Autor: Cezarina Adamescu

            O vorbă românească spune: nu-i da omului cât poate el să ducă. Dar cât mai poate să ducă, ne întrebăm, bietul român, în situaţia în care ne-au adus capetele luminate din fruntea ţării? Cât va mai putea el suporta sărăcia, umilinţa, batjocura, asuprirea, birurile, sfidarea celor care s-au îmbogăţit pe seama oamenilor care i-au ales? De unde să mai găsească resurse de a renaşte, când totul în jurul lui e  noroi, apă, praf şi pulbere? Când, pe zi ce trece, se vede clar că ţara se afundă tot mai rău în hăurile în care ne-au împins iubiţii conducători…

            În mod paradoxal, în aceste clipe îmi vine în minte pericopa veterotestamentară din 1 Regi în care, Roboam, fiul lui Solomon, ajuns la domnie, îi asupreşte şi mai rău pe israeliţi decât fuseseră până atunci. El părăseşte sfatul bătrânilor care i-au cerut să le uşureze jugul şi cere sfatul tinerilor care crescuseră cu el şi care stătuseră înaintea lui. „Şi el le-a zis: Ce mă sfătuiţi să răspund acestui popor care mi-a vorbit, zicând: Uşurează-ne jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi?

Atunci tinerii care au crescut cu el, i-au vorbit, zicând: Aşa să vorbeşti poporului acestuia, care ţi-a vorbit, zicând: Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, dar tu uşurează-ni-l! Aşa să le vorbeşti: Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui meu. Tatăl meu a pus peste voi un jug greu, eu voi mai adăuga la greutatea jugului vostru; tatăl meu  v-a pedepsit cu bice, dar eu vă voi pedepsi cu scorpioane.” (1 Regi, 12, 8-11).  De notat că scorpionul era un bici înnodat cu plumbi. Aşadar, o pedeapsă infinit mai mare. Aşa şi poporul român, se trezeşte, din domnie în domnie, lovit cu bice, cu scorpioane şi cu cine ştie ce alte instrumente de tortură. De ce? Pentru că cineva trebuie să plătească nesocotinţa şi desfrâul sfidător al guvernanţilor. Şi cine altcineva decât cei care nu pot să se apere şi n-au instrumente suficiente pentru a riposta! Dar ferească Dumnezeu de mânia celui drept, ajuns la capătul răbdării! Vorba poetului: „hristoşi să fiţi,/ nu veţi scăpa/ nici în mormânt.”

            E un lucru bine ştiut: nu te duci la un mort, şi să râzi cu gura până la urechi. E nevoie de un minimum de bună cuviinţă şi decenţă. De asemenea, nu îţi arăţi faţa radioasă dinaintea cuiva care a pierdut totul: casă, gospodărie, animale, lucruri, bani, acte ori vieţi omeneşti. O elementară educaţie arată că e bine să ai un dram de solidaritate faţă de cel care suferă, chiar dacă în sufletul tău, nu-ţi pasă. Măcar aşa, de ochii lumii. Măcar când transmiţi cuvenitele condoleanţe, e cazul să fii serios puţin.

            O persoană oficială, un demnitar, trebuie, cu atât mai mult să dea exemplu de compasiune şi solidaritate cu cei care l-au propulsat în vârful piramidei. Să nu-i dezamăgească.

            Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care vorbesc tare şi râd mult. Nu ştiu de ce. Poate pentru că eu sunt o tăcută? De asemenea, ţin să precizez că nu fac nici un fel de politică. Nu sunt în măsură să fac aprecieri politice. Las altora dreptul.

            De asemenea, nu i-am agreat pe cei care îşi fac loc cu  impertinenţă în faţă, lovind pe alţii cu coatele şi cu ţurloaiele, ba mai altoind la glezne pe cei din jur, pentru a-şi satisface propriile interese. În loc să-şi facă loc cu mintea şi cu inima.

            Ciudat. Parcă trăim Legile lui Murphy  pe viu. Dacă nu dorim ceva, exact aceea se întâmplă, fatalmente. Şi, în ultima perioadă, am avut cu vârf şi îndesat parte de aşa ceva. Şi dacă mulţi au zis: oricine, dar numai acesta să nu iasă în alegeri: exact ăsta a ieşit. Apoi: numai nenorocirea asta să nu ni se întâmple; ni s-a întâmplat aşa cum nu am dorit. Ca-ntr-un blestem care ne urmăreşte.

            Am tot sperat să nu fie aplicată  ambiţia preşedintelui de a se tăia pensiile, salariile bugetarilor şi toate ajutoarele şi îndemnizaţiile. S-a întâmplat în chip fatidic, tocmai acest lucru. Credeam că am scăpat de calvarul diminuării pensiilor şi iată că minţile diabolice ale guvernanţilor au născocit alte metode de a-i asupri pe oameni la sânge: mărirea TVA, impozitarea pensiilor, reducerea tuturor facilităţilor pentru persoanele defavorizate.

            Se nasc de aici întrebări legitime: Până unde? Până când? Pentru ce? Şi cu ce am greşit noi, oamenii de rând (adică aliniaţi în rând, precum oile care merg la sacrificare) – de suntem penalizaţi mereu şi mereu.

            Să vedem: penalizat vine de la „pena” adică vină. Dar mai înseamnă în limba italiană şi: ruşine. Mai vine şi de la penal.  Avem, aşadar o vină: vina de a ne fi născut, de a face parte, fatalmente, din acest neam ai cărui bravi conducători îşi masacrează supuşii. Şi până nu văd sânge, nu-şi astâmpără setea şi foamea. Urât blestem. Neam de vampiri. În 1993, în Westfalia de Nord unde reprezentam România într-o fraternitate europeană, unde se adunaseră creştini din 18 ţări europene, un etnic german mi-a spus, atunci când eu îmi apăram ţara, chipurile, spunându-i că nu avem droguri, SIDA şi prostituţie (nici nu aveam pe atunci, eram nişte dulci nevinovaţi. Ele aveau să prolifereze imediat după aceea).

            -Da, dar îl aveţi pe Dracula, mi-a replicat neamţul.

            Şi a trebuit să recunosc că în străinătate suntem receptaţi ca un neam de urmaşi de vampiri.

            Nu mă mir că astăzi, turismul în Ţara lui Dracula a înflorit, castelul contelui vampir este vizitat mai mult decât Muzeul de ştiinţe naturale „Grigore Antipa” ori Biblioteca Metropolitană, iar zilele acestea am aflat că unul din cei mai buni actori americani, Brad Pitt, vine în România să toarne un film despre Dracula. Simbolurile morbide au ajuns un blazon, puţin mai lipseşte să fie pictate pe drapelul naţional. Ca să se ştie din ce neam de sălbatici ne tragem.

            Să revenim. Zilele trecute, preşdintele României a ieşit din buncărele în care stătea ascuns precum un şobolan în zilele ciumei şi a purces, vesel nevoie mare, la locul inundaţiilor. Şi după ce a împărţit râsete şi hă-hă-ieli,  cu agreabilul său râs laaaarg, a început să-i certe pe bieţii oameni rămaşi fără acoperiş. Ba, mai mult, le-a spulberat şi ultima nădejde că s-ar putea cândva redresa, spunându-le că: ORICE VENIT TREBUIE IMPOZITAT! Fără comentarii. Era oare un moment potrivit pentru a pune sare şi ardei pe rănile lor?

            De asta aveau nevoie oamenii în clipa aceea? De astfel de veşti ucigătoare de speranţă? Parcă-i un făcut. România a ajuns un fel de poartă a infernului dantesc pe frontispiciul /sau stema căreia ar trebui scris: „Lasciate ogni speranzza, voi che intrati” – vestitul anunţ care atârnă de poarta infernului.

            Cu ce i-a ajutat preşedintele, în afară de faptul că i-a enervat, i-a admonestat că şi-au aşezat vetrele lângă albia râurilor, le-a spus că trebuie să treacă la muncă, să nu mai lenevească şi să aşteaptă de la stat venituri care nu li se cuvin. Şi doar e ştiut că ţăranul e cel care trage cel mai mult la jug: la câmp, în gospodărie, în familie, ba şi în interes obştesc.  Pentru ţăran nu există program fix, munca lui nu conteneşte niciodată, căci agricultura nu aşteaptă.

            Dar iată că anul acesta, nici la câmp, nici în gospodărie nu vor mai avea ce face: totul e compromis. Vor munci doar să-şi reclădească bordeiele. Dar cu ce le vor amenaja? Dumnezeu ştie.

            „Doamna blondă din sonete” ca să-l parafrazez pe marele poet, atât a ştiut: să meagă să-şi etaleze toaletele la ţară, ba mai mult, a avut îndrăzneala să întineze frumosul şi curatul port popular maramureşean, împopoţonându-se  în chip deşucheat, precum o pupăză vopsită, cu straiele sfinte ale neamului. Şi ce a făcut: de cum a descins din superba maşină (!!!???!!!) a început să le peroreze sinistraţilor despre noul „brand” turistic, care ar putea lua naştere acolo, pe locul unde râurile au ieşit din matcă, poate chiar pe locul caselor care o luaseră la vale, duse de viitură. Şi asta unde? În locul unde muriseră oameni, duşi de învolburata apă. Adică a întrezărit sâmburele unei afaceri grase, a unui eventual „tun” din care ar ieşi bănuţi frumoşi.

            Apoi s-a gândit să dăruiască ceva unui sinistrat: o bicicletă cu care să survoleze valurile tulburi….

            A doua zi, e drept, a venit cu câteva pachete de ciocolată pentru copii mai mici sau mai mari. Frumos. Că doar nu din buzunarul domniei sale erau cumpărate. Dar a mai făcut un gest care a rămas de pomină: a împărţit ţărăncilor pantofi cu toc cui. Stupoare!

            O femeie chiar i-a luat, gândind, probabil că şi ei or fi buni la ceva, îi va vinde şi-şi va cumpăra pâine.

            Alta, chiar i-a probat şi, cu toate că mergea şleampăt pe uliţa abia zvântată, era mulţumită: primise ceva de la guvern: semn că, are grijă tata guvernu’ de oamenii necăjiţi, nu-i lasă de izbelişte, iată le-a adus pantofi noi, lucitori, cu tocuri de 10 cm, pot face concurs Miss Sinistrata, 2010 – de Gherase Dendrino.

            Dacă frumoasa blondină şi-ar fi vândut măcar una din faimoasele sale poşete care costă mii de euro, poate că ar construi cu ei o locuinţă pentru amărâţii care stau în clasele şcolii, cu şase copii mici, care mănâncă, tot graţie grijii părinteşti a guvernului, câte şase cutiuţe de pateuri pe zi, başca vreo câteva pâini. Banchet, nu altceva. Risipă pe timp de austeritate.

            Dar măcar nu l-am văzut pe taica preşedinte spunând larg din guriţa până la urechi: fraţilor, uitaţi, vând ultima mea maşinuţă de lux pe care am primit-o şi vă construiesc aici un adăpost, până vă redresaţi…

            Nici un guvernant n-a făcut un gest  de mărinimie, să dea din „puţinul lor”, măcar o leţcaie în favoarea sinistraţilor. Preocuparea lor de bază în aceste momente de agonie a ţării este să-şi dea peste nas unii altora,  ba uneori şi poalele peste cap, să încurce planurile adversarului politic, pentru ca apoi, să poată spune cu satisfacţie: Aţi văzut ce hotărâre a luat ministrul? Aţi văzut ce prost merge partidul lor?

            Totdeauna al celorlalţi. Ceilalţi sunt de vină. Noi suntem îngeri.

            „Ceilalţi, iată iadul!” – spunea şi Jean-Paul Sartre. Poporul român a sintetizat genial această afirmaţie într-un proverb, e adevărat, prelucrat din pildele evanghelice: cel despre paiul  din ochiul vecinului şi bârna din propriul ochi.

            Mi-a plăcut însă, gestul onest al lui Mircea Badea care a dăruit una din maşinile lui, pompierului care şi-a pierdut propriul autoturism sărind să salveze câteva vieţi. Un gest cât se poate de grăitor. Fără fasoane pe tocuri.

            Lăsând ironia la o parte, nu putem să nu constatăm cu îngrijorare, că din zi în zi, starea României se alterează, că a început să miroase a stârv de la cap, că orbecăim în ceaţă şi acum şi prin noroaie (că astea ne mai lipseau!), că suntem mânaţi şi ne îndreptăm cu cea mai mare viteză spre căderea liberă în prăpastie, în abis, că suntem absorbiţi de o imensă gaură neagră.

            Şi asta în timp ce iluminaţii aleşi, rânjesc, presară sare pe rănile care mustesc sânge infectat, dau cu tifla, sfidează naţiunea.

            Analiştii politici, economici, sociali prevăd şi vin zilnic  cu ştiri apocaliptice, despre scumpirea întreţinerii cu 200-300%, scumpirea medicamentelor, reducerea oricăror facilităţi pentru omul de rând, impozitarea pensiilor, creşterea TVA, şomaj în masă. O societate muribundă.

            Nici măcar speranţa nu ne-a mai rămas. Măcar aceea ne mai ţinea de cald.

            Ne întrebăm clipă de clipă, ce-o să mai urmeze? Orice zi aduce o nenorocire, o măsură împotriva omului, o năpastă şi mai mare, ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem în loc de: „Mai rău decât atât nu se poate”, un alt slogan devenit cruntă realitate: „Se poate şi mai rău”.

            Se poate să fim în continuare conduşi de aceeaşi oameni siniştri care şi-au făcut un scop în sine din nimicirea poporului român, în mod deosebit, a bătrânilor, a copiilor şi a celor care încearcă să-şi croiască un drum în viaţă, o familie, un cămin. Adică a tuturor.

            „O tempora, o mores!”

            Oare trebuie să ne acceptăm în mod fatal soarta?

Autor: Grigore L. CULIAN
 30 aprilie 1973: Presedintele SUA, republicanul Richard Nixon, isi da demisia din functie in urma scandalului “Watergate”, dupa ce doi ziaristi – Carl Bernstein si Bob Woodward de la cotidianul Washington Post  – investigheaza si descopera, folosind o sursa secreta din FBI pe nume “Deep Throat”, practicile ilegale de urmarire a adversarilor politici din Partidul Democrat. Pus in fata evidentei, Richard Nixon si-a cerut scuze poporului american si a demisionat impreuna cu colaboratorii sai apropiati, unii dintre ei fiind si condamnati! Nu l-a auzit nimeni pe presedintele american sa pomeneasca numele celor doi ziaristi de la Washington Post  care l-au demascat sau sa spuna ca presa americana reprezinta un pericol pentru pentru securitatea nationala a Statelor Unite.
 24 septembrie 1998: Comisia Juridica a Camerei Reprezentantilor declanseaza procedura de “impeachment” (inlaturare) a presedintelui democrat William Jefferson  Clinton, in urma investigatiilor procurorului independent Kenneth Starr privind relatia sexuala a acestuia cu tanara Monica Lewinsky. Bill Clinton este inlaturat (tehnic) de la putere, in urma votului Camerei Reprezentantilor a SUA din 19 decembrie 1998, pentru marturie mincinoasa si obstructionarea justitiei, acuzatii dovedite de procurori, fiind achitat/salvat de votul Senatului SUA (vot decisiv) din 12 februarie 1999. Niciodata fostul presedinte al SUA nu a afirmat ca procurorii care au anchetat acest caz sau presa americana ar reprezenta un pericol pentru securitatea nationala a Statelor Unite.
 26 octombrie 2001: George W. Bush, presedintele republican al SUA, semneaza controversatul “The Patriot Act”, o lege care ingradeste libertatile cetatenilor americani   si da o serie de puteri sporite serviciilor secrete americane (urmarire, arestare si retinere  – chiar si fara probe! – a suspectilor de terorism). Legea venea dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, America se afla in plin razboi impotriva terorismului, dar presa americana a reactionat extrem de dur fata de masurile prevazute in “The Patriot Act”. Cu toate acestea, nu l-am auzit pe presedintele George W. Bush sa sustina ca atitudinea critica a ziaristilor americani ar reprezenta un pericol pentru securitatea nationala a SUA.
 22 iunie 2010: Traian Basescu, presedintele Rom^niei (primul securist al tarii) convoaca Consiliului Suprem de Aparare a Tarii si propune Parlamentului Romaniei  dezbaterea Strategiei Nationale de Aparare a Tarii, document conform caruia, citam: (…)“fenomenul campaniilor de presa la comanda cu scopul de a denigra institutii ale statului, prin raspândirea de informatii false despre activitatea acestora”  este considerat “o vulnerabilitate” a României si trusturile de presa pun în pericol securitatea tarisoarei. (…)“În zona Apararii si Securitatii Nationale, riscul este definit drept probabilitatea de a se produce o paguba semnificativa la adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor nationale de securitate. În contextul acestei strategii, amenintarile sunt factori cu origine externa, prin care sunt afectate grav interesele, valorile si obiectivele nationale de securitate. Factorii din interiorul societatii care potenteaza actiunea amenintarilor sunt denumite vulnerabilitati. Scopul Strategiei Nationale de Aparare a Tarii este acela de a asigura un management modern si eficent al riscurilor, amenintarilor si  vulnerabilitatiilor, urmarind, într-o prima faza, inventarierea, prevenirea sau reducerea lor si, ulterior, combaterea acestora” ( …) “presiunile exercitate de trusturi de presa asupra deciziei politice în vederea obtinerii de avantaje de natura economica sau în relatia cu institutii ale statului”.
 “Sa sedem stramb si sa judecam drept”, incercand sa identificam jurnalistii care reprezinta un pericol pentru securitatea nationala a Patriei, conform Strategiei Nationale de Aparare a Tarii conceputa la un sprit de “marele carmaci” de la Cotroceni si pusa pe hartie cu ajutorul mintilor bolnave – de tip fascistoid! – care il inconjoara. Inainte de a trece la subiect, trebuie sa informez cititorii ca Strategia Nationala de Aparare a Tarii NU se aplica jurnalistilor sau “intelectualilor lui Basescu” de la trusturile de presa care il pupa in cur pe seful statului. Prin urmare, aplaudacii prezidentiali Radu Moraru (Nasu’), Andreea Pora, Ioana Lupea, Mircea Marian, Mircea Mihaies, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu si alti cativa purtatori de pix mai neinsemnati – care ii intoxica pe roma^ni cu minciuni la comanda – NU sunt pe lista “dusmanilor poporului”, fiind scutiti de efectele Strategiei Nationale de Aparare a Tarii asupra libertatii de exprimare…
 Primul mare pericol pentru securitatea nationala a Romaniei vine din afara, (de la “agenturili straine”), se numeste Tommaso Cerno si este jurnalist la publicatia italiana L’Espresso. “România sunt eu”, se intituleaza articolul de 4 (patru) pagini în care Traian Basescu este calificat drept “cel mai urât presedinte dupa Nicolae Ceausescu, afemeiat, betiv, demagog, arogant, cu ticuri de mic dictator”, “Berlusconi din Balcani”, “Basescu si Berlusconi se aseamana ca doua picaturi de apa, mai ales la capitolul vicii”, “Habar nu are de economie, a negat luni la rând ca România se afla în criza economica, pentru ca, dupa realegerea sa în functie, sa-i oblige pe români sa se supuna celor mai draconice masuri de austeritate din era postcomunista”, “Din pacate, România se afla într-o perioada foarte grea si este condusa de un personaj fara nicio credibilitate si fara calitatile unui adevarat lider”, “În discursurile sale, omite frecvent sa nominalizeze UE, din care face parte si România, dar întotdeauna aduce în prim-plan mitul numit SUA”. Tommaso Cerno – italianul platit de moguli sa strice imaginea Romaniei si sa arunce in aer Strategia Nationala de Aparare a Tarii! – aminteste episoadele “tiganca împutita” si “gaozarul”, descrie pe larg obsesia si ura pe care Basescu le are fata de mogulii din presa rom^neasca, prezinta scandalul casei din Str. Mihaileanu (data de primarul Traian Basescu cetateanului Traian Basescu!), enumera cu lux de amanunte restaurantele preferate ale presedintelui României si episodul în care acesta s-a urcat la volan dupa ce bause o noapte întreaga în compania lui Gigi Becali, consemneaza pasiunea lui Traian Basescu pentru femei, în special pentru acelea pe care le promoveaza în politica (Elena Udrea si multiplele acuze de coruptie formulate la adresa ei). Nici “EBA”  nu a scapat din vizorul “dusmanului poporului roman” din Italia, care descrie episodul incredibil de la europarlamentarele din 2009, când voturile pentru Elena Basescu “au fost racolate chiar de catre fidelii tatalui sau, premierul Emil Boc si ministrul Economiei, Adriean Videanu”.  Fiica preferata a lui Traian Basescu este prezentata ca “un fel de Paris Hilton care adora sa piarda noptile si care este neîndemânatica în relatia cu Gramatica Limbii Române, obiceiuri mostenite de la tatal sau, un noctambul de nestapânit si o prezenta deja fixa în restaurantele bucurestene”. Faptele descrise de jurnalistul italian sunt “minciuni” si reprezinta -  conform Strategiei Nationale de Aparare a Tarii – “fenomenul campaniilor de presa la comanda cu scopul de a denigra institutii ale statului, prin raspândirea de informatii false despre activitatea acestora”. Curat murdar, nea Traiane!
 Principalii dusmani ai lui Traian Basescu se afla insa in tarisoara atat de draga “micului caporal” de la Palatul Cotroceni. Sunt jurnalistii care “submineaza securitatea nationala” si se numesc Valerian Stan (editorialist la…New York Magazin), Mihai Gadea, Valentin Stan,  Cornel Nistorescu, Bogdan Teodorescu, Victor Ciutacu si altii, care scriu sau spun “minciuni” c^nd le reamintesc romanilor in fiecare zi promisiunile cuplului  de smenari Basescu-Boc, care, in campania electorala prezidentiala din 2009, i-a aburit pe bietii pensionari ca le maresc pensiile cu 50 la suta. Le-au furat voturile, iar acum le taie pensiile cu 15 la suta si ii lasa sa moara de foame! Tot la capitolul “minciuni” se incadreaza jefuirea economiei nationale, clientelismul politic, nepotismul, nesimtirea si lipsa de scrupule a clicii care incearca acum sa puna botnita jurnalistilor incomozi.
 Un mic terorist care pune in pericol securitatea nationala a Rom^niei sunt si eu. De exemplu, cand am descoperit jaful de la Institutul Cultural Roman si l-am semnalat in presa din tara, satrapii (in)culturii rom^nesti m-au pus imediat la zid. Sau cand am dat telefon la James Madison University sa verific daca “EBA” a absolvit aceasta facultate (asa cum se lauda mincinosul ei tata la televizor!) si am aflat ca “Bobita lu’ tata” urmase doar un curs de cateva luni, micuta agramata prezidentiala fiind ocupata cu petrecerile din clubul de fite “Bamboo”, unde se “pregatea” pentru Parlamentul European (pe banii publici deturnati de buna ei prietena Monica Iacob Ritzi, fost ministru al Tineretului si Sporturilor – cu dosar penal “la purtator” nefinalizat nici pana azi!).
 Lasand gluma la o parte, eu cred ca pericolul cel mai mare pentru securitatea nationala e chiar Traian Basescu. El controleaza acum toata puterea in Romania, dar mai are de cucerit ultima reduta: presa. Planul A a fost avertizarea “gauzarilor” si “tigancilor imputite” care il enerveaza, Planul B este in plina desfasurare si urmareste “intarcarea” lor cu ajutorul Strategiei Nationale de Aparare a Tarii, iar Planul C ar fi “solutia finala” dupa modelul rusesc (arestari, incarcerari si, in final, executii!). Sunt strategii tipice dictatorilor, dar nu cred ca Traian Basescu va apuca sa le finalizeze. Nu il cheama Putin, nu are banii lui Chavez sau Ahmadinejad, iar “marele licurici” si Uniunea Europeana il vor trage de maneca la timpul potrivit. Deocamdata, Vestul isi face treaba cu el… 
New York, 26 iunie 2010

Grigore Culian este editorul publicatiei saptamanale “New York Magazin”

a Consiliului Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice

FDRM salută decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, din 24 iunie curent, privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului totalitar comunist.

Această zi este una tragică din istoria neamului nostru.

La 28 iunie 1940 România a devenit o victimă a înţelegerilor secrete dintre Germania nazistă şi URSS bolşevică de reîmpărţire a sferelor de influenţă între cele două puteri, ceea ce a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai devastatoare conflagraţie din istoria omenirii.

Pactul de neagresiune semnat de Germania şi Uniunea Sovietică la 23 august 1939, în punctul al treilea din Protocolul adiţional secret, viza România: „În privinţa Europei Sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

Ulterior, în „Nota ultimativă”, partea sovietică va adăuga şi „Bucovina”, drept „despăgubire” „pentru dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.

A fost un dictat odios, o ocupaţie realizată cu forţa armelor, fără acceptul populaţiei din aceste teritorii, pusă la cale de cei doi călăi: Hitler şi Stalin.

Se ştie ce-a urmat: deportările a sute de mii de persoane, arestări, execuţii în masă, amputarea teritoriului Basarabiei în sud şi în nord, colectivizarea forţată, deznaţionalizare, comunizare ş.a.m.d.

Toate acestea au fost expuse în Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova din 23 iunie 1990; în Avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de către Parlamentul Republicii Moldova la 23 iunie 1990; în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.

Preşedintele Parlamentului, Preşedintele interimar al Republicii Moldova, dl Mihai Ghimpu, n-a făcut decât să rezume concluziile actelor menţionate mai sus într-un decret prezidenţial.

Societatea civilă, reprezentată de FDRM, a propus Preşedintelui interimar al republicii, Parlamentului Republicii Moldova de a interzice simbolurile comuniste şi a scoate Partidul Comuniştilor în afara legii, ca partid criminal, comparabil în atrocităţile sale cu partidul naţional-socialist al lui Hitler.

Cu regret, unele dintre partidele care alcătuiesc actuala Alianţă pentru Integrare Europeană lasă impresia că preferă jumătăţile de măsură, invocând diferite pretexte pentru a amâna încă o dată condamnarea unui trecut care a mutilat mai multe generaţii şi ale cărui umbre mai domină viaţa politică din Republica Moldova. Este o crimă faţă de memoria a peste un milion de victime din Basarabia de a nu recunoaşte adevărul despre genocidul organizat de regimul comunist, este un mare abuz de a perpetua minciunile staliniste privind trecutul şi identitatea noastră şi de a menţine în continuare, în necunoaştere şi întuneric, populaţia Republicii Moldova.

A nu susţine Decretul semnat de M. Ghimpu înseamnă a nega însăşi Declaraţia de independenţă, înseamnă a accepta tacit încorporarea din nou, de astă dată benevol, a Republicii Moldova în componenţa Federaţiei Ruse, succesoarea de drept a fostei URSS.

Politicienii care condamnă sau nu sprijină gestul lui M. Ghimpu dau de fapt un semnal clar privind complicitatea lor la refacerea URSS.

Iar dacă unii politicieni, inclusiv din Alianţa pentru Integrare Europeană, insistă asupra menţinerii simbolurilor comuniste, aceştia ar trebui să fie consecvenţi: ele trebuie păstrate în stema Republicii Moldova doar în tandem cu simbolurile fasciste, svastica urmând să fie şi ea prezentă alături de seceră şi ciocan, ca un omagiu adus lui Hitler şi Stalin, pentru că la 28 iunie 1940 aceştia au creat statul Republica Moldova.

Nu vom putea fi liberi, nici nu vom putea fi acceptaţi în familia popoarelor europene atâta vreme cât minciuna va sugera un anume comportament al oamenilor politici şi nu vom spune adevărul despre ororile comise de Uniunea Sovietică şi regimul totalitar pe teritoriul ocupat al actualei Republici Moldova.

E ora adevărului!

Adevărul trebuie spus întreg!

Consiliul Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

Chişinău, 28 iunie 2010

Ce au căutat la Moscova cei trei crai de la Răsărit?

Autor: Dr.Vasile Soimaru (Chisinau)

Citind în numărul de vinerea trecută a TIMPULUI articolul lui Constantin Cheianu Ce se întâmplă cu Ciubaşenco?…, mi-am amintit că, pe 3 iunie curent, reveneam fericit acasă dintr-o reuşită călătorie în îndepărtatul Kazahstan, unde fusesem la invitaţia Societăţii culturale a românilor din această ţară. După aproape patru ore de zbor, am aterizat în Aeroportul „Domodedovo” din capitala Rusiei. Aici trebuia să trec în altă zonă a aeroportului, unde mă aştepta aeronava Companiei Air Moldova pentru a zbura la Chişinău. Cum credeţi, pe cine i-am întâlnit la îmbarcare?

Curajosul anticomunist şi preferatul meu jurnalist de limbă rusă, Dumitru Ciubaşenco. Cunoscând atitudinea sa negativă faţă de aventura lui Pasat şi a Mitropolitului Vladimir privitor la introducerea obligatorie în şcoli a Bazelor Ortodoxiei, l-am întrebat, în glumă, dacă nu cumva a venit la Moscova cu Pasat şi ÎPS Vladimir, proaspătul „doctor în economie”. Dima nici n-a reuşit să formuleze răspunsul că, de după un colţ al sălii de aşteptare, a apărut falnicul „doctor în economie” Vladimir cu prietenul său ortodox, iar din alt colţ s-a arătat ex-„puşcăriaşul” lui Voronin, viitorul lider de partid ortodox – Valeriu Pasat…

N-am ezitat nicio clipă cât priveşte caracterul „întâmplător” al acestei coincidenţe: trei crai de la Răsărit împreună, la Moscova, în aceeaşi clipă şi în acelaşi loc?! Explicaţia nu poate fi decât una: Kremlinul a „coordonat” cu academicianul Pasat şi cu „doctorul în economie” Vladimir strategia şi tactica victoriei în viitoarele alegeri, totodată, dându-i din deget lui Dima Ciubaşenco şi amintindu-i, probabil, şi de perioada de studii jurnalistice la universitatea moscovită. Cu siguranţă, nu pe ultimul loc a fost şi chestiunea privind bugetul viitorului partid ortodox, despre al cărui volum putem deduce după posterele costisitoare cu fizionomiile celor doi posibili conducători ai viitoarei „ROM – Republici Ortodoxe Moldoveneşti”, afişate peste tot, chiar şi în coasta cimitirului ortodox de pe strada Armenească…

În această ordine de idei, mi-am amintit de sugestia lui Ilie Ilaşcu din 19 iunie 2006, după ce Pasat fusese băgat la puşcărie de Voronin. Ilie concluziona la acel moment că „puşcăriaşul” e pregătit pentru a ocupa funcţia de şef al statului în următoarele alegeri, menţionând că Valeriu Pasat „a acceptat să facă mai mulţi ani de puşcărie, care îl vor face, în faţa populaţiei, o victimă a regimului comunist”…

Din toată povestea asta, deocamdată, un lucru nu pot înţelege: ce caută în grupul celor trei crai de la Răsărit al patrulea crai, Manole Mihai, ex-ambasador în SUA (nu în Rusia!), ex-ministru al Finanţelor, instalat în ambele funcţii de Voronin? S-o fi întâlnit vreodată drumurile acestor patru crai în capitala Imperiului Rus?

Dr. Vasile Şoimaru

Autor: Ion Coja

 Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1992, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

        La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

         Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

         Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actant al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

         Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

         Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

        Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul S.N. să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

        Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

         M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

        În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That the question!…

       Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

P.S. Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţinarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Autor: Claude G.Matasa (Florida)

Claude G Matasa, Profesor U. Ilinois/Chicago, Preşedinte Ortho-Cycle Co., Membru de Onoare al Academiei de Medicină D. Danielopolu, Consul General Onorific al României în Florida

Ce s’ar întâmpla dacă o catastrofă ecologică precum cea care cuprinde azi Florida în care locuiesc, ar avea loc in România? Cine în parlament ar avea puterea să impună măsuri drastice nu după, ci înainte? După părerea mea, nimeni: astazi au acolo cuvântul doar partide pe care nu le văd nici capabile şi nici măcar doritoare să o facă…

Respect natura şi o protejez cât pot: nu doar prin acţiuni la îndemâna oricui, ci prin conducerea timp de peste trei decade a activităţii a circa 20 de salariaţi (www.OrthoCycle.com). Compania reciclează aparate ortodontice de oţel inoxidabil care altfel, ajunse în pământ, ar fi corodate de clorurile din apa freatică. Aceasta ar duce la generarea şi răspândirea de ioni toxici de metale grele (Ni, Cr) pe care apoi i-am bea. Apreciindu-mi activitatea, Congresul American m-a recompensat în 2004 acordându-mi Medalia de Aur “Ronald Reagan”…
            Înainte de a veni în Florida, am locuit în New Orleans, Louisiana. Atrăgător, oraşul care are parţi sub nivelul Golfului Mexic este protejat prin valuri de pământ, zăgazuri şi… pompe. Dându-mi seama de slăbiciunea sistemului, am decis să-mi mut reşedinţa şi compania în Florida: astăzi, locul unde am stat în New Orleans şi unde erau case frumoase, este pustiu: uraganul Katrina mi-a dat dreptate. Mutându-mă, m-am liniştit, deoarece împotriva uraganelor omul se mai poate lupta. Cu ceea ce nu ştim încă să luptăm sunt calamităţile pricinuite de om: mareea de petrol care distruge coasta Louisianei a atins coasta Floridei. Bayou-rile înainte pline de viaţă din Louisiana care sunt năclăite pot uşor fi replicate aici, în dantela de apă şi pământ pe care o constituie Everglades, interiorului Floridei. Loc în care se află pantere şi aligatori, papagali şi ibişi, acesta poate şi el uşor cade victimă urgiei deorece este doar cu puţin mai ridicat decât oceanul…

Florida a mai fost expusă avidităţii nemăsurate a “întreprinzătorilor”: dacă nu s-ar fi luptat de peste o jumătate de secol cu o nespusă îndârjire împotriva acestora Marjorie Stoneman Douglas, “Mama Everglades”–ului, lacul Okechobee şi Everglades ar fi căzut victime fabricanţilor de zahăr din trestie care cumpăraseră mii de hectare poluând după plac. Autorităţile fie nu au intervenit deoarece nu apăruseră legile necesare, fie pentru că aceia care aveau datoria să ia măsuri au fost sistematic mituiţi. Cartea ei, “The Everglades: River of Grass,” publicată în 1947, a ajutat lumea să înlocuiască mental noţiunea de “mlaştină bună de nimic” cu cea de “râu fără albie” care găzduieşte un paradis ecologic. Şi astăzi se mai luptă din greu pentru “reabilitarea” Everglades de impactul suferit mai demult, efortul cifrându-se în milioane de dolari pe an.

Un alt exemplu este cel întâmplat între 1929 şi 1936 în centrul SUA. În timpul verii, acesta era bântuit de puternice furtuni de praf care generau mari pagube şi o adevarată migraţie către locuri mai bune. Fenomenul “Dust Bowl” sau “Dirty Thirties” a fost pricinuit de decade de intensă agricultură efectuată fără a se face rotaţia recoltelor sau a preveni eroziunea solului. Răscolirea adâncă a pământului de la suprafaţă distrusese vegetaţia aparent nefolositoare, care însă pe timp de secetă ţinea pe loc pământul atunci cand era bătut de vânt. În timpul furtunilor, praful rezultat înnegrea câteodată până si cerul oraşelor îndepărtate precum New York şi Washington D.C.

Cele relatate mai sus arată că SUA, în loc să fie pro-activă, este re-activă, adică prima dată trebuie să se întâmple ceva, pentru ca autorităţile să ia o poziţie. După aceea, când uneori e prea târziu, se iau măsuri extreme: astfel Florida admite doar “zero” la poluare, atât în apă, aer cât şi sol… (Apele reziduale produse de compania mea sunt “exportate” în statul vecin, Georgia, pentru a fi aruncate acolo. Ce se va întâmpla când şi acesta va adopta legea menţionată?). Atât G. W. Bush cât şi B. Obama au fost şi sunt criticaţi pentru că au lăsat câte o săptămâna până să ia act de catastrofele din Louisiana. De altfel, în numele partidelor care vor să conducă SUA nu găseşti unul care măcar să se sub-intituleze “verde” sau “ecologist”, în timp ce în Europa mai în toate ţările găseşti partide cu astfel de nume. Mai mult, din punct de vedere politic, ecologiştii sunt o forţă în creştere şi o voce distinctă în Parlamentul European, acolo unde constituie al cincilea grup ca mărime. În Australia, paradis ecologic, “Verzii” participă la guvernare, sondajele arătând ca simpatizanţi peste 15% din populaţie.

În România, care aparent nu foloseşte exemplul american ci pe cel european, găseşti nu mai puţin de trei partide al căror scop este asemănător: Partidul Verde, Partidul Ecologist Român şi Mişcarea Ecologistă din România. Dacă mă iau dupa un articol din Gândul, “în România, ecologia a fost o oportunitate politică, nicidecum o mişcare pornită din raţiuni civice”. Într-una din cele mai murdare ţări ale Europei, mişcarea ecologistă a rămas strict o afacere politico-financiară, fără o componentă militantă şi cetăţenească, de unde şi eşecul tuturor formaţiunilor „verzi” înfiinţate după 1989”. Conform articolului, “Partidul Ecologist din România este o formaţiune de sub 1%, fără personalitate şi fără personalităţi”. Într-adevar, fondat mult mai devreme, Partidul Ecologist Român ar fi avut tot timpul să fie reţinut în conştiinţa românului, ceea ce nu s-a întâmplat.

În aceste condiţii îmi pun întrebarea: au partidele sau mişcările ecologiste din tară puterea să se opună politicienilor care, de cele mai multe ori hrăpăreţi, vor să predea avuţiile ţării unor companii străine care nu au decât un scop, banul? România şi-a asigurat o vastă porţiune din vestul Mării Negre, a cărui exploatare a încredinţat-o unor firme străine, interesate de cele 100 miliarde de metri cubi de petrol şi gaze pe care le găzduieşte. În plus, în caz în care una dintre căile de aduce petrol din Est către Vest va trece prin ţara noastră, acesta va fi supusă la un şi mai mare pericol. Îmi este frică pentru delta noastră, pentru plajele de care m-am bucurat… Recent, o pată de ulei a fost observată la Balcic, la câţiva kilometrii de ţara noastră. Au fost făcute interpelări, luari de cuvant, cooperari cu autorităţile bulgare? Va trece, s-a zis, şi intr-adevăr… a trecut. De data aceasta! La fel a zis probabil şi managerul de la platforma societăţii British Petroleum înainte ca aceasta să explodeze, când s-a descoperit scurgerea. “Vom stopa scurgerea”, ne-a asigurat British Petroleum. Astăzi, după o luna, aceasta nu a putut fi oprită în ciuda promisiunilor făcute.  

În afară de declaraţii, partidele ecologiste ar putea oare să facă ceva într-o astfel de situaţie, când nici unul nu are măcar un reprezentant în Parlament? Cine ar putea călăuzi cu întelegere ţara către o politică justă, avand interesele politice şi economice pe deoparte, şi protecţia cetăţeanului şi naturii pe de alta? Politicenii de astăzi, despre care apar mereu veşti privind mituiri, corupţii şi “aranjamente”? Pe 5 mai, Parlamentul European a adoptat “Rezoluţia privind interzicerea cianurilor în minerit” care are implicaţii inclusiv asupra speratei stopări a proiectului exploatării miniere pe bază de cianuri de la Roşia Montana. Printre puţinii care s-au opus Rezoluţiei, susţinând cianurile, se numără europarlamentarii români, ceea ce este îngrijorator. Cine reprezintă în faţa străinătăţii România, aceştia sau cei pe care îi preocupă protecţia mediului si se adună şi protestează în faţa vreunuia dintre palatele Bucureştilor?…

Nu sunt împotriva realizărilor tehnicii care ajută economic şi ne fac viaţa mai bună: bine concepute şi intens supravegheate, acestea trebuie încurajate. Se poate avea însă încredere într-un Ministru de Interne de genul lui Cătălin Voicu, până recent candidat pentru acest post? Sau a altora discutabili care au posturi cheie în guvern sau alte nivele ale administraţiei de stat? Vor fi pe prim plan interesele “verzi” când nu este nimeni să le apere în faţa politicienilor veroşi? Pe de altă parte, cei interesaţi în ecologie nu trebuie să-şi zdruncine credibilitatea: am văzut la TVR Internaţional scene în care oameni ale caror feţe şi trupuri erau protejate cu echipament greu, îngropau îngroziţi substanţe de o “deosebită toxicitate”: grâu modificat genetic, din care mănânc zilnic pâine de circa doua decade (standard în SUA).
             Revenind după 1990 în ţară, am fost invitat să devin profesor la Universitatea Ecologică, unde i-am avut rector pe Dolphi Drimer şi coleg pe Marcian Bleahu, oameni de o deosebită valoare. Apreciind efortul de a veni peste mări şi ţări pentru a ghida tânara generaţie, am fost ales Doctor Honoris Causa a acestei universităţi. Nimic din ceea am constatat acolo nu a fost de natură să cred că această conducere nu a fost la nivelul pe care-l speram: mai mult, deoarece ca fost deţinut politic nu am putut înainte preda în ţară, exerciţiul făcut acolo precum şi articolele de specialitate au determinat Universitatea statului Illinois/Chicago, să mă invite să predau la ei. Intervenind în timpul pe care dispuneam, am renunţat să mai predau în ţară, nu însa fără a continua să mă interesez de ceea ce se petrece acolo. După un interval de doua decade, văzând norii de furtună care se îndreaptă spre ţara unde m-am născut, am decis să-mi spun părerea, chiar dacă voi fi asemuit şi tratat cu neîncredere precum Casandra, fiica a lui Priam, regele Troiei, care a prevestit căderea acesteia, folosirea Calului Troian şi altele. Când i s-a dat crezare, a fost prea târziu.

Folosind Internetul, am căutat să vad cine ar putea să ajute ţara să balanseze între ridicol şi folositor, între propaganda deşartă şi acţiuni benefice. De la început, trei partide cu aproximativ aceiaşi ideologie sunt mult prea mult pentru cetăţeanul român care abia păşeşte într-un domeniu care nu îi este familiar. Ţin minte cum, pe vremuri, la Copşa Mică, nod de cale ferată, numai cât ieşeam din tren şi mi se murdărea cămaşa. La Reşita, ca să pot juca ping-pong, trebuia ca la fiecare cinci minute să îndepărtez de pe masă zgura cazută din cer: răspunsul la acestea era că lucrurile sunt aşa cum e normal, eu trebuind să mă adaptez.

Din examinarea datelor, am ajuns la concluzia că Partidul Verde ar fi singurul care ar putea-o face cu succes: a fost singurul ales drept membru al “Verzilor Europeni”, fără a căror cooperare nu se mai poate avea un cuvânt in Uniunea Europeana. Popularitatea crescândă a Partidului Verde pe internet, în tot mai multe cercuri, vine din discurs şi acţiuni. Relativ nou, nu a fost “împestriţat” de foştii comunişti şi s-a situat destul de bine la alegeri. Din declaraţiile pe care le-am citit rezultă că nu doar în caz de nevoie, ci cu mult timp înainte, membrii acestui partid sunt dispuşi să se sacrifice ca să-si apere ţara. Despre integritatea “Verzilor” imi este destul să ştiu că fostul meu coleg, Marcian Bleahu, îi este Preşedinte de Onoare. Departe de a fi doar un savant, acesta s-a luptat atât ca Ministru pentru Protecţia Mediului, cât şi după aceea, pentru măsuri ecologice care nu conveneau celor care aveau puterea. Efortul acestor oameni merită susţinut de toţi cei care doresc o schimbare a felului în care se face politica în România.
            Fără un partid “Verde” puternic care să poată sa-şi facă cunoscută poziţia la toate nivelele, România va rămâne la cheremul politicienilor hrăpăreţi şi a clientelei lor, care punându-şi voit ochelari de cal vor continua sa refuze să ia măsuri care să o protejeze împotriva calamităţilor ce se pot întampla. Îmi doresc să nu prezic răul, dar România este astăzi ameninţată, încrezându-se prea mult în noroc. Fără o politică ecologică consecventă care sa ne apere ţara, vom regreta că degeaba soarta ne-a dăruit zăcăminte valoroase, o natură variată şi o poziţie strategică deosebită.

Autor: Cezar Aanicai

Rosia Montana este cea mai veche localitate din Romania, atestata de la anul 131 dupa Hristos. De-a lungul istoriei, ispita aurului a atras aici toate neamurile Europei, facand din Rosia un orasel cosmopolit. Din Rosia s-au ridicat, de-a lungul timpului, multi luptatori ardeleni, cum au fost Simion Balint, George Gritta, luptator in revolutia de la 1848, alaturi de Avram Iancu. In Rosia, stradutele inguste si pietruite, casele de patrimoniu, construite in stil baroc de arhitecti italieni (Strada siciliana), in urma cu aproape doua sute de ani, te transporta in alt timp. Ultimele 330 de tone de aur si 1680 de argint vor sa fie exploatate, pana la ultima roca de minereu, de compania Gold Corporation, careia i-a fost concesionata exploatarea. Doar douazeci de mii de dolari pe an plateste statului roman compania Gold Corporation, chiria pentru concesiunea a 520 de kilometri patrati, inima de aur a Apusenilor. Concesiunea s-a facut pe 20 de ani, din 1997, deci ar mai fi inca sapte ani de-acum incolo.

Vedem zilnic cum angajatii companiei intra in galerii, sub pretextul ca iau probe si fac masuratori, pana ce vor incepe oficial exploatarea, dar nimeni nu-i controleaza daca iau sau nu iau aur de-acolo.

Uraniul ni l-au exploatat rusii in totalitate, iar acum vom ramane si fara aur, daca romanii nu se trezesc la timp. De la Bucuresti sau din alta parte a lumii nu-si dau seama de dimensiunile reale ale tragediei de la Rosia Montana, iar cand vin aici si afla adevarul, sunt izbiti de anormalitatea acestei situatii, de lipsa de reactie a Guvernului si a administratiei locale, fata de aceasta stare de lucruri. Toti scriu acolo ca nu-si pot inchipui ca vestigiile istorice, galeriile romane, bisericile si cimitirele istorice, bucati intregi de munte s-ar narui intr-un iaz de cianura. Toti ne incurajeaza sa rezistam! Toti vor sa fie de folos cu ceva, un lucru cat de marunt. Solidaritatea aceasta de la om la om face mai mult decat orice gest politic din departare, si acesta indelung asteptat.

“Rezistati! Rezistati!” ne indeamna toata lumea, dar nu e usor, sa stiti, sa-ti traiesti viata ca in vitrina, observat, filmat si fotografiat tot timpul, pandit din fata casei, spionat obstructionat in orice faci sau ai intentia sa incepi. E o tensiune continua care slabeste numai de vineri dupa amiaza pana luni dimineata, atunci cand “observatorii” Gold-ului se aduna de pe ulite, unde se plimba in costumele lor spilcuite si cu ochelari negri la ochi,
plini de emfaza (vezi Doamne, au cumparat aproape tot si ei sunt stapanii Rosiei), si pleaca cu masinile lor scumpe in week-end. Abia atunci, noi putem sa lasam garda jos si sa traim, sa ne strigam bucuriile sau sa ne plangem necazurile, pe un ton de normalitate. Si cum sa nu ravneasca la aurul Apusenilor, cand in el sunt, in procente mai mari decat oriunde in lume, si metalele rare atat de cautate de industria constructoare de nave spatiale: titan, vanadiu, wolfram, molibden.

Foto.Galeria romana de acum 2000 de ani

Daca macar un singur om va ramane aici si nu-si va vinde proprietatea, compania nu va putea sa treaca peste el. Cred cu tarie ca nu ne luptam cu morile de vant si ca lupta noastra nu e in zadar. Nu se poate sa scoti o localitate in afara existentei, pentru ca vrea o companie straina sa le ia acest drept in numele lacomiei. Daca litigiul cu Gold ar mai tine o suta de ani, rezistenta Rosiei s-ar stinge, treptat. Probabil, asta urmareste compania. Poate daca romanii si-ar lua un petic de pamant pe dealurile acestea si nu l-ar ceda in ruptul capului, atunci ei nu vor avea sorti de izbanda, in vecii vecilor. Iata, membri ai organizatiei mondiale “Green Peace” si-au cumparat loturi fie si de cativa metri patrati in Rosia Montana, pe care nu le vor vinde companiei cu nici un pret, ba chiar au confectionat tablite pe care scrie: “Aceasta proprietate nu este de vanzare”, pe care le-au impartit rosienilor, ca sa descurajeze orice tentativa a companiei de a-i ispiti sa ii vanda casele. Acum, Gold Corporation (Gabriel Resources si alte companii subsidiare dupa care se ascunde) si-a angajat cea mai mare companie de publicitate din Bucuresti, a regizorului Bogdan Naumovici, ca sa le faca propaganda proiectului minier de la Rosia Montana. Chiar daca mult prea tarziu, reclama a fost oprita, in cele din urma, pentru minciunile continute in ea. O lovitura dura pentru companie. Avem nevoie de exprimarea solidaritatii cu lupta noastra. Sa vina aici cei care cunosc drama noastra, sa ne sprijine moral, sa aratam Gold-ului ca nu suntem asa putini, ca avem si pe altii de partea noastra. Sa facem si noi actiuni de intimidare, asa cum fac ei, nu doar sa tacem si sa inghitim. Noi suntem vreo 20 de familii, ultimii luptatori impotriva Gold-ului, care nu vom pleca nici in ruptul capului. Oricati bani ne-ar da, cu orice ne-ar tenta, noi nu plecam. Mie sa-mi dea America toata sa fie a mea, si eu nu plec din Rosia Montana.” (Eugen Cornea, capetenia rezistentei antigoldiste de la Rosia Montana)

Am fost astazi la o intalnire cu profesori universitari si alti oameni pregatiti in diferite domenii care-si  bat capul cum sa salveze muntii Apuseni de exploatare si de distrugere totata. Sincer, nu pot sa stau nepasator la ce se intampla si simt ca daca eu nu ma ridic, tu nu te ridici, ala nu se ridica, nu ne ridicam cu totii, tragedia se va intampla si nepasarea de acum ne va costa enorm. Oamenii sunt constienti  de amploarea situatiei de faptul ca astia care ne conduc stau sluj in fata banilor, ca au vandut tara pe nimic.
In principiu, s-a recunonsut ca sunt multi Romani care vor bine, dar care nu il pot realiza, pentru ca, urmare a manipularii,  au reusit astia sa ne demoralizeze si sa ne dezbine. Fiecare invitat, specialist pe felia lui a vorbit despre efectele, numai negative, ale explaotarii miniere  pe care vor sa o inceapa la Rosia Montana. Prof. univ. dr. Ion Brad – membru al Academiei Oamenilor de Stiinta, biochimist a explicat clar care sunt efectele cianurilor rezultate din exploatare asupra organismelor vii: moarte sigura pentru mediu, plante, animale si oameni pe o raza de sute de km (inclusiv in tarile vecine) din cauza vaporilor de cianura care se ridica in aer. Prof. dr. Vasile Boroneant, istoric, a povestit despre valoarea siturilor dacice, a galeriilor romane vechi de peste 2000 de ani si despre pierderea identitatii Poporului Roman si a intregului sau certificat de nastere Dacic. S-a vorbit despre faptul ca asta este rezarva strategica de aur a Romaniei, de care se stie de mii de ani, pe care dacii au exploatat-o cu masura si pe care au lasat-o mostenire urmasilor pentru gestionarea independenta a Poporului Roman si despre faptul ca in Muntii Apuseni pe langa cea mai mare rezerva de aur si argint din Europa, aur de o calitate ridicata, mult superioara, ar fi si o rezerva uriasa de wolfram, metal mai scump decat aurul si mult mai pretios, greu de gasit, foarte necesar, in industria militara si spatiala si in economie. In general sunt multe care se invart in jurul regiunii Apuseni pe care vor sa o distruga. E plin de zacaminte, si pe toate vor sa le exploateze, statul roman primeste  nimic, adica 1 miliard de dolari in douazeci de ani de exploatare, adica  15 %  iar  explatatorii  iau restul de  85 %, si lasa in urma distrugeri istorice, ecologice, umane, NATIONALE, economice inestimabile. Pentru pamantul asta au murit Dacii, au murit marii Domnitori Romani, milioane de Romani de-a lungul secolelor ca sa il apere de asupritori si ca sa il dam noi degeaba astazi. Pasivitatea o sa ne coste scump.

Eu cred ca nu putem sta indiferenti fata de mostenirea pe care o avem, care e a noastra, nu a canadienilor sau a altora. E ca si cum vine unu sa iti ia casa cu tot ce ti-au lasat parintii,  pamantul, hainele, amintirile, si tu te uiti la el cum o face si il lasi in pace. Ce e de facut? Cum putem incepe sa ajutam?

Cred ca trebuie, in primul rand,  ca toata lumea sa afle despre asta, sa afle adevarul. Oamenii nu stiu ce se intampla. Apoi impreuna oamenii trebuie sa spuna NU!! Pentru asta trebuie sa ne gandim repede, pentru ca nu e timp, la ce anume putem sa facem, cum putem sa contibuim cu resursele pe care le avem, si aici ma gandesc sa punem in aplicare totul pentru scopul asta care ne priveste direct. Sa punem in miscare pe toata lumea pe care o cunoastem, care, la randul ei va angrena mai departe alte roti.

Doamne ajuta!

Autor: Nicholas Buda (New York)

Criza și debandada economică ce încă devastează Grecia, se extind încet ca o cangrenă continentală ce nu poate fi încă oprită. Economiile țărilor învecinate încep a se clătina și guvernele se zbat neputincioase căutând să achiziționeze noi împrumuturi de la FMI. În România rata dobânzilor la bănci începe să crească alarmant, salariile bugetare sunt reduse, pensiile sunt trunchiate la o minimă de neimaginat cu doar un an înainte, ajutoarele sociale scad, îndemnizațiile pentru copii sunt amputate la un nivel și mai scăzut. Găsesc astfel îndreptățită revolta cu care oamenii ies în stradă, într-un protest ultim al disperării.

Peste Atlantic, piața de automobile din Statele Unite, deja afectată de criza economică, începe să amenințe cu intrarea într-o anemie națională, indusă de teama cu care băncile privesc evoluția turbulențelor economice din Grecia. De asemenea rata dobânzilor pentru împumuturile destinate creditelor ipotecare, cumpărării de automobile, precum și creditele pentru studenți, sunt la un pas de a intra în angonie totală. Potrivit unei recente analize economico-politice făcute de către cotidianul „The Economist”, presiunea ascendentă asupra ratelor dobânzii provine însă de la Londra, unde un număr de 16 bănci organizate în Asociația Britanică a Bancherilor (British Bankers Association) stabilesc zilnic o rată a dobânzii, cunoscută sub numele de Rata Interbancară, sau Libor (Londra Interbank Offered Rate). La ora actuală Libor este cea mai activă piață a ratei dobânzilor, din lume. Este determinată de ratele pe care băncile participante la piața monetară din Londra și le oferă reciproc, pentru depozitele pe termen scurt. Libor este folosită în determinarea prețului pentru multe alte derivate financiare, inclusiv a dobânzilor pentru contractele în perspectivă, a schimburilor de mărfuri și a Eurodolarilor. Luând în considerare importanța Londrei ca și centru financiar global, Libor se aplică nu numai la lira sterlină ci și la principalele monede cum ar fi dolarul american, francul elvețian, yenul japonez și doarul canadian. În timp ce este utilizată în principal de către băncile europene, rata Libor este însă folosită și în multe alte contracte de credit din Statele Unite, ca  index în a determina rata dobânzilor pentru credit-carduri și achiziționarea de automobile.

Dacă băncile americane continuă să fie speriate de evoluția pieței de capital, această atitudine va împrăștia o serie de îngrijorări majore în rândul populației. Așa cum se poate observa, pe măsură ce situația de criză, apărută în urma datoriilor externe imense ale Creciei, se extinde în afara granițelor acesteia de-a lungul continentului european, rata Libor a ajuns la un nivel ridicat, menținut de aproape 10 luni. Zilele trecute, rata dolar – Libor a crescut din nou ajungând de la 0,5368% la 0,5378%. Conform comentariilor analistei financiare Polina Vlasenko de la „American Institute for Economic Research”, această creștere în rata Libor este semnificativă, deoarece indică apariția unor modificări pe piață, iar băncile vor fi mai prudente. „Dacă aceast lucru se dovedește a fi o tendință susținută,- continua d-na Vlasenko -, ce se va menține pentru mai multe luni de zile, atunci cu siguranță toate ratele dobânzilor de pe piață, vor începe să crească. Dacă băncile din Londra sunt îngrijorate, atunci, la un moment dat, băncile din Statele Unite vor începe să se neliniștească”. Multe bănci americane utilizează ca rată ipotecară, versiunea US a ratei Libor. Este o rată pe termen lung, care s-a menținut la 3,25% pentru o perioadă îndelungată. Dar aceasta se poate schimba foarte ușor, dacă rata Libor continuă să crească datorită băncilor europene care vor începe simplu, să facă împrumuturi pe piața americană. Această acțiune ar determina ca imediat creditele să fie mult mai stricte pentru populație și va lovi în primul rând în scăderea numărului de vânzări de autovehicule pe piața internă americană, precum și în procesul de cumpărare a unei locuințe. Se pare că vremurile bune, când care accesul la o linie de credit cu dobândă foarte mică era oferit la fiecare colț de stradă, unde era o bancă sau o companie de credit, au trecut de mult. Americanilor le este dat acum să guste din amărăciunea dobânzilor ridicate și din accesul tot mai condiționat la credite.

Așa după cum se preconizează, o creștere a ratei ipotecare nu va fi resimțită imediat de către consumatori. Analistul economic Ryan Sweet, de la publicația „Moody’s Economist.com” comenta că „rata Libor nu va afecta consumatorii americani într-un mod serios decât numai în cazul în care se va urca la niveluri exagerat de mari”. Daca aceasta se va întâmpla – așa după cum ne-ar sugera situația financiară globală – cea mai mare problemă pentru consumatori ar fi imposibilitatea acestora de a mai obține credite! Același analist economic continua: „monitorizăm cu atenție problemele financiare care au apărut în spațiul european și mai ales efectul acestora pe piața de capital din Statele Unite, dacă și în ce mod acestea vor afecta condițiile de creditare. Băncile sunt din ce în ce mai circumspecte față de cei cărora le acordă credite… cu toate acestea este mai ușor să primești un credit acum decât a a fost în aceeași perioadă a anului trecut.”

Criza economică ce străbate Europa nu va dispărea foarte repede. Diversitatea țărilor componente precum și nivelurile diferite la care sunt aliniate economiile acestora, va influența o desfășurare evenimențial-financiară fragmentată și uneori greu de anticipat. În aceste condiții guvernele europene vor fi tentate să împrumte mai mulți bani de pe piața de obligațiuni pentru a-și putea plăti facturile. Acest lucru ar duce imediat la creșterea ratei Libor, pentru că lichiditățile vor fi eliminate de pe piață, astfel încât vor fi mai puțini bani rămași pentru împrumuturi la populație. Acest lucru se va resimți, din nefericire, și în Statele Unite, unde consumatorii de rând, vor fi nevoiți să suporte consecințele creșterii ratei interbancare. Vor primi credite mai greu, nu vor mai cheltui lichiditățile ca și înainte, nu vor mai cumpăra autovehicule, nici locuințe, nu vor mai folosi credit-cardurile cu aceeași efervescență și nu vor mai merge în vacanțe luxoase, așa cum obișnuiau să o facă, înainte de declanșarea acestei crize economice mondiale. Cu alte cuvinte, vor învăța să economisească mai mult și să se se bucure cu mai puțin, punând preț pe fiecare cent ce le trece prin mână.

.

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan, USA)

M-am intors in tara. Bucuria este aceeasi de cate ori reusesc  aceasta performanta. O numesc astfel pentru ca nu este usor sa treci oceanul, atat d.p.d.v. financiar cat si al calatoriei lungi, obositoare, insotita de stresul caracteristic. Un prieten imi spune pe buna dreptate: “Muncesc tot anul ca sa-mi pot permite un concediu in Romania”. Trista si dureroasa constatare.   

Bucuria revenirii acasa e accentuata de invitatia facuta de o prietenie indelungata, aceea de a vizita locuri mai putin accesibile spatiului meu geografic. Ma sfatuiesc cu o amica, dornica sa-mi sara in ajutor sa pornesc in peripluul oferit cu generozitate. In cei peste zece ani, ani de plecari si reveniri, am ramas mai mult in spatiul oferit de casuta parinteasca, de familia ramasa, copii, nepoti si cativa prieteni ai tineretilor mele si colegi de breasla, in mare parte pensionari. 

Ii regasesc, aceiasi, mai aureolati de albul curat al tamplelor si mai impovarati de muncile posibile (cei care mai pot), de pe urma carora sa ridice traiul de zi cu zi, pensia de-abia ajungandu-le pentru plati si medicamente.  

Dragi profesori, colegi presarati prin scoala ardeleana va regasesc pe traseul geografic al calatoriei mele, fideli pastratori ai cheilor cunoasterii prin publicatii de carti si reviste, muzee si biblioteci, actiuni culturale cu generatia tanara. Cat sunt de mandra de ei!

Amica mea, pensionara dar tanara soferita, imi ofera pe traseul de inceput de drum, serpentinele ce taie spatiul mirific, dupa care tanjeam, dar ale carui sosele pline de gropi imi amintesc cu durere ca de ani de zile nu au fost plombate: “Stai sa vezi mai incolo!” ma ameninta ea fiind o buna cunoscatoare a preajmei. Prin gara orasului meu nu trece niciun tren accelerat sau rapid, caci podul prabusit acum aproximativ doi ani nu a mai fost reparat, calatorii fiind nevoiti sa se deplaseze in orasul R pentru a calatori spre destinatiile dorite. Ironie! Nu sunt bani, vointa, putinta pentru a fi reparat un pod?! Spre gara din R, nu gasesti niciun indicator, fiind nevoiti sa intrebam din loc in loc unde se afla. Ne intampina o cladire mare, alba si aratoasa pe vremuri, actualmente inchisa si gata, gata sa se prabuseasca. Biletele se procura dintr-un chiosc asemanator unui container iar sinele sunt aproape acoperite de balarii. Ma simt dintr-odata coplesita. Amica mea imi sopteste: “Iti place, nu-i asa?!” Nu am cuvinte …Studentii nostri care pleaca spre centrele universitare din acest nod de cale ferata… Iata cum pasesc in viata. Gara este poarta de intrare intr-un oras, ce se cuvine a fi zambitoare si plina de flori in acest ceas de inceput de vara. Vagonul si compartimentul imi ofera aceiasi stare de deziluzie, pe care o incerc de la inceputul calatoriei mele. Franturi de conversatii intre calatori imi atrag atentia cu sintagme ale caror cuvinte se repeta: cheltuieli, imprumuturi, furt, hoti, sarlatani, mincinosi, etc.   

De la primul Escu si pana la actualul, minciuna, impostura si hotia au domnit si domnesc in tara.

Coboara din palat si calca cu talpa, domnule Escu.

Deschide bine ochii sa vezi de-aproape, sa-ncerci si tu rusinea ce ma cuprinde, sa simti starea in care ne-ai adus tara, batranii, copiii, aurul ei trimis altora, sa se bucure de ei, sa-i umileasca.

Simti ceva domnule Escu?!

Iesi din starea de nesimtire.

Pana cand domnule Escu?!

Doina Popa

                                                              27 mai 2010

Prin librariile americane. Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Autor: Ioan Ispas
(Newark, Delaware)

Multi ani, subiectul invaziei sovietice în Polonia a fost ocolit de istoricii români, iar cei rusi nu-l abordeaza nici astazi, pastrând cliseul propagandistic initial. Din fericire mai exista si istoricii occidentali pentru care mai presus de orice este adevarul istoric.
Nicholas Bethell, în lucrarea sa “The War Hitler Won“, aparuta în 1972, editura Holt, Rinehart and Winston, trateaza printre altele si invazia sovietica din Polonia.
În dimineata de 1 septembrie 1939, în timp ce trupele germane invadau Polonia, un ofiter superior de transmisiuni german aflat la Moscova, împreuna cu ambasadorul german, se duc la Ministerul sovietic de telecomunicatii pentru a cere un ajutor în vederea ghidarii avioanelor militare germane prin statia de radio Minsk, aflata la distanta mica de granita poloneza. Le-a cerut sa transmita un sunet continuu plus cuvintele Richard Wilhelm I.O, în intervalul dintre programe, si sa introduca numele Minsk cât de des pot. Guvernul sovietic a fost de acord sa repete cuvântul Minsk de multe ori, sa extinda emisiunea cu doua ore, dar n-a vrut sa introduca semnalul si cuvintele cerute de nemti ca sa nu atraga atentia. Asadar colaborarea militara germano-rusa a început din prima zi a razboiului. Pravda publica o scurta informatie, în 2 septembrie, în care arata ca între Germania si Polonia au loc operatiuni militare, adica ceva ce pe ei nu-i intereseaza. Rusia sovietica a facut o prima mobilizare a armatei în 31 august, iar în 4 septembrie a chemat alte contingente de rezervisti sub arme. În 3 septembrie Ribbentrop îl instruieste pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg, sa atraga atentia rusilor ca Polonia va fi învinsa în câteva saptamâni, deci sa intre si ei în zona stabilita. Molotov îl întâlneste pe Schulenburg în 5 septembrie, când îi spune ca vor intra si ei, dar nu înca, pentru a nu încuraja unitatea oponentilor. În 8 septembrie, când nemtii au intrat în Varsovia, Molotov le trimite un mesaj de felicitare, iar în 9 septembrie le promite ca interventia armata sovietica va avea loc în câteva zile. Ziarul Pravda publica, în 14 septembrie, un articol pe prima pagina, întitulat “Motivele interne pentru apararea Poloniei“, în care se arata ca numai 60 % sunt polonezi, ca sunt 8 milioane de ucrainieni si 3 milioane de belarusi, ca n-au drepturi, ca sunt exploatati de mosierii polonezi, ca în administratie sunt numai polonezi si ca au nevoie de protectie. În aceeasi zi Izvestia anunta o rebeliune în Galitia de est; minoritatea ucrainiana protesteaza împotriva unor ordine poloneze, ca bielorusii refuza sa se înroleze în armata poloneza si ca avioanele poloneze au violat spatiul aerian al Uniunii Sovietice. Schulenburg anunta la Berlin ca aceste articole au scopul sa justifice interventia. În 15 septembrie comandanti ai Armatei rosii scriau în Izvestia despre datoria sacra a armatei, ca armata poloneza a ars sate din Bielorusia, ca femei si copii au ramas pe drumuri, fugind spre Lituania.

Ribbentrop îl preseaza pe Molotov, acesta îi spune în 16 septembrie ca invazia este iminenta. În 17 septembrie, la ora 2 noaptea, Schulenburg a fost primit de Stalin, care l-a anuntat ca invazia începe la ora 6, ca sovieticii vor bombarda zonele est de Liov, iar Luftwaffe sa nu opereze la est de Brsec. De asemenea o comisie comuna pentru coordonare sa se întâlneasca la Bialystok si sa fie emis un comunicat comun. În aceeasi noapte, la ora 3, ambasadorul polonez Waclaw Grzybowski a fost chemat la ministrul adjunct de externe, pentru a-i înainta o nota. În nota se arata ca razboiul germano-polonez a relevat decaderea interna a statului polonez, ca se prefigureaza ideia ca statul polonez foarte curând va dispare, guvernul este în colaps si nu mai da semne de viata, poporul a ramas fara conducatori si teritoriul fara administratie. Toate acestea prezinta pericol pentru Uniunea Sovietica si ca în consecinta ea nu mai poate ramâne mult timp neutra. Este, asadar, o sansa pentru poporul polonez sa traiasca liber si sa scape de acest razboi mizerabil. Ambasadorul polonez a protestat vehement, dar fara efect. A parasit Ministerul de Externe fara a accepta nota. Când a ajuns la Ambasada, a constatat ca nota ajunsese deja. A trimis nota înapoi, dar portarul de la Minister primise instructiuni sa n-o primeasca.
La ora 6, ora Moscovei (4, ora Poloniei), pe toata frontiera, din Letonia pâna-n România, pe o lungime de 1 000 de mile, au patruns vehicolele cu militari. Pe aceasta lungime de frontiera, erau 25 de batalioane ale Corpului de frontiera polonez. Un martor ocular povesteste ca a vazut câteva tancuri si carute pline cu ostasi ai Armatei rosii care strigau “Nu trageti! Venim sa va ajutam contra nemtilor!“ (pag. 310). Aceasta a produs confuzie între aparatori, care i-au lasat sa treca. În prima zi, rusii au înaintat 60 de mile, suferind foarte putine pierderi. Lânga Wilno si Bialystok au fost mici lupte. Pe multe sosele, trupele în retragere poloneze mergeau alaturi de cele rusesti, dar în sens diferit. Primul ministru polonez a aflat despre invazia sovietica abia la ora 10. Polonia era invadata de 200 divizii ostile. Disperarea a pus stapânire pe conducerea poloneza. S-a dus grandiosul plan al unui contratac masiv spre Berlin, s-a dus planul ajutoarelor britanice prin România si asteptarea ofensivei francezilor lui Gamelin. Beck a aflat despre atac pe la 6, iar despre nota pe la 7.30. A încercat sa protesteze pe la toti ambasadorii pe care i-a gasit. Are o întâlnire cu maresalul si primul ministru, pe care îi informeaza ca Franta si-a dat acordul pentru rezidenta si se asteapta ca România sa le acorde dreptul de trecere. Conform Conventiilor de la Haga din 1887 si 1907, dreptul de tranzit pentru guvern nu înseamna încalcarea neutralitatii. În 12 septembrie Ribbentrop a cerut guvernului român sa-i bage în lagare, sa-i dezarmeze pe polonezi si sa interzica tranzitul de material de razboi. Pentru guvernul polonez România era singura optiune, deoarece Ungaria era mult mai apropiata de Germania si ar fi acceptat cererile germane de retinere a polonezilor. Acest fapt n-a scapat comandamentului rusesc, care a cerut fortelor din zona sa taie retragerea polonezilor spre România.
În Rusia, Pravda publica un articol în care arata ca regimentele sovietice si-au facut datoria. La radio, Molotov anunta versiunea sa si cere populatiei sa nu faca provizii, sunt alimente suficiente pentru toata lumea, nu are întentia sa impuna ratii. Textul a aparut si-n Volkisher Beobachter. În fabrici si uzine au fost afisate texte care aratau clarviziunea si curajul guvernului sovietic. Activistii de partid explicau cât de nefericiti erau numerosii ucrainieni si bielorusi din Polonia.
Istoriografia rusa sustine si astazi ca intrarea sovietica în Polonia a avut loc dupa ce guvernul polonez a fugit în România si statul polonez era în colaps. Ca Armata rosie a intrat ca sa împiedice fortele Germaniei fasciste sa puna mâna pe Ucraina de vest si Bielorusia de vest. Istoricii rusi nu spun nimic de faptul ca împartirea Poloniei a fost aranjata între Germania si Rusia, iar rusii au înaintat atât cât s-a stabilit prin Pactul Ribbentrop – Molotov. În 31 octombrie 1939, Molotov în luarea de cuvânt din Sovietul Suprem a declarat: ”Un scurt ghiont dat Poloniei dat de armata germana, urmat de unul din partea armatei rosii, a fost suficient pentru a elimina acest copil monstru al Tratatului de la Versailles“ (pag. 316). Aceasta remarca arata ostilitatea liderilor sovietici fata de statul polonez.
În 17 septembrie, la ora 4 p. m. guvernul polonez are o ultima sedinta pe pamânt polonez, la Kuty Beck le-a vorbit ministrilor despre succesul pe care l-a avut în convorbirea cu ambasadorul român. Pot sa intre în România si apoi s-o paraseasca prin portul Constanta. Singura dorinta era ca trecerea prin tara sa fie facuta cât de repede posibil, ca sa fie reduse la minim eventualele complicatii. În timpul sedintei, primarul din Sneatin (20 de mile nord-est de Kuty) a telefonat ca rusii sunt la intrarea în oras si ca au blocat punctul de trecere al frontierei din zona. Frontiera era pe râul Ceremus si în Kuty era singurul pod de trecere ramas în mâinile polonezilor. Guvernul a hotarât sa treaca granita în România în aceeasi seara. Spre punctul de trecere a frontierei pe o lungime de ami multi kilometri era un sir lung de cetateni polonezi care voiau sa treaca în România. Vama româneasca lucra ca în vremurile de pace. În zona nu se afla decât garda prezidentiala: 60 de oameni care sa se opuna cavaleriei sovietice. La 10:10 p.m. Presedintele polonez se îndreapta spre frontiera, unde este întâmpinat de atasatul militar român de la Varsovia, care urgenteaza trecerea prin frontiera. Presedintele si restul guvernului ajung la Cernauti unde sunt cazati în Palatul Episcopal ortodox român. Toata noaptea exodul continua. Militarii care treceau granita erau obligati sa predea armele autoritatilor române. Unii si-au lasat armele pe teritoriul polonez, altii le-au aruncat în râu. În scurt timp lânga granita s-a înaltat un morman de arme. Armata rosie prefera sa ramâna militarii polonezi în partea sa. Au avut oarecare succes la soldatii polonezi de origine ucrainiana sau bielorusa. Peste câteva zile comandantul frontului ucrainian S. Timosenko a lansat fluturasi peste aglomerarile de soldati polonezi în care le cerea sa nu creada în ofiterii lor. “Ofiterii si generalii sunt inamicii vostrii. Ei vor moartea soldatilor. Ucideti ofiterii si generalii! Unicul vostru prieten este Armata Rosie.” (pag. 329). Peste 200 000 de militari polonezi au fost capturati de Armata rosie. Aproape 85 000 de militari polonezi au reusit sa scape în teritoriile neutre: Ungaria, Lituania, Letonia si cei mai multi în România. Legile internationale prevedeau ca militarii partilor beligerante, ajunsi în tarile neutre, sa fie retinuti în lagare, dar cei mai multi si-au continuat drumul dpre Franta pentru reconstituirea armatei. Misiunea militara britanica, care era considerata beligeranta, a fost dirijata spre tarcul prevazut, unde si-au lasat masinile, apoi au iesit prin partea opusa continunuând drumul cu trenul. Odata ajunsi în România, jurnalistii au putut transmite stirea invaziei în toata lumea, iar ambasadorii rapoartele lor. Ziua de 17 septembrie 1939 a cazut (sau a fost aleasa) într-o duminica. Primul ministru Chamberlain era plecat la resedinta sa din afara Londrei. În 18 septembrie, initial guvernul britanic a decis sa condamne aspru interventia sovietica. Înainte însa ca Halifax sa conceapa nota, guvernul s-a razgândit. În aceeasi zi ambasadorul polonez Roczyanski i-a înaintat lui Halifax o nota cu tratatele încalcate de Uniunea Sovietica: Pactul de nonagresiune polono – sovietic din 25 iulie 1932, Conventia semnata de Roczynoski si Litvinov la Londra în 3 iulie 1933 si Protocolul semnat la Moscova în 5 mai 1934. Englezii sunt de accord cu ambasadorul, dar îi spun ca nu vor sa-i provoace pe rusi, acum când nu sunt fortati sa o faca si sa pastreze documentele pentru mai târziu. Nu le era clara situatia, iar a-i provoca pe rusi ar face jocul nemtilor. Nu dau nici un comunicat. Un corespondent îl abordeaza pe Seful Statului Major despre invazia sovietica, iar acesta îi raspunde ca urmeaza declararea starii de razboi cu Rusia, dar Foreign Office-ul face precizarea ca garantiile britanice acordate Poloniei se refera numai la atacul Germaniei. Facând o paranteza mi-am amintit ca mereu mi-am pus întrebarea daca nu era mai bine sa fi fost lasat Nicolae Titulescu sa semneze Tratatul cu Uniunea Sovietica pe care îl negociase cu Litvinov în 1936 si care prevedea recunoasterea granitei comune pe Nistru. Ma gândeam ca existând un asemenea tratat rusii ar fi renuntat sa mai pretinda Basarabia. Iata ca Poloniei un asemenea tratat nu i-a ajutat la nimic. Când este vorba de tirani ca Stalin sau Hitler tratatele nu fac doi bani. Stalin, vazând succesul german în Polonia a început sa fie îngrijorat ca nu se va respecta linia de demarcatie. Îi spune lui Schulenburg, care-l asigura ca nemtii îsi tin cuvântul. El îi raspunde ca-l crede, dar se stie ca militarii dupa ce ocupa o zona nu mai vor sa o paraseasca. Peste doua zile si Molotov îsi exprima si el ingrijorarea aratându-i pe harta ca Liovul, ocupat de nemti, se afla în zona atribuita sovieticilor. Hitler a propus un stat polonez tampon între Germania si Uniunea Sovietica, în speranta ca poate face pacea cu Vestul. Hitler cere parerea lui von Moltke, fost 8 ani ambassador, care propune la vest, granita Poloniei din 1914, iar la est, granita la 120 de mile de Varsovia. Are avantajul ca elimina complet frontiera cu rusii, iar polonezii vor fi mai mult sau mai putin satisfacuti. Stalin nu este de accord. El a propus mai multe teritorii Germaniei cu scopul de a torpila o pace cu Marea Britanie si Franta. Ribbentrop se duce la Moscova si linia finala de demarcatie s-a semnat în 28 septembrie 1939 de catre Stalin si Ribbentrop cu granita pe Vistula cum a vrut Stalin. A urmat un dineu cu caviar si votca, apoi Ribbentrop s-a dus la teatru pentru a vedea baletul Lacul lebedelor, iar Stalin a negociat cu delegatia letona “Tratatul de asistenta mutuala“. Ribbentrop dupa primul act se întoarce la munca. S-au semnat alte aranjamente: repatrierea germanilor din Statele baltice, Tratatul de comert (Rusia da materii prime si primeste produse finite), un aranjament ca sa poata tranzita trenurile germane prin Liov în România. Un alt tratat prevedea ca nici una din tari sa nu permita manifestari ale polonezilor si sa se informeze reciproc (adica NKDV – ul si Gestapo-ul se întâlnesc periodic). Documentele semnate n-au fost date publicitatii. Pentru presa au spus ca au luat masuri, ambele tari, pentru reasigurarea ordinei si asigurarea pacii vietii pasnice si pastrarea caracterului national. De asemenea au lansat un apel la pace si terminarea razboiului dintre Aliati si Germania. De continuarea razboiului se fac vinovate Franta si Marea Britanie, iar cele doua guverne ale Germaniei si Uniunii Sovietice îsi iau dreptul sa se consulte în privinta masurilor necesare. Stalin era multumit. Cu pretul unei mici operatii militare, care l-a costat 737 de morti si 1862 de raniti, Uniunea Sovietica si-a împins granita spre vest cu 150 de mile.
Ce au facut rusii în zona lor? Limba poloneza a fost înlocuita cu rusa, cartile si ziarele poloneze cenzurate, scolile divizate pe nationalitati, crucifixele si icoanele scoase, bisericile transformate în camine culturale, cartile de istorie înlocuite, multi preoti si profesori arestati, pamântul nationalizat, dat taranilor, apoi obligati sa intre în colhozuri. Au arestat între un million si 1,2 milioane de polonezi, inclusiv ofiteri. NKDV–ul a asasinat peste 4 300 de ofiteri polonezi în padurea Katin. (Cifra de 21 000 a fost folosita de propaganda sovietica si de Churchill la Nurenberg, ca sa-i condamne cât mai aspru pe conducatorii germani ca autori ai masacrului. Churchill a fost informat despre adevaratii asasini de catre oficialii polonezi, dar ca sa nu-l “supere” pe Stalin, le-a cerut acestora sa taca. Nu “cadea bine”, ca “eliberatorii” sa apara ca niste cinici asasini.)
Tezaurul polonez a ajuns în România, care l-a pazit sa nu puna mâna pe el nici nemtii si nici rusii, pâna în anul 1948 când l-a predat guvernului polonez. În 2009, Banca Nationala a Poloniei a organizat o expozitie referitoare la tezaur, în care a fost omagiata România pentru rolul ei în salvarea acestuia. Tezaurul României se afla de aproape un secol la Moscova. În România din 1939 pâna în 1948 au fost la conducere regele Carol al – II-lea, Maresalul Antonescu, Sanatescu, Radescu, Petru Groza, dar nimeni nu s-a gândit macar sa puna mâna pe tezaurul polonez. Nu se poate spune acelasi lucru despre conducatorii rusi. Poporul rus nu are nici o vina. Eram în 1988 la Moscova, ca turist, si ca sa fac rost de ruble, ca toti turistii români din acea perioada, am vândut niste guma de mestecat româneasca foarte apreciata de rusi. Când am scos punga cu gume au navalit rusoaicele pe mine si-n câteva minute am dat-o pe toata. La sfârsit o rusoaica îmi tot întindea câteva ruble, încerc sa-i explic ca numai am gume, dar îmi arata gumele pe care le luase deja dar nu le platise. M-a impresionat gestul, de aceea nu l-am uitat.
Istoricii rusi sustin si astazi ca interventia în Polonia a fost facuta pentru ca Germania voia sa înainteze spre est. Cine are alta parere risca închisoarea.