By Simona Botezan, Washington DC

Northrop Grumman (NOC) este o corporaţie specializată în sisteme de securitate, produse şi soluţii în industria aerospaţială, electronică, sisteme informatice, precum şi servicii tehnice pentru armată, clienţii guvernamentali şi comerciali din întreaga lume. Compania a fost înfiinţată la începutul secolului XX şi şi-a stabilit sediul central la Los Angeles în anul 1930.

În luna iulie 2011, ziarul Loudoun Times Mirror informa cititorii din zona Washington DC, despre intenţia de relocare a companiei Northrop Grumman, de la Los Angeles în nordul Virginiei. Preşedintele companiei, Wes Bush, a declarat pentru Loudoun Times Mirror că decizia de relocare a fost luată în luna aprilie şi este motivată de necesitatea de a fi aproape de clientii săi principali: guvernul SUA şi Department of Defense.

Guvernatorul Virginei a declarat că relocarea companiei va avea un impact deosebit asupra zonei, deoarece colosul din LA are peste 20.000 de angajaţi, care vor fi relocaţi în nordul Virginiei, vor cumpara case aici şi se vor încadra în comunitate. Dintre aceştia, circa 500 de persoane vor lucra în noul headquarter al companiei, situat în Falls Church, Virginia.

Ceremonia de inaugurare a sediului Northrop Grumman HQ a avut loc la 23 septembrie 2011. La ceremonia de tăiere a panglicii au participat Guvernatorul Virginiei, Bob McDonnell; Republicanii Jim Moran şi Gery Connolly; Senatorul Mark Warner şi chairman Sharon Bulova, reprezentanta Fairfax County Board of Supervisors.

Ceremonia a fost urmată de o recepţie, în deschiderea căreia CEO Wes Bush a adresat mulţumiri autorităţilor statale şi federale şi, în mod special, Guv. McDonnell, pentru sprijinul pe care l-au acordat companiei Northrop Grumman pentru relocare.

Statul Virginia este recunoscut pentru legile pro-business şi oportunităţile deosebite pe care le oferă investitorilor care îşi stabileasc sediul central în vecinatatea capitalei naţiunii. Potrivit revistei Forbes, treizeci dintre cele mai profitabile afaceri din lume au sediul central în Virginia. Printre ele se numără: Smithfield Food, Orbital Sciences, CarMax,Watson Wyatt Worldwide, Verizon, Capital One, Dollar Tree, Capital Dinamic, Dominion Resources, Freddie Mac, Sallie Mae, CACI International, FHC Health System, Mars Inc şi multe altele.

Iniţial, compania californiană îşi exprimase dorinţa de a construi un sediu propriu la Washington DC, o clădire înaltă din oţel şi sticlă, dar cererea le-a fost respinsă deoarece clădirea nu se încadra în arhitectura zonei. Aeroportul Ronald Reagan, situat în vecinătatea National Mall (centrul istoric), reprezintă un alt motiv pentru care la Washington DC nu se construiesc zgârie nori. Deşi au respins ideea construirii unei clădiri moderne, autorităţile au oferit companiei Northrop Grumman  două soluţii alternative (Arlington si Falls Church).

Northrop Grumman a ales un complex de14 clădiri ultramoderne în Fairview Park Drive, complex  în care a funcţionat anterior compania Verizon, specializată în telecomunicaţii, de asemena contractor guvernamental. Complexul ocupă 334,000 square feet, este dotat cu săli de conferinţe, săli de gimnastică şi multe alte facilităţi.  Complexul este situat la intersecţia străzilor US 50 Arlington Blvd. cu 495 Capital Beltway. Sediul a fost remodelat după cerinţele Northrop Grumman de către LEED, Leadership in Energy and Environmental Design Commercial Interiors.

Datorita cifrei de afaceri ridicate, este de aşteptat ca Northrop Grumman să contribuie semnificativ la taxele statale, şi implicit la economia & bugetul local. Cu toate acestea, exista déjà o mulţime de voci care reproşează Guv. McDonnell că a acordat facilităţi importante companiei californiene doar pentru a câştiga capital electoral, dar a omis esenţialul – crearea unor locuri de muncă pentru cetăţenii din nordul Virginiei.  

Republicanul McDonnell este al 71-lea guvernator al Virginiei şi deţine funcţia din anul 2009. Sloganul cu care a câştigat alegerile era: “Bob’s for Jobs”. Ca urmare, contestatarii relocării NOC îl acuză indirect de nerespectarea promisiunilor electrorale. Ei susţin că relocarea a 20.000 de angajaţi Northrop Grumman, împreună cu familiile lor, va conduce la creşteri nejustificate de preţuri pe piaţa imobiliară; trafic suplimentar pe şosele deja supraaglomerate şi un număr mare de copii în scolile din nordul Virginiei. Deci va fi necesară alocarea unor fonduri suplimentare pentru infrastructură şi construcţia de şcoli noi. În acest context, ei consideră că banii aduşi de Northrop Grumman la buget nu vor acoperi inconvenientele produse de relocarea companiei în Virginia.

În replică, susţinătorii guvernatorului spun că rata şomajului în nordul Virginiei este doar 4% spre deosebire de rata somajului în întregul stat, care se apropie de 6% şi mult mai mică decât rata naţională medie de 9% De asemenea, purtatorul de cuvânt al Northrop Grumman, Robert Belote, afirma că relocarea în nordul Virginiei va fi un câştig pentru toată lumea, deoarece în viitorul apropiat NOC va angaja 40.000 de persoane din Washington DC metropolitan area.

Surse: Loudoun Times Mirror, Business Journal

Autor: Lavinia IANCU

Impresii pozitive

Azi am să vă prezint partea frumoasă a Londrei şi anume zona turistică pe unde m-am plimbat puţin ieri pentru că era o zi superbă de vară. Ehei, dar chiar şi aici vom vedea ce înseamnă globalizare, capitalism, ş.a.m.d. Fiind o zonă mai importantă, se face totuşi curat mai des… De altfel am descoperit că şi în metrou, la finalul unei zile, sunt muncitori care nu fac altceva decât să cureţe şi să strângă mizeria făcută de unii oameni mai puţin civilizaţi. Chiar dacă sunt coşuri de gunoi, foarte puţini le folosesc! Ca la noi de altfel!

Sistemul de transport

Ce pot aprecia însă, chiar şi aşa, cu toată mizeria din metrouri, sistemul de transport în comun este excepţional! Nu ai cum să nu te descurci odată ce înţelegi cum funcţionează. Aşa că ieri am îndrăznit şi să pornesc la drum singură şi sinceră să fiu m-am simţit minunat când am realizat că mă descurc de minune şi că pot să traversez jumătate din oraş fără să am instrucţiuni de la altcineva, doar ghidându-mă după hartă…  Într-adevăr, se spune, că transportul în comun de aici e cel mai bun din Europa, cel mai bine pus la punct, dar cred că şi cel mai scump!

Sine labore non erit panis in ore

Adică, fără muncă nu mănânci pâine, sau mai pe româneşte „Cine nu munceşte nu mănâncă!”. Deci, cât mai repede, trebuie să obţin ceva de lucru!

După ce mi-am depus duminică şi luni cv-ul la toate anunţurile de pe un site de recrutare foarte popular, azi am primul interviu deja pentru un post de cosmeticiană, la un salon destul de aproape de unde locuiesc. Iar mâine am un interviu pentru un post de weekend. Ideea e să încerc orice variantă pentru a nu sta prea mult timp fără servici, pentru că viaţa e destulă de scumpă aici… dar totuşi nu aşa precum spun alţii… ori poate eu încă nu o percep…

Oricum ideea e că… am să fac tot posibilul să îmi găsesc de lucru, iar planul  principal, deocamdată, e să fac un curs bun de machiaj – de câteva luni, să îmi scot cheltuiala cu venitul aici, să vizitez tot ce se poate vizita, să merg la câteva spectacole de balet, concerte simfonice, poate şi un concert al lui André Rieu (wow!), sa leg prietenii şi… probabil o vizită acasă la părinţi. Cel puţin acum aşa gândesc acum! După calculele mele asta înseamnă că am să mai stau vreo 6-8 luni, cu siguranţă, la Londra. Asta, dacă nu cumva îmi întâlnesc marea dragoste tocmai aici şi atunci totul se schimbă J !!!

El NINO ingles…

Pentru mine, acum, pasul cel mai important este să-mi iau NINO (dupa cum am aflat ulterior că se prescurtează aici) adică Naţional Inssurance Number, cu care ulterior, după un an, poţi aplica pentru „Blue Card” adică dreptul de muncă permanent! Asta e valabil pentru români şi bulgari! Fără acest NINO nu poţi face nimic pentru că nu te angajează nimeni fără el. Ca să îl obţii îţi trebuie o adresă validă care să demonstreze unde locuieşti, adică să închiriezi un apartament undeva în urbe, demonstrabil şi cu chitanţele de achiziţionarea unui bun, facturi la utilităţi, abonament la o companie de telefonie, etc. Adică ceva care să ateste că locuieşti acolo, apoi… contractul de chirie, referinţe de la două persoane cel puţin (cum ar fi în cazul meu că le-am „cosmetizat”!) şi un cont în bancă pe care trebuie să faci rulaj până la data interviului pentru acest NINO, extrase bancare, facturi emise catre persoane cu care ai colaborat, pentru a demonstra ca te pot intretine singura. Cu toate aceste dovezi, mergi la un interviu pentru alocarea acestui NINO, pe care… nu toţi îl primesc! Î

Am nevoie de un medic…

Adică, între timp trebuie să mă înscriu la un doctor aici, care să mă ia în evidenţă. Ceva asemănator cu sistemul medical din Romania, adică un fel de medic de familie, denumit aici GP, şi să mă înregistrez ca PFA (persoană fizică autorizată), dar nu pentru o meserie anume, cum e în Romania, ci în general, mai în detaliu… Acest statut fiind valabil tot… cetatenilor români şi bulgari! De exemplu, daca nu îmi găsesc de lucru decât ca „bonă”, sau orice altceva, tot ca PFA sunt platită, şi se colaborează ca atare pe acest sistem.

Atenţie la litere mărunte!

Acum însă, singura problemă este că… prietena la care stau, locuieşte în gazda la cineva, iar camera respectivă este subînchiriată… ceea ce este ilegal! Iar ea nu a ştiut şi nici nu a citit atent contractul la semnare unde se spune (cu litere foarte marunte, exact cum e în sistemul bancar) că este „sublet apart” adică subînchiriat. Asta deoarece… pe adresa „asta” figurează ca fiind chiriaşi… gazdele noastre, care mai  au şi o firmă înregistrată tot pe adresa asta. Aşa că eu am să încerc să vorbesc cu toate cunoştinţele… poate găsesc un ajutor şi să trec în acte adresa lor pentru  corespondenţă chiar dacă eu locuiesc în altă parte pentru moment. Desigur, imediat după ce îmi voi găsi şi eu de lucru, şi voi primi primele salarii, ne vom muta de aici. Şi atunci, ulterior, noul domiciul se va schimba în acte! Asta nu e o problemă.

O faptă bună…

Cam acestea sunt problemele „minore” cu care mă confrunt, dar cărora le voi găsi rezolvare curând. Mai ales că am câteva cunoştinţe pe aici, precum o fostă colegă de liceu, apoi fosta mea colegă de facultate şi prietenă cu care stau şi cu care mă sfătuiesc mereu ce trebuie să fac, unde trebuie să mă duc şi cu cine să vorbesc  pentru dosarul acesta de NINO. Şi culmea… aici interviurile şi discuţiile de afaceri se mai leagă şi în restaurante. De asemenea, şeful prietenei mele, încercă să ne ajute (şi pe mine!) sfătuindu-ne cum poate…  De fapt el este cel care, la angajarea ei, a văzut în dosarul ei… că are probleme cu închirierea locuinţei… Alambicat şi întortocheat e totul din păcate, dar pentru mine e o experienţă unică şi învăţ foarte multe din ea, plus că mă ajută să mă cunosc şi să mă apreciez şi mai mult… Sunt doar eu, cu mine… pe forţele mele!

Speranţe de viitor

Acestea fiind spuse, înţeleg că nimic în viaţă nu e întâmplător. Mă bucur mult că am venit aici. Vor fi alte experienţe trăite singură, departe de casă, dar care mă întăresc şi mă ajută pe viitor. Şi simt că am să reuşesc si că tot ce îmi propun o să se îndeplinească, mai devreme sau mai târziu. Cel mai important e să am NINO-ul, să muncesc, să vizitez tot ce se poate vizita, să călătoresc prin împrejurimile Londrei, să merg la concerte, spectacole, după cum am mai spus şi să simt că trăiesc totuşi „chiar dacă muncesc”… să fac cursul care mi l-am propus şi după aceea mai vedem… rămân ori merg acasă… Toate astea sunt importante pentru mine pe termen scurt. Salutari din ţara vremii schimbătoare.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

iunie 2011

Autor: Magdalena ALBU

„Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm.” Părintele Arsenie Boca

Schimbarea actuală de paradigmă este mai mult decât evidentă pentru orice locuitor al acestei planete înguste. Se încearcă a se impune altceva decât ceea ce a fost până acum cu orice preţ. Numai că noua lor ordine mondială nu bate absolut deloc cu noua mea ordine mondială. Nu se potrivesc nici în clin şi nici în mânecă. Faptul că Omul nu mai încape deloc ca entitate fixă şi primordială în acest aşa-zis concept globalizant, care adună în el o gândire extrem de precară, fundamentată pe un primitivism feroce, mă pune din ce în ce mai mult pe gânduri. Sclavagismul conturat acum cu mare forţă pe toate laturile şi faţetele societare ale zilei de azi nu poate decât să te determine pe tine, observator atent al propriei tale lumi în care exişti, a crede că abjecţia conjuncturală „NOM” – a câta, oare, în lungul şir al istoriei acestei lumi?!… – reprezintă un nou tip de imperialism dur construit pe temelia prăbuşirii evidente a unei întregi economii mondiale a prezentului acesta destul de ambiguu şi de ceţos. Un prezent care e dat însă omenirii de către Cel de Sus spre a-l parcurge pentru a fi trăit, aşa cum trebuie, iară nu pentru a-i fi blestemate cu sârg secundele una după alta, ajungând a-ţi huli fireasca matrice maternă cu patimă şi imprecaţii cât te ţin bojogii.

Moneda actuală de schimb, banul, începe să zvâcnească, iată, cu putere sub presiunea intereselor unor grupuri, care conduc azi umanitatea, grupuri înecate până peste urechi în opulenţă şi în neaducerea aminte deloc a ceea ce înseamnă complexul verb „a fi”. Crize peste crize, de identitate, economice ori de alte naturi, mai mult sau mai puţin reale, la fel ca şi vestitele revoluţii mai mult sau mai puţin regizate ale umanităţii de catifea, de iasomie şi de ce or mai fi fost ele – de fapt, cantităţi enorme de sânge amestecat sinistru de cinematografic cu retorici discursive contrafăcute cu uşurinţă şi inuman -, au fost şi vor mai fi. Prăpastii, aparent fără ieşire, s-au tot succedat unele după altele, pierzîndu-se toate în fumul înecăcios al unei uitări perverse (tristă neamintire a unui trecut ce a fiinţat aievea!…), niciuna dintre ele neavând însă omenirea în centrul său, ci doar interese mărunte de ordin finaciar-politic, nici măcar moral sau cultural, ale conducătorilor ei vremelnici şi, de cele mai multe ori, complet iresponsabili.

Actualmente, ceea ce trăim acum nu e nici pe departe o rezultantă nefericită a unei diacronii fireşti a destinului liniar al acestei lumi. Criza prin care trece întreaga umanitate acum nu este una care să anunţe un previzibil final apocaliptic. Dimpotrivă. Regiile existente în spatele ei însă (a nu se citi aici „conspiraţii”, ci planuri nedate în vileag încă, un soi de secret al lui Polichinelle care stă în mintea şi pe buzele tuturor) nu anunţă, după cum se poate constata pe pielea noastră a tuturor, nimic bun. Configuraţia încropită a unei aşa-zise „noi lumi” refăcute phoenixian din cenuşa proprie se pare că este una lipsită de două noţiuni precise în sfera ideologiei ei precare: Omul şi Dumnezeul din lăuntrul şi din afara sa. Se concretizează din ce în ce mai pregnant un soi de metaom robotizat şi împins către obedienţă ocultă şi un nou dumnezeu „iluminat” (de fapt, o înşiruire de cranii cu ochii scoşi, evident, găsite prin cimitire şi aşezate simetric, cu o lumânare în spatele lor, în sanctuarele satanice ale celor ce propovăduiesc propagandistic un ecumenism forţat şi impropriu, de fapt, nişte simpli închinători zeloşi „marelui arhitect” al omenirii trasat din echer şi compas pe un birou de proiectare oarecare de către reprezentanţii plesnind de aroganţă şi de venin ai noii ordini mondiale), născut din anularea de facto, prin tot soiul de experimente ştiinţifice îndelung mediatizate, a Celui real, unicul zămislitor al Universului enigmatic şi fascinant din interiorul căruia facem şi noi parte.

Cipul – o formă de de control total al întregii lumi de către actualii vătafi ai NOM-ului, cu hoiturile zăcând în lux patologic, zis şi „elitist”. Prostituţia, pedofilia, sodomia şi desfiinţarea familiei – formulele cele mai sigure de alungare a Iubirii, de atrofiere a centrului acesteia din creierul omenesc. Lupta omului nu cu sine însuşi, ci împotriva sa, un deziderat care nu urmăreşte altceva decât să omoare Sinele curat al bietei fiinţe umane şi reducerea acesteia la un simplu organism viu cu o neostructură armată doar cu instinctualitate feroce şi-atât. Industria pornografică a fost dezvoltată cu minuţiozitate în timp tocmai pentru a-i demonstra Omului că nu e nimic altceva pe pământul acesta clisos, pe alocuri, decât o mână de mădulare fără suflet, posesoare a unor organe genitale de diferite mărimi împerechiabile în fel şi chip (atât i se insuflă fiinţei umane azi prin varii manipulări grosolane), dar şi un recipient uriaş de trivialitate şi de incultură, o entitate insalubră din toate punctele de vedere şi acerebrală, care, în afară de sex, droguri şi analfabetism, nu mai trebuie să fie educată spre a vedea absolut nimic (amintim aici toate tipurile de „vedete” şi de emisiuni de acest gen promovate ostentativ de către mass-media), noua tipologie humanoidă din ziua de azi fiind, iată, un fel de construct monstruos fundamentat din plin numai pe tupeu, subdezvoltare personală şi coit pervers cât cuprinde.

Călcatul peste cadavre se doreşte a fi o modă impusă acum cu străşnicie de către aparatul de propagandă a actualului sistem conducător dictatorial al lumii. Prigoana consumerismului exacerbat, aroganţa fără de limite afişată peste tot şi carierele de tip sinecuri nasc din ce în ce mai abitir noile cete de copii nu ai Soarelui, ci ai NOM-ului, doritori aprigi de opulenţă şi de desfrâu la cote maxime – nişte victime inconştiente ale vanităţii prosteşti, care curge azi în valuri. Nimic sfânt, nimic la locul lui. Doar haos. Haos întreţinut cu bună ştiinţă pentru instaurarea cu paşi repezi ai noii ordini mecanice antiumane planetare cu orice preţ de către o mulţime finită de forţe ale răului descărnate însă până la ultima lor fibră de semantica plină a verbului „a fi”. „Jos cu fiinţa numită OM!” Nu este nevoie de aşa ceva. Interesant în aceste momente e doar jocul de distrugere a omenirii celei umane şi naşterea cât mai grabnică a umanităţii mecanice formate numai din entităţi mecanico-cipate, adumnezeite şi animalice, singurii, de fapt, noi locuitori plini de „vrednicie” ai acestei cu totul şi cu totul alte lumi marcate de simboluri oculte afişate în mod vizibil orişiunde în ziua de azi. Praf de stele satanic aruncat cu putere în ochii tuturor de către şleahta de vrăjitori reali şi hidoşi ai ilustrei noastre contemporaneităţi macabre!…

Personal, îmi doresc – deşi mă întreb mereu dacă are vreo urmă de importanţă ceea ce vreau eu ca fiinţă umană cu raţiune şi afect a acestei planete mici, dacă interesează pe cineva dintre cei care ne numesc simplu „negri pe plantaţie sau sclavi”?!… – un tip de nouă ordine mondială deloc utopică, însă lipsită completamente de izuri francmasonice felurite. Căci „Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă (…).”, ne glăsuieşte din veşnicie Părintele Arsenie Boca. Vreau o nouă lume dominată de pace şi de spirit divin, de bună înţelegere între oameni şi de substanţa rară a înţelepciunii. Un soi de Realia terestră, unde Omul să se simtă cu adevărat la el acasă şi nicidecum într-un veşnic prizonierat al dihaniilor înspăimântătoare care conduc malefic planeta. Noua mea ordine mondială presupune scoaterea Omului de sub obrocul minciunii şi al manipulărilor sale de zi cu zi. Departe de mizerie, fiinţa umană s-ar întoarce sigur către ea însăşi şi ar sălăşlui de la un capăt la altul al spaţiului acesta teluric cu rugăciunea în inimă şi cu Dumnezeu, în sfârşit, alături o dată pentru totdeauna. Îmi doresc prea mult ?!… Eu cred că nu, fiindcă ceea ce gândesc constant în adâncul sufletului meu se cheamă nici mai mult şi nici mai altfel decât normalitate. Sau, precum ar spune atât de pătrunzător Părintele Arsenie Boca: „Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu (…). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci, dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.”

Magdalena ALBU

11 august 2011

Autor: Lavinia IANCU

Plecarea.

Gata! Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am hotărât să plec! Viaţa e cam grea la noi acasă.  (din mai multe puncte de vedere pentru mine!) .Aşa ca de ce sa nu încerc să văd cum stă treaba asta cu emigrarea. Ştiu că nu e uşoară! Dar de ce să nu îmi încerc şi eu norocul!? Am auzit că in Europa cel mai bine se câştigă în Marea Britanie şi Germania, dar cum cu limba germană nu ma prea împac, Marea Britanie câştiga în detrimentul Germaniei, ca la un meci de fotbal…  Aşa că… direcţia Londra!

*

După un drum puţin obositor cu microbuzul spre aeroport şi cu avionul, iată-mă ajunsă în ţara ploilor „United Kingdom”! Pe parcursul zborului am trecut printr-o zonă de turbulenţă… nu prea plăcută pentru stomac! (Sic!). În timp ce pilotul aeronavei se pregătea de aterizare, majoritatea pasagerilor au aplaudat în semn de mulţumire pentru dexteriatea piloţilor de a aduce aparatul la sol. Cu această ocazie, am făcut cunoştinţă şi cu adevăratul gentalman britanic şi anume… un „domn” care împreună cu prietenii lui ne-a făcut pe toţi pasagerii „idiots”… deoarece am îndrăznit să batem din palme!

Prima impresie.

În fine, aceasta a fost doar prima dintre ciudăţeniile trăite aici, pe aceste meleaguri. Ca să nu mai spun că… deseori am avut impresia că sunt în Asia, Africa sau poate Orientul Mijlociu. Este plin de oameni de culoare de diferite naţionalităţi. Dar nici asta nu ar fi o problemă… Adevărata problema este mizerie de nedescris pe străzi! Credeţi-mă! Nu vă puteţi imagina cât de curat este oraşul de pe malul Crişului Repede, de unde am plecat… pe lângă vestita Londră. Şi pe deasupra mai şi pute a urină destul de des… Am dedus că acest „fenomen” este cauzat de faptul că toţi beau, foarte mult, mai ales bere. Imediat după ce ies de la serviciu merg in pub-uri la băute şi e posibil că nu sunt suficiente wc-uri publice… aşa că se uşurează pe unde apucă! Deci cam asta a fost „Wellcome to London” pentru mine!

Unde locuiesc?

Londra e împărţită pe 6 zone, iar eu stau în zona 2, adică una din cele bune zone, cică. Zona 1 e centrul, unde e situat Wesminster Abbey, Big Ben şi alte atracţii turistice pe care le ştim cu toţii de prin filme sau reviste! Zona 6 se află în afara Londrei, şi se remarcă prin case şi străzi mai curate, iar următoarea comparând calitatea şi curăţenia este zona 1 unde se face curatenie zilnic. Zona 4 e plină de români, bulgari, albanezi, ţigani şi alte rase…. Oricum am făcut poze să vedeţi, din zona 2. Numai spun că în metrouri am văzut persoane „care beau sau mănâncă ceva”. O bere, un suc, o cafea şi apoi lasă pe jos, pe marginea geamului, sau pe banchetă: ambalaje, sticle, cutii cu resturi de meniuri de la McDonald’s, ziare… Ce mai! Mizerie cât cuprinde.  Aşa că la capitolul curăţenie toate zonele stau foarte prost.

Şi culmea… mă întreb de ce oamenii de pe-aici sunt aroganţi, gălăgioşi, încrezuţi şi indiferenţi la tot ce mişcă din „alte ţări mai puţin neaoşe”. Nici nu pot să vă descriu… Oare aceştia ne învaţă pe noi ce înseamnă bunul simţ…? Hm! Mai au foarte mult să ne ajungă… Sincer! Dar, desigur,  avem şi noi foarte multe capitole unde ni se pot da lecţii…

În căutare de muncă.

Oricum, eu iau viaţa aşa cum este, încerc să nu mă stresez şi chiar să nu bag în seamă prea mult lucrurile negative. Încerc să mă adaptez din mers. Ieri am aplicat on-line pentru toate job-urile posibile în zona de est, sud-est şi centrul Londrei (pentru că eu  locuiesc în zona de est şi vreau să fiu mai aproape de casă). Aştept răspunsul lor, dar oricum mai aplic şi în seara asta pentru alte job-uri şi… nu numai în domeniul cosmeticii… la care (zic că) mă pricep! Am să verific pe internet şi site-ul comunităţii de români de aici. Între timp am să mă interesez de un curs bun de machiaj… Nu am intenţia să stau prea mult fără servici, aşa că mâine mă duc la o agenţie a unor polonezi (sunt foarte mulţi aici) care au ajutat-o şi pe o prietenă de-a mea pentru a obţine „National Inssurance Number” (NIN), adică un fel de carte de identitate. Fără NIN, ca emigrant, nu poţi face nici o mişcare…

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

13 iunie 2011

(CAZUL HAGI CURDA)

Autor: George RONCEA

Protest faţă de încălcarea de către Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertăţii de mişcare, a libertăţii cuvântului şi a presei, în cazul jurnaliştilor romani Valentin Ţigău şi Simona Lazăr. Mai are România vreo voce în Europa?

Domnule Preşedinte al României, Traian Băsescu,

Ne adresăm Dvs ca şef al diplomaţiei României şi preşedinte al tuturor romanilor, garant şi apărător al drepturilor lor.

Sâmbăta, 16 iulie a.c., în cursul dimineţii, doi ziarişti profesionişti romani se îndreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfinţirea primei biserici romaneşti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de către URSS, cu crimele, deportările şi distrugerile odioase care au urmat, şi până astăzi. La graniţa cu statul vecin, punctul de frontieră Reni, Valentin Ţigău, realizator la Radio România Actualităţi şi soţia sa, Simona Lazăr, redactor la Jurnalul Naţional, au fost încunoştiinţaţi că sunt declaraţi indezirabili, „persona non grata”, mai precis „jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic „Reporter în Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi găsite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este că, deşi această interdicţie datează încă din 2009, până acum nu a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor romaneşti, în ciuda zecilor de întâlniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomaţiei.

Asociaţia Civic Media, membră a Organizaţiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazată la Viena, care este afilitata la Institutul Internaţional de Presă (IPI) cu sediul la New York, protestează faţă de acest abuz grosolan al autorităţilor ucrainene, care constituie o încălcare gravă a drepturilor omului, aşa cum sunt ele stipulate în Declaraţia Universală a ONU, ratificata şi de Kiev, a libertăţii de mişcare, a libertăţii cuvântului şi a libertăţii presei, consfinţite şi de către Consiliul Europei, unde Ucraina este membră, cât şi un afront la adresa relaţiilor bilaterale de bună vecinătate şi a eforturilor pe care le face România pentru apropierea acestei ţări de structurile europene la care suntem parte.

În lipsa unui răspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi şi a ministerului Afacerilor Externe – care, până la această oră, a treia zi după incident, nu au binevoit nici să solicite scuze din partea Ucrainei şi nici măcar să-i contacteze pe cei doi ziarişti profesionişti – vă solicităm Dvs să reparaţi demnitatea naţională ştirbita şi să apăraţi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor romani şi, în acelaşi timp, ale presei libere din România.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre răsăritene, la fel ca şi tratamentul la care este supusă numeroasă minoritate românească de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul în care Kievul ignora acordurile internaţionale în privinţa Deltei Dunării, dovedesc că această ţară este încă profund ancorată în mentalitatea sistemului bolşevic şi ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale cărui practici şi metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Vă aducem aminte că, în urmă cu şase ani, în aprilie 2005, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina vă transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. „O mare problemă – se afirmă în Memoriu – este reprezentată de interdicţiile de intrare în Ucraina impuse de autorităţile ucrainene fără nici o explicaţie. Lista celor care au primit interdicţie de intrare în Ucraina este lungă: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, şeful secţiei de ştiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepreşedinte SCLRB, Ion Beldeanu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura Românească “Mihai Eminescu” din Cernăuţi, s.a”.

Faptul că, după şase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei faţă de România, de etnicii, cetăţenii şi presa ei, în ciuda faptului că suntem membri cu drepturi depline ai NATO şi UE, arata că avem o problemă perenă, nerezolvată, ceea ce demonstrează şi că diplomaţia romana, cel puţin pe această relaţie, este la pământ.

În acelaşi Memoriu se atrăgea atenţia şi asupra unei alte probleme, şi anume „cea a faptului că localităţile romaneşti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, păstrându-se denumirile impuse în perioada sovietică”. Am fost profund dezamăgiţi să constatăm că, din Comunicatul oficial al MAE privind situaţia celorlalţi romani, în număr de 130, reţinuţi temporar la graniţa cu Ucraina în aceleaşi împrejurări, lipseşte cu desăvârşire menţionarea numelui romanesc al localităţii în care se sfinţea biserica Mitropoliei Basarabiei, şi anume Hagi Curda, fie şi numai în paranteză, după numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîşovca. Această practică mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care eliberează vize Schengen folosind pentru Chişinău denumirea rusească, de Kisinyov. Este o ruşine pentru noi, ca romani, în secolul 21, să ne resovietizam numele numai ca să fim pe placul unui stat agresor şi perpetuu agresiv faţă de conaţionalii noştri vitregiţi de soartă, în timp ce în propria noastră ţară nu mai ştim cum şi unde se la suflam reprezentanţilor extermisti ai ungurilor, ca să se simtă mai bine.

Nu mai puţin întristător este să constatăm faptul că diverse cluburi şi organizaţii care se pretind „active” pentru drepturile ziariştilor au zăcut pasive în acest caz, în lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice şi de grup. Dezarmant este şi faptul că o instituţie publică, cum este Radioul Naţional, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest în apărarea propriului ziarist, angajat al RRA, ale cărui drepturi au fost încălcate în timp ce reprezenta România. Astfel de ciudăţenii sunt, din nefericire, dovada că anormalul a ajuns o normalitate, începând de la sfaturile şi informaţiile “avizaţilor” şi până la nivelul de jos, al “activilor”.

Încheiem cu aceleaşi cuvinte pe care le-am mai folosit în trecut într-un caz similar, când predecesorul Dvs, preşedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” şi a diplomaţiei ridicate cam pe la acelaşi nivel, a „genunchiului broaştei”, care însă, în condiţiile celei de azi, pare totuşi o perspectivă a unei “înălţimi ameţitoare”:

„În dorinţa ca acest caz să nu devină un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul României, care ar dori să „pedepsească” abuziv libertatea presei, afectând astfel şi alte instituţii media romaneşti, vă solicităm luarea unei poziţii oficiale”.

Cum MAE şi RRA nu au avut timp să le facă publică poziţia ziariştilor „vinovaţi”, o reproducem aici aşa cum a fost ea publicată, cu o solidaritate singulară, de ziarul „Curentul”:

„Ca jurnalişti profesionişti, n-aş miza, în totalitate, pe senzaţionalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe ţări est-europene cu deficit de democraţie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opoziţie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am aştepta că alt ziarist să însemne mai mult decât încă un individ periculos? În definitiv, aici se află răspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin şi prieten?». Am publicat, în urmă cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Şcoala, limba română, biserica, conştiinţa de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrăma şi asupra cărora ne aplecăm de mai multă vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat şi n-am exagerat nimic. În general, s-a scris puţin despre Basarabia de Sud, şi acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevăr. Dar, cum ştiţi, în anumite situaţii, adevărul doare mai mult ca o rană de glonţ. Revedeţi aceste articole, pentru a înţelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viaţa, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliştii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranţa că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut şi noi. Credem că nu am greşit“, ne-au declarat colegii noştri Valentin Ţigău şi Simona Lazăr.

Domnule Preşedinte, arătaţi-le şi arătaţi-ne că nu am greşit!

Victor RONCEA

Preşedinte-fondator Asociaţia Civic Media

18 Iulie 2011

http://www.ziaristionline.ro/2011/07/18/civic-media-catre-traian-basescu-protest-fata-de-incalcarea-de-catre-ucraina-a-drepturilor-fundamentale-ale-omului-si-a-libertatii-presei-in-cazul-hagi-curda/

Citiţi şi:

Crez de jurnalist non grata. Trei vorbe pentru domnul presedinte Traian Basescu despre Ucraina, demnitatea nationala, libertatea de miscare si a cuvantului

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud »

(Conferință)

Autor: Paul Leu (Kenmore, Washington, USA)

1.Pregătirile lui I. V.Stalin pentru realizarea Republicii Sovietice Mondiale

După colectivizarea forţată, exterminarea culacilor, înfometarea ucrainienilor, deportarea populaţiei neruse, militarizarea industriei, epurarea aparatului represiv etc., I. V. Stalin a demarat, în secret, mobilizarea forţelor armate la graniţa de vest, pentru a ocupa Europa, începând cu: Polonia, Filanda, Estonia, Lituania, Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei etc.

Pentru a-şi subordona necondiţionat structurile de putere în vederea realizării Republicii Sovietice Mondiale, cu capitala la Moscova, dictatorul din Kremlin, în timpul Marii Terori, a ordonat asasinarea a 700.000 de persoane, între care s–au numărat şi circa 38.000 activişti ai PCUS şi ofiţeri, consinderându-i pe toţi conspiratori antisovietici şi spioni germani[i].

Lichidarea cadrelor PCUS, NKVD şi ale Armatei Roşii urmărea să-i “elimine pe cei care dau semn de slăbiciune, de omenie şi să-i promoveze pe cei care aplică nemilos ordinele; această punere la încercare destul de specială permitea construirea unui partid format din criminali înrăiţi, gata de orice pentru a-l satisface pe Conducător”[ii], aşa cum erau cei din Comintern.

O altă etapă a plaului secret stalinist de a cuceri lumea s-au conturat evident odată cu încheierea oficială a tratatului Ribentrop-Molotov. La cererea părţii sovietice, a fost semnat şi un Protocol secret, ce împărţea sferele de influenţă între cele doua puteri imperialiste. URSS prelua Europa Centrală şi de Sud-Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, plus Finlanda, Estonia şi Letonia. Germania revendica Lituania şi oraşul Vilnius. Polonia şi-au imparţit-o urmând linia râurilor Narev, Vistula şi San.

La punctul 3 al protocolului, Germania îşi manifestă “dezinteresul politic total pentru aceste regiuni“, iar sovieticii solicitau Basarabia.

Agresiunea nazisto-comunistă a demarat aproape simultan. Pe frontul de vest, la 1 septembrie 1939, invazia hitleristă a pornit de la Gdansk spre Varşovia şi, la 17 septembrie 1939, pe frontul de est, Armata Roşie a invadat cealaltă parte a teritoriului suveran al Poloniei interbelice, înaintând până în apropierea capitalei statului cotropit.

Numai operaţiunile de dezmembrare a statului aflat între cei doi agresori imperialişti a costat viaţa a şase milioane de polonezi, între care se numără elita armatei exterminată la Katin de sovietici, a intelectualităţii şi circa trei milioane de polonezi, evrei, ţigani, handicapaţi, homosexuali etc. etc.

Invadarea Europei Apusene, a Basarabiei şi Bucovinei, a Ţinutului Herţei a fost pregăită de Stalin cu minuţie, după cum rezultă din amplasarea primului eşalon de atac în districtele militare de la graniţa de Vest a Uniunii Sovietice, alcătuit din: 190 divizii, cu un efectiv de 3.289.851 soldaţi, dotate cu: 59.787 piese de artilerie, 15.687 tancuri şi tunuri de asalt, 10.743 avioane etc.

 În acest scop, la 21 iunie 1940, şeful Direcţiei Politice a Regiunilor Militare Odessa şi Kiev, a ordonat ca Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhareşti ale României boiereşti“.

În vederea demarării conflictului armat proiectat de Stalin, comandamentul militar amintit, mai preciza şi următoarele obiective tactico-strategice pe care invadatorii urmau să le aplice:

 ”- rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii sa obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”[iii].

În iunie 1940, în urma ultimatumurilor date României, sovieticii au ocupat nu numai Basarabia şi Bucovina de Nord, ci şi ţinutul Herţei, iar după ce puterile Axei aflate în conflict cu Aliaţii se se vor fi epuizat prin distrugere reciprocă, Stalin intenţiona să continuie expansiunea armată spre a le ocupa şi transforma în republici unionale.

De remarcat este faptul că, în aceste momente evreii[iv] cominternişti din Basarabia, pe care prozatorul eseist Norman Manea, într-un recent interviu dat la Deutsche Welle, îi numea proşti, conform ordinelor primate, au contribuit eficient la demoralizarea armatei române pentru ca sovieticii să obţină “cu cele mai mici pierderi, victoria deplină” ordonată de Stalin.

Un participant la evenimente surprinde acest moment istoric, astfel:

“La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic.

S-au repezit ca nişte fiare, în special asupra armatei române ce se retrăgea în debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.  Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri, de obicei, îi omorau.

Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu, ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei.

Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o”[v].

În calitate de contemporan cu aceste evenimente, cunosc şi cazuri, când, unele convoaie cu refugiaţi basarabeni, fiind atacate de cominternişti, au ripostat. Jandarmii ce le însoţeau au deschis focul, în aer, cu armamentul din dotare şi au intimidat pe atacatorii jefuitori, putând astfel trece teferi în dreapta Prutului.

Cele povestite cu menajamente de refugiatul nonagenarul basarabean Ovidiu Creangă s-au întâmplat întocmai. Refugiatii, soldaţi şi civili, femei si copii, aflaţi în trenurile ce-i duceau în România erau foarte furioşi pe evreii cominternişti, iar pe cei câţiva, ce se aflau printre dânşii, i-au aruncat din mersul trenului. Când s-a întâmplat ca unul dintre ei să nege că este evreu, i-au dat pantalonii jos, pentru a vedea dacă e “tăiat împrejur”.

2.Preîntâmpiarea agresiunii sovietice 

Având în vedere evenimentele internaţionale contorsionate ale momentului istorc pus în discuţie, generalul Ion Antonescu, pentru a preîntâmpina agresiunea programată de imperialismul roşu în vederea înfăptuirii Republicii Sovietice Mondiale cu capital la Moscova, a luat numerose măsuri de apărare a ceea ce mai rămăsese din România Mare.

Încă din octombrie – noiembrie 1940, s-au dislocat numeroase unităţi militare, punându-le de strajă de la Cernăuţi[vi] până la Galaţi, pe partea dreaptă a Prutului, de-a lungul noii graniţe cu Uniunea Sovietică.

Pentru început, vizavi de satul Ţiganca, în Cârja, a fost adus, un regiment de infanterie din Oltenia, ce-şi avea popota ofiţerilor în casa noastră. Pe acelaş aliniament, în diverse puncte strategice, printre reginentele româneşiti au fost intercalate divizii germane, iar din mai 1941, în clădirea Liceului “Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, a fost instalat unul din muliplele centre de comandă ale forţelor armate nemţeşti. Populaţia de pe graniţa a fost evacuată cu trei săptămâni înainte de izbucnirea ostilităţilor.

Deşi, sovieticii aveau masate la frontiera de vest 190 divizii şi echipament militar superior cantitativ celui german, la 22 iunie 1941, orele 4:45 dimineața, forțele Axei au atăcat, simultan URSS-ul.        Marșul ucigător antisovietic, cu numele de cod Operaţiunea Barbarossa (Unternehmen Barbarossa), a început pe un aliniament considerabil, de la Marea Neagră până la Marea Baltică. Numai în câteva săptămâni, germanii, impreună cu aliații, au incercuit şi distrus cea mai mare parte a unităților cantonate de Stalin pe granița de vest a US și o uriașă cantitate de armament pregătit pentru a invada Europa Apuseană.

În acest moment istoric, comandantul Armatei Române, generalul Ion Antonescu, a dat următorul Ordin de zi:

“OSTAŞI,

 Vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsarit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. [...]

Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgani cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

OSTAŞI, Izbanda va fi a noastră. La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!”.

Pe o ploaie torenţială, trupele române, alături de cele germane, au declanşat  ofensiva de eliberare a Basarabiei, Bucovinei şi Tinutului Herței, iar duminică, după un preludiu emoţionant de dangăte de clopote, Radio România a difuzat o liturghie de la Catedrala din Chişinău.

Bucuria noastră a fost mare. Ascultătorii au crezut că Chişinăul a fost eliberat, însă, în următoarele zile, audiind buletinele de ştiri, am constatat că frontul român abia dacă făcuseră câteva capete de pod peste Prut, iar Chișinăul a fost eliberat abia la 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german.

Atunci ne-am dat seama că emisiunea transmisă de Radio România a fost o reluare înregistrată a unei slujbe oficiată în Catedrala Metropolitană din Chişinău înainte ca Basarabia să fi fost ocupată de sovietici[vii].

Capetele de pod realizate peste Prut[viii], de primele eşaloane ale înaintării româneşti, erau ţinute sub foc continu de numeroasele unităţi sovietice, plasate de-a lungul dealurilor de pe aliniamentul Cania, Stroeşti, Ţiganca, Gheltosu, Goteşit, Satul Nou, având sub observaţie întreaga vale a Prutului.

Pe când românii încercau să lărgească capetele de pod, realizat la Fălciu şi Bogdămeşti, sovieticilor, adăpostiţi în tranşeele de pe dealurile ce mergeau paralel cu râul de graniţă, îi stopau cu un foc ucigător, deschis cu armamentul de infanterie şi artilerie. Din acestă cauză înaintarea trupelor române, din sectorul Ţiganca, a fost ţintuită pe loc aproape o lună, în timp ce pe flancurile de nord şi de sud, ofensiva trupelor germano-române se apropiase de Nistru.

Foto.Infanterişti români pe frontul de la Ţiganca-Fălciu

Prin sintagma Bătălia de la Ţiganca “se înţelege ansamblul luptelor grele date de Corpul 5 Armata Română în intervalul de la 22 iunie pana la 16 iulie, cu partea culminantă între 4 şi 12 iulie, pentru forţarea liniei Prutului în sectorul Fălciu-Bogdăneşti şi cucerirea zonei fortificate de pe malul opus al râului, cu centrul tactic în satul Ţiganca. (…)

Sectorul era bine apărat de ruşi; probabil că în planul strategiei sovietice aici era proiectatul ax de pătrundere în Moldova. Configuraţia geografică a regiunii de atac era nefavorabilă pentru români.(…)

Tot sectorul rus era împânzit de linii de rezistentă, alcatuind un sistem de întărituri de tipul aşa-numitelor «cazemate improvizate» sau «adăposturi întărite».

Avantajul aşezării strategice a sovieticilor era amplificat de caracterul mlăştinos al luncii Prutului, care îngreuna foarte mult deplasarea în teren a trupelor române”[ix].

Unul dintre participanţi îşi amintea de acest moment:

“În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, echipele de voluntari din Regimentul “Mihai Viteazul” au atacat prin surprindere podul din faţa Fălciului, au traversat apa Prutului – unii înot, alţii în bărci – şi au început atacul poziţiilor sovietice fortificate din luncă şi de pe înălţimile vecine, în mijlocul vijeliei de tunuri şi de branduri.

Un alt batalion de asalt a atacat podul de cale ferată de la Bogdăneşti, cucerindu-l.

Sprijiniţi acum pe cele două capete de pod de la Fălciu şi Bogdăneşti, ostaşii au început lupta cea mai grea.

Înglodaţi în apa şi noroiul mlaştinilor din luncă, strecurându-se prin focul armelor, mitralierelor şi artileriei duşmane de pe poziţiile dominante de la conacul Valienatos şi de pe dealurile Cania şi Epureni, luptătorii căutau să ajungă în apropierea cazematelor, spre a le aduce la tăcere prin dibace aruncări de grenade.

Luptele în această zonă inundată au ţinut mai multe zile, în care timp soldaţi şi infanterişti ai formaţiunilor de atac erau nevoiţi să stea în bălţile cu fundul mâlos, pline de stuful care le împiedica vederea şi mişcările inamicului şi de lipitorile care le sugeau sângele, expuşi focului inamic…”[x].

In acest momnt, cruzimea sovietica a depăşit orice imaginaţie. “La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leova). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar cei răniţi au fost ucişi până la unul.

Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa spre noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze…”[xi]. 

 Atacul preventiv, declanşat prin surprindere, a derutat pe adversari, iar  dictatorului din Kremlin nu i-a venit să creadă că intenţiile de a cuceri Europa după ce forţele aflate în conflict se vor epuiza, prin distrugere reciprocă, i-au fost descoperite.

“Stalin i-a înşelat întotdeauna pe toţi duşmanii săi şi le-a aplicat, prin surprindere, lovituri mortale. Şi iată, că pentru prima oară în viaţă, chiar când e vorba de cauza lui fundamentală, cineva i-a ghicit planul şi a lovit primul şi totul s-a prăbuşit“[xii].

Trecerea Prutului şi împingerea ruşilor către Nistru au costat scump. A fost cea mai mare jertfă a Armatei Române. “Se trăgea nebuneşte. Soldaţii cădeau ca seceraţi. Apa Prutului era roşie de atâta sânge. La mici distanţe, pe Prut se formaseră poduri din trupurile ostaşilor români împuşcaţi de sovietici. Pentru că era în mijlocul verii, aerul din împrejurimi era îmbâcsit cu putoare de cadavre…”[xiii].

S-a estimat că, în această confruntare armată, românii au dat un tribut de 24.396 de morţi, răniţi şi dispăruţi[xiv]. La Ţiganca au fost decimate peste cinsprezece regimente de infanterie, vânători, artilerie, batalioane de genişti, jandarmi etc., din care amintim: Regimentul 6 “Mihai Vitezul”, Regimentul 2/9 vânători gardă, din Divizia L gardă,  Regimentul 12 Dorobanţi, “Dimitrie Cantemir” din Bârlad, unde şi-a găsit moartea şi comandantul lui, colonelul Gheorghe Niculescu, Regimentul de Artilerie Grea din Bârlad, Regimentul “Siretul” din Galaţi, Regimentul 8 Călăraşi, Regimentul 5 Pionieri, Flotila 1 Vânătoare, Compania 40 Anticar etc. 

Numai în Cimitirul militar de campanie, situat pe platoul de lîngă satul Ţiganca, la trei kilometri în stânga Prutului, au fost înhumaţi, în nouă gropi comune, peste o mie de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri ai Armatei Române, fără a mai ţine seama de existenţa a peste 25 de cimitire de campanie, [precum cele de la Cania, cu 938 de morţi, Dealul Epureni – Ţiganca, cu 1.020 de morţi], sau de.cei sfârtecaţi de proiectilele artileriei sovietice şi înghiţiţi de apele bălţilor deoparte şi de alta a Prutului, pe când încercau să debarce în alte puncte, şi de cei decedaţi în diverse spitale de campanie din spatele frontului: Murgeni, Bârlad etc.

Abia după 16 iulie 1941, ostaşii români au reuşit să-i disloce pe combatanţii sovietici şi să înceapă lupta de urmărire a ocupanţilor Basarabiei. În urma acestor confruntări armate sângeroase, Regimental 6 Mihai Vitezul a fost decimat şi demoralizat, deoarece pierduse un număr important din combatanţi, iar preotul regimentului fusese rănit.

Colonelul confesor Vasile Leu, cel de al nouălea urmaş al lui Mihai Leu blagocinul, popă de tabără a lui Ştefan cel Mare, văzând situaţia critică în care se aflau ostaşii de pe frontul de la Ţiganca, a cerut, “din proprie iniţiativă”[xv], permisiunea, deşi nu intra în atribuţiile sale regulamentare, să lupte alături de ceea ce mai rămăsese din Regimental 6 Mihai Vitezul, după cum singur declara torţionarilor în interogatoriul din 21 ianuarie 1954:

 “După ce am trecut Prutul, pe urma frontului de la Ţiganca, am trecut la regimentul 6 Mihai Viteazul, de pe linia I, întrucât fusese rănit preotul regimentului”[xvi], fapte pentru care colonelul confesor Vasile Leu, a fost distins de Patriarhul Bisericii Ortodoxă Autocefală Română, cu crucea Ordinului Miron Cristea pentru participarea neşovăelnică la Războiul Sfânt[xvii], Statul şi Armata Română i-a răsplătit jertfa de sânge de pe câmpul de luptă cu: Ordinul Mihai Viteazul, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios cu spade şi Medalia războiului din răsărit, iar Comandamentul Armatei Germane de pe Frontul de Est l-a recompensat, pentru aceleaşi acte de eroism, cu Crucea de Fier.  

Prin toate acţiunile întreprinse pe frontul antisovietic, preotul militar, Vasile Leu, ca majoritatea contemporanilor săi, printre care se numărau şi cei din familia lui Marin Preda[xviii], avea convingerea că România se angajase într-un război drept, de eliberare a ţinuturilor româneşti cotropite de Uniunea Sovietică, iar  ordinul dat de generalul Ion  Antonescu era pe deplin justificat, deoarece Stalin încălcase, prin ocuparea ţinuturilor româneşti, “normele imperative ale dreptului internaţional, de la acea dată, cu privire la integritatea teritorială a statelor, respectiv art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor”[xix], după cum se stipulează în deliberarea recentă, emisă de judecătorii Curţii de Apel din Bucureşti, în urma verdictului prin care mareşalul Ion Antonescu este reabilitat parţial.

Îndată după străpungerea frontului sovietic, evacuaţii, între care se afla şi autorul acestui studiu, reîntorcându-se în satele de pe linia întâi, au descoperit şi alte victime ale războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei neînhumate încă.

Din adâncurile sutelor de hectate de apă, de pe ambele maluri ale Prutului, cârjănii au adunat numeroase cadavre de ostaşi ce pluteau umflate prin stufărişul întinderii albastre.

La sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1941, pe când pescuiam, alături de prada căutată, adesea am aflat, în matiţa năvodului şi fragmente de trupuri umane sfârtecate de tirul de artilerie, care, între timp, deveniseră o hrană predilectă a peştilor răpitori.

Nu voi uita niciodată un picior încălţat cu un bocanc soldăţesc fabricat de Mociorniţa, pe care l-am “pescuit” din adâncuri sau de ştiuca în pântecul căreia mama, Elena Leu, a găsit un deget uman cu inel cu tot.

Foto. Cimitirul eroilor români de la Ţiganca.

După 1944, reprezentanţii ocupanţilor sovietici, pentru a spăla creerele şi pentru a produce confuzii în mintea generaţiilor, au deturnat semnificaţia acestor jertfe şi de mai bine de 60 de ani, în şcoală şi în presă, acest act eroic a fost categorisit ca fiind “război de jaf şi cotropire a URSS”, iar Cimitirul Militar de la Ţiganca a fost şters de pe faţa pământului. Crucile de beton le-au pus la baza unor clădiri ale sovhozului, iar deasupra cimitirului, după ce l-au arat, au improvizat anexe zootehnice şi târla unei stâni si în apropierea fostului Cimitir Militar ruşii au ridicat un monument al ostaşului sovietic, unde erau duşi, în pelerinaj, pionierii şi comsomoliştii. Adevărul rămânând doar în memoria localnicilor şi a puţinilor participanţi la evenimentele istorice care au mai supraveţuit.

Abia după 65 de ani, la 1 iunie 2006, când basarabenii, au sărbătorit Înălţarea Domnului, ce coincidea cu Ziua Eroilor în România Mare, în prezenţa regelui Mihai I şi cu binecuvântarea mitropolitului Basarabiei, IPS Petru, a fost reabilitat locul de înhumare a eroilor neamului.

Astfel, vechiului cimitir militar, desfiinţat de rău voitori şi nepăsători, a devenit, în circumstanţele actuale, sanctuar de reculegere în memoria celor peste 624.000 de ostaşi ai Armatei Române, căzuţi în Războiul Antisovietic pentru ţară şi neam.

Sperăm să fie de bun augur această formă discretă de afirmare şi recunoaştere a Adevărului istoric, contestat, anatemizat sau neglijat de politica imperialismului megieş, de poliţia politică autohtonă, de şcoala şi presa din Romania ultimilor 70 de ani.

În timp ce Adunarea Parlamentara a Organizatiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), condamnă atât nazismul, cât şi stalinismul pentru că a initiat şi extins  sistemul crimelor în masă, al genocidului al epurărilor etnice şi au declanşat cel de al II-lea Război Mondial, ce s-a soldat cu peste 70 de milioane de morţi şi răniţi, [aproximativ 3% din populația mondială], continuatorii politicii sovieto-ţaristă nu renunţă la înfruntările practicate în timpul Războiului Rece.

Preşedintele rus, Dimitrie Medvedev, critică cu vehemenţă nu numai pe vecinii care au fost victimele ocupaţiei militare şi opresive ale Uniunii Sovietice, ci şi rezoluţia adoptată, în iulie, de OSCE, care a condamnat atât nazismul, cât şi stalinismul.

În recentul său discurs prilejuit de împlinirea a 70 de ani de la izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale, Medvedev se ridică împotriva acestei rezoluţii deoarece face Germania nazistă şi Uniunea Sovietică “responsabile, în egală măsură, pentru al Doilea Război Mondial” şi consideră această afirmaţie ca fiind “o minciună sfruntată”, când, de fapt, e o realitate istorică incontestabilă.

Visul de mondializare a defunctei puteri sovieto-ţaristă, de extendere a ”sferelor de influenţă”, încă nu s-a stins, deși, în acest scop, numai în cel de al doilea Război Mondial, au fost sacrificate de Stalin 27 de milioane de vieţi din întreaga Uniune Sovietică, iar o mare parte din Europa a fost transformată în ruine. Între cei  27 de milioane se numără și numeroșii prizoneri care au fost împușcați, la întoarcerea în URSS, pentru că s-au lăsat prinși de inamic. 

Putin se vrea ţar de facto, iar Dumitru Medvedev neagă adevăruri istorice incontestabile. Din aceste cauze, Rusia contemporană, deşi nu mai are forţa imperiului colonial de odinioară, promovează o politică suspicioasă, coercidivă, arogantă, manifestată prin ameninţări directe şi construiri de noi baze militare, iniţiate de generali bătrâni cu mentaliţăti anacronice.

[Paul Leu, 70 de ani de la începerea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, Conferinţă susţinută la 13 iulie 2011, în faţa românilor de pretutindeni adunaţi cu prilejul Săptămânii  Internaționale de Cultură a Câmpului Românesc, din Hamilton, Ontario, Canada].

NOTE

Prin epurarile făcute în armata au fost îndepărtaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată şi 25 din 28 de comisari de corp de armată. Vezi: Andreea Romanovschi, Stalin, marea curăţenie, în Evenimentul Zilei, nr. 4809, din 7 august 2007.

[ii] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Traducere de Mihai Ungurean, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Polirom, 2008,  p. 48.

[iii] Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002,  p.340-353

[iv] Marea Revoluţie Rusă a fost făcută de evrei. Din totalul de 151 de conducători [comisari] ai Revoluţiei bolşevice 129 erau evrei.

[v] Ovidiu Creangă, Cum am scăpat de Siberia, în Curentul internaţional, Detroit,  Michigan, USA, anul XI, nr. 40(491), postat: 21 februarie 2010, Ediţie electronică.

[vi] Vezi: Benjamin Frucht, Un evreu în slujba lui Hitler, Editura Mondan 

[vii]. Paul Leu, Un preot soldat, voluntar pe frontul antisovietic, în Revista Alternativa, /The Alternative / L’alternative, anul 7, nr. 65, Rubria Cronica Vremii, aprilie 2009 – Ediţie electronică,  Toronto, Canada şi Luminătorul, Revistă a Societaţii Culturale şi Bisericeşti “Mitropolitul Varlaam” şi a Mitropoliei Basarabiei, Ediţie tipărită şi electronică, Rubrica Studii, nr. 1, [112], ianuarie-februarie 2011, Chişinău, p.51-64.

[viii]Vezi: Paul Leu, Viitorul arhiepiscop al emigraţiei române, voluntar pe frontul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIII, iunie-iulie 2006, p. 4.

[ix] Constantin Kiriţescu – România in al II-lea război mondial.

[x] Constantin I. KIRIŢESCU, Bătălia de la Ţiganca, în  Timpul, 2 iunie 2006, NR.421.

[xi]. Situl:, GID-Romania (Grupul Independent pentru Democraţie),

[xii] Viktor Suvorov, “Epurarea“, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 302-303.

[xiii] Ibidem.

[xiv] Vezi: Doinel Tronaru, Cei 1020 de eroi de la Ţiganca şi-au găsit liniştea, Documentar aldine, în România liberă, din 25 iunie 2006.

[xv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciate, Editura Realitatea, 2001, p.  42.

[xvi] Ibidem, p. 42.

[xvii] Acad. Nicodim Munteanu, Patriarh al BOR, (între anii 1939-1948), a publicat mai multe scrieri liturgice, pastorale şi sfaturi pentru credincioşi, între care se numără Cuvântul Bisericii pentru Războiul Sfânt.

[xviii] Vezi romanul lui Marin Preda, Delirul.

[xix] Adrian Horincar, Delirul reabilitărilor lui Antonescu, în Gardianul, din 12 martie 2007.

SĂPTĂMÂNA INTERNAŢIONALĂ DE CULTURĂ A „CÂMPULUI ROMÂNESC” DE LA HAMILTON, ONTARIO, CANADA

 PROGRAMUL EVENIMENTELOR CULTURALE

 Duminică, 10 iulie 2011  -   Picnic

Luni, 11 iulie 2011 - Rugăciunea de deschidere şi bun venit  – Pr.dr. Dumitru Ichim

Ora 6:30 pm:

- Prof.univ.dr. Florea Firan, critic şi istoric literar, publicist și editor, Craiova  -  „Bună ziua în Canada  -  Revista şi  Editura ”Scrisul Românesc” din România”.

- Carmen Firan, scriitoare, New York – „Detectorul de emoţii” şi ”Puterea cuvintelor”.

- Adrian Sângiorzan, scriitor, New York  – „Povestirile unui doctor de femei” şi „Anatomia lunii”.

-Pr.dr. Dumitru Ichim, Kitchener – „Ispita lui Thanatos”.

Marţi 12 iulie 2011

Ora 6:30 pm:

- Florin Cârlan, preşedintele fundaţiei „Grigore Vieru”’, New York  -  „Aspecte inedite din viața lui Grigore Vieru”

- Ion Segărceanu, scriitor, Toronto -  „’Introducere în literatura canadiană”

- Julian Th. Ichim (Memoria colectivă a unui neam şi neantizarea ei. Analizarea cazului Dracula.)

Miercuri 13 iulie 2011

Ora 10:00 AM

- Masă rotundă pe tema: „Basarabia – ieri, azi şi mâine. Moderator: Acad. Nicolae Dabija, preşedinte al Frontului Democrat al Românilor din Republica Moldova, redactor şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, membru de onoare al Academiei Române. Participă: Prof. Paul Leu, Kenmore, Washington („70 de ani de la declanşarea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei”),  Boris Leu Vasiliev (Republica Moldova), Florin Cârlan (New York), Jacob Cazacu (Republica Moldova) şi alții.

Ora 6:30 PM

- Sandu Sindile, muzeograf şi critic de artă, Kitchener  – „Brâncuşi şi contemporanii lui”

- Cenaclul literar „Florica Baţu-Ichim”. Vor citi: Maria Sava, Cevi Vasilescu, Prof. Constantin Teodorescu, Constantin Groza şi  alţii.

Joi 14 iulie 2011

Dimineaţa.

- Vizită la muzeul „Homer Watson” şi la Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Kitchener.

Ora 6:30 PM

- Academician Nicolae Dabija, Republica Moldova – „Basarabia, 20 de ani de reromânizare”

- Jacob Cazacu, scriitor, Republica Moldova – „Lecții de istorie din Basarabia dinainte şi după 1990”.

- Boris Leu Vasiliev, scriitor, Republica Moldova – „Stalin mi-a furat copilăria”.

Vineri 15 iulie 2011

Ora 6:30 PM

- Pr.prof.dr. Cezar Vasiliu, Montreal, – „Originea şi vechimea creștinismului la români”.

- Grigore Culian, redactor al ziarului „New York Magazin”, – „România cu şi fără Băsescu”

- Pr.prof.dr. Thedor Damian, poet, redactor al revistei „Lumină lină”, New York – „Dimensiunea spirituală a viitoarei noastre identităţi”.

Sâmbătă 16 iulie 2011

Dimineaţa.

- Peter Hersics – „Metodă de detectare a viruşilor şi bacteriilor în corpul uman.”

Ora 2:00 PM

- Puiu Dumitru Popescu, Toronto, redactorul revistei „Observatorul” – Cenaclul literar „Nicăpetre” prezintă un intinerar liric intitulat „Aleea Scriitorilor de la Câmpul Românesc”, şi poetul George Filip, Montreal.

Ora 3:00

- PM tradiţionalul banchet festiv de închidere.

Bine cunoscuta interpreta de muzica populara romanescă Lia Lungu din New York va susţine un program artistic special „Vechiile Tradiţii Daco-Valahe: Sânzienele”. De asemenea va interpreta un program de cântece „Lumeşti”. 

Mai multe detalii la

www.Campulromanesc.ca

Autor: Iulian URBAN

„Când îşi va cere scuze Rusia pentru sutele de mii de romani deportaţi şi ucişi în Gulagurile sovietice?”

(Iulian Urban către MAE rus)

Preşedintele român Traian Băsescu a trezit un val de nemulţumire la Moscova, la Ministerul rus de Externe, prin declaraţia potrivit căreia în 1941 şi el i-ar fi trimit pe soldaţii români să lupte împotriva Uniunii Sovietice, pentru recuperarea Basarabiei române. Diplomaţii ruşi l-au criticat pe „neruşinatul” Traian Băsescu pentru că l-ar fi sprijinit pe Hitler, exprimându-şi speranţa că Europa va găsi o modalitate de a-l pune la punct…

Dar ruşii ce au făcut pe urmă din România? Au luat fabricile şi uzinele pe tren şi le-au dus în URSS. Tezaurul României, unde este? Dar petrolul şi grânele, furate anual, până în 1955? Primim critici de la o naţie care-şi păstrează încă armata pe teritoriul nostru (teritoriu istoric, dar totuşi al nostru). Ce uită neruşinaţii de ruşi? Că aliatul principal al lui Hitler a fost… Stalin. Cam 99% dintre europeni sunt la curent dar noutatea se pare că nu a ajuns sub acoperişul MAE rus, care i-a ferit de ploaie în 1939 pe Molotov şi Ribbentrop. Poate că la ruşi se poartă modă retro, cu accesorii picante că şepcile, cizmele şi bastoanele de bolşevici. Confuzia cu aliaţii lui Hitler este grobian întreţinută de politicieni de modă veche, pentru care istoria este permanent interpretată în aşa fel încât să să aibă şi gura lor de bălmăjit ceva azi. Eu sunt curios dacă Regele Mihai se simte fericit sau ruşinat de ajutorul frăţesc de peşte, cum să-i zic?… Prut.

Sunt curios dacă l-ar întreba cineva pe Putin dacă ar contrasemna din nou pactul Ribbentrop-Molotov, ce ar răspunde oare? Să nu uităm: criminalul de Stalin este în continuare un erou în Rusia. Cu asemenea standarde “neruşinat” este de-a dreptul un compliment să fi insultat de Rusia. Atunci când te înjură ruşii, înseamnă că ceea ce faci este cât se poate de corect. Mai rău e când te laudă ruşii.

Să vorbim puţin şi despre milioanele de victime ale lui Stalin… Dar despre asta ruşii nu vor accepta să discute nici peste 1000 de ani… Cât despre sentimentele antirusesti pe care le avem noi că naţie, ei, ruşii, ar face bine să se întrebe de ce naiba au numai „prieteni” în jurul lor. Până când guvernul rus nu îşi va cere scuze faţă de poporul roman pentru sutele de mii de romani deportaţi, ucişi, jefuiţi sub pretextul luptei împotriva fascismului, ruşii să tacă. Neruşinaţi sunt ruşii, care ne-au impus comunismul. Este vorba de sute de mii, iar după unii istorici chiar de peste un milion de victime! În Siberia şi Kazahstan au fost deportaţi şi au murit sute de mii de romani. Cine răspunde de exterminarea lor, de Holocaustul roşu?

Ruşii nu se aşteptau la „o asemenea bravada neruşinată” că cea a preşedintelui Băsescu, pentru că s-au obişnuit să aibă la Cotroceni, fosta reşedinţa regală, slugi umile şi încovoiate din sale. În opinia funcţionarilor MAE rus, „o asemenea bravada neruşinată, care justifică agresiunea fascistă şi jigneşte memoria a milioanelor de victime ale fascismului este inadmisibilă”. Dar cu victimele bolşevismului, cum e, TOVARĂŞI? Ruşii ar trebui să-i judece pe criminalii de la Katyn nu să se fandosească cu ruskaia demokratya!

Iulian URBAN

Senator de Ilfov

30 iunie 2011

 Autor: Magdalena ALBU

„În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.” Mihai EMINESCU

Dacă secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor naţionale pe continentul european, atunci putem spune că sfârşitul mileniului XX şi începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristică reprezintă timpul sfărâmării acestora si constituirea unei entităţi suprastatale cu iz imperial, unde aşa-zisa ordine mondială de fapt şi de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face şi desface în scurta vreme a existenţei ei finite iţele unei lumi pe care şi-o închipuie aidoma unei jucării de plastic aflată în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimbă cu din ce în ce mai mare repeziciune, iată, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenţi umani de moment, care uită în fiece clipă, din păcate, că, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca nişte simple entităţi muritoare din necuprinsul şir de generaţii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud şi vândut, care ucid, cu sânge rece şi deplin conştienţi, Viaţa.

Lumea nu îşi dă seama că a părăsit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu paşi siguri într-o alta, mai înrobitoare, aşezată sub auspiciile unei libertăţi aparente. Satana dezlănţuită a morbului urii îşi face numărul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor să distingă Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamănă vânt şi nu culege decât furtună.

Când soldaţii Armatei Române s-au dus să salveze în cel de-al doilea război mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupaţie fascistă (am mai scris acest lucru de curând!), populaţia maghiară nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apă fiartă în cap de la etajul caselor pe lângă care aceştia treceau. În momentele acelea cumplite şi umilitoare însă, aceşti români nu se gândeau la faptul că ţara lor este una de mâna a doua şi că va dispărea într-o bună zi cu totul de pe harta Europei ca stat naţional, unitar şi independent, devenind o adunătură de zone oarecare stabilite în raport de directă proporţionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale şi a alianţelor vremelnice dintre acestea. Nici vorbă.

Când mestecau printre dinţi praful pustei panonice ori când erau încovoiaţi de frigul din munţii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii şi pline de păduchi erau strânse de pe coclaurile ruseşti şi duse în lagărele de concentrare ale Siberiei îngheţate pentru igienizare, hrană, tratament şi, în final, pentru muncă în minele de cărbuni ori în pădure, aceloraşi soldaţi ai Armatei Române – foarte puţini rămaşi astăzi în viaţă ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: să-şi mai vadă o dată Ţara (nu regiunea) şi pe cei lăsaţi să-i aştepte acasă cu inima îndoită de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre aceşti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balanţei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea că se va întoarce acasă într-o ţară second hand, sfârtecată cu totul şi cu totul nejustificat într-un număr fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasă, în ţara lor – România.

Ceea ce se întâmplă azi, după mai bine de şase decenii de la finele celui de-al doilea Război Mondial – război care a înghiţit în măruntaiele sale criminale un număr impresionant de vieţi omeneşti -, este un fapt conjunctural de o matematică a gândirii înfiorător de tulburătoare. Diversele motivaţii politicianiste de tot soiul, care nu ţin cont sub nicio formă de părerea poporului român, anulează, de fapt, istoria anterioară a acestuia, călcând în picioare cu mârşăvie, iresponsabilitate şi raţionalitate demonică jertfa de sine a sutelor şi sutelor de mii de victime sacrificate programat de către călăii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnătate: este vorba de destrămarea treptată a statului român şi a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Şi o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscută în domeniul istoriei, nu poate decât să dea de gândit profund tuturor factorilor decidenţi din patria aceasta (încă îi putem spune aşa – Patrie) şi poporului însuşi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iată, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident că praful şi pulberea istoriei se vor împrăştia năvalnic peste numele acelora care-şi vor aşeza, la ordin şi cu rânjet diabolic, semnătura pe certificatul de deces al României. Pentru că, a-ţi vinde esenţa pură a ceea ce te defineşte pe tine ca neam în numele unor interese mărunte de moment, înseamnă, nimic altceva decât crimă. Iar acest fapt este condamnat, după cum se ştie, de toate religiile pământului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisă de către Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urmă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.”, cu siguranţă că nu putea previziona nicidecum permutările de borne topografice cu caracter deznaţionalizant ce au loc în prezent. Iar dacă se va adeveri că algoritmul de desfiinţare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, după părerea mea, ca statuia maiestuoasă a lui Nicolae Ceauşescu să fie înălţată cât mai curând în capitala sa, Bucureşti (nu Budapesta), fiindcă simplul cizmar ajuns preşedinte avea multă demnitate în momente cheie ale propriului său mandat. O parte din arhitectura timpului ceauşist arăta cam aşa: erau dărâmate anumite biserici, dar ţara avea graniţe fixe şi era lipsită complet de datorii în momentul morţii fostului preşedinte. Schiţa momentului actual are următorul facies însă: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor şi tendinţele vădite de destrămare a ei întrec orice închipuire.

Să fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv către desfiintarea sa?!  Dacă da, atunci în mod cert că peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de păduchi, de lagăre şi de frig ’40 ori peste cele ale mulţilor poporeni nevinovaţi ucişi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de ştreang înălţat la cer de curând de cetăţeanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” păpuşii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identităţii poporului român) se va îndrepta ameninţător înspre însăşi beregata României reale ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constituţia sa: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Dacă nu, înseamnă că domnul academician Giurescu greşeşte, ceea ce îmi este cu neputinţă a crede, căci între profesorul Dinu Giurescu şi actualii guvernanţi diferenţa de calitate nu poate fi cuantificabilă în vreo unitate de măsură încadrabilă actualmente în SI (sistemul internaţional de unităţi de măsură).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011

Autor: Tommy Barbulescu (New Jersey)

Multiple feţe de creştini orientali.

In framântările care zdruncină societăţile lumii arabe, chestiunea comunitară constituie unul din punctele majore. Viitorul depinde in mare măsură de capacitatea de a inventa un nou contract social şi constituţional, care să fie întemeiat pe preeminenţa, în spaţiul public, a statutului de cetăţean prin transcenderea  apartenenţelor şi identităţilor moştenite din istoria regfonală , deşi  fără a le nega şi fără a fractura societăţile. În caz contrar, replierile comunitare şi confesionale riscă să accentueze dezintegrarea acestora din urmă, implicit să conducă la un regres substanţial mişcarea de emancipare politică, socială şi culturală. Dacă această descompunere comunitară, edificată pe exacerbarea tensiunilor confesionale a stat la baza proiectului “Noul Orient Mijlociu”, lansat de neoconservatorii americani în fuleul invaziei în Irak 2003, ea este în acelaşi timp un instrument, o unealtă, de care se servesc actori locali şi internaţionali în scop de putere, sau pentru a deturna, pentru a zăpăci, mişcările populare care aspiră la schimbări. Comunităţile creştine de diverse rituri, sunt în cea mai mare măsură afectate sub acest aspect. Egiptul oferă un exemplu deosebit de semnificativ în acest sens: Acuzaţiilor ridicate împotriva ministrului de interne al regimului detronat, (între timp condamnat la inchisoare) de a fi încercat să deturneze mişcarea populară, prin manipularea atentatului împotriva Bisericii “Doi Sfinţi” din Alexandria, au raspuns manifestaţii comune de preoţi şi imami. Iar în urma încăierărilor ce au izbucnit între egipteni copţi şi musulmani, în anumite regiuni rurale, după căderea regimului, s-au făcut auzie voci mai ales în Statele Unite, care cereau o “internaţionalizare a chestiunii copte”. Dar atât autorităţile guvernamentale interimare cât şi diriguitorii mişcărilor populare, au refuzat ideea, considerând-o drept  amestec în afacerile interne egiptene. Alte state arabe din Orientul Apropiat, sunt afectate de situaţii similare. Atentatul de la 31 Decembrie 2010 la Biserica Doi Sfinţi din Alexandria (21 de morţi), după cel care vizase Catedrala Notre Dame, în Bagdad la 7 Noiembire (46 de victime) a suscitat un oprobriu unanim, în ansamblul ţărilor arabe, cât şi în lumea întreagă. Intelectuali arabi au vorbit despre un sentiment de ruşine şi de consternare. Demnitari religioşi de confesiune sunită sau şiită în Arabia Saudită, Liban, au condamnat vehement atentatele împotriva bisericilor orientale. Fostul premier libanez Selim Hoss, sunit, consideră condamnările verbale drept insuficiente şi a lansat un apel de convocare a unei reuniuni arabe, în scopul de a curma orice tentativă de discordie. Iar fracţiunea Hezbolah din Liban a subscris la poziţia fostului premier printr-o declaraţie publică: “Cuvinte de consternare şi tristeţe sunt derizorii , în faţa tentativelor sângeroase de atac împotriva diversităţii socioreligioase în mai mult decât într-o singură ţară arabă, anume în Palestina”. Dar toate aceste reacţii nu au avut rezonanţă în mass media occidentale. Într-un context de confuzie intelectuală, focurile mediatice par să se fi blocat asupra soartei creştinilor orientali. Pe de altă parte locuri de cult irakiene, creştine sau musulmane, în speţă moschei şiite, devin cu regularitate teatrul unor băi de sânge, pe care ţara le-a  cunoscut de la invazia americană.

Vocabularul culturalismului combatant se reactivează: Minorităţile creştine ar fi oprimate pentru credinţa lor, ar fi supuse martiriului, persecuţiilor, împinse în infern, epurate. Ca atare, ar trebui ca Occidentul să apere cauza lor, adică să le protejeze. Numai că acest zăngănit de săbii, împănat cu gesturi  spectaculare compasional sortate, nu aduce absolut nicio soluţie la rezolvarea tragediilor cotidiene, ci dimpotrivă confirmă tezele  lui Bernard Lewis şi Samuel Huntington asupra şocului dintre civilizaţii şi religii. Dezordinea conceptuală, confundă personalitatea culturală şi identităţile sociopolitice, şi te face să-i consideri pe creştini un fel de corp izolat străin de mediu. Astfel, retorica asupra esenţialismului islamist şi cea asupra culturalismului esenţialist “occidental” îşi dau mâna şi se completează. Prima îi condamnă pe creştinii orientali ca pe un corp străin, alogen, a doua îi consideră reprezentanţi ai Occidentului  pe solul Islamului.

Cu toate astea, expresia “ creştini Orientali” nu acoperă o realitate uniformă. Acei creştini nu constituie un grup social autonom, şi cu atât mai puţin o etnie. Istoria lor nu este disociabilă de mutaţii, de amestec de rase şi de recompoziţii comunitare, care, de la Imperiul Bizantin şi Imperiul Otoman, trecând prin schismele de la Roma şi Constantinopol, prin Califatele dinastiilor Omeyade şi Abbasside au fasonat peisajul uman partajat, al populaţiilor din regiune.

Urbane sau rurale, acele comunităţi sunt răspândite pe ansamblul MACHREK  (Orientul Arab) dar sunt cu predilecţie prezente în Irak şi în Siria istorică (cuprinde Liban şi Palestina) cât şi in Egipt. Bisericile Orientale, ele însele, se repartizează după confesiuni în ortodoxă, catolică, sau de obedienţă romana, dar dotate cu patriarhate şi instituţii autonome, numite autocefale.

Etapă decisivă în raporturile dintre acele comunităţi şi Europa

Alianţa dintre Soliman cel Mare şi Francois I împotriva dinastiei Habsburg în secolul XVI, a pecetluit un ansamblu de convenţii aşa numitele “capitulări” care acordă cetăţenilor francezi în transit sau cu domiciliul în Imperiul Otoman, libertatea cultului, dreptul la comerţ şi libertate de mişcare. Iar consulii, sunt autorizaţi să regleze afacerile (litigii, succesiuni) concetăţenilor lor pe întreg teritoriul. Foarte curând extinse la alte puteri, în speţă Anglia, Austro-Ungaria şi Rusia, acele tratate formează baza juridică a unui îndelungat proces în care sunt împletite relaţii economice, comerciale, politice şi culturale diferenţiate, între puterile europene şi comunităţile constitutive ale imperiului, între care şi comunităţile creştine de obedienţă romană.

Legăturile consolidează autoritatea puterilor locale comunitare şi vor servi în acelaşi timp proiectelor europene de dezmembrare a imperiului, care se vor materializa la sfârşitul  primului război mondial, după o îndelungată eroziune, mergând din Balcani până în Egipt. 

La Londra, Paris, Berlin şi Viena, aspiraţiile coloniale sunt partajate, dar concurente. Sub numele “Chestiunea Orientului” o politică de ingerinţă, facilitată de datoriile financiare colosale contractate de “Poarta Sublimă” pe lângă băncile europene, serveşte drept pretext pentru protecţia minorităţilor, implicit pentru înăsprirea controlului asupra afacerilor otomane. In 1860,  in regiunea alpină Mont Liban, conflictele sociale se transformă  în masacre interconfesionale, Druzi – Maroniţi. La Damasc, ciocniri similare înregistrează un mare număr de victime în rândurile comuniăţii elene, ortodoxe. Un corp expediţionar trimis de Napoleon III  în Siria, restabileşte oarecum ordinea şi diviziunea administrativ-teritorială prin impunerea unui sistem numit “MOUTASSARIFAT”, sistem de echilibru între comunităţi sub controlul Puterilor şi al Porţii.

Munca de “sapă” se perpetuează în provinciile siriene, anume în Palestina, unde mii de misiuni engleze, ruseşti, austriece, germane vin sa-şi exprime simpatia pe lângă sultan,  dar în acelaşi timp sa dispute coroanei Franţei, porţiuni din protecţie. O fracţiune din elitele de clan şi-a manifestat interes în acea situaţie de dependenţă; pe de altă parte însă intelectuali proveniţi din comuntăţi creştine, îşi asumă, la rând cu intelectuali sirieni sau egipteni musulmani, un rol major în crearea mişcării “NAHDA”, de renaştere culturală şi politică arabă, inspirată de ideologii emancipatoare şi de noi curente din Europa. Aspiraţiile acestor elite erau emanciparea politică şi căile de acces catre ea. Dar Londra, şi Paris aveau alte gânduri pentru poparele din regiune. La 16 Mai 1916 guvernele britanic şi francez încheie un accord secret, cu asentimentul Rusiei imperiale, prin care îşi definesc sferele de influenţă şi control, în Asia Occidentală, după prăbuşirea Imperiului Otoman , aşteptată la terminarea primului război mondial. Acordul Sykes-Picot a divizat efectiv provinciile arabe din Imperiul Otoman. Guvernul ţarist rus, a fost parte minoră a acordului Sykes-Picot, iar după revoluţia din Octombrie 1917, bolşevicii au demascat acordul. Britanicii au rămas stingheriţi, Arabii consternaţi iar Turcii, încântaţi. Acordul Sykes-Picot şi  Declaraţia Balfour (1917) cu promisiunea britaniciilor de a favoriza crearea unui cămin evreu în Palestina, vor consacra partajul rămăşiţelor, între puterile europene, implicit marcând începutul dislocării Orientului arab. În lumea arabă ce a răsărit după descompunerea otomană, apoi după decolonizare, numai două state erau înzestrate cu profunzime istorică şi cu puternică structură naţională de etatism: Maroc şi Egipt, consolidate  de Mehmet Ali Pasha.

De origine albanez, ajunge commandant în armata otomană. Desi nu era  un naţionalist modern, el este considerat fondatorul Egiptului modern în lumina dramaticelor reforme introduse în sferele militară, economică şi culturală. Lupta anticolonială nu diferenţiază între musulmani şi copţi.

Preşedintele Gamal Abdel Nasser preia puterea la Cairo în 1952 împreună cu “ofiţerii liberi” şi consolidează sentimentul naţional racordând-ul cu naţionalismul arab. În schimb regimul succesorului său, Anvar Sadat, manipulează apartenenţele confesionale într-un context neoliberal devastator care aduce profit de cauză Frăţiei Musulmane. Aiurea, state se edifică în contextul voluntarist al luptei pentru independenţă. Pe acest fond, creştinii sunt parte implicată, anume atunci când puterile în stat subscriu la primatul cetăţeniei, ceea ce este ilustrat în cazul Siriei, Iordaniei şi Irakului republican. În Liban, sistemul instituţional se edifică pe mecanismele de asociere confesională,  în care comunităţile creştine organizate, îşi asumă un rol economic şi politic central, deşi nu fără stări de încordare. Tentativa preşedintelui Fouad Chebab de a angaja – după un prim război civil în 1958 – un proces de integrare naţională şi de lărgire a autorităţii statului, fără să atingă identităţile confesionale instituţionalizate prin mandatul francez, eşuează.  Începând din 1975 Libanul intră într-un proces de confruntare sângeroasă, intrerupt sporadic de armistiţii mai lungi sau mai puţin lungi, şi devine de fapt , un abces de conflicte regionale şi internaţionale. Odată cu şocul ocupaţiei americane în Irak, situaţia pare să evolueze. Un nou mecanism de dislocare de tip colonial pare să se pună în mişcare, pe fondul instituţionalizării confesiunilor ca bază de etatism, printr-o repartizare a puterilor funcţie de comunităţi. Acel mecanism încurajează replieri gregare sub imperiul actelor de violenţă cu adresă şi al  temerilor. Starea de anxietate a populaţiilor este întreţinută de faptul înrudirii între noua strategie de dislocare americană şi cea recurentă, a statului Israel, care prevede că toate statele arabe trebuie demontate şi fragmentate în mici unităţi. Sinodul Bisericilor orientale de obedienţă romană întrunit în octombrie 2010, a scos în evidenţă această stare de teamă şi îngrijorare,  insistând asupra soartei creştinilor din Palestina, obiect de discriminări metodice urmărind să-i constrângă la exil. Pentru creştinii orientali, Palestina rămâne determinantă.

Simbolismul Ierusalimului şi angajamentul politic al creştinilor palestinieni în mişcarea naţională sunt explicative. Dar dincolo de particularităţile culturale, ce a marcat comunităţile creştine din Orient, este marele joc politic  regional. Strategia de dislocare condusă de Statele Unite a reactualizat în mod cert metodele puterilor europene din secolul XIX deşi terenul este prea puţin omogen. Fracturile politice ale Orientului arab traversează comunităţile creştine sau cele musulmane. La creştinii orientali dezastrele expediţiei irakiene au suscitat prize de conştiinţă care ating atât Bisericile, cât şi domeniul secular. Papa copt, Chenouda III, a criticat energic fostul regim egiptean pentru a se fi complăcut faţă de Israel şi Statele Unite. În Liban, importante comunităţi creştine anume maronite, sunt aliate cu fracţiunea Hezbolah, iar în Palestina,  creştini se regăsesc în majorităţi municipale conduse de Hamas.Toate aceste încercări, nu pot avea un răspuns comunitar sau confessional; ele privesc societăţile în ansamblul lor şi cheamă la un răspuns laic, comun. Iar acesta este indisolubil legat de procesul reinventării cetăţeniei. Este vorba, în acest caz, de una din marile mize ale dinamicei polimorfe, care zdruncină astăzi  societăţile arabe şi statele lor.

Tommy Barbuluescu

New Jersey  May 15-11

source WEB

Muhammad Ali Pasha al-Mas’ud ibn Agha (Arabic: محمد علي باشا‎, Mʋhɑm̑ɑd Oɑlí Báşá) (Mehmet Ali Pasha in Albanian; Kavalalı Mehmet Ali Paşa in Turkish)^[2] (4 March 1769 – 2 August 1849) was an Albanian commander in the Ottoman army, who became Wāli, and self-declared Khedive of Egypt and Sudan. Though not a modern nationalist, he is regarded as the founder of modern Egypt because of the dramatic reforms in the military , economic and cultural spheres that he instituted. He also ruled Levantine territories outside Egypt. The dynasty that he established would rule Egypt and Sudan until the Egyptian Revolution of

Acordurile Sykes-Picot-Sazonov (1916) The Sykes–Picot Agreement of 1916 was a secret agreement between the governments of the UK and France,^[1] with the assent of Imperial Russia, defining their respective spheres of influence and control in Western Asia after the expected downfall of the Ottoman Empire during World War I. It effectively divided the Arab provinces of the Ottoman Empire outside the Arabian peninsula into areas of future British and French control or influence. ^[2] The agreement was concluded on 16 May 1916.^[3] The terms were negotiated by the French diplomat François Georges-Picot and British Sir Mark Sykes. The Russian Tsarist government was a minor party to the Sykes-Picot agreement and when, following the Russian Revolution of October 1917, the Bolsheviks exposed the agreement, ‘the British were embarrassed, the Arabs dismayed and the Turks delighted.’ ^[4