul anilor ’90. Când a venit în ţară, după mulţi ani, a fost şocat de traficul de aici. I s-a părut groaznic de agresiv, aglomerat şi problematic. Tu mai conduci aici când vii în concedii? Ce diferenţe vezi între traficul din cele două ţări vecine şi prietene, America şi România?

Și mie mi se pare înfiorător traficul din România. Deși până acum am venit în fiecare an în țară și am stat de fiecare dată aproape o lună, nu am mai condus deloc la noi, poate și din comoditate. În SUA, în cinci ani de șofat nu am făcut nici măcar o depășire pe contrasens, fiindcă nu a fost nevoie. Cum spuneam, șoselele sunt foarte largi și au mai multe benzi, așa că poți face depășirile trecând de pe o linie pe alta în același sens. Rareori se întâmplă să circul pe drumuri cu o bandă dus și una întors, dar și atunci nu am de ce să depășesc mașina din față care circulă cu viteză regulamentară.
Diferențe între traficul din SUA și România? În SUA se circulă mult mai civilizat și mai politicos, iar șoferii au mai multă răbdare și înțelegere.

9) Ce maşină (maşini) deţii în prezent – nişte poze se poate?

În prezent dețin un SUV 2012 Dodge Journey şi un Camaro mai vechi, care este flebeţea mea.
În garaj mai am şi un 2010 Dodge Avenger pe care l-am cumpărat pentru nevastă-mea de aniversarea căsătoriei noastre. Personal, sunt adeptul mașinilor americane. Dintre nenumăratele mașini pe care le-am avut pănă acum, doar una singură a fost de import, un van Honda Odyssey, pe care l-am vîndut chiar acum câteva zile.
Poate o să par puțin infatuat enumerând la mașini. Nu e deloc așa. În America, și mai ales în Michigan unde se fabrică mașinile GM, Ford și Chrysler, a avea o mașină bună nu este un lux, ci o necesitate și este la îndemâna aproape a oricui. Am avut și am o sumedenie de mașini noi pentru că sora mea lucrează ca inginer la General Motors, iar cumnatul meu lucrează ca manager la Chrysler și prin ei am discount și loyalty la orice produs al acestor două companii, inclusiv la serviciile de asigurări.

10) Eşti un şofer cuminte sau năbădăios, mori să dai viteză şi să te bagi unde apuci?

În general sunt un șofer disciplinat, civilizat și politicos. Consider că șoseaua nu este a lu’ tata, ci a tuturor participanților la trafic. Chiar și a blondelor. Mai bag și talpă uneori, mai ales când conduc Camaro, dar îmi cunosc limitele și știu până unde pot să mă întind.

11) Ce sfaturi ai da unui începător?

„Stay alive / Don’t drink and drive…”
De fapt, sfatul acesta este pentru orice șofer. Unui începător i-aș mai spune în plus să nu facă pe eroul, pentru că de multe ori eroii sfârșesc prost. Iar eroismul se confundă uneori cu prostia.

12) Ce maşină ţi-ai lua dacă ai avea banii lui Nea Gigi? (să nu spui că nu ştii cine-i Nea Gigi din Pipera! Noi, oamenii de cultură, trebuie să ne cunoaştem.)

Dacă aș avea banii și oile lui mi-aș lua o bormașină. Cu care să-i scot aroganțele din cap.
Dar cum nu am banii lui, o să mă muțumesc cu un Corvette roșu, decapotabil, pe care plănuiesc să mi-l cumpăr. E una dintre mașinile sport accesibile publicului larg. Deci, aproape că mi-e accesibilă și mie…

Zi ce vrei tu, şi dacă bagi şi o epigramă pe teme auto e super.

STAI ALIVE / DON T DRINK AND DRIVE!

Mult prea gravele urmări,
Zău că mi te pun pe gînduri:
Dacă pleci pe trei cărări
Riști s-ajungi în patru. Scânduri.

Mulţumesc de interviu, Sorin.
Cu plăcere.

Popularity: 1% [?]

 

(Pilule fără efecte secundare)

 

1.Supliciul la care a fost supus Mântuitorul, ne demonstrează fără putinţă de tăgadă că Pământul încă nu-i pregătit să-i găzduiască pe nemuritori.

2.Tocmai pentru că în fiecare zi moare câte un pic, omul cu adevărat chibzuit se pregăteşte din timp să treacă pragul care separă efemeritatea de eternitate.

3.Mai mult decât moartea, pe om îl sperie tăcerea veşniciei ce-l va absorbi.

4.Atâta se istoveşte în lupta cu viaţa, încât nu-i de mirare că omul ajunge o pradă uşoară pentru moarte.

5.Sumbră perspectivă dacă-n lumea de-apoi, lungă cât eternitatea, nu vei putea scăpa de cei cu care tare ţi s-a urât în scurta viaţă de pe Pământ.

6.Sunt destui din aceia care-şi fac zilele plăcute doar atunci când altora izbutesc să le facă zile fripte.

7.Geometria vieţii se schimbă odată cu vârsta: Tinereţea este euclidiană (viaţa şi moartea sunt pentru ea două linii paralele care se întâlnesc la infinit), maturitatea îşi drămuieşte forţele după axiomele geometriei neeuclidiene, iar bătrâneţea moţăie pe postulatele relativităţii.

8.Pe măsură ce îmbătrâneşte, omul îşi îndreaptă speranţele spre lumea de dincolo, fapt care-i creează aura de înţelept împăcat cu destinul inevitabil.

9.Înţelepciunea este starea de armonie spirituală care-l duce pe om până-n vecinătatea modelului gândit de Creator.

10.Atât de mult s-a zbătut să-şi sporească preţul social, încât s-a trezit că nu mai are valoare umană.

11.Pragmatismul – acea banalitate ridicată la rangul de filosofie, care-i nefericeşte crunt pe cei ce au uitat să mai viseze şi care nu-nceteză să promită fericirea de-o clipă celor ce se vor strădui să-şi uite visele.

12.Mitologia este religia neîncrezătoare a visătorului, iar religia este visul în plină desfăşurare al credinciosului.

13.Omul modern îşi are propriile sale mitologii, faţă de care odraslele sale îşi manifestă dispreţul lor suveran.

14.Cu atâta respect se discută pe marginea Decalogului, încât grosul omenirii consideră că ajunge asta şi că respectul nu trebuie dus până la aplicarea celor zece porunci în viaţa de zi cu zi.

15.Este mult mai uşor să înveţi ce ai de făcut decât să faci ceea ce ai învăţat.

16.Într-atât s-a scîrbit de toţi şi de toate, încât omul modern a inventat distracţia cu acţiunile umanitare.

17.Dacă morala este forţa Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forţat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel.

18.Decât o javră hrăpăreaţă, mai bine leu făr’ de viaţă.

19.Totdeauna ai parte de dezamăgiri în raporturile cu semenii, niciodată în raporturile statornicite cu divinitatea.

20.Dacă Dumnezeu ar vrea cât poate, oamenii n-ar putea nici măcar să gândească ceea ce El nu vrea.

21.Omul înregistrează cele mai de preţ biruinţe nu în lupta cu semenii, ci cu sine însuşi.

22.A fi religios este o modă, a fi credincios este o trebuinţă. Cum credinţa-i anevoioasă, oamenii preferă calea lesnicioasă a modei impusă de preoţi.

23.Mult mai de preţ ca muntele trufiei e bobul de muştar al credincioşiei.

24.Din modestia nesilită valoarea iese pârguită.

25.Să moară omu-i trebuinţă, iar să trăiască-i nevoinţă.

 

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai

30 aprilie 2012

Popularity: 1% [?]

 

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

 

Anul X(2012), nr. 228 (16 – 30 Aprilie)

 

 

 

Dragii mei enoriași! Hristos a înviat!

 

Sfintele Paști să ne aducă tuturor bucurii, sănătate, înțelegere, pace și prosperitate. Dumnezeu să binecuvânteze lumea aceasta, țara noastră, familiile noastre și pe fiecare dintre noi în parte. Să se stingă conflictele dintre popoare și dintre oameni, să nu mai curgă atâta sânge nevinovat, atâtea lacrimi, să nu mai fie atâta durere, atâtea boli și nenorociri în lume, atâtea calamități naturale, atâta ură și invidie în lumea aceasta. Să deie Dumnezeu ca Învierea Mântuitorului să fie și propria noastră înviere la viața de adevărați creștini. Să nu treacă aceste Sfinte Sărbători pe lângă noi precum apa pe gâscă și să rămânem aceiași de până acum, cu aceleași păcate, cu aceleași patimi și apucături, cu aceeași indiferență față de rosturile noastre de oameni călători prin lume. Să învieze în sufletul fiecăruia din noi conștiința ce ne-a dăruit-o Dumnezeu când ne-a trimis în lume; din lumina Învierii lui Hristos lumina conștiinței noastre să se aprindă și să ne lumineze nopțile și zilele, drumurile și potecile vieții. Hristos, Cel ce a venit în lume să se jertfească pentru toți laolaltă și pentru fiecare dintre noi în parte să rămână cu noi și în noi și să nu se scârbească niciodată de viața noastră și de comportarea noastră.

 

La mulți ani, dragii mei!

 

*

 

Apostolii trădători. Poate vă surprinde acest titlu. L-am considerat însă a fi cel mai potrivit pentru cele de mai jos. Și veți vedea de ce!

 

În toate scrierile religioase pe care le-am citit până acum, doar Iuda era socotit trădător al Mântuitorului Hristos. El este doar cel care L-a vândut pe Iisus pentru treizeci de arginți. Eu cred că Iuda nu este singurul care L-a trădat pe Domnul Hristos. La fel a făcut și Petru. Nu L-a vândut, dar s-a lepădat de El cu jurământ. S-a blestemat că nu-L cunoaște, deși cu câtva ore mai înainte se jurase în fața Lui că nu-L va părăsi, chiar dacă ar fi să moară. Amândoi sunt trădători: Iuda Îl trădează pentru câștig material, din interes; Petru Îl trădează de frică, pentru ca să nu fie și el arestat și torturat, cum era Iisus. Amândoi au beneficii din actul trădării: Iuda își umple buzunarul, Petru scapă nevătămat dintr-un posibil pericol. Amândoi fuseseră chemați de Iisus la apostolat; amândoi își părăsiseră familiile, bruma de avere, ocupațiile, prietenii și propriile idealuri de până atunci și-L urmaseră pe Iisus. Îl urmaseră zi și noapte pe toate drumurile și potecile timp de trei ani și jumătate, împărțiseră cu El o pâine și un urcior de apă, Îl ascultaseră mai mult ca oricine altcineva vorbindu-le despre împărăția Lui, despre rolul lor de prieteni apropiați ai Lui; Îl văzuseră în fiecare zi făcând minuni peste minuni asupra naturii, asupra oamenilor și asupra Lui Însuși. Avuseseră destule dovezi ca să se convingă că Iisus nu este un om oarecare, ci este Dumnezeu. Amândoi nutreau speranța că va veni vremea când vor fi așezați pe cele mai înalte locuri în împărăția lui Dumnezeu.

 

Cu toate acestea, când se ivește prilejul, când sunt ispitiți, unul de arghirofilie, adică de iubirea de bani, altul de frică, cedează amândoi cu ușurință. Amândoi își regretă gestul. Iuda se duce la arhiereii care-i dăduseră banii și le aruncă punga înapoi. Cu banii aceștia arhiereii cumpără țarina olarului, unde intenționau să îngroape străinii. Petru ,,a plâns cu amar”, așa cum spune Sfânta Evanghelie. Până aici, amândoi apostolii Petru și Iuda se aseamănă ca două picături de rouă. Momentul acesta al regretului înseamnă însă și ,,despărțirea” lor. Din acest moment, drumurile lor se despart pentru totdeauna: Petru are puterea de a se întoarce, căindu-se, plângându-și păcatul și cerându-și iertare; Iuda nu mai are această putere a căinței, a întoarcerii, ci cade în deznădejde și se spânzură. Pentru Petru mântuirea e posibilă. Mai mult chiar, Petru devine cel dintâi dintre Apostoli, întemeiază Biserica din Roma și este printre cei dintâi care moare pentru că-L mărturisește pe Hristos. Pentru Iuda mântuirea nu mai este posibilă. Distanța dintre ei este distanța dintre rai și iad.

 

Mulți dintre oamenii din toate timpurile și din toate locurile se pot asemăna cu apostolii în discuție. În vremuri de prigoane, de dictatură și de încercări, mulți și-au trădat crezul, demnitatea, conștiința, credința, pe Dumnezeu, pe semeni de-ai lor. Mulți s-au ridicat pe mormintele celor pe care i-au trădat, mulți și-au torturat semenii, și-au denunțat pe cei cunoscuți și necunoscuți, fie pentru a câștiga bani, poziții sociale, diplome, funcții sau altceva, fie din teamă. Faptele multora le-a acoperit pământul și numai Dumnezeu le știe; faptele altora au fost sau sunt date în vileag, autorii disprețuiți de mulțime. Un cuvânt înțelept spune: ,,Adevărul vă va face liberi!” Mărturisirea curată și sinceră, totală și cu zdrobire de inimă, cu lacrimi de regret și cu dorința de îndreptare aduce iertarea și reabilitarea. Petru este o dovadă incontestabilă. Rămânerea în starea de păcătoșenie, convingerea că nimeni și nimic nu-l mai poate salva și reabilitare duce la deznădejde, la soluții disperate, la situații ireparabile. Iuda este un exemplu clar de acest fel. Avem posibilitatea fiecare dintre noi, când ne aflăm într-un caz critic, într-o încercare grea, într-o cădere spirituală majoră să luăm aminte la experiența celor doi apostoli și să tragem concluziile cele mai constructive și folositoare pentru sufletul nostru. Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

*

 

Sfaturi părintești(Continuare din numărul trecut). ,,- Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greșim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?”

 

,,- Nu știm să ne dăruim. Nu avem exercițiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcția propriilor dorințe, îi învață să se iubească întâi de toate pe ei, să-și urmărească propria împlinire. Și dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le servește fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am și o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exercițiu al ieșirii din sine și când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubești înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândești cum poți tu să-l ajuți pe celălalt, cum poți să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihnești, cum să-l scutești de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i gătești o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveți să trăiești prin celălalt și pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intențiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absența lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te și verifici pe tine, dacă poți cu adevărat să iubești. Am citit de curând într-o carte cum un deținut politic țăran, închis la bătrânețe, primea de la băbuța lui scrisori, în care ea punea și câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Și chiar mai mult. Să dăruiești atunci când ești epuizat, când nu mai ai nici o forță. Nu există scuză să nu dăruiești.

 

Dacă dai din prisos, când ți-e bine și-ți vine ușor, nu are valoare. Atunci când nu mai poți și vrei totuși să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primești forța de la Dumnezeu și ajungi să faci mai mult decât credeai că ești capabil. Să te dăruiești atunci când nu mai poți te leagă cu adevărat de celălalt și-l face și pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui. În iubire trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Și atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă și pâinea și peștii ajung tuturor.”

 

,,- Până unde te poți dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te oprești, dacă celălalt nu-ți răspunde la fel…”

 

,, – Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Nu ți se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodată.”

 

,, -Când Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire! Nu toată lumea are parte în viața aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ține de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

 

,, – Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidențe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ține de voia Domnului. Dar felul în care reacționăm noi la întâlnirea respectivă ține de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din relația asta? Ce trebuie eu să înțeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără știință, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, crește tot mai mult. Iubirea nu e emoție, e o putere. Dumnezeu nu e trup și, totuși, se definește pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, și componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înșine și atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu ceară nimic în schimb.

 

,,- Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?

 

,,- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greșește cel mai mult în relații, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubești, trebuie să ieși din tine în sensul de a încerca să-l trăiești pe celălalt, să-l înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Și se va închide în el. Se va feri de tine, se va simți agresat. Într-o relație trebuie să existe un balans între apropiere și distanță. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exercițiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să părăsești o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai așa te poți lărgi, te poți îmbogăți și poți transforma iubirea în cale de cunoaștere. Dacă rămâi în tine însuți, ești foarte sărac. Ba, mai mult, te trezești că toți îți întorc spatele. Te trezești singur.”(Va continua).

 

*

 

Profeții privind România(Continuare din numărul trecut). ,,În vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni în ajutorul lucrării pe care România o va avea de îndeplinit în lume. Înainte de acestea, însă, va fi foamete prin multe locuri, pâinea va lipsi, vor fi mari cutremure de pământ, care vor face o mulțime de victime și în multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub dărâmături, care vor aminti cu mare greutate urmele unor orașe, ce vor dispare de pe suprafața pământului. Războaiele, panica și neînțelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia, să se prăbușească, spre bucuria țărilor mici, care o alcătuiesc.

 

Ateii vor începe să cerceteze scrierile sfinte și se vor preocupa să înțeleagă știința spiritului, căutând să descopere tot ceea ce este ascuns în om. Grație acestor cercetări, o nouă cotitură se va produce în viața unor pământeni. În multe locuri de pe pământ va lipsi hrana. Pentru ca toate aceste urgii să treacă mai repede sau să nu fie atât de cumplite, Dumnezeu mă inspiră să vă dau un singur sfat: popoare, oameni, uniți-vă întru desăvârșire, împăcați-vă cât mai bine, iertați-vă și cheltuiți cât mai mult din energiile rămase pentru a atinge eliberarea în Dumnezeu și fericirea veșnică. Faceți totul acum și aici, în această viață, ci nu amânați desăvârșirea spirituală pentru o altă viață. Făcând tot ceea ce vă va sta în putință, ținând cu stăruință, fiecare dintre voi se poate mântui.

 

Pentru a grăbi zidirea Noului Ierusalim, construiți-vă pe voi din dragoste, curățenia și din Duhul Sfânt, viețuind în fapte bune pentru că în acest fel să dați prilej ca spiritul din voi să se arate în inima voastră din care să dea afară neadevărul, egoismul și patima distrugerii, care, atunci când cresc peste măsură, duc la nimicirea omului. În viitor, la această zidire spirituală va fi mult de lucru.

 

Lăcașul închinării sublime ce se va oferi drept pildă întregii lumi se va realiza prin eforturile însumate ale celor aleși și puri. Oamenii simpli și drepți în inima lor, plini de dragoste pentru Dumnezeu vor fi mult mai grabnic spiritualizați, dacă ei vor trăi intens sufletește, consacrând celor materiale o mai mică atenție. Totdeauna cei săraci în dorințe vor fi bogați în mulțumiri. Prea fericiți vor fi cei care vor trăi în duhul dumnezeiesc. Mai ales aceștia vor vedea că simplitatea și puritatea vieții nu înseamnă sărăcie interioară, ci este, din contră, o nebănuită comoară spirituală.

 

Cei simpli și buni dețin o superioritate sufletească nebănuită. Multe sunt enigmele sufletului omenesc și acestea sunt foarte greu de descifrat pentru acela care nu recurge la cunoașterea de sine. Ființa umană nu-și poate descoperi Creatorul și nu-i poate înțelege câtuși de puțin opera, decât dacă se descoperă pe sine în străfundurile tainice ale ființei sale. Pentru a ajunge la divina desăvârșire, fiecare om trebuie să urmărească să se cunoască cât mai bine pe sine. Toate acumulările materiale dispar odată cu moartea fizică a omului, în timp ce însușirile spirituale și experiențele omului se adună în spirit pentru veșnicie. Credința de nezdruncinat în Dumnezeu este secretul exisțentei nemuritoare în spirit. Credința face ca puterea lăuntrică a ființei să devină nemărginită, ajutând-o să se desăvârșească prin unirea cu Dumnezeu în eternitate. Prin credința binefăcătoare, fermă, omul poate atinge fericirea divină. Iisus spune: ,,De veți avea credință numai cât un grăunte de muștar, toate le veți împlini și dacă veți zice muntelui acesta să se arunce în mare, muntele se va arunca”. În aceste cuvinte ni se descoperă taina puterii credinței.

 

Adevărul este că în timpurile care vor veni, pe tot globul, puțini vor fi oamenii care vor avea credință, iar aceia care nu vor avea credință vor fi dinainte morți, deși vor continua să trăiască trupește, fiindcă ei vor înceta să mai aibă legătură conștientă cu Dumnezeu. Cel ferm în credința sa, chiar și când există trupește, constată că toate minunile îi sunt cu putință și astfel ajunge să se dezlege de materie și legile ei, devenind atotputernic prin trăirea sa spirituală, care Îl va revela chiar și pe Dumnezeu”(Va continua).

 

*

 

La Paști. Redăm mai jos o frumoasă poezie a lui George Coșbuc dedicată Sf. Paști. Iat-o:

 

,,Prin pomi e ciripit și cânt,

 

Văzduhu-i plin de-un roșu soare,

 

Și sălciile-n albă floare

 

E pace-n cer și pe pământ.

 

Răsuflul cald al primăverii

 

Adus-a zilele-nvierii.

 

Și cât e de frumos în sat!

 

Creștinii vin tăcuti din vale

 

Și doi de se-ntâlnesc în cale

 

Își zic: ,,Hristos a înviat!”

 

 

 

Și râde-atâta sărbătoare

 

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Și-un vânt de-abia clătinitor

 

Șoptește din văzduh cuvinte:

 

E glasul celor din morminte,

 

E zgomotul zburării lor!

 

Și pomii frunțile-și scoboară

 

Ca Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

 

 

E liniște. Și din altar

 

Cântarea-n stihuri repetate

 

Departe până-n văi străbate

 

Și clopotele cântă rar:

 

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

 

Cum râd a drag și plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

 

E plină astăzi de lumină,

 

Că-ntreaga lume este plină

 

De-același gând, din cer adus:

 

În fapta noastră ni e soartea

 

Și viața este tot, nu moartea.

 

 

 

Pe deal se suie-ncetișor

 

Neveste tinere și fete,

 

Bătrâni cu iarna vieții-n plete;

 

Și-ncet, în urma tuturor,

 

Vezi sovăind câte-o bătrână

 

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

 

Tu, mama micilor copile!

 

Eu știu că și-n aceste zile

 

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

 

 

 

La zâmbet cerul azi ne cheamă

 

Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!”

 

 

,,Când eram flăcău odată,

 

Păunașul codrului,

 

Voinicelul Motrului,

 

Cântam seara pe uliță,

 

Scoteam mândrele-n portiță.

 

Le iubeam, nu le iubeam,

 

Dar de cântat le cântam.

 

 

 

Treceau babele prin sat,

 

Se duceau la tămâiat,

 

Tata cu plugu-n căruță,

 

Eu cu mândrele-n portiță.

 

,,-Lasă, Gheorghe, mândrele,

 

Hai de mână vitele!

 

Toată noaptea-i stat în sat,

 

Să te văd la rarițat!”

 

 

 

Puneam coșu-n bot la boi,

 

Că avea porumbul foi

 

Și mânam la deal, la vale,

 

Ce mai chin și ce mai jale!

 

,,-Gheorghe, mă, Gheorghe,

 

Unde-ți este gândul,

 

Că luă Prian porumbul?!

 

Ai grijă și la Bujor,

 

Că te calcă pe picior

 

Și-ți plâng mândrele de dor!”

 

 

 

Ajungeam seara acasă,

 

Luam de două ori din masă,

 

Mă duceam din nou în sat,

 

Puneam câinii pe lătrat.

 

 

 

Of, of, of, cum trecu vremea

 

Și îmi zic mândrele: ,,-Nenea!”

 

Eu le zic: ,,-Pupa-v-aș gura!”

 

Ele-mi zic: ,,-Săru-mâna!”

 

Gheorghe, Gheorghe,

 

Unde-ți este gândul?

 

Mă gândesc cum trecu timpul

 

Și-astăzi ajunsei ,,-Bunicul!”

 

Azi cântă lăutele,

 

După ia goarnele.

 

 

 

Gheorghe, Gheorghe,

 

Strigă, Gheorghe nu aude,

 

Nici pământul nu răspunde.

 

Îmi răspund doar frunzele,

 

Codrul și păsările,

 

Că pe astea le-a cântat

 

Gheorghe cât a fost băiat

 

Pe ulița lui din sat.

 

 

 

Pe ulița lui din sat

 

Trec babe la tămâiat.

 

Gheorghe, Gheorghe,

 

Ai lăsat cântecele tele

 

Pe poteci cu floricele,

 

Glasul tău la păsărele,

 

Se-ngână Motrul cu ele.

 

Strig la Gheorghe, nu aude,

 

Nici pământul nu răspunde…

 

Gheorghe, mă, Gheorghe, mă….!”

 

*

 

Zâmbete. Primarul unui sector din București(bănuiți Dvs. despre cine este vorba!), vrea să propună parlamentului un proiect de lege privind dreptul analfabeților, adică al neștiutorilor de carte, de a intra la facultăți. ,,E inadmisibil ca nişte cetăţeni ai României să nu aibă acces la studiile superioare, doar din cauză că nu ştiu să scrie sau să citească”, a spus onorabilul. „Vrem învăţământ şi manuale universitare într-o limbă pe care şi analfabeţii să o poată înţelege. Nu e vina lor că sunt analfabeţi, aşa s-au născut, nu au ales să fie în felul acesta”. Comentariile sunt de prisos!

 

*

 

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva donații mai mari, astfel: Primăria Malovăț a donat 10.000 lei în vederea plantării cu puieți de nuc a punctului numit Vârtoape din satul Bârda, pentru a stopa alunecările de teren; Doamna Luca Atena din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Domnul Bobăiceanu Stelu din Germania, fiu al satului Malovăț și Părintele Pavel Mihai din Satu Mare(SM) au donat câte 100 lei; Domnul Oproiu Vasile din Malovăț a mai achitat 100 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 106 lei;Domnul Popa Teodor și Domnul Zorliu Licuțu din Tr. Severin, fii al satului Bârda, Doamna Ionescu Ana-Maria din Câmpina(PH) și Dl. Prof. Borceanu Gheorghe din Păltinișu com. Căzănești(MH) au donat câte 50 lei; Doamna Teșilă Elisabeta din Malovăț a mai adăugat 50 lei la contribuția de cult, totalizând până acum 166 lei; Doamna Hurduc Elena din Malovăț a mai adăugat la contribuția de cult, totalizând până acum 100 lei. Tuturor le mulțumim cordial. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

 

*

 

În luna aprilie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe și unor bătrâni și bolnavi din sat astfel: 1 Apr.(Bârda): 100 pâini; 8 Apr.(Malovăț): 330 pâini; 12 Apr.(Malovăț): 160 pâini; 17 Apr.(Malovăț): 210 pâini; 22 Apr.(Malovăț): 250 pâini; 29 Apr.(Bârda): 80 pâini. Așadar, în luna Aprilie au fost donate 1.130 pâini. Nu a fost donată pâine în zilele de Paști.

 

*

 

Plăți. În această perioadă s-au făcut următoarele plăți mai mari: 12.000 lei pentru 1000 puieți de nuc; 200 lei pentru transportul nucilor de la pepiniera din Tg. Jiu la Bârda; 2.250 lei penitenciarului din Tr. Severin pentru 15 deținuți, care au lucrat la plantarea puieților în Vârtoape; 400 lei pentru sculele necesare deținuților(12 cazmale, 4 lopeți, 4 sape); 480 lei țigările necesare ca stimulent pentru deținuți; 750 lei transportul deținuților în cele trei zile cu microbuzul de la penitenciar la Bârda și retur; 300 lei motorină pentru tractorul care a făcut o parte din gropi pentru puieți; 160 lei pentru curent electric; 210 lei pentru Fondul Central Misionar(tranșa a II-a); 525 lei protoieriei pentru reviste; 530 lei postei pentru colete; 86 lei băncii pentru comisioane; 200 lei vopsea pentru podeaua bisericii de la Bârda; 100 lei toner pentru imprimantă; 130 lei pentru hârtie de scris; 800 lei brutăeiei pentru pâinea donată în luna martie și altele mai mici.

 

*

 

Colectă pentru catedrală. A început a doua etapă a colecte pentru Catedrala Neamului din București. Parohiei noastre i-a fost repartizat un chitantier de 50 chitanțe. O chitanță nu trebuie să înregistreze mai puțin de 10 lei. Colecta durează până la epuizarea chitanțelor repartizate.

 

*

 

Lucrări în comună. După cum se știe, punctul numit Vârtoape din imediata vecinătate a satului Bârda suferă alunecări de teren, care au afectat nu numai terenul respectiv de aprox. 9 hectare, dar si case și gospodării din sat. De mai mulți ani încercăm să găsim soluții pentru stoparea sau încetinirea alunecărilor respective. De astă-toamnă, Domnul Primar George Bazavan promis tot sprijinul său pentru rezolvarea acestei probleme. Legea nu permitea însă primăriei să facă investiții pe terenuri ale particularilor. S-a găsit însă o soluție. Primăriile au prevăzută în bugetul lor, în fiecare an câte o sumă pentru sprijinirea cultelor din comuna respectivă. Din astfel de sume, primăria noastră a contribuit în anii trecuți la construirea bisericilor din Negrești și Valea Boierească, la reparația celor din Bobaița și Colibași. Parohia Malovăț nu a solicitat niciodată ajutoare bănești de la primărie. De data aceasta a făcut-o. Cu acordul Consiliului Parohial, s-a cerut sprijinul primăriei în vederea planării cu puieți de nuc a terenului din Vârtoape. Încă de astă-toamnă cei 24 de proprietari ai terenului respectiv și-au dat acordul scris în acest sens. Consiliul Local al comunei a aprobat fondurile necesare și a virat parohiei un acont de 10.000 lei. Parohia a demarat lucrările. A cumpărat puieți altoiți de nuc de la pepiniera din Cornești(GJ), a contractat lucrarea cu penitenciarul Tr. Severin, a mai apelat și la muncă mecanizată unde terenul a permis și în zilele de 25, 26 și 27 aprilie cei 1000 puieți au fost plantați. Întreaga lucrare, material și manoperă a costat 16.000 lei. În timpul lucrărilor, familia Mema Valeria a dat masa într-o zi, iar familia Ivașcu Vasile a dat cafeaua în altă zi. În rest, l-a privit pe preot problema. Mulțumim cordial Domnului Primar George Bazavan și Consiliului Local al Primăriei Malovăț pentru sprijinul acordat. Sperăm ca pomii să se prindă, să fixeze terenul. Nucii rezista cam 150 de ani. După ce va trece această perioadă, ne vom consulta cu Domnul Primar George Bazavan și vom vedea ce soluție va fi potrivită atunci.

 

Problema care se pune pentru toți proprietarii terenurilor pe care s-au plantat pomii este îngrijirea și întreținerea acestora. Dacă va fi secetă și nu vor mai uda acești puieți, ei vor deveni repede surcele și ar fi păcat de o asemenea investiție. Nu se știe dacă vreodată se vor mai întâlni cu o asemenea ,,mană cerească”!

 

*

 

Lucrări la biserici. A devenit o adevărată tradiție în parohia noastră ca imediat după Săptămâna Luminată să facem curățenie generală la cele două biserici. Anul acesta au participat la aceste lucrări:

 

A. La Malovăț următorii enoriași: Pera Dumitru, Oproiu Elisabeta, Borcilă Elena(II), Oprișan Dana, Voican Elena, Popescu Niculina, Popescu Elena, Haidamac Minodora, Pera Maria, Mănescu Valica, Căprioru Valica, Ungureanu Margareta, Oprișan Elena, Badea Violeta, Tărăbâc Elena, Popescu Valeria, Mangu Alexandra, Dima Cornelia, Crăciunescu Paraschiva, Minune Constanța, Voican Ion;

 

B. La Bârda: Răulescu Eleonora, Rolea Marina, Stănciulescu Sofia, Drăghia Maria, Mema Aurica, Gheran Nicolița, Gheran Paraschiva, Petolescu Elena, Stoichină Ecaterina, Mema Păuna, Ivașcu Domnica, Rolea Maria, Coman Elena, Luca Maria(Răducan), Luca Ana, Curea Gheorghe – Vasile, Stoichină Gheorghița, Luca Mihai.

 

Dumnezeu să răsplătească tuturor efortul făcut și să le țină obiceiul mulți ani de aici înainte!

 

*

 

Festivități la catedrală. În ziua de joi, 19 aprilie, preotul Dvs., împreună cu câțiva enoriași, au participat la slujba de la catedrala din Tr. Severin pentru sărbătorirea Sf. Gheorghe. Deși au fost vreo 7-8 ierarhi, a fost lume puțină. Nu a fost convingătoare sărbătorirea Sf. Gheorghe la acea dată. Poate dacă era lăsat Sf. Gheorghe să fie sărbătorit în ziua lui, 23 aprilie și s-ar fi anunțat că se face o slujbă de mulțumire pentru că ne-a ferit Dumnezeu de calamități, slujbă de cerere pentru ieșirea din criză, pentru belșug și bunăstare, pentru sănătate și binecuvântare, era mai potrivit.

 

*

 

Publicații: În această perioadă, parohia noastră a publicat o nouă carte a Doamnei Ing. Alexandrina-Melania Rusu-Caragioiu din Toronto(Canada), membră a Asociației Scriitorilor Româno-Canadieni, intitulată Furtuni fecunde(92 pag.) și cuprinde versuri. Dânsa și-a cumpărat întreg tirajul.

 

Doamna Melania Rusu-Caragioiu a plecat demult din țară, dar, între bagajele sale, nu a uitat să pună o fărâmă de pământ românesc, o mulțime de amintiri, de datini și tradiții ,,de acasă”. În clipele grele caută în aceste comori, își reîncarcă ,,bateriile” sufletului și pleacă hotărâtă mai departe. Când are vreme, din sipetul de aur al amintirilor scoate câte ceva, le așează în felurite forme, – fie că sunt ele poezii, fie memorii, fie povestiri – și le așterne pe hârtie, ca să le fie nepoților și strănepoților mărturie ale trecerii sale prin lume.

 

*

 

Botezuri: În ziua de 28 Apr. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Motreanu Patrisia-Izabela, fiica Domnului Motreanu Traian-Stelian și a Doamnei Motreanu Oana, iar în ziua de 29 Apr. pentru Pau David-Andrei, fiul Domnului Pau Daniel Tiberiu și al Doamnei Pau Elena și pentru Meilă Andreea-Ionelia, fiica Domnului Meilă Constantin și a Doamnei Meilă Valentina, toți din Malovăț. Să trăiască și Dumnezeu să-i ocrotească!

 

*

 

Licitații. Duminică, 13 Mai, la ora 12,00, în biserica de la Bârda, va avea loc licitația privind arendarea următoarelor terenuri ale parohiei pentru anul 2012: curtea bisericii din Bârda, cimitirul din Bârda, terenurile din Govăra, Bucium, Dealul Corbului și plantația de meri din Bucium.

 

*

 

Duminică, 3 iunie, în biserica din Malovăț, la ora 12,00, va avea loc arendarea prin licitație publică a curții bisericii și cimitirului din Malovăț, pentru anul 2012.

 

*

 

Anunțuri. Avem de vânzare 8 cazmale. Cele cu coadă costă 20 lei, cele fără coadă costă 10 lei/buc. Celelalte rămase de la deținuți le oprim la biserici, câte 6 buc. la fiecare, pentru punctele de incendiu.

 

*

 

Program. În cursul lunii iunie avem următorul program de slujbe: 2 Iunie (Bârda-Malovăț); 3 Iunie (Malovăț); 4 Iunie(Malovăț-Bârda); 9 Iunie (Malovăț-Bârda); 10 Iunie(Bârda); 16 Iunie(Malovăț-Bârda); 17 Iunie(Malovăț); 23 Iunie(Bârda-Malovăț); 24 Iunie(Bârda); 29 Iunie(Malovăț); 30 Iunie(Malovăț-Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

 

Hristos a înviat!

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Popularity: 1% [?]

Maria Diana Popescu, Agero

 

 

Pînă se strigă catalogul noilor ocupanţi sau re-ocupanţi ai fotoliilor, pînă îşi primesc abecedarele şi se scotocesc prin buzunare după mărunţişul destinat naţiunii, să aruncăm o privire pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, unde geniul edilitar al Capitalei a tuflit o controversată statuie a lui Traian cu lupoaica în braţe, un hibrid cu trimiteri la ridicol, la al cărei botez o duducă a leşinat. Punct de atracţie, nu pentru iubitorii de artă, ci de mai mare rîsul,  împăratul basculat gol puşcă, la plajă în modernitate, obligă părinţii să acopere ochii copiilor cînd ajung în dreptul lui. Unii se amuză, alţii se simt sfidaţi şi indignaţi. Majoritatea bucureştenilor o consideră scandaloasă, îşi fac cruce, rîd în hohote sau o fotografiază. O copie identică se află la Roma, pitită în curtea Academiei di Romania din Roma, unde trece neobservată. Alta, la periferia Sevillei, într-un loc ferit de priviri, pe o mică alee, între doi portocali. Conducerea Muzeului Naţional de Istorie s-a declarat împotriva „cadoului oferit” de primarul capitalei în ziua depunerii candidaturii. Programul „Calea Victoriei-traseu cultural”, care prevedea amplasarea unor intruziuni de design urban şi monumental în ambientul capitalei, îşi va schimba curînd denumirea în „Calea Victoriei-traseu pornografic”. Nu-i nevoie de minte multă  ca să expui o porno-statuie la intrarea Muzeului de Istorie, ci de tupeu electoral. Statuia care continuă să atragă reacţii critice, e mai potrivită la intrarea în oraşul de lux al cîinilor comunitari, inaugurat zilele trecute la marginea Bucureştilor. Iubesc animalele. Însă ONG-ul care a construit adăpostul de 1,5 milioane de euro, dotat cu spital şi cabinete conexe, sub a cărui acoperiş dulăii cu două picioare vor spăla şi consuma alte milioane de euro pe spinarea patrupedelor, putea construi locuinţe şi cantine miilor de oameni ai străzii.  Sau putea dota cu mobilier cîteva şcoli din satele fără curent electric, care nici nu există pe harta guvernului.

 

 

 

Statuia nu poate fi comparată cu cele ale Romei antice, precum pretind apologeţii deconstructivismului. Nu-i nici clasică nici modernă. Pe banii pe care se livrează pornografie în centrul capitalei, de parcă acest lucru ar lipsi ca să trăim bine şi civilizat, s-ar fi putut reabilita centrul istoric.  „Omul superior ascultă, omul materialist trăncăneşte, înţeleptul configurează” – spune înţeleptul chinez. Tu, cititorului, alege! Eu am ales: porno-sculptura transmite următorul mesaj: grija Primăriei Capitalei faţă de educaţia artistică a cîinilor comunitari şi îl înfăţişează pe „geniul edilitar”, cu vasta şi profunda cultură, axată, nu pe tradiţie şi conservare, ci pe  demolări ale caselor cu valoare arhitecturală de patrimoniu. Sîntem singura ţară din lume care îşi elogiază cotropitorii. Romanii ne-au cucerit pentru sclavi, femei şi aur. Aurul dacic i-a salvat pe romani, a căror economie era pe butuci. Ciudat, nu? În scrierile istorice Decebal a fost cel care a rămas fără viaţă după ce cotropitorul Traian i-a distrus capitala, a furat aurul si femeile, şi i-a colonizat pe daci. Dumnezeu să-l odihnească pe autorul lucrării, de altfel foarte apreciat peste graniţă, vîndut şi căutat pe piaţa de artă, însă viziunea sa artistică  a stîrnit mînie în mai multe rînduri: Sculptura „Ştefan cel Mare”, înfăţisînd un trup slăbănog, îmbrăcat într-un fel de tricou lăbărţat, aşezat pe o mîrţoagă cu o cruce în mînă, i-a oripilat pe băcăoani în 1995. În 2004, la Montreal în Canada, o altă batjocură. Statuia inaugurată îl înfăţişa pe marele poet Mihai Eminescu ca un ins rătăcit, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, privind în sus cu gura căscată.

Hulită de bucureşteni, apreciată de criticii de artă, porno-statuia este nedorită de conducerea Muzeului Naţional de Istorie şi receptată negativ de populaţie, acuzată de duduca Zoiţica, cum că ar fi needucată. Nu-i deloc needucată, ci sătulă pînă peste cap de fundurile şi capetele goale de peste tot. Dacă „obeliscul” se adresează unei minorităţii culte care pretinde a o înţelege, de ce este expusă public? Noi, muritorii de rînd, incapabili a pricepe semnificaţiile profunde ale unei asemenea „opere”, o vrem la intrarea Spitalului 9. Edilul-şef nu s-a gîndit că împăratul gol puşcă şi metamorfoza care levitează în braţele sale, vor face insolaţie în verile noastre toride, iar la iarnă le vor îngheţa mădularele în relief.  Fie-i iertate scăderile regretatului sculptor, pentru ceea ce a creat valoros: capul lui Petre Țuţea, amplasat în curtea bisericii Popa Soare, monumentul Mircea Eliade de la Mîntuleasa şi altele. Cît priveşte reprezentarea bărbatului gol puşcă, în braţe cu animalul căruia îi iese o ciudăţenie lungă din cap, nu este imaginea istoriei noastre. Aşadar, jos de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie! Acolo, e mai potrivit să stea Decebal. Eventual, chirurgul edilitar poate să-i extirpe excrescenţele şi să o amplaseze la poarta casei sale, pe post de cîine de pază.

 

Abia după ce ne vom da seama cît de penibili şi (s)căzuţi sînt cei care au pus mîna pe putere, vom progresa ca popor. Pînă atunci vom lăcrima pe tăcute pentru  banii publici aruncaţi pe mizeriile implantate  sub ochii noştri, începînd cu „orbitorul”, virusul „HoRoPa, gălaţeanul şi tot pomelnicul de culturnici pornografi, pînă la statuia cu fundul gol, toate în aceeaşi linie cu ceea ce se vîntură de peste 22 de ani în ţară: contra-cultură, haos, deconstrucţie, imoralitate, prost gust, decadenţă, nepăsare.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 

Popularity: 1% [?]

 

Catastrofele care decurg cu necesitate

din atotputernicia subumanului

 

Pentru că am avut şansa să câştig un concurs jurnalistic organizat şi găzduit de revista clujeană Noi, Nu!, redacţia acesteia m-a răsplătit cu două cărţi, ambele apărute la prestigioasa editură Meteor Press: Executaţi prin înfometare a lui Miron Dolot, carte care poartă subtitlul Holocaustul ascuns, şi cartea Heinrich Himmler (Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului) a cunoscuţilor autori Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel.

După citirea lor, lesne am putut constata că între cele două cărţi există nu numai deosebiri (prima este cartea cu dureroase amintiri ale autorului din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni, cea de-a doua reconstituie profilul şi activitatea unuia dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler), ci şi acea cutremurătoare asemănare care la început a apropiat, apoi a încăierat două dintre cele mai odioase lighioane zămislite vreodată de istorie – bolşevismul şi nazismul, respectiv stalinismul şi hitlerismul.

Pe parcursul celor 30 de capitole ale cărţii (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani), autorul cu pseudonimul literar Miron Dolot ne prezintă părţile indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea.

Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”.

Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate…”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.

Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.

Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.

Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.

Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!

Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”…

 

Cartea lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel ni-l prezintă pe Heinrich Himmler, omul de care Gobbels s-a apropiat mai mult decât de ceilalţi lideri nazişti, cu toate că-l antipatiza, poate pentru ascensiunea lui (avea cea mai mare putere după Hitler) sau poate pentru teama ascunsă resimţită de toată lumea, cu excepţia Führerului, faţă de el.

Asta nu înseamnă că sinistrul Himmler nu se temea de nimeni. Avea o asemenea frică de „reproşurile isterice ale lui Hitler”, încât – ne spun autorii – „nu avea tăria psihică sau hotărârea de-a i se opune”. Iar generalul Heinz Guderian completează în cartea sa de amintiri: „Cu câteva prilejuri, am fost în măsură să constat că, în prezenţa lui Hitler, îi lipsea siguranţa de sine şi curajul…”

De altminteri, firea sa timidă, care „îl agasa întotdeauna când trebuia să discute cu oameni mai capabili ca el”, a favorizat într-o asemenea măsură dezvoltarea în Himmler a unei fidelităţi de câine ascultător şi a unui servilism total în faţa voinţei capricioase a lui Hitler, încât cu dreptate aprecia Goebbels că „nu putea să existe un loc pentru un om ca el într-o Germanie fără Hitler”.

Ca orice biografie care se respectă (cei doi autori au scris biografiile detaliate ale celor mai faimoşi conducători nazişti), cartea de faţă caută să ni-l înfăţişeze pe omul Himmler aşa cum era el în realitate – „un om mărunt, prozaic şi plin de platitudini”, care după ridicarea pe culmile puterii naziste, încearcă din răsputeri să-şi ascundă timiditatea în spatele aroganţei conferită de autoritatea cu care a fost învestit.

Transformările moral-spirituale ale acestui tenebros personaj au început îndată după pătrunderea în elita partidului nazist. După o tinereţe castă (acesta este, de altfel, titlul primului capitol al cărţii), perioadă de timp generos influenţată de catolicism, Himmler devine „un anticatolic şi un anticreştin virulent, înlocuind credinţa în care fusese crescut cu o acceptare facilă a acelor superstiţii, cum ar fi astrologia, care se potriveau prejudecăţilor sale germanice”.

Cu toate astea, într-o discuţie purtată cu confesorul şi maseurul său Felix Kersten, Himmler s-a arătat de-a dreptul indignat de faptul că acesta îi punea la îndoială convingerile religioase, când el era pe deplin convins că „în spatele naturii şi a minunatei ordini din lumea omului, animalelor şi plantelor stă o Fiinţă superioară”, căreia i se poate spune Dumnezeu sau Providenţă. Din aceste motive el chiar insista ca membrii SS să creadă în Dumnezeu!

Dar credea într-un mod aparte, adică în virtutea teoriilor sale rasiale, care îi cereau cu insistenţă să distrugă toate acele fiinţe umane ce se dovedeau mai distrugătoare decât animalele.

„Iar el”, punctează autorii, „acceptase această misiune înfricoşătoare, deoarece credea că era singura şi «ultima» soluţie la problema purificării rasiale a Germaniei, care a rămas idealul său adânc înrădăcinat”.

Pentru punerea în practică a acestui ideal dement şi asasin, Himmler nu a precupeţit nici un efort atunci când a întemeiat înspăimântătoarea organizaţie SS pe principiile Ordinului iezuiţilor (însuşi Hitler l-a comparat cu Ignaţiu de Loyola!), sau mai târziu, adică atunci când şi-a creat monstruoasa reţea de exterminare formată din peste 100 de lagăre, unul mai sinistru ca altul, în care – prin înfometare, torturi, experimente medicale, dar mai ales prin uciderea concepută ca parte componentă a genocidului dirijat de la centru -, milioane de oameni au fost ucişi (îndeosebi evrei şi slavi), doar pentru absurda vină că nu posedă însuşirile rasei ariene.

În asemenea condiţii, când Himmler căuta să-şi justifice crimele prin maxime şi butade scornite de el însuşi („Măsurile noastre sunt expresia unei idei, nu a încercării de-a obţine avantaj personal”, „Legile căsătoriei sunt în sine imorale”, „Gestapo este «femeia de serviciu a naţiunii», care face curăţenie în stat”, „Există un blestem al grandorii, conform căruia trebuie să se calce pe cadavre pentru a crea o viaţă nouă” etc.), nu-i de mirare că – ne informează autorii – „nu înţelegea răul pe care-l făcuse prin intermediul SS-ului şi al Gestapoului, tot aşa cum un moralist rigid din epoca victoriană nu înţelegea cruzimea represivă pe care trebuia s-o arate faţă de membrii nevinovaţi ai familiei sale”.

Ba şi mai mult, Himmler chiar se credea un om bun, care „dacă făcuse greşeli, le făcuse slujind o cauză nobilă”!

Iată de ce a fost nevoie nu doar de mâinile fermecate ale lui Kersten, ci mai ales de curaj şi abilitate din partea acestuia pentru a-l face pe Himmler să înţeleagă de ce „genocidul este asociat în cea mai mare măsură cu numele său”, astfel ca în cele din urmă personajul demonic de care ne ocupăm să întreprindă câţiva paşi mărunţi pe direcţia reumanizării sale: nu aruncă în aer lagărele de concentrare aşa cum cereau dispoziţiile furibunde ale Führerului, ci mai mult, trecând peste un alt ordin al lui Hitler care prevedea moartea pentru toţi acei germani ce ar fi ajutat vreun evreu să evadeze, el pune în libertate mai multe mii de evrei.

Apoi, după ce află ultimele dispoziţii ridicole ale lui Hitler, date cu puţin timp înainte de sinuciderea sa (desemnarea amiralului Dönitz ca succesor al său şi anatema aruncată asupra personajului nostru, la fel ca asupra lui Göring), Himmler se predă aliaţilor, mai exact englezilor, convins fiind că anglo-americanii de îndată vor îmbrăţişa ideea lui de-a se uni cu rămăşiţele armatei germane, doar în acest mod – după părerea lui obsesivă – putându-se contracara ofensiva ruşilor şi a bolşevismului.

Dar cum visele lui sunt ignorate în totalitate de englezi, iar el este privit ca o captură de prim rang pentru viitorul Tribunal de la Nürnberg, Himmler se sinucide cu o capsulă de cianură.

 

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai

10 mai 2012

Popularity: 1% [?]