Clemenţă creştinească

 Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

Ferice de acel stejar

Ce pică mândru pe la noi

Şi-ajunge-n viaţa de apoi,

Ales cu har de Ăl divin,

Până în gât sătul de vin

În cercuri, doage de butoi,

Şi cât de binecuvântat

E dudu’ fără vină, care,

Sub lame de securi, topoare,

Balerci renaşte, fasonat,

Ca el, rachiului curat

Să-i dea arome şi culoare…

Dar eu aş vrea, de când mă ştiu,

Un tei să fiu, că de-oi cădea

Răpus tot de-un topor sadea,

S-ajung apoi…că-i cu rachiu 

Sau vin alb, negru, ghiurghiuliu…

Vr’unui butoi baban, canea;

De-aceea, cât de blestemat             

A fost şi e de-atât popor,          

Ca bun creştin, consumator           

Cinstit, declar că  am iertat           

Orice copac ce-a acceptat                

Să fie… coadă de topor.

Valeriu Cercel

Popularity: 1% [?]

Prin librăriile americane

Adevărata faţă a lui Churchill

 Autor: Ioan Ispas (Newark, Delaware)

          Pentru români numele lui Churchill este asociat cu Yalta şi cele 90 procente, influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Yalta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ), a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României, şi nu numai.

Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa “Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World.“, editura The Rivers Press, N.Y., 2008.

Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.

Dar avea două  probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte “reckless and dismal judgement“ (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de razboi modern. Berii calări l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămada de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de beri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Berii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru ca l-a convins pe prietenul sau, capitanul Holdane, să nu se întoarcă când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste berii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit sa evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.

În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost,  între anii 1924 – 1929, Canceler of Excheguer, dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce?

Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu “erratio judgement“. Este data ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb care a provocat un dezastru în Marea Britanie.

Churchill era un tip razbunător. Este dat exemplul când rugat să ţină un discurs, în 1947, la aniversarea celor 80 de ani a lui Baldwin, a spus “Era mai bine pentru patria noastra dacă nu s-ar fi născut“.

Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli.

Prima când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată.

În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: “vasele nu luptă cu forturile“. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fara trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.

După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre aceasta ideie a sa, la o întâlnire cu presa străină şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes, unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă primul ministru Chamberlain.

Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone deplasament.

Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.

Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre. În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului.

Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi fără apărare. 

Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema  lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.

I-a trims înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.

La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afara din case, 2 milioane au murit în timpul acestui exod.                                                                                                                                                               În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a “lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee      prezintă memoriul (pag. 58), care însoţea raportul, în cartea sa “Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox“, apărută în 1982 în editura E.P.Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.

A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.

De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumina, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.

Propunerea lui Churchill, acceptata de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrina militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi-n prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orasele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.

Această “iniţiativă“ a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o, ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luati prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.

După cum se ştie, România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe aceasta linie n-a mai avut suficienta motivaţie. Deşi participanţii actului dela 23 august 1944 nu invocă explicit  aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea  trădării comise. Începând cu primul bombardament din 4 aprilie 1944, al Bucureştiului, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu “Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.“. Denise Basdevant în cartea sa “Against Tide and Tempest: the Story of Rumania“, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: “În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în Aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu Românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că daca trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi daca ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să duca războiul de eliberare împotriva Nemţilor pentru independenţa României sau contra Ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armat Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.

Dar, Armata Roşie poate sa înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României, numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtatoare de împilare şi subjugare a poporului român.

 Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.                                                                                                                                     Perfidia ruşilor este evidentă, ei au cerut americanilor sa bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poata opta: bombe în continuare sau “frumoasele“ perspective ale capitulării. Probabil ca aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa “bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august; bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.

Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi radio Londra anunţa cu cinism ca a trimis ouă roşii de Paşti românilor.

În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera crestin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior, arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.

Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?

Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este “Victorie cu orice preţ!” (pag.405).

La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.

În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.

Şi această “iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.

Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta cariera politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, si fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea granitei de est a Poloniei cea de dinaintea  invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Frantei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au “legalizat“ , cele ”aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.

Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasa cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.

Şi-a început viaţa publică cu “un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economica şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

La noi a existat un ministru al transporturilor care a facut sa dispară o flotă, dar pentru că a făcut cugetarea “Iarna nu-i ca vara“, care i-a lăsat cu gura căscată pe români, a ajuns primar general al Bucureştiului. S-a plans în stânga şi dreapta că-i trebuie un Consiliu General obedient ca să poată face ceva. Românii l-au crezut şi a ajuns Preşedinte. Primul mandat a fost o continuă hă-hă-ială prin pieţe şi festivaluri, cerând la sfârşit un nou mandat pentru a-şi definitiva opera de combatere a corupţiei (neîncepută) şi a restructura statul “după chipul şi asemănarea sa“. I-a păcalit din nou pe mulţi români, iar diferenţa necesară pentru a câştiga un nou mandat i-a asigurat-o maşina bine unsă a fraudei electorale. Acum se pune întrebarea nu ce va urma în urmatorii cinci ani, ci cât de mare va fi dezastrul. Când cineva face greşeli când e jos, nu este nici o şansă să facă altceva când e sus. Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete, spunea cineva, şi cred că este adevărat.

Popularity: 1% [?]

Denunţ cu parfum de femeie

 “O, timpuri! O, moravuri!” (Marcus Tullius Cicero)

Autor: Nicolae Balint

Odioasele denunţuri ale anilor ’50 te puteau trimite pentru ani buni în puşcărie sau chiar în „loc cu verdeaţă”. Douăzeci de ani mai târziu, pe un fond de relativă destindere a regimului, o asemenea nemernicie nu mai era suficientă. Un denunţ bine ticluit şi mai ales „dirijat” de băieţii cu ochi albaştri, te făcea însă „dalmaţian”, adică un om cu „dosarul pătat”. Suficient ca să-ţi iei adio de la orice promovare, de la un apartament mai mare, de la o plecare în străinătate,…Pentru regim deveneai dubios, nesigur, adică un cetăţean de „mâna a doua”. Spun aceasta, pentru a mă exprima cât mai plastic şi sugestiv, adică în ton cu memorabilele expresii din ilustra şi profunda gândire prezidenţilă ce se poartă în aceste zile.

„Numitul Ştefan Irimie a fost în 1944 un mare nemţofil…”

În primii ani după război, odată cu instalarea comunismului de sorginte sovietică, un obiectiv major al noului regim a fost compromiterea şi distrugerea elitelor interbelice. Într-o primă fază, aparatul de represiune al fostului regim, a fost puternic penetrat cu oamenii noului regim pe cale de a se instala, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cooptaţi nu aveau o pregătire  profesională corespunzătoare şi stăpâneau precar limba română, fapt evident mai ales din modul cum îşi redactau notele-sinteză bazate pe rapoartele informatorilor. Nu erau însă lipsiţi de fantezie atunci când îşi „botezau” informatorii şi informatoarele din diversele instituţii mureşene. În anii ’50, una dintre cele mai prolifice surse din Primăria Târgu Mureş, s-a dovedit a fi “Rina Sorela”. Potrivit instructajului făcut anterior şi a sarcinilor primite, această sursă cu un nume de împrumut atât de nevinovat şi suav, îl semnala securităţii mureşene pe dr. Ştefan Irimie, funcţionar în aceeaşi instituţie, cunoscută personalitate interbelică, apropiat al fostului primar liberal, Emil Aurel Dandea. Trebuie spus faptul că lui Ştefan Irimie, îi datorăm astăzi „Zilele târgumureşene”, el fiind cel care a inaugurat această tradiţie în perioada interbelică, iar în casa sa, George Enescu venea cu mare plăcere atunci când ne vizita oraşul. Nu e lipsit de interes nici faptul că fiul dr. Ştefan Irimie – pe care am avut plăcerea să-l cunosc – specialist stomatolog, a fost un nume de referinţă în implantologia dentară, docent şi membru de onoare al mai multor instituţii medicale din lume. Domnia sa, care la momentul la care mă refer nu împlinise încă 25 de ani, a decedat recent, aici la Târgu Mureş, la o venerabilă vârstă. Revenind la informatoarea „Rina Sorela”, aceasta indica ofiţerului recrutor faptul că a cules informaţiile de la funcţionarii Eugen Mera şi Silvia Merlescu, angajaţi ai aceleiaşi primării. Ea îi scria ofiţerului de securitate că „Numitul (Irimie Ştefan – n.a.) a fost în 1940 un mare nemţofil…a manifestat ataşament faţă de regimul fascist şi cel hortyst.” Dar contrar celor scrise de informatoare, autorităţile hortyste – iar informatoarea nu a explicat acest fapt – l-au expulzat pe Ştefan Irimie din Tîrgu Mureş. „Rina Sorela” îşi continuă informarea către ofiţerul de securitate, în aceeaşi notă acuzatoare, spunând „…A fost expulzat…a primit un post în Constanţa. Odată cu eliberarea ţării noastre, a fugit de la Constanţa, unde a făcut şi gazetărie şi a scris articole contra URSS şi a revenit la Târgu Mureş…” Păcat capital să scrii împotriva URSS în acele vremuri. Dr. Ştefan Irimie va fi ulterior acestei informări, „comprimat”, termen folosit pentru cei îndepărtaţi din serviciu, şi va avea de suferit şi alte rigori ale regimului. Destinul său a fost marcat, în mod evident, şi de acest denunţ ordinar al „Rinei Sorela”.

Primarul se cam „întrece cu băutura”

Aceeaşi „Rina Sorela”, sursă „de nădejde” în Primăria târgu-mureşeană, după cum am văzut, făcea o informare cuprinzătoare pe data de 5 decembrie 1951, în legătură cu balul organizat pentru ajutorarea poporului coreean. (Coreea de Nord, stat comunist, susţinut de China, se afla în acel moment, în război cu Coreea de Sud, stat susţinut de SUA – n.a.) Informatoarea arăta faptul că „Venitul adunat trece de 25.000 de lei”, dar mai adăuga ea semânând îndoiala în mintea securistului,  „După cum spune tovarăşa Fulop Ibi (şefa de cabinet a primarului – n.a.)…s-a vărsat circa 20.000 de lei pentru Coreea, iar restul de circa 10.000 s-au păstrat într-un fond. Nu am putut afla ce fond şi de cine se păstrează.” „Rina Sorela” dădea însă detalii ample şi despre cine a participat la bal, ce a făcut fiecare, care a fost atmosfera…” La bal a participat, relata informatoarea, şi tovarăşul primar Soos Iosif cu soţia, cu tovarăşul Friedman Bela, cuscrul său şi soţia acestuia. Tovarăşul Soos s-a cam întrecut cu băutura, a băut şi a cântat din toată inima, petrecând până târziu cu lăutarii la ureche.” Interesant este faptul că Friedman, ofiţer de securitate la Reghin, şi care mai târziu va emigra în Israel, apărea şi el în nota informativă destinată securităţii, adică instituţiei din care el însuşi făcea parte. Să nu fi ştiut „Rina Sorela” cine e tovarăşul Friedman?

După 20 de ani…

O altă sursă, numită „Cita” de această dată, şi care avea drept ofiţer de legătură pe lt.maj R., cu care se întâlnea în casa conspirativă „Tuşnad” din Târgu Mureş, avea ca sarcină  în anii 70, să-şi supravegheze anumiţi vecini (cu cine se întâlnesc, ce discută, etc.), dar şi anumite persoane din anturajul pe care-l frecventa foarte des. La momentul respectiv, obiectul interesului securităţii mureşene îl reprezentau rudele din străinătate ale familiei Rodiger din Târgu Mureş, str. Cuza Vodă, nr. 24. Parcurgând nota-sinteză a lt.maj. R., maiorul de securitate M. A. dispunea ca „Sursa să fie dirijată în continuare pe lângă rudele turişti, pentru a stabili poziţia atât a turistei, cât a stat în ţară, cât şi a rudelor ei după plecarea turistei.” Din cercul de interes al securităţii făceau parte şi foste personalităţi maghiare interbelice, suspecţi de agitaţii cu caracter iredentist, precum grofii Teleki Adam sau Miko Arpad. „Pe data de 13 iunie 1966, relata informatoarea Cita, la obişnuita partidă de bridgge din casa numitei Torma Gabriella, au participat numitul Teleki Adam şi Miko Arpad. Acesta din urmă a relatat că în sfârşit a primit şi el paşaport pentru R.P.Ungară…” În schimb, pe baza mai multor note informative obţinute din cadrul fostului Liceu (actual Colegiu Naţional) „Al.Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, unul dintre obiectivele de urmărire informativă în 1966, îl reprezenta şi profesoara Irina-Ştefania Simovici, care, potrivit securităţii mureşene „întreţine relaţii cu reprezentanţa diplomatică a SUA din Bucureşti.” Dacă în unele cazuri, în mod firesc, obţinerea de informaţii din diverse medii era justificată atunci ca şi acum, de siguranţa naţională, în cele mai multe cazuri – excepându-le pe cele care aveau la bază şantajul practicat de securitate – ele s-au dovedit a fi doar denunţuri având la bază ură, interese materiale sau de altă natură  Pe baza acestor note informative, multe destine au fost deturnate de la cursul lor firesc. Şi poate că e bine să nu uităm acele timpuri, pentru că există un risc major. Aşa cum spunea omul de teatru Dan Puric „Omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

Popularity: 1% [?]

Interviu cu Constantin Abăluţă

Autor: Angela BACIU

1. In luna mai a acestui an ati avut un recital inedit cu texte din noua carte publicata “Totul despre nimic” la  ed.Limes, Cluj (editor Mircea Petean)  – cum a fost primita cartea Dvs.?

Ideea de a epuiza întâi recitările (actriţa Silvia Codreanu şi cu mine) cred ca a fost foarte rodnică întrucât ea a introdus abrupt componenta existenţială a acestor texte. Valorile dramatice şi lirice au fost subliniate pe rând, dar şi împreună (s-a întâmplat să citesc câteva texte interpretate şi de Silvia şi abia mai apoi mi-am dat seama, într-atât viziunea devenise, în acea clipă, intrinsecă rostirii).

Iar cei doi critici, Barbu Cioculescu şi Tudorel Urian au avut în felul acesta impresii proaspete despre valenţele textelor şi cuvântul lor a fost nuanţat de partea realului imaginat între confiniile paradoxului : în a nu face nimic stă deplinătatea trăirii. Am realizat că mesajul global s-a transmis sălii după cele câteva întrebări ce mi s-au adresat şi după câteva mărturisiri ale poetului Ilie Constantin. Acesta, invocând fapte din tinereţea noastră literară, a subliniat virtuţile celei de a doua ieşiri în lume a poeziei mele (volumul PIATRA, 1968), respectiv „schimbarea la faţă” (titlul unui articol critic al dumisale), şi a vorbit despre trecerea de partea realului suprareal a fiinţei mele sensibile. În fond, acest Totul despre nimic nu este altceva decât o continuare a drumului de complicate simplităţi („ce liniştite catastrofe se petrec în versurile lui Abăluţă” spunea Nina Cassian în 1969) început cu volumul Piatra şi continuat cu multele volume publicate, fiecare dintre ele investigând alte şi alte faţete ale acestui sentiment al nimicniciei care m-a bântuit dintotdeauna. O nimicnicie caldă, apropiată, umană, cum am reuşit să descopăr abia odată cu volumul DRUMUL FURNICILOR (1997), adevărată placă turnantă a operei mele.

2. “Constantin Abăluţă ne propune un text auto-biografic, patetic prin luciditate şi lirism, de o izbitoare forţă perceptivă, de un conţinut tragism, în care omul secolului al 21-lea se regăseşte ludic. Necurmatei treceri care supune omenescul destin, poetul îi opune prin simbolistica nimicului nesfârşita întindere a clipei. Universal prin nefiinţă, dar prezent prin cuvânt – iată magnificul paradox al celui mai recent comunicat al său”, a declarat criticul literar Barbu Cioculescu, cum vă definiţi Dvs.poezia? dar alţi critici?

Cred că, începând de la « Drumul furnicilor » încolo poezia mea a devenit una a esenţelor. Omul ca o componentă a Marii Naturi, deviza poeziei japoneze, a devenit şi unul din dezideratele scriiturii mele. Lipsa de sofisticare, dar nu de nuanţe, a discursului este cea care se potriveşte cel mai bine stării mele sufleteşti (o oscilaţie între altruism şi nihilism, adesea doar un fals cinism care ascunde empatia faţă de semeni, socotită cumva ruşinoasă, apanaj al firilor slabe). Iar inversările de situaţii, schimbările de direcţii în planul banalului cotidian, în cel al profunzimilor sufleteşti ori chiar în ordinea cosmică a faptelor este, precum au observat criticii, o marcă a viziunii mele, deschizând perspective multiple asupra aceluiaşi text. Gheorghe Grigurcu spune : „Tablourile statice umile, incompatibile cu surpriza sunt animate de curenţi cu iz suprarealist, de natură a le modifica radical. Cauzalităţile apar suspendate în favoarea unor relaţii fortuite, ca şi cum s-ar putea efectua revizuiri în planul Genezei : „cineva e atât de departe/ încât râurile cad în prăpastie/ şi-i multă vreme secetă pe câmp” („Vreau să fiu perete” din vol. IOV ÎN ASCENSOR).

3. Ce mesaj doriti sa transmiteti cu aceasta carte?

Pe cât îmi dau seama, această carte este una a trecerii. A trecerii, a pe-trecerii, a întoarcerilor (în timp, în spaţiu, în devenire). Este o carte transdisciplinară, o carte a depăşirilor. Se slujeşte de proză, poezie, eseu, reportaj ca să ajungă în altă parte. Inventează zile în plus şi zile lipsă într-un univers sufletesc cu vibraţii inconstante. Echilibrul fragil al fiinţei este cel care creditează ideea că, odată în viaţă, (trebuie să) ştii totul despre nimic. Este cartea în care mă desvălui cel mai mult, creind o mitologie personală (prieteni, călătorii, situaţii preferate, obiecte care mă obsedează, case în care-mi proiectez imaginar viitorul, etc.) umbrită de melancolii şi nelinişti la vedere, ca într-un jurnal de bord. Este o carte a bucuriei şi umilinţei de a fi în viaţă. Şi cum să fie altfel când nu tu ţi-ai ales viaţa, nici patria, nici limba – dar te slujeşti de toate astea cu mândria celui ce-şi transformă neputinţa în formidabila forţă de a nu se sinucide.

4. Ce fel de cititori aveti? care este legatura cu publicul Dvs.?

Am cunoscut puţini dintre cititorii mei. Cei mai interesanţi mi s-au părut a fi românii din străinătate şi străinii, cei ce cunosc poezia mea în traducere. Cred că depărtarea induce, paradoxal, o încredere sporită în text ca unică punte de legătură. Pentru străini lectura e şi benevolă şi profundă. Ei primesc  viziunea mea ca pe-un premiu, nu ca pe-o obligaţie. În timp ce cei din ţară, avându-mă mereu la îndemână, îşi permit să citească mai superficial, oarecum informativ. Nu vreau să fiu nedrept cu nimeni, astea-s impresii generale.

Cititorii buni sunt peste tot. De fapt ei rămân nepluralizaţi : un cititor, un altul, un altul, ş.a.m.d. Întrucât fiecare îşi creiază propria viziune lăuntrică. Câţi cititori, atâtea poeme ţâşnind din textul unic. E covârşitoare impresia mereu alta pe care mi-o dau chiar propriile mele texte citite la ani diferenţă. E ciudat şi oarecum înfricoşător să ştii că tu însuţi eşti un şir întreg de cititori cu gusturi laxe.

5. V-ati nascut la  8 octombrie 1938, in Bucureşti, sunteti  poet, prozator, antologator şi traducător român, cum impletiti toate aceste genuri si de care va simtiti mai apropiat?

Genurile mă ajută să nu mă plictisesc. Trec de la unul la altul după cum îmi dictează inspiraţia. Inspiraţia mea a fost întotdeauna imprevizibilă. Asta îmi asigură spontaneitatea. Fără spontaneitate nu pot acţiona. Mă simt legat de mâini şi de picioare. Cu creierul încleiat. Cu simţurile de pâslă. Dacă forţez nota, textele ies lamentabile. Plăcerea de a scrie cred că e suprema cerinţă a unui text bun. Nu singura, desigur. Şi nici măcar nu ştim exact ce se ascunde în miezul substantivului plăcere. Furia, durerea, disperarea pot motiva de asemeni apariţia unui text important. Corect ar fi să spun că mă simt apropiat de o bucată care s-a dovedit a rezista timpului. Hazardul e şi el o parte a creaţiei. Problema e să ştii a-l recunoaşte şi a-l întrebuinţa.

6. Cand ati inceput sa scrieti? ati avut modele literare? profesori? incercati sa va aduceti aminte nume, intamplari, episoade din copilaria, adolescenta si tineretea Dvs.

Primul meu model literar a fost Bacovia. Peste câteva decenii, Pessoa, Cesar Vallejo Beckett, Michaux şi alţii. În ultimul an de liceu, gustul pentru literatură (poezie) mi-a fost deschis de dl. Luca, profesorul de română. Analizele lui pe text mi-au dat cheia plăcerii, au răsucit arcurile unei minţi blocate de metoda papagalicească a profesorilor de până atunci. Îmi aduc aminte că la un extemporal pe care ni l-a dat, am analizat poemul Balada popii din Rudeni de Topârceanu şi l-am uimit pe profesor cu fineţea perceperii unor sinestezii (căldăruşa de metal lovită de oblânc, sunetul pătrunzând prin valurile de ceaţă, clătinatul popii ce nu se ţinea bine în şea, etc) şi prin afirmaţia tranşantă că în întreţeserea unor astfel de subtilităţi stă valoarea poeziei, lucru în răspăr cu teza militantă a vremii. Descoperind acum câţiva ani caietul cu această compunere am rămas eu însumi uimit de modernitatea gândirii mele de atunci. Dincolo de stilul linear al expunerii, ideile mele nu s-au schimbat.

Poezia ca abur miraculos creat în jurul unui personaj insolit este însuşi demersul central al poeticii mele de azi.

7. Cand si unde ati debutat? ce a urmat?

Am debutat în 1958, în primul an de apariţie al revistei „Luceafărul”. Eram pe atunci student la Arhitectură. Două poezii stângace, în vers alb. Debutul în volum a fost abia în 1964, cu un volum în colecţia „Luceafărul”, volum tarat parţial de unele din poncifele epocii (şantierele, zborul în cosmos, etc), şi în rest destul de slab. Odată făcute aceste concesii moderate, am putut publica în 1968 (nu fără destule greutăţi) volumul considerat de mine şi de toată lumea drept adevăratul meu debut : PIATRA. Mulţi au primit cu entuziasm noul op. S-a vorbit de „silă organică autentică” (Marian Popa), „carte unică în peisajul poeziei noi” (Nichita Stănescu), „teritoriu superior personal, pe care nu-l împarte cu nimeni” (Ilie Constantin), „o carte remarcabilă a unui poet care are ceva de spus în lirica noastră” (Şt. Aug. Doinaş), „se impune netăgăduit, forţa acestui glas liric ce evocă poeţii sfâşiaţi de tragism intern, pe un Trakl, un Vallejo” (Mircea Tomuş). Am fost înjurat de Eugen Barbu, de Alexandru Piru şi de Dumitru Micu. Au urmat volume multe şi diferite între ele. Publicate prin lupte de uzură cu editorii, cenzorii, cu un sistem care, după 1968, părea mai relaxat, dar care cerea atâta birocraţie (nenumărate refaceri de poezii, referate peste referate, vânarea din timp de locuri în plan, etc., etc.) încât mulţi se lăsau pagubaşi. Fiind prolix, eu dădeam volume la mai multe edituri concomitent şi, dacă aveau rezerve, roteam volumele, le schimbam titlurile, adăugam ori scoteam poeme, puneam înadins poeme „tari”, dar şi proaste, ca să fie mulţumiţi şi cenzorii şi să facă referate : am fost vigilenţi, am scos atâtea poeme, etc. Nimeni nu mai credea în sistem, toţi se achitau în silă de obligaţii, aşa au apărut cărţile într-adevăr „tari” ale Angelei Marinescu, ale lui Vasile Vlad, cartea mea „Unu” – printre primele scoase din librării şi biblioteci în 1971, odată cu Tezele din iulie ale dictatorului.

8. Ce prietenii literare v-au marcat in timpul vietii? amintiri, nume, intamplari

Foto. Cu Constantin Abaluta in trenul regal

George Almosnino, Ioşca Naghiu, Vasile Petre Fati, Bădiţă Pandelea, Florin Mugur, Mircea Ciobanu şi mulţi alţii, dintre cei dispăruţi. Iar dintre cei prezenţi, Nora Iuga, Vasile Vlad, Ion Iovan, Ştefan Stoenescu, Ion Codrescu (împreună cu grupul de haijini de la Constanţa) şi destui alţii pe care nu-i mai enumăr căci nu mă simt în stare în acest moment să evoc nişte timpuri grele, dar în care ne-am format temeinic, printr-o râvnă şi împotrivire tacită la sistem pe care puţini sunt dispuşi să le crediteze azi. Azi când tot ce-a fost cândva este luat la grămadă, azi când nuanţele au dispărut şi-n multe domenii pare a trona iarăşi dictonul leninist : cine nu e cu noi e împotriva noastră. Azi când categoria celor care mai citesc (orice fel de carte!) a scăzut îngrijorător pentru o ţară europeană.

9. Ce v-ati fi dorit sa faceti in viata Dvs.si n-ati facut? aveti pareri de rau?

Cred că asta-i deosebirea dintre om şi celelalte mamifere : regretul. Sigur că-mi pare rău după multe lucruri pe care n-am mai apucat să le fac. Pictura în primul rând. Lipsa atelierului, a timpului pe care să-l aloc unei activităţi reclamând continuitate şi-o gamă largă de experimente m-au silit să mă rezum la grafică, mai puţin solicitantă, chiar şi acesteia rezervându-i doar scurtele  perioade dintre multele volume de originale şi traduceri la care am lucrat de când mă ştiu.

Regret, de asemenea, că n-am făcut mai multe călătorii, în ţară şi peste hotare. Regret că n-am frecventat mai des câteva personalităţi care-mi acordaseră încrederea lor şi care mă invitau să le vizitez. Este vorba de Baconsky, Noica şi Gellu Naum. În schimb nu regret că nu am rămas la Paris în 1988. Nu m-aş fi integrat acolo. Poate chiar mai puţin decât aici. Totuşi aici am limba care-mi oferă consolările dicteului automat, ale insolitului venind de-adreptul din subconştient.

Poezia creată în limba franceză ar fi fost prea gândită, extrasă prea de la suprafaţă, straturile adânci ale subconştientului rămânând în limba română.

10. Care este situatia traducerilor? este cunoscuta literatura română peste hotare? avem traducători?

11. Care este situaţia criticii românesti de astazi? cartea mai este citită?

La aceste întrebări n-am multe lucruri de spus. Literatura română e prost cunoscută. Prin lucrări puţine, unele şi neesenţiale. Unele recenzii par a fi făcute de persoane care n-au citit cartea. Sau care reprezintă punctul de vedere al editorului care vrea s-o vândă.

12. Spuneti-mi acum un poem (un text) care va place foarte mult.

FRUNZA DE BRUSTUR

Vom mai avea zile întregi

de la răsăritul la apusul soarelui

vom mai purta cămăşi nesfâşiate de vânt

pantofi fără găuri în tălpi

vom mai fi căutaţi la telefon de câte cineva

care încă n-a şters numărul din agendă

e bine

e minunat

te-aşezi în umbra arborelui

şi te gândeşti la ce vrei

câţiva pereţi se uită cu drag la tine

e aproape ca-n copilărie când coborai în râpa de la predeal

să cauţi frunze de brustur tot atât de mari cât trupul tău

nu le rupeai doar

îţi însemnai locul să le poţi găsi

când vei fi trist

ce aşezare a zorilor pe stiva de lemne din curte

luai în braţe câteva vreascuri

le cărai în bucătărie

şi-ntre timp zorii deveneau amiază

şi lemnele pâlpâiau sub cuptorul

în care se cocea pâinea ori cartofii

timpul trecea prin faţa ochilor noştri uimiţi

şi dispărea în şura caldă încă multă vreme după ce apunea soarele

noaptea regăseam sfiala mea în faţa mării

pe care n-o văzusem niciodată

câţi mă vor fi înţeles

ce voi fi înţeles eu din tot ce trăiam

habar n-aveam pe-atunci că fiinţa

are nevoie de transcendenţa necazurilor şi-a bolii

şi de-o gigantică frunză de brustur

sub care să se-ascundă până când căpăta-va

forţa de-a privi în faţă marea

13. Cum arată o zi din viaţa d-lui C. Abăluţă, descrieţi cum este ea de dimineaţă până seara.

Sculat, bicicletă erogometrică, consultat e-mail-ul, ceaiul de dimineaţă, lucru la computer (traduceri, originale, proză ori poezie), eventual ieşit după mici ori mari cumpărături, plătit hangaralele, dus vreo carte la poştă, masa de prânz, dormit ori nu o oră, reluat ritualul la computer, seara văzut vreun film la TV ori uitat puţin la ştiri, dat telefoane, vorbit cu prieteni, cu editori, când şi când ieşit cu soţia la restaurant. Diverse şi neprevăzute : în zile ploioase inundaţie în beci; copac înalt ameninţînd să cadă deasupra casei noastre : trei zile colindat autorităţile care-şi pasau responsabilitatea una alteia; drumul furnicilor reapărând de-adevăratelea în baia mea : veniseră pesemne să-mi aducă aminte că lor le aparţine copyrightul volumului meu omonim…

14. La ce lucrati in prezent?

La volumul doi al insolitei cărţi de proză intitulată ÎNTÂMPLĂRI IMAGINARE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI. Carte ce reia alfabetic anuarul străzilor bucureştene şi le agaţă fiecăreia câte-o întâmplare. Primul volum are vreo şapte ori opt sute de astfel de mici ori medii povestiri ciudate, absurde, pline de blândeţe ori de cruzime şi, în orice caz, de-un umanism debordant.

Este o carte scrisă pe nerăsuflate, o carte doldora de personaje fantastice şi reale, un text care i-ar plăcea deopotrivă lui Swift şi lui Milorad Pavic. Volumul doi cuprinde povestiri ceva mai mari şi de aceea merge ceva mai greu. Şi intuiesc şi posibilitatea ca textele să devină tot mai lungi şi volumul să se transforme într-un adevărat roman care să înglobeze fapte şi personaje episodice din primul volum.

Cu alte cuvinte să existe străzi/povestiri care să umple golurile lăsate de alte întâmplări, finalizând încet-încet jocul de puzzle care se dovedeşte a fi întreaga carte.

Din când în când inspiraţia îmi dictează poeme care se adaugă volumului intitulat FERICIREA; poemul omonim desvăluie conotaţia ironică a substantivului.

15. Unde va simtiti cel mai bine ? (casa,strada, loc,oras, tara), daca ati lua viata de la capat ce ati dori sa faceti?

La Paris, la Praga, la Lubljana, la Bled, dar şi la mine acasă. Nu ştiu ce aş face dacă ar fi să-mi reiau viaţa de la cap. Înainte opţiunile erau aşa de limitate, iar acum sunt excesiv de multe. Cred că aş avea probleme cu alegerea.

16. Un mesaj pentru cititori

Uitaţi-vă în jur, la obiecte şi la feţele oamenilor, la noutatea umbrelor copacilor pe case şi pe caldarâm, admiraţi mişcările violente ale furtunii, grafia instantanee a fulgerului pe cer, imaginaţi-vă că n-aţi fi şi că n-aţi vedea aceste lucruri.

Trăim într-o lume pe care n-o cunoaştem. Pe care n-avem disponibilitate s-o cunoaştem. Parafrazându-l pe Nazim Hikmet : ca să fluieri n-ai nevoie de timp ori de bani, e de ajuns că trăieşti.

Între gratuitate şi fericire e o legătură mai directă decât s-ar crede.

Permiteţi-mi să închei autocitându-mă (cu scuza de rigoare că nu ştiu cât timp mă mai desparte de imposibilitatea de a mai face acest gest) : „liniştea cerului coboară în inima celui ce nu vrea nimic” (cap. 1 din ciclul „Pietrele şi norii (pessoana)” din volumul CINEVA CARE NU MĂ CUNOAŞTE UMBLĂ PE STRĂZI, Ed. Limes, 2008).

Popularity: 1% [?]

Balticii noştri

 Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau)

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici un capitol distinct într-o viitoare ediţie a Albumului despre românii din lume sau a site-ului meu cu aceeaşi temă. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeancă a Letoniei independente, care a şi sponsorizat această călătorie. Tot ea a organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte originari din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Neocominterniştii care au guvernat R. Moldova circa nouă ani de zile au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând societăţile române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Zalakeviciene-Pozdniakovas (Melnic), fondatoarea Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.

Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are 40 de cărţi traducere din autori români, inclusiv din Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest om de litere…

… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupşas şi Danuti Vaupşene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă ura faţă de ocupantul sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Şilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori le-au distrus prin ardere… Interesant, oare mitropolitul nostru moscovit, Vladimir, şi amicul său Valeriu Pasat au vizitat această minune a lumii? Un astfel de monument al creştinismului la noi ar înlocui toate Bazele Ortodoxismului lui Pasat, care vor fi predate de către unii popi care nici n-au apucat bine a citi „Albinuţa” lui Grigore Vieru…

Sau întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul regretatei scriitoare estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Aceasta s-a întâmplat imediat după cutremurul din Ţară, din anul 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul oraşului există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Tighina, Bălţi, Râbniţa şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român.

Am constatat că şi aici, în Ţările Baltice, ca şi în Kazahstan, conaţionalii noştri au multe probleme consulare, de deschidere a vizelor pentru cei ce încă nu şi-au dobândit cetăţenia europeană… Scriau comuniştilor, dar scriu şi actualilor democraţi de la guvernare, dar carul tot pe loc stă şi problemele lor rămân nerezolvate…, chiar dacă majoritatea conaţionalilor noştri sunt respectaţi pentru că sunt harnici, corecţi şi nu se opun legilor, obiceiurilor locale, precum o fac la noi venetici de-alde Klimenko…

Popularity: 3% [?]

TUDOR PETRUȚ REVINE PE PLATOURILE DE FILMARE

  Autor: Nicholas Buda (New York)

După o îndelungată absență, Tudor Petruț revine pe platorurile de filmare și debutează ca actor la Hollywood, într-o serie de spoturi publicitare pentru Discover Card. Tudor a petrecut câteva zile în istoricul „Studio 28” din incinta celebrului „Universal Studios”. „A fost o experiență unică pentru mine și trebuie să recunosc că am avut emoții”, ne destăinuie Tudor. „Am învățat multe în timpul filmarilor – continuă acesta – fiind pentru prima oară expus la regimul de creație a reclamelor publicitare”. Cele trei spoturi, intitulate “Loyalty”, “Hold” si “Transfer” fac parte din noua campanie publicitară Discover Card, coordonată de celebra Martin Agency, și sunt o producție Harvest Films. Reclamele au fost realizate de catre premiatul regizor Baker Smith și filmate de cunoscutul operator Eric Treml. „Am avut șansa să lucrez cu personalități de înalt nivel din lumea reclamelor”, ne mai declara actorul, care este de fapt absolvent de regie de teatru și film, la București. „Cu asentimentul lor, am fost implicat în diversele faze de producție. Am simțit că pe lângă experiența din fața aparatului de filmat, am participat, practic, la un curs rapid și eficient în producția americană de reclame, care mi-a adus aminte de anii de facultate, și am realizat ce important este să te educi mereu, la orice vârstă.” Tudor este personajul principal “Peggy”, un simpatic dar inept operator, care nu este capabil să răspundă întrebărilor clienților și problemelor lor. A fost în intenția realizatorilor ca reclamele să fie hazlii și să stârnească, de fapt, interesul în seriozitatea companiei Discover Card. Primul dintre spoturi rulează deja pe canalele principale de televiziune americane. Campania va continua în timpul serialelor de seară și va fi preluata și în timpul meciurilor din cadrul popularului campionat studențesc de fotbal american. Pentru rolul său, actorul Tudor Petruț a fost acceptat în prestigioasa asociație artistică americană „Screen Actors Guild”. 

TUDOR PETRUT STARS IN NEW DISCOVER CARD TV AD CAMPAIGN

NICHOLAS BUDA (New York) – After a long absence, Romanian-American actor Tudor Petrut returns on the soundstage as the principal in a series of spots for Discover Card. Successful film actor and stage director in his native country, Tudor, a Californian for more than a decade, plays “Peggy” in the new ad campaign by the Martin Agency. Produced by Harvest Films, the spots were directed by award winning Baker Smith, and photographed by Eric Treml. “The new Discover spots make their point via a customer service agent called Peggy, who is actually a he. Peggy is seen in each spot attempting to deal with a customer who has called a financial institution named USA Prime Credit. In each instance, the interaction with Peggy leads to a situation that is both funny and familiar — at least to anyone who has struggled to get through to — and then deal with — a banking representative. It’s a tribute to Martin’s skills that the shop has managed to make us laugh at what is, in fact, a hugely frustrating experience for so many, namely the decline of customer service”, writes the Chicago Sun Times. Tudor enjoyed this experience a lot: “I learned a lot about the production process at the highest level. It was more than trying to be funny on camera, for I tried to be involved and become familiar with the ways of making a commercial” the actor said in a short interview for several American-Romanians newspares. The ad campaign will be featured on prime-time shows, and will expand to college football live coverage.

Popularity: 3% [?]

Fără timp… fără spaţiu… cu maestrul Dan Iordăchescu

 Autor: Mihaela Dordea (Bucuresti)

Călătorie de gând şi suflet.

Fără timp… fără spaţiu… Asta înseamnă nemurire.

Îl ascult pe maestrul Dan Iordăchescu şi mă simt ca într-o noapte de An Nou, când un înger coboară peste lume, adunând stropi de lumină, transformându-i în picuri de argint topit ce visează să devină cleştar.

Îl privesc pe maestru şi rămân în lumina ochilor săi ca un grăunte de nisip ce pluteşte pe o rază de soare în oceanul cosmic, şi vreau să spun ceva, dar nu pot, pentru că sunetul care vine dinspre el este ca un descântec unde silabele ţes reflexe de curcubeu peste umbra care se deschide ca un mugur de floare spre lumina dintâi, apoi te încleştează, cuprinde totul în jur, până şi liniştea de dincolo de pereţi, tatonând spaţiul concav al atingerii, alintându-se sub mângâierea obiectelor, trecând peste întrebarea mea cu indiferenţa unui demiurg.

Şi totuşi întreb: Cine eşti? Şi nu ştiu dacă întrebarea am pus-o în gând sau cu voce tare. Ochiul meu vede însă că ceva stă gata să iasă de dincolo de ferestrele ce par ermetic închise pe dinlăuntrul său, acolo unde intuiesc suişuri şi coborâşuri încă nevindecate ale sufletului, şi mă aud din nou: Cine eşti?

« Trecutul meu sunt eu! Prezentul, sunt iarăşi eu. Viitorul este acontat de Dumnezeu: veşnicia… » Ascult cuvintele pe care le spune maestrul şi mă gândesc la o discuţie pe care am avut-o amândoi despre trecut. Trecutul este singurul care contează. Prezentul nu există, practic, pentru că imediat ce se naşte devine trecut. Viitorul?! Ei bine, aşa cum spune maestrul viitorul aparţine lui Dumnezeu în veşnicie.

Dan IORDĂCHESCU: Eu cred că am venit dintr-o lume… tot pământeană. Pentru că iată, există o migraţiune. Unii vin din sudul Căii Lactee, la mare depărtare de noi, ori din constelaţii: Magellan, Andromeda, că doar n-or veni din găurile negre! O scurtă tăcere şi reia, cu ochii jucând în lumini, poate rămase din stelele pe care le-a întâlnit în drumul spre Terra. Este motivul pentru care eu cred cu toată tăria, cu toată sinceritatea că universul este clădit în aceeaşi formulă în care este alcătuit corpul uman. Acolo, în Univers, miliarde şi miliarde de stele, corespunzând miliardelor şi miliardelor de atomi din corpul nostru, de fapt al tuturor fiinţelor vii…Apoi face o incursiune mai mult decât documentată, aş spune însuşită organic, în momentul începuturilor tuturor timpurilor. Ajunge la păcatul primordial, mărul muşcat de Eva, şi, peste urma buzelor ei, muşcătura bărbatului, Adam. De ce or fi ales ei tocmai mărul ca obiect al păcatului? Se întreabă maestrul. Este cel mai sănătos fruct din lume. Şi cel mai frumos! Este perfect!… Şarpele… cu limba aia despicată a lui, insinuant şi iscoditor, şoptea Evei să ia mărul şi să muşte… Cine sunt eu?”

Tresar, pentru că nu mai aşteptam, acum, un răspuns la întrebarea mea. Mă furase cu totul povestea…
Dan IORDĂCHESCU: Eu sunt Dan Iordăchescu al certificatului de naştere, al mamei şi al Tatei, pentru că Dumnezeu, spiritul creator este tatăl meu, Tatăl ceresc! Primul, marele şi de neîmpărţit cu nimeni Tată: Dumnezeul ceresc, cel care mi-a dat mie viaţa şi harul. Pentru că eu aş fi putut muri în pântecul mamei…El mi-a dat exact data, ora, minutul, secunda când a trebuit să vin în lume. Aşadar, Dumnezeu…Tatăl ceresc. Şi cu asta am spus şi la cine mă rog. Iar când mă rog, spun aşa: Tată-eu aşa îi spun, şi nu îl agresez cu dorinţe deşarte, cu cereri de putere, de bani… eu mă rog spiritului suprem, nu ştiu ce e acolo sus, inima, sufletul lui, dar îmi simt inima care pulsează şi pe El îl simt acolo – Doamne, îi spun, ia-mă în paza Ta şi hotărăşte Tu, clipă de clipă, ceea ce trebuie să fac. Nu ceea ce pot să fac, nu ceea ce vreau să fac! Ceea ce trebuie să fac!. Sigur, nu am făcut întotdeauna ceea ce trebuia…”

Se ridică şi merge spre pian. Ia de acolo două fotografii înrămate. Din cadru privesc senin doi copii. Zâmbesc şăgalnic. Un zâmbet care îmi aminteşte de zâmbetul maestrului, puţin studiat,foarte puţin… doar ochii privesc din apele lor irizate, cu lumina veselă a bucuriei de a se juca. Prima imagine: „ Fratele meu , Bebe, şi cu mine. La trei ani – eu, doi – el. suntem cu doica Simona, parcă… – am avut mai multe – în faţa casei de la Iaşi. Era în 1933.”

Iau fotografia şi o privesc. Maestrul îmi arată şi cea de-a doua imagine. Aceiaşi băieţi, cu un an mai târziu. „La Bicaz. Râde. Eram îmbrăcaţi în costume naţionale…Ce mândri eram…” Maestrul vorbeşte despre copilărie. Îi văd ochii cu pleoapele lăsate peste amintiri. Îi privesc mâinile, mâini frumoase, care, acum, prin orbitele degetelor strecoară sfioase atingeri spre adăpostul duratei, atunci când cerul dorinţei nu ningea peste lucruri de acolo, de la marea altitudine a îndoielii, de acolo de unde cercul dualităţii pure păstra încă albul la plus, iar negrul era, clar, la minus. Văd copiii cu ilice şi iţari şi zâmbesc unei alte imagini, undeva pe o scenă, unde maestrul, între Irina şi Cristina, fiicele sale, cântă împreună „S-ar găti badea de nuntă”…

Şi mă gândeam dacă există, oare, clipa regăsirii de sine? Oare o căutăm, o pândim cu ostenire până la durere a ochilor lăuntrici, paji ai răstignirii?…Vocea de lângă mine, cu inflexiuni moi, parcă modelată de o apă lină, răcoroasă, spune:

Dan IORDĂCHESCU: Riccardo Mutti mă îndemna să rămân în Italia, după ce am cântat la Scalla. „Rămăi aici, Dan – spunea Mutti – şi vei deveni baritonul meu şi al lumii!” Eu am preferat să fiu mai puţin baritonul lumii, pentru că mă întrebam de ce nemţii, când merg la ei spun: „der Rumänisch Dan Iordăchescu”, italienii: „il Rumeno Dan Iordăchescu”, francezii la fel: „le Roumain Dan Iordăchescu” şi în China, Malaezia, Australia, peste tot… ei spun „Românul Dan Iordăchescu”. Şi dacă eram român, unde să rămân?! Aici, în ţara mea! Am vrut să rămân în continuare român… O umbră se lasă peste chipul maestrului… Cu multe necazuri, poate nu e bine să spun… Dar cu prea multe necazuri”

Nu încerc să îl întrerup, pentru că simt cum cuvintele curg, coboară ca o doină din zenit, se strecoară uşor printre clipele ce se scurg şi ele, şi apoi urcă din nou, în amiază, cu înfiorarea amintirilor în ele.

Dan IORDĂCHESCU: Ţara noastră are multe frumuseţi. Nenumărate locuri clădite de Dumnezeu pe pământ. Oltul, Bicazul, şi mai ales acel tărâm, Nordul Moldovei… Suceviţa, Dragomirna, Voroneţ, Putna… Nu există frumuseţi mai mari nicăieri în lume…Şi asta o spune omul care a văzut lumea! Nicăieri nu există un peisaj, un loc mai bun de închinat spiritului divin.

Eu: Eu îl numesc „ locul unde locuiesc îngerii”.

Dan IORDĂCHESCU: Da, exact! Acolo locuiesc îngerii! Ai dreptate! E minunat ce spui! Acolo mi-am întâlnit trecutul şi acolo am început să sper la viitor. Dar am plecat de acolo şi am venit la Bucureşti…Şi rău a fost….Tot timpul în luptă cu cineva..(sună telefonul)Eu nu am avut linişte…Nu am avut clipă de linişte!

În timp ce maestrul vorbeşte la telefon cu doamna doctor Ana Plătăreanu Mociorniţă, privesc imagini, zeci, înrămate, aşezate într-o geometrie personală, pe pian, pe pereţi… Este el în toate, maestrul! Compus, recompus, contrapus, juxtapus, în personajele sale… Încerc să pătrund în împletitura unui fir răsucit pe trecut ca o liană… Unde este timpul? Şi unde este spaţiul? Nu mai există…Reia discuţia exact de unde a lăsat-o: La mănăstiri.

Dan IORDĂCHESCU: Acolo vin îngerii şi se roagă împreună cu noi. Uneori ne şoptesc: „tu ai vrea să faci…asta, dar nu e bine să o faci!”, sau: „asta e bine să faci!”

Eu: Totul e să ştim să îi ascultăm, să le înţelegem cuvintele…

Dan IORDĂCHESCU: Ei, da! Ei da! Sigur! O clipă de tăcere… Apoi: A fost un singur trimis al lui Dumnezeu pe pământ: Mântuitorul. I-am pus coroana de spini şi l-am răstignit!

Vorbeşte despre patimile Domnului. Despre calvar. Are atâta emoţie în glas şi atâta revoltă interioară, încât simt spinarea încovoiată a pământului sub greutatea vinei de a nu fi putut sprijini cerul. „şi nu-i calvarul lui Dumnezeu – spune maestrul, – este calvarul oamenilor. El a fost trimis să ne scape de acest calvar, iar noi ce facem?!”

Eu: ÎL răstignim în continuare…

Dan IORDĂCHESCU: ÎL răstignim în continuare…

Cuvintele curg şi curg şi mă mir că omul din faţa mea nici măcar nu bănuieşte că în minte îmi înfloresc întrebări ca nişte boboci galbeni de trandafir, cu petalele îndreptate spre el, ca nişte mirese nerăbdătoare să fie nuntite.

Eu: Sunt multe lucruri pe care le-ai spus, şi care deja sunt ştiute despre tine. Ce, oare, este neştiut şi aşa trebuie să rămână?

Dan IORDĂCHESCU: Nu trebuie să se ştie… suferinţele. Primul titlu al cărţii mele a fost: „Dumnezeu, viaţa, cântul”. Am dat apoi o altă interpretare şi am spus aşa: „Pelerin al cântului, peregrin al cântului.” Am mers şi m-am închinat văzând minunile lui Dumnezeu pe acest pământ. Apoi, ca peregrin, am fost peste tot pe unde puteam să merg, peste tot pe unde am vrut să merg. Am refuzat să merg la Scalla di Milano unde mai cântasem de câteva ori, ca să pot merge acolo unde voiam eu, unde visasem de mic copil să ajung. Mexic, Venezuela, Peru şi în partea cealaltă, Singapore, Manilla şi toată lumea: Beijing, Canton… Ei bine, am renunţat şi la această prezentare pe copertă şi am pus un alt titlu… Poate voi renunţa şi la el între timp… sau poate să îl las şi să fie o surpriză… Da, titlul este: „Zbucium şi cânt”. Pentru că, într-adevăr, viaţa mea a fost un continuu zbucium. În primul rând pentru a acorda harul dumnezeiesc. De acolo ne vine totul. De la Dumnezeu. Noi îi spunem „Domines Deus”. Pentru mine iadul este pe pământ şi purgatoriul în acelaşi timp. Uite, un orăşel, mic, de oriunde în lume, este purgatoriul. Dar ceva mai departe, în oraşul cel mare, capitala, este locul unde omul îşi ispăşeşte păcatele. Aici e dur… Dincolo, omul se purifică, aici plăteşte!

Încet-încet, lumina zilei păleşte, dar noi nu simţim, pentru că o altă lumină inundă camera în care suntem, pe cea din dreapta ei, pe cealaltă, unde la fereastră au venit porumbeii să îşi ceară porţia de mâncare, şi o fac cu eleganţă, ciocănind în pervaz. Maestrul vorbeşte despre statuia lui Iisus de la Rio de Janeiro. Despre suferinţă şi decădere, aşa cum le-a întâlnit el în cele două părţi ale oraşului.

Poveştile se interferează cu stelele nopţii. În jurul nostru, o lume ţese o viaţă. Şi nu vreau să întrerup cursul firesc, cu proiecţii în realitatea trecută, dar atât de prezentă. Omul, artistul, bărbatul îndrăgostit prima oară, prima dezamăgire. Apoi durerea, spaima, când la 21 de ani a apărut obstacolul cel mare: o tuberculoză subclaviculară. „Sunt singurul cântăreţ din toată lumea care cântă după tuberculoză. Nimeni nu mai poate face asta. Pentru că diminuează respiraţia. Enrico Caruso spune: „Cântul are ca bază respiraţia.” Ori dacă nu te dilaţi bine intercostal şi diafragmatic, nu ai de ce să cânţi. Iar eu, atunci, tuşeam, abia respiram… Aşteptam pneumotoraxul care să comprime şi să termin cu cântatul. Acum, după doi ani în care aveam deja o experienţă naţională şi internaţională, cântasem, din 1949. Ca solist. Fusesem în Finlanda, la Helsinki, la Moscova, Leningrad, Riga… Lumea ovaţiona, îi plăcea, era dat deja semnalul pentru ceva măreţ ce se apropia de harul divin. Ştiam şi spuneau şi ei, că sunt la o răscruce. „Ce e mai important pentru tine, viaţa sau cântul?” – întreba doctorul, directorul sanatoriului. Iar eu spuneam: „Cântul, domnule director, cântul…”

Îi încolţise în minte gândul sinuciderii. Dacă nu mai avea cântul, pentru ce să mai trăiască? Găsise locul, undeva pe munte, „în sus pe Stejăriş, pe culme. Drumul mergea lin în sus şi odată devenea abrupt spre stânci şi bolovani. Acolo era locul…” Acolo… Dar soarta a vrut altfel şi maestrul, acolo, în acel loc, a găsit o nouă iubire. O iubire care l-a salvat. Aşa a venit vindecarea. A urmat apoi o carieră strălucitoare în care, de la răsăritul lumii la apusul lumii vocea baritonului Dan Iordăchescu a fascinat, a făcut să vibreze de emoţie suflete, să curgă lacrimi, să explodeze aplauze nesfârşite la scenă deschisă. Şi au urmat alte iubiri… Cea mare a început să ardă pe când lumina păgână a toamnei răstignită în trup şoptea printre dinţi taine din univers. Era octombrie 1957 când Pasărea Măiastră, Maria Tănase, a trecut în transparenţa molatecă a clepsidrei, măcinând boabele de nisip ale timpului ce i s-a dat ca zbor şi flacără. Apoi s-a stins, ca un gând adormit sub florile cireşelor de mai. Era 1958. Maestrul pleca la Paris, Maria simţea că nu trebuie să îl oprească, dar nici să aştepte.

Parisul! 20 de luni la Paris. Şi lumea la picioarele tânărului bariton. O lume pe care a văzut-o de la începutul ei, la capătul ei, în 62 de ani de carieră. La braţ cu muzica în cele mai frumoase locuri. Macciu Picciu, cu Sacsayhuman, cel mai vechi tărâm al civilizaţiei inca, acel teribil calendar care măsoară timpul secundă cu secundă, cea mai înaltă cascadă, Angels Falls din Venezuela, Puebla, Coahuila, Popocatepetl, Cholula, oraşul cu 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului… Şi Viena, Şi Hamburg, şi Milano, şi Roma, şi Moscova, şi Beijing, şi Doamne, câte locuri încărcate de frumuseţe au încântat sufletul său!

„Uimit de frumuseţe, încărcat de emoţie”, aşa a trecut maestrul prin cele mai impresionante locuri lăsate de Dumnezeu pe pământ… Despre toate acestea şi despre multe, multe altele, povesteşte în cartea scrisă cu sufletul, pe care o va dărui lumii în toamna aceasta.

Amintiri, amintiri… un moment fascinant în care maestrul mă ia în călătorie. Albumele sale cu fotografii. Ce este în aceste albume? Aş spune …o eternitate simplă în care timpul dispare în cuvinte şi imagini. Cerul doarme în leagănul de argint al luceferilor şi noi ne pierdem în frumuseţi fără spaţiu.

Ajungem înapoi, în trecut, acolo unde pruncul Dan Iordăchescu zâmbeşte lumii fără să ştie că acel prim cuvânt cântat: mama, îl va trimite într-o viaţă pe cât de frumoasă, pe atât de plină de renunţări, poate de regrete, răsfăţ, de tăceri şi nelinişti…

Iată-l în plină glorie, alături de nume care numai la simpla rostire te înfiori: Riccardo Mutti, Pavarotti, Placido Domingo, Renata Scotto, Virginia Zeani, J. MacCracken şi încă mulţi, mulţi alţii, şi din nou mama şi tata, Sevastia şi George Iordăchescu, cei care au dat lumii un mare artist. Şi cele trei fete, frumoase şi talentate, Raluca, Cristina şi Irina.

O viaţă, un om, un artist cu suflet de copil. Şi mă emoţionează şi mă bucură că în camera de alături văd un brad împodobit, acum, în mijlocul verii, pentru că aşa trebuie să fie, cât mai avem în căuşul palmelor un boţ de suflet. Şi ne e dor de copilărie, ne e dor de poveşti, ne e dor, mereu ne e dor de noi.

E întuneric afară. Râurile nopţii ca nişte aripi de înger măsoară adâncimea amintirii. Timpul şi spaţiul… nu mai există.

Mihaela DORDEA
august 2010

Popularity: 2% [?]

LA  STÂNCA DISCORDIEI – GIBRALTAR

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg,Canada)

ÎMPREUNA  PRIN  LUMEA  CATOLICĂ. TOAMNA 1996

Winnipeg -  Toronto  cu Air Canada  2000 Km, pe o linie curbă

Toronto  – Paris  cu Air France vreo 9000 Km , pe intuneric

Paris  – Madrid  tot cu un Air France ceva mai mic,  plin de gintă latină

Frumoasă primire, plăcut grup turistic nord american. Multa sangrino, multa voie bună

Cu autocarul GLOBUS First Class Escorted Tour  prin Spania, jur împrejur.

Madrid – Segovia – Burgos – Victoria din Tara Bascilor = 460 Km

Prima oprire la Segovia pentru trei obiective. Alcazar adică fortăreaţă, masivă, impenetrabilă pe vremuri, acum un muzeu adormit. O grandioasă catedrală gotică.  Apeductul roman de două mii de ani, fără fisuri, de pe un deal pe altul, înălţat pe două rânduri de arcuri din piatra şi a funcţionat continuu până în secolul trecut. Impresionaţi de apeductul roman: Imperiul roman a cucerit să şi construiască, cel ruso-comunist să distrugă totul. Plecam. Oprim la Burgos, în faţa Arco de Santa Maria unic, plin de statui si turnuleţe, este o bijuterie arhitectonica medievală. Apoi Catedrala, şi mai gotică, a doua pe ziua de astăzi. Legendarul El Cid calare, în zborul victoriei e înfricoşător. Intram în Ţara Bascilor cu grijă. Oprim în Victoria, capitala. O urbe frumoasă, cu semne bilingve. Curată şi verde. Localnici paşnici, care nu dorm, visează …  

Victoria – Pamplona – Zaragoza (Saragossa) = 270 Km

Pamplona este internaţional cunoscută pentru Sanfermines, festivalul de voie bună de o săptămână, când taurii dezlănţuiţi aleargă pe o strada îngustă  luând în coarne pe toţi vitejii ce le stau în cale. Şi Hemingway a fost aici la festival, apoi a scris Fiesta. Pamplonezii au fost mândri şi i-au fost recunoscători cu un bust pe un soclu. Ne-am plimbat pe acea străduţă, am admirat clădiri frumoase din centru şi multitudinea statuilor din Piaţa Taurilor. La  Zaragoza  turul începe cu ce a mai rămas de la romani, apoi palatul maur Alfajeria, ce a încântat tot grupul. Şi  la urma, aţi ghicit, catedrala !! Basilica de Nuestra Senora del Pilar  o imensitate cu unsprezece cupole .

Zaragoza (Saragossa) – Montserrat – Barcelona (310 Km)

Plecam, stăruindu-ne in minte Alfajeria, nu am mai văzut un palat maur până acum. Montserat, aşa, un munte cu vârfuri ca dinţii unui joagăr gigant, cu o altă catedrală, cu o altă Marie, una neagră: La Moreneta despre care se spune că datează de la începuturile creştinismului, dar carbonul radioactiv dovedeşte ca e din Evul Mediu timpuriu. Oricum, mare pelerinaj, mare plus o nuntă. Coborâm la Barcelona, ne fascinează de la început. Am privit marea şi oraşul din citadela de pe Montjuic. Panoramă cu obeliscul lui Columb. Stadionul olimpic. Ne-am plimbat pe Rambas, unde dimineaţa se vând flori si ziare iar seara se cumpăra femei şi droguri. Am vizitat orasul vechi, ridicat pe cel maur care se aşezase pe forul roman. Catedrala, la fel ca toate catedralele Spaniei, este foarte catolică şi dominantă, aici au fost botezaţi amerindienii aduşi de Columb în 1493, după care au şi murit. Fără alte comentarii! Dar ceea ce domină pe toţi peregrinii este  Sagrada Familia a lui Gaudi, mai mult decât o altă mare catedrală, un impresionant monument de arta catolică! Se construieşte de o sută de ani şi când va fi gata, desăvârşită, va fi şi ultima …               

Barcelona – Taragona – Valencia  (370 Km)

În Barcelona am stat două zile, odată,  am vrea să stăm măcar o lună. Taragona port de pe vremea romanilor, pe aici au intrat legiunile romane în Iberia, cucerind-o. A mai rămas ruinele marelui amfiteatru roman. Atât şi mai departe. Valencia  romană, maură, spaniolă  o insulă într-o mare de portocali, cu catedrală aferentă, dar cu turnul rămas neterminat ! Merge şi aşa. După o catastrofală inundaţie a râului, care trecea prin oraş, locuitorii s-au înfuriat şi l-au scos în afară oraşului !! Asta ne-a impresionat enorm ! Albia râului au transformat-o în parcuri şi terenuri sportive. Ce oameni determinaţi. Am vizitat un muzeu unic in lume: Museo Artista Fallero- umorul pe pământ, sunt, aici, replicile statuilor ce li se dau foc anual, în Martie, când are loc marea sărbătoare a primăverii Fiesta las fallas, ce ţine o săptămână.   

            Valencia – Murcia  – Pasul Mora -  Granada  (550  Km)  

Rămâne în urma Valencia, drum lung. Murcia, doar catedrala. Urcam, şi în locul portocalilor apar terasele cu măslini. Pasul Mora, popas. Coborâm în Andaluzia, la Granada. Seara mergem la Capela regala – ataşata uriaşei catedrale, unde sunt îngropaţi regii catolici: Fernando şi Isabela. Ştim bine istoria anului 1492: învingerea maurilor, expulzarea evreilor, Columb peste Atlantic, începutul Inchiziţiei. Cel mai mare an catolic! A doua zi, o altă istorie a lumii: ALHAMBRA. Paradisul islamic pe pământ, pe o culme verde împrejmuită. În interior, islamicii au imaginat cam cum sunt palatele şi grădinile lui Alah … şi Alah s-a bucurat, pentru ca el le-a dat imaginaţia …

            Granada -  Costa del Sol – Torremolinos (165 Km) 

Costa de Sol, de la Malaga la Gibraltar, este o suită de largi plaje cu 300 de zile calde şi însorite. Între ele se află Torremolinos, un fost sat pescăresc, ce a devenit cea mai mare staţiune de pe litoralul iberian prin investiţia unui capital enorm, ce aduce un profit pe măsură. Petrecem o după masă plăcuta, plimbându-ne prin staţiune şi pe plajă. Seara, cinăm în doi pe balconul camerei noastre de la etajul zece, de unde marea şi plaja sunt la picioarele noastre, iar deasupra universul ne zâmbeşte şi face din cap, îngăduitor, tuturor celor de aici …  

Torremolinos -  GIBRALTAR  -  Seville (410 Km)

Şi dintr-odată ne-am înţepenit total. Pentru prima data în aceşti peste două mii de kilometri iberici, plus Ţara Bascilor, parcurşi până acum. Stăm de oră. Acest minunat tur care a decurs atât de confortabil, de interesant şi instructiv, intr-o atmosferă armonioasă de grup turistic plăcut, cu o directoare de tur ca un înger înţelept şi păzitor, s-a oprit. Stăm de o oră. Stăm la cea mai severă, dură şi rigidă frontieră europeană: trecerea pe stânca discordiei, în Gibraltar .   

Senora Covadonga Fernandez, directoarea turului, ingerul nostru păzitor, trimisă de Sfântul Cristofor patronul creştin al călătorilor, cu vocea ei de înger, cred că vă imaginaţi cum este o voce de înger,  începe să ne facă o pregătirea psihică. Gibraltarul mai  este încă un teritoriu britanic pentru poziţia sa strategică, şi acum aşteptam la frontieră controlul, care este foarte amănunţit, deci durează. Când ajungem acolo, noi, toţi coborâm din autocar numai cu paşapoartele în mână. Femeile au dreptul sa-şi ia poşetele iar bărbaţii doar portofele cu alte acte şi bani. Atât. Nu se fac glume sau comentarii. E de prisos, nul şi neavenit. Ei au dreptul să ceară să deschideţi poşeta sau potofelul. Autocarul va fi inspectat separat, eu şi şoferul sunt acolo, dacă sunt probleme se deschide o anchetă, care este o durere de cap şi o mare pierdere de timp. Sper că noi suntem în regulă. Aşteptam. Atât a trebuit şi comentariile, de tot felul, au şi început. A fost bine, pentru ca nu mai eram iritaţi de aşteptare, ştiam motivul  aveam subiect serios de dezbătut. Pentru unii aşa ceva era o mare noutate, neauzită până acum şi părerile lor au fost întinse între: e absurd, ca în blocul comunist, sau e ridicol, nu e nimeni în război cu UK  şi nelipsita nepăsare okey, it’s fun. Noi, Ica şi cu mine, ne-am adus aminte, cu gust amar, cum era în blocul comunist, dar am ales varianta să trecem cu indiferenţă peste acest episod de frontieră, aveam atâta experienţa încât nu mai conta. Ceea ce conta pentru noi, era că ne împlineam o veche dorinţă: să punem piciorul pe Stâncă, să vedem cum arată Gibraltarul, atât de auzit, citit şi visat.   

Se spune şi se scrie că, primii oamenii care au pus piciorul pe Stâncă, au fost îndepărtaţii noşti strămoşi de Neanderthal. Antropologii au găsit urmele lor în peşteră şi au tras concluzia că au locuit aici, pe Stâncă, aproximativ o sută de mii de ani. Apoi au dispărut şi au venit ceilalţi strămoşi, Cro-Magnon, mai apropiaţi, mai bine făcuţi. Alte zeci de mii de ani, până ce apare prima mărturie scrisă de la fenicieni. Grecii au fost cei ce au numit Coloanele lui Hercules cele două stânci, una africană şi alta europeană, ce  delimitează strâmtoarea dintre mare şi ocean. După greci, cartaginezii şi apoi romanii, care nu au loc de cartaginezi şi după războaiele punice îi termină pe cartaginezi, dominând ei Peninsula Iberică câteva secole. Cad şi romanii, vin vizigoţii, trec şi ei. Pentru următoarele şapte secole apar beduinii, islamici de vizavi, care numesc stânca Jabal Tariq, adică muntele lui Tariq, conducătorul lor, era deja AD 711. Din denumirea aceasta a derivat Gibraltar. Nu au făcut aproape nimic vreo trei sute de ani, erau doar nişte flotanţi aici în golful stâncii. Apoi a devenit o aşezare permanenta cu port, fortăreaţă care avea şi palatul aferent.

Moda  istorică în Evul Mediu era ca odată ce înflorea undeva o aşezare prosperă din manufacturi sau comerţ, clădind biserici şi palate, apăreau, ca din pământ, cuceritorii ei. De motive războinice omenirea nu a dus lipsă şi nu va duce lipsă! Legea negării negaţiei e valabilă şi aici: războiul vrea amor cu pacea şi pacea cochetează cu războiul ! Deci s-au bătut ce s-au bătut până ce creştinii au preluat controlul Stâncii, care e doar un marcaj, la capătul Mediteranei, înalt de 500 de metri, cu o suprafaţă de aproape şapte kilometri pătraţi, formând malul estic al unui golf. Atât tot, pardon, avea o fortăreaţa cu palat şi o peşteră enormă. Un Duce de Medina, devenit  proprietarul stâncii şi al golfului le vinde la conversos, adică evreilor convertiţi la creştinism. Târg pe bani şi daruri, după care vreo patru mii de conversos, din Cordoba şi Sevillia se mută în golf şi pe stâncă. La numai doi ani după târgul încheiat, creştinul Duce de Medina îi dă afară pe convertos, care, să nu uităm, să nu neglijăm, erau creştini cu acte în regulă, după ce fuseseră băgaţi în butoiul cu apă sfinţită şi botezaţi a la carta catolica. Degeaba, Inchiziţia aflase că sunt  conversos doar în acte, acasă rămăseseră ce au fost, iudaici!! Vremuri grele, vremuri schimbătoare, Gibraltarul trece sub stăpânirea regilor catolici – Fernando de Aragon şi Isabela de Castilia – sub care Inchiziţia este vigilentă la datorie şi apără cuceririle catolice de duşmanii islamici, iudaici şi protestanţi! Nu vi se par cunoscute asemenea timpuri? Noi le-am trăit sub o altă inchiziţie: securitatea comuniştilor evrei, ruşi, unguri şi la urmă s-au învăţat şi românii…

După ce Columb a descoperit India navigând spre apus s-a pornit marea întrecere a europenilor în a descoperi alte lumi ce erau luate în posesie, dominate, creştinate, exploatate. Această competiţie a avut nevoie de noi şi mai mari corăbii, de noi  şi mai mari flote de apărare a posesiunilor, bătându-se ca chioarele între ele!! Ce frumoasă este istoria  civilizaţiei europene, plină şi de bătălii navale. În  fruntea competiţiei s-au plasat spaniolii şi portughezii,  danezii şi olandezii, francezi şi englezii şi pe unde se întâlneau, pe valurile mărilor şi oceanelor trăgeau cu tunurile unii în alţi până se scufundau. Care pe care.  Pe la o mie şase sute flota daneză a venit tiptil la Gibraltar a prins flota spaniolă ancorată şi în timp ce corăbierii spanioli erau în taverne la petrecere le-au făcut flota zob şi au plecat victorioşi acasă. Asta ca fapt divers. După altă sută de ani, la 1707, au venit în Gibraltar englezii, tot tiptil, au făcut zob altă flotă spaniolă, dar nu au mai plecat! Au rămas pe stâncă şi cu dreptul învingătorului au jefuit, violat tot ce se putea viola şi au omorât pe cei suspecţi sau nu le ofereau supunere totală, ceilalţi locuitorii au părăsit totul, au fugit îngroziţi! Au rămas doar victorioşii. Când s-a încheiat tratatul de pace, în 1713, în articolul zece se precizează că Spania cedează perpetuu Gibraltarul Regatului Unit!! De aproape trei sute de ani Gibraltarul e posesiune engleză. Ştiţi ce înseamnă asta pentru majoritatea spaniolilor? După părerea mea, un os de peşte în gâtul lor!  

Între timp am ajuns în ţarc, e din bare metalice solide şi dese, nu se poate trece prin ele. Coborâm aşa cum ni s-a spus şi intrăm, unul după altul, pe o strungă îngustă şi lungă la capătul căreia e un ghişeu cu un cap pătrat căruia îi arătam paşaportul, portofelul sau poşeta după cum e cazul. Capul pătrat ne face cu degetul că putem trece. Aşa am intrat în Gibraltar, trecând o frontiera dintre Spania şi teritoriul britanic de la 1713 care nu are decât un kilometru! Un kilometru frontieră, da ce frontieră cu punct de trecere sinistru. În aşteptarea autocarului, care e tras după un zid înalt pentru control, privim Stânca care până acum o  ştiam doar din fotografii. E modestă, golaşă şi arată ca un vapor ce se scufundă pe o parte, cu puntea aproape verticală spre răsărit, din unghiul care o privesc. Un punct geo-politic fierbinte al lumii! Iată, apare şi autocarul care a trecut prin urechea acului, cu îngerul păzitor care ne zâmbeşte. Urcam, să plecam după ce am stat aici vreo două ore din timpul care îl avem rezervat pentru turul Stâncii! Plecam, mergem vreo trei sute de metri şi ne oprim. Stăm din nou. Acum ce mai vor? Nimic, stăm la barieră! Barieră, au trenuri pentru un teritoriu britanic ce are numai 6 kilometri lungime? Nu! Stăm la barieră să treacă avionul!! Avionul?! Barieră să treacă avionul,  aşa ceva nu am auzit nici în filmele de la Hollywood!?!  Pregătiţi-vă aparatele de fotografiat şi aşteptaţi. Şi într-adevăr, deodată l-am auzit tunător şi a trecut prin faţa noastră ca o nălucă spre mare, zguduind pământul şi autocarul! A fost un cargou imens. Formidabil ce eveniment bizar, cu toţii suntem entuziasmaţi ca nişte copii de grădiniţă duşi la gradina zoologică. În fond şi la urma urmei de ce nu am fi; de câte ori în viaţă stăm la barieră să treacă avionul?! Pentru asta trebuie venit în teritoriul britanic, în “The Rock’’. Pornim, trecem pista de decolare care începe undeva în golf şi se termină în mare. Mai mergem un pic, cotim de vreo două ori şi oprim într-o mare parcare în afara fostului zid al fortăreţei. Suntem cu adevărat pe Stâncă, să luăm o piatră în gură! Multe maşini şi autocare, turişti de peste tot. Mergând spre poarta Ica îmi spune: Şi eu vreau castane. Da, miroase a castane coapte, acum observ ca unii mănâncă în jurul nostru. Cum să nu!! Ne aducem aminte din studenţie când, toamna târziu, mâncam castane coapte la Timişoara. Oprim şi cumpărăm, sunt calde, iar mirosul lor ne trezesc atâtea şi atâtea amintiri. Ica e bucuroasă, nu se aştepta să mănânce castane coapte în Gibraltar. Cei din grup ne întreabă ce sunt astea, se mănâncă, ce gust au! Le dam şi lor să încerce. Se chinuiesc sa le cureţe, le muşcă cu precauţiune, cu grijă încep să le mestece, se luminează la faţă, le plac. Cumpără şi ei. Strada principală străluceşte de îngrijire şi curăţenie, localnicii se deosebesc de excursionişti prin îmbrăcămintea lor îngrijită, elegantă. Contrast mare. Limba oficială, of course, este engleza, neoficial este spaniola dar există şi o limbă locală, proprie, un dialect de Gibraltar numit llanito  formată din amestec de cuvinte din mai multe limbi. Ceva asemănător cu frateliana mea; o românească ţărănească de Banat, cu gramatică numai pe jumătate, şi amestecată cu şvăbisme şi ungurisme de la  cei ce locuiau cu noi în Fratelia, cartier al Timişoarei. De frateliana mea toţi au făcut glume ironice începând cu colegii de liceu  până la bunul meu prieten, scriitorul Virgil Raţiu. Llanito la fel ca şi frateliana au valoare lingvistică minimă, atât cât să te poţi înţelege într-un mini babilon etnic, dar are mare valoare sentimentală pentru ei, fiecare se bucură auzind că foloseşti cuvinte şi din limba lui maternă. Astea despre limbă, cât priveşte guvernarea este locală, autonomă, cu excepţia guvernatorului teritoriului britanic, care este numit de HM Queen Elizabeth a UK-ului. Long live The Queen – trăiască regina – au ovaţionat-o gibraltanezii în 1954 când a venit pe The Rock să sărbatorească 250 de ani anexare a teritoriului iberic la coroana imperiului britanic, ceea ce a declanşat tensiuni şi proteste din partea spaniolilor! 

British overseas territory – adică teritoriu britanic de peste mări – adică The Rock sau Stânca ori Gibraltar – are steag şi emblemă proprie şi un moto: “Nulli  Expungnabilis Hosti”. Asta, oare ce mai înseamnă, ce vrea să zică? Păi, ar veni cucerit dar nu de duşman sau din duşmănie, din ostilitate. Să fiu mai clar, este la fel cum ne-a eliberat Armata Roşie pe noi, romanii de sub jugul românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord! Nu e un paradox, e tipic pentru cotropitori, cuceritori care dau navală, omoară, jefuiesc, subjugă şi nu mai pleacă, ba te pun să-le spui fratele cel mare de la răsărit sau Nulli  Expungnabilis  Hosti! În 1704, când au debarcat pe Stâncă, corăbierii englezi au făcut un prăpăd, mergând până la profanarea bisericilor catolice, ei fiind, vezi Doamne, anglicani. Ce creştin anglican eşti dacă nu pângăreşti o biserică catolică, sau invers, doar de asta suntem creştini. După această cucerire fără duşmănie – era să-i zic frăţească – s-au accentuat şi mai mult conflictele belicoase dintre englezi şi spanioli, dar nu s-a schimbat nimic în 250 de ani. Şi, diplomatic, englezii au fost mai abili promiţându-le autonomie totală, daca prin referendum vor să rămână sub suveranitate britanică. Referendul a avut loc în 1967 şi i-a devastat pe spanioli: numai 44 de gibraltanezii au dorit suveranitate spaniolă, restul de peste 12.000 au ales suveranitatea engleză. Vox populi vox Dei! Nu a trecut mult şi Spania a închis complet frontiera. Cortină de fier, din bare metalice. Redeschiderea completă abia în 1985. Conflictele diplomatice dintre cele două ţari continuă din te miri ce. Acum, de exemplu, guvernul Gibraltarului, împins uşurel, nu spun de cine, vrea şi drepturi asupra apelor teritoriale din jurul stâncii, în timp ce Spania le interzice să mai avanseze în golf cu noi recuperări de teren fiindcă intră ilegal în apele ei teritoriale!! Clar. Apropo de recuperările de teren din apa golfului, cu ajutorul olandezilor, specialişti în aşa ceva, au câştigat un kilometru pătrat pe care au ridicat nişte blocuri, având în vedere ca e o mare înghesuială pe Stâncă: 4.000 de locuitori pe kilometru patrat!! Cred că asta spune multe, chiar şi despre marea pagubă de ape teritoriale făcuta  spaniolilor, înconjuraţi din trei părţi numai de ape teritoriale.

La densitatea asta mare a populaţiei mai trebuie adaugate şi maimuţele. Singurul loc în Europa unde se găsesc maimuţe libere, le zic eu, mulţi le zic maimuţe sălbatice. Greşit, ca sa nu mai spun ca nu au nici coadă maimuţele astea ce se numesc macacus. Stau sus pe Stâncă, dar coboară după mâncare şi printre turişti, care sunt foarte darnici cu ele mai ales dacă pozează frumos. Unele-s  meditative, privind când la apele teritoriale ale spaniolilor, când la recuperările de teren ale supuşilor Reginei Elisabeth, altele-s distante şi arogante, comportament preluat de la conaţionalii lor britanici. Mai sunt şi hoţomane, de cum văd un trecator cu o plasă în mâna, se iau după el, tiptil şi-i  înhaţă plasa şi s-au dus! De unde reiese că nu-s sălbatice din moment ce au atâtea apucături omeneşti. Dar cu totul alta este povestea cu aceste maimuţe. Ascultaţi.  Englezii suferă de multe superstiţii, una dintre cele mai grave, ce îi torturează de sute de ani, spune că atunci când maimuţele nu vor mai fi pe stânca, nici englezii nu vor mai fi aici! Groaznică prezicere! Deci englezii sunt cu ochii cât cepele la macacuşi, au lansat şi un satelit fix, numai pentru ele, să le urmarească, sa le numere. Plus un submarin atomic. Nu în spaţiu, în apele golfului. În acelaşi timp servicile de inteligenţă spaniole au aflat de această superstiţie încă de pe vremea lui Churchill, când numarul maimuţelor scazuse ameninţător, era eminentă  dispariţia lor. Atunci prim-ministru imperiului în care soarele nu apunea niciodată a trimis de urgenţă după macacuşi în Africa. De atunci, servicile de informaţiune spaniole au format o brigadă specială anti-macacus, care se deplasează in Gibraltar, cu false paşapoarte canadiene, să  anihileze maimuţele, doar, doar îşi iau tălpăşiţa englezii de pe Stâncă. Nu răzbesc, fiindcă şi servicile engleze au vreo trei, sau chiar patru, contra formaţiuni speciale în conecţie cu CIA şi Mossad, care imediat le înlocuiesc pe cele dispărute, ba chiar adaugă un supliment de siguranţă. Şi uite aşa de la bătăliile navale, de la multiplele conflicte din golful Gibraltarului, de la interminabilul duel diplomatic, în zilele peregrinajului nostru pe Stâncă, cele două foste supraputeri coloniale au ajuns într-o jalnică situaţie luptându-se pentru nişte maimuţe, indiferente la marea tragedie a superstiţiilor  englezeşti. Asta-i soarta marilor puteri; la urmă să calce în propriul lor rahat, ceea ce istoria va consemna….   

Înainte de-a părăsi Gibraltarul – Stânca sau The Rock – sincer spun că am avut un timp minunat aici, bogat în impresii, păcat că a fost atât de puţin. Întâi am vizitat oraşul şi am văzut statuia Amiralului Sir George Rooke, cuceritorul neduşman, statuie făcută cu multă perfidie englezească. Amiralul nu-i aşezat  în vârf de catarg, nici nu are vreo sabie scoasă în văzduh, e îmbrăcat civil şi cu perucă de salon aristocratic, arată calm, blajin ca fire precum un mare cărturar înţelept, profesor de Oxford nu altceva, venit să le predea un curs creştino-democrat gibraltarnezilor!! Apoi am urcat şi intrat în marea peşteră în care locuiseră odinioară stramoşii noştri îndepărtaţi, după care tot felul de homeless, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost spital militar englez. Acum, în zilele noastre, se ţin concerte fiindcă se spune ca are o acustică perfectă. Şi am încheiat cu turul complet al Stâncii în nişte maşini speciale, mai lungi şi înguste. A oprit la capătul sudic al Stâncii, lângă noua moschee cu un minaret mult mai mare ca turnul vechiului far de lângă ea, să privim strâmtoarea şi peste ea stânca africană sau a doua  coloană a lui Hercules. Mare orizont! Şoferul-ghid ne-a delectat cu cele înşirate mai sus, la care eu am adăugat doar nişte epitete, mici remarci şi fabulaţii spontane. Îmi pare rau ca nu am insistat asupra disputelor diplomatice, sunt o mină bogată de satiră şi sarcasm. Altădată…

Singurul lucru pe care l-am regretat, a fost ca nu am mai stat la barieră, să treacă avionul.

(Toamna 1996 în preeria canadiană. Trimis spre publicare “Curentului International”, 2010)

Popularity: 3% [?]

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

Cornel COTUȚIU

      Preiau din citatul unui gazetar afirmația „În politică, prostia nu este un handicap.” Zicerea nu acoperă realitatea de acum, socio-politico-economico-morală, fiindcă, după substantivul „prostie” s-ar fi putut continua cu alte substantive (subiect): „mitocănie”, „tâlhărie”, „ofensa la drumul mare”, „parvenitism” ș.a.

Acum, vreau să mă opresc doar asupra uneia dintre dimensiunile penibile ale condiției de demnitar în România de azi: mitocănia. Cu 150 de ani în urmă scriitorul Nicolae Filimon o numea „gentilețe de mahala”.

În mahala, în lumea interlopă, mitocania nu e nici calitate, nici defect, ci o banală manifestare comportamentală de zi cu zi. Dar ea capătă alte valențe, alte irizări publice când e practicată la vârf: prezidențial, parlamentar, guvernamental, partidic. Concret:

Cu nărav de vaporean intratabil, Băsescu (să fie limpede, nu pot folosi, în ce-l privește, cuvinte de genul „domnul”, „domnia sa”; ar fi un limbaj ipocrit din parte-mi) dă cu capul în dinții cetățenilor, pocnește cu palma, cu pumnul, ba un adolescent, ba un avocat, scuipă cuvinte „elevate” către ziariști („țigancă împuțită”, „găozar”), ceartă sinistrați, pentru că îi aduc reproșuri, e huiduit (adică, apreciat la adevărata lui valoare) de Ziua Marinei (el, marinelul!), îndeamnă elita intelectuală să o șteargă din țară și atâtea alte minunății de șef de stat.

Ceilalți: bietul Boc. Cunoașteți vreun prim-ministru păpușă în toată istoria modernă a statului român? Eu nu.

Elena Udrea: o verișoară de maidan a coanei Zoe Trahanache.

Sebastian Vlădescu, ca un contabil de C.A.P. din vremea celuilat „cârmaci”.

Ministrul (zis) al muncii (Mihai Șeitan – ardelenii știu ce înseamnă „șaitău”): o prestanță jenantă în guvern.

Adriean Videanu? Nerușinare, numele tău este acesta al ministrului (zis) al industriei. Merită câteva fraze. Numele Videanu vine de la „vid” (nu de la localitatea Videle!), adică un gol de nesimțire planetară. În orice postură administrativ-politică a fost, tot timpul comentatorii, analiștii de toate felurile au invocat nu „postura” lui, ci „calitatea” lui precumpănitoare – „impostura”. Acum, și-a pus niște ochelari pe nas, ca să dea impresia că arată a intelectual (și nu căpușă, cum îl percepe românul, de la cel mai simplu, până la școlitul de bună credință). Tupeul, cinismul lui sunt fără precedent, când afirmă public că el și familia lui pot trăi dintr-un salariu de 1.500 de lei. Adică, el: cu odrasle trimise la școli în Occident; el, cu nevastă („șomeră”), care își pune pe trup vestimentație și podoabe de 100.000 de euro; el, care și-a ridicat un palat rezidențial; el poate acoperi toate aceste cheltuieli cu 1.500 de lei. (Pretinde că muncește de dimineața până seara; în această atitudine de țambal e și șeful său suprem, Băsescu, cu afirmația recentă că muncește într-o zi cât un dascăl într-o săptămână; nu degeaba a fost un școlar submediocru…). Ce să fie aici: sfidare inconștientă, afișarea unei perverse ignoranțe?

O adresare, la vocativ (fără articol hotărât): Băsescu, Boc, Udrea, Videanu, Berceanu, Șeitan, Funeriu, Vlădescu, cei trei unguri de la cultură, sănătate și mediu (nu le pot reține numele asiatic, regret), bănuiți unde este limita suportabilității din partea acestui popor urgisit?

Popularity: 3% [?]

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

(Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3)

Popularity: 3% [?]