Curentul International

Prin librăriile americane

Adevărata faţă a lui Churchill

 Autor: Ioan Ispas (Newark, Delaware)

          Pentru români numele lui Churchill este asociat cu Yalta şi cele 90 procente, influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Yalta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ), a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României, şi nu numai.

Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa “Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World.“, editura The Rivers Press, N.Y., 2008.

Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.

Dar avea două  probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte “reckless and dismal judgement“ (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de razboi modern. Berii calări l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămada de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de beri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Berii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru ca l-a convins pe prietenul sau, capitanul Holdane, să nu se întoarcă când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste berii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit sa evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.

În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost,  între anii 1924 – 1929, Canceler of Excheguer, dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce?

Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu “erratio judgement“. Este data ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb care a provocat un dezastru în Marea Britanie.

Churchill era un tip razbunător. Este dat exemplul când rugat să ţină un discurs, în 1947, la aniversarea celor 80 de ani a lui Baldwin, a spus “Era mai bine pentru patria noastra dacă nu s-ar fi născut“.

Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli.

Prima când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată.

În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: “vasele nu luptă cu forturile“. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fara trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.

După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre aceasta ideie a sa, la o întâlnire cu presa străină şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes, unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă primul ministru Chamberlain.

Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone deplasament.

Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.

Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre. În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului.

Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi fără apărare. 

Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema  lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.

I-a trims înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.

La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afara din case, 2 milioane au murit în timpul acestui exod.                                                                                                                                                               În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a “lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee      prezintă memoriul (pag. 58), care însoţea raportul, în cartea sa “Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox“, apărută în 1982 în editura E.P.Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.

A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.

De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumina, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.

Propunerea lui Churchill, acceptata de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrina militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi-n prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orasele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.

Această “iniţiativă“ a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o, ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luati prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.

După cum se ştie, România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe aceasta linie n-a mai avut suficienta motivaţie. Deşi participanţii actului dela 23 august 1944 nu invocă explicit  aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea  trădării comise. Începând cu primul bombardament din 4 aprilie 1944, al Bucureştiului, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu “Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.“. Denise Basdevant în cartea sa “Against Tide and Tempest: the Story of Rumania“, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: “În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în Aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu Românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că daca trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi daca ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să duca războiul de eliberare împotriva Nemţilor pentru independenţa României sau contra Ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armat Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.

Dar, Armata Roşie poate sa înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României, numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtatoare de împilare şi subjugare a poporului român.

 Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.                                                                                                                                     Perfidia ruşilor este evidentă, ei au cerut americanilor sa bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poata opta: bombe în continuare sau “frumoasele“ perspective ale capitulării. Probabil ca aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa “bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august; bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.

Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi radio Londra anunţa cu cinism ca a trimis ouă roşii de Paşti românilor.

În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera crestin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior, arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.

Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?

Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este “Victorie cu orice preţ!” (pag.405).

La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.

În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.

Şi această “iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.

Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta cariera politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, si fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea granitei de est a Poloniei cea de dinaintea  invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Frantei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au “legalizat“ , cele ”aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.

Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasa cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.

Şi-a început viaţa publică cu “un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economica şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

La noi a existat un ministru al transporturilor care a facut sa dispară o flotă, dar pentru că a făcut cugetarea “Iarna nu-i ca vara“, care i-a lăsat cu gura căscată pe români, a ajuns primar general al Bucureştiului. S-a plans în stânga şi dreapta că-i trebuie un Consiliu General obedient ca să poată face ceva. Românii l-au crezut şi a ajuns Preşedinte. Primul mandat a fost o continuă hă-hă-ială prin pieţe şi festivaluri, cerând la sfârşit un nou mandat pentru a-şi definitiva opera de combatere a corupţiei (neîncepută) şi a restructura statul “după chipul şi asemănarea sa“. I-a păcalit din nou pe mulţi români, iar diferenţa necesară pentru a câştiga un nou mandat i-a asigurat-o maşina bine unsă a fraudei electorale. Acum se pune întrebarea nu ce va urma în urmatorii cinci ani, ci cât de mare va fi dezastrul. Când cineva face greşeli când e jos, nu este nici o şansă să facă altceva când e sus. Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete, spunea cineva, şi cred că este adevărat.

Popularity: 1% [?]

Denunţ cu parfum de femeie

 “O, timpuri! O, moravuri!” (Marcus Tullius Cicero)

Autor: Nicolae Balint

Odioasele denunţuri ale anilor ’50 te puteau trimite pentru ani buni în puşcărie sau chiar în „loc cu verdeaţă”. Douăzeci de ani mai târziu, pe un fond de relativă destindere a regimului, o asemenea nemernicie nu mai era suficientă. Un denunţ bine ticluit şi mai ales „dirijat” de băieţii cu ochi albaştri, te făcea însă „dalmaţian”, adică un om cu „dosarul pătat”. Suficient ca să-ţi iei adio de la orice promovare, de la un apartament mai mare, de la o plecare în străinătate,…Pentru regim deveneai dubios, nesigur, adică un cetăţean de „mâna a doua”. Spun aceasta, pentru a mă exprima cât mai plastic şi sugestiv, adică în ton cu memorabilele expresii din ilustra şi profunda gândire prezidenţilă ce se poartă în aceste zile.

„Numitul Ştefan Irimie a fost în 1944 un mare nemţofil…”

În primii ani după război, odată cu instalarea comunismului de sorginte sovietică, un obiectiv major al noului regim a fost compromiterea şi distrugerea elitelor interbelice. Într-o primă fază, aparatul de represiune al fostului regim, a fost puternic penetrat cu oamenii noului regim pe cale de a se instala, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cooptaţi nu aveau o pregătire  profesională corespunzătoare şi stăpâneau precar limba română, fapt evident mai ales din modul cum îşi redactau notele-sinteză bazate pe rapoartele informatorilor. Nu erau însă lipsiţi de fantezie atunci când îşi „botezau” informatorii şi informatoarele din diversele instituţii mureşene. În anii ’50, una dintre cele mai prolifice surse din Primăria Târgu Mureş, s-a dovedit a fi “Rina Sorela”. Potrivit instructajului făcut anterior şi a sarcinilor primite, această sursă cu un nume de împrumut atât de nevinovat şi suav, îl semnala securităţii mureşene pe dr. Ştefan Irimie, funcţionar în aceeaşi instituţie, cunoscută personalitate interbelică, apropiat al fostului primar liberal, Emil Aurel Dandea. Trebuie spus faptul că lui Ştefan Irimie, îi datorăm astăzi „Zilele târgumureşene”, el fiind cel care a inaugurat această tradiţie în perioada interbelică, iar în casa sa, George Enescu venea cu mare plăcere atunci când ne vizita oraşul. Nu e lipsit de interes nici faptul că fiul dr. Ştefan Irimie – pe care am avut plăcerea să-l cunosc – specialist stomatolog, a fost un nume de referinţă în implantologia dentară, docent şi membru de onoare al mai multor instituţii medicale din lume. Domnia sa, care la momentul la care mă refer nu împlinise încă 25 de ani, a decedat recent, aici la Târgu Mureş, la o venerabilă vârstă. Revenind la informatoarea „Rina Sorela”, aceasta indica ofiţerului recrutor faptul că a cules informaţiile de la funcţionarii Eugen Mera şi Silvia Merlescu, angajaţi ai aceleiaşi primării. Ea îi scria ofiţerului de securitate că „Numitul (Irimie Ştefan – n.a.) a fost în 1940 un mare nemţofil…a manifestat ataşament faţă de regimul fascist şi cel hortyst.” Dar contrar celor scrise de informatoare, autorităţile hortyste – iar informatoarea nu a explicat acest fapt – l-au expulzat pe Ştefan Irimie din Tîrgu Mureş. „Rina Sorela” îşi continuă informarea către ofiţerul de securitate, în aceeaşi notă acuzatoare, spunând „…A fost expulzat…a primit un post în Constanţa. Odată cu eliberarea ţării noastre, a fugit de la Constanţa, unde a făcut şi gazetărie şi a scris articole contra URSS şi a revenit la Târgu Mureş…” Păcat capital să scrii împotriva URSS în acele vremuri. Dr. Ştefan Irimie va fi ulterior acestei informări, „comprimat”, termen folosit pentru cei îndepărtaţi din serviciu, şi va avea de suferit şi alte rigori ale regimului. Destinul său a fost marcat, în mod evident, şi de acest denunţ ordinar al „Rinei Sorela”.

Primarul se cam „întrece cu băutura”

Aceeaşi „Rina Sorela”, sursă „de nădejde” în Primăria târgu-mureşeană, după cum am văzut, făcea o informare cuprinzătoare pe data de 5 decembrie 1951, în legătură cu balul organizat pentru ajutorarea poporului coreean. (Coreea de Nord, stat comunist, susţinut de China, se afla în acel moment, în război cu Coreea de Sud, stat susţinut de SUA – n.a.) Informatoarea arăta faptul că „Venitul adunat trece de 25.000 de lei”, dar mai adăuga ea semânând îndoiala în mintea securistului,  „După cum spune tovarăşa Fulop Ibi (şefa de cabinet a primarului – n.a.)…s-a vărsat circa 20.000 de lei pentru Coreea, iar restul de circa 10.000 s-au păstrat într-un fond. Nu am putut afla ce fond şi de cine se păstrează.” „Rina Sorela” dădea însă detalii ample şi despre cine a participat la bal, ce a făcut fiecare, care a fost atmosfera…” La bal a participat, relata informatoarea, şi tovarăşul primar Soos Iosif cu soţia, cu tovarăşul Friedman Bela, cuscrul său şi soţia acestuia. Tovarăşul Soos s-a cam întrecut cu băutura, a băut şi a cântat din toată inima, petrecând până târziu cu lăutarii la ureche.” Interesant este faptul că Friedman, ofiţer de securitate la Reghin, şi care mai târziu va emigra în Israel, apărea şi el în nota informativă destinată securităţii, adică instituţiei din care el însuşi făcea parte. Să nu fi ştiut „Rina Sorela” cine e tovarăşul Friedman?

După 20 de ani…

O altă sursă, numită „Cita” de această dată, şi care avea drept ofiţer de legătură pe lt.maj R., cu care se întâlnea în casa conspirativă „Tuşnad” din Târgu Mureş, avea ca sarcină  în anii 70, să-şi supravegheze anumiţi vecini (cu cine se întâlnesc, ce discută, etc.), dar şi anumite persoane din anturajul pe care-l frecventa foarte des. La momentul respectiv, obiectul interesului securităţii mureşene îl reprezentau rudele din străinătate ale familiei Rodiger din Târgu Mureş, str. Cuza Vodă, nr. 24. Parcurgând nota-sinteză a lt.maj. R., maiorul de securitate M. A. dispunea ca „Sursa să fie dirijată în continuare pe lângă rudele turişti, pentru a stabili poziţia atât a turistei, cât a stat în ţară, cât şi a rudelor ei după plecarea turistei.” Din cercul de interes al securităţii făceau parte şi foste personalităţi maghiare interbelice, suspecţi de agitaţii cu caracter iredentist, precum grofii Teleki Adam sau Miko Arpad. „Pe data de 13 iunie 1966, relata informatoarea Cita, la obişnuita partidă de bridgge din casa numitei Torma Gabriella, au participat numitul Teleki Adam şi Miko Arpad. Acesta din urmă a relatat că în sfârşit a primit şi el paşaport pentru R.P.Ungară…” În schimb, pe baza mai multor note informative obţinute din cadrul fostului Liceu (actual Colegiu Naţional) „Al.Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, unul dintre obiectivele de urmărire informativă în 1966, îl reprezenta şi profesoara Irina-Ştefania Simovici, care, potrivit securităţii mureşene „întreţine relaţii cu reprezentanţa diplomatică a SUA din Bucureşti.” Dacă în unele cazuri, în mod firesc, obţinerea de informaţii din diverse medii era justificată atunci ca şi acum, de siguranţa naţională, în cele mai multe cazuri – excepându-le pe cele care aveau la bază şantajul practicat de securitate – ele s-au dovedit a fi doar denunţuri având la bază ură, interese materiale sau de altă natură  Pe baza acestor note informative, multe destine au fost deturnate de la cursul lor firesc. Şi poate că e bine să nu uităm acele timpuri, pentru că există un risc major. Aşa cum spunea omul de teatru Dan Puric „Omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

Popularity: 1% [?]

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

(Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3)

Popularity: 3% [?]

  La Topliţa Română, cea de-a XIII-a ediţie a Zilelor „Miron Cristea”

Autor: Nicolae Balint

Parte distinctă în cadrul „Zilelor topliţene”, cea de-a XIII-a ediţie a „Zilelor Miron Cristea” a fost consacrată comemorării celui care a fost primul Patriarh al României reîntregite, Miron Cristea, originar din aceste locuri. Manifestarea a devenit de ani buni una tradiţională, dar participarea din ultimul timp a unui număr tot mai mare de cadre didactice universitare, din ţară şi din străinătate, a unor recunoscuţi cercetători ai istoriei, culturii şi civilizaţiei româneşti, precum şi a unor jurnalişti şi arhivişti de marcă, a sporit nu numai interesul pentru audierea comunicărilor prezentate, dar a contribuit substanţial la cunoaşterea acestui spaţiu, a problematicii sale atât în ţară, cât şi în străinătate, oferind în acelaşi timp un plus de consistenţă întregii activităţi. Organizată de inimosul şi energicul prof. Ilie Şandru din Topliţa Română, un adevărat spiritus rector al manifestării, ediţia din acest an a „Zilelor Miron Cristea” s-a bucurat şi de această dată de sprijinul constant şi generos al Consiliului local, Primăriei municipiului, Fundaţiei Culturale „Miron Cristea” din Topliţa Română, Centrului Cultural Topliţa, Protopiatului ortodox şi Bibliotecii municipale din aceeaşi localitate. Nu în ultimul rând, se cuvin a fi remarcate deosebita susţinere şi prezenţa la mai multe momente din cadrul ediţiei, a primarului municipiului Topliţa Română, Stelu Platon. Organizată pe patru secţiuni – Credinţă străbună, Istorie, Cultură şi Civilizaţie, precum şi secţiunea Carte – ediţia din acest an a „Zilelor Miron Cristea” a cuprins, pe lângă comunicările prezentate pe secţiuni şi alte momente pline de semnificaţie, dar şi cu o încărcătură sentimentală aparte. Este vorba de slujba de pomenire a Patriarhului Miron Cristea (parcul municipiului), dezvelirea monumentului „Lupa Capitolina” (centrul municipiului), vernisajul unei galerii de artă (Muzeul de Etnografie), precum şi participarea la hramul Mânăstirii Sfântu Ilie din localitate, ctitorie a Patriarhului Miron Cristea.

Anterior momentului susţinerii comunicărilor pe secţiuni, a avut loc prezentarea în plen al celui de-al IV-lea volum „Sangidava” – care grupează între paginile sale toate comunicările prezentate la Topliţa Română -, precum şi a cărţilor publicate în anul 2009 de cei prezenţi la manifestare. În cadrul acestui moment, a fost comemorată şi personalitatea celui care a fost prof.univ.dr. Vasile Avram, fecund şi prolific publicist, recent dispărut dintre noi. Se mai cuvine menţionat faptul că din cele 65 de persoane care au prezentat comunicări, 22 au fost din judeţul Mureş, ceea ce denotă interesul şi preocuparea de care se bucură în judeţul Mureş, manifestarea de la Topliţa Română, din jud. Harghita. În debutul manifestării, prof. Ilie Şandru a remarcat cu satisfacţie prezenţa numeroasă şi calitatea celor prezenţi, exprimându-şi regretul, dar mai ales uimirea pentru „lipsa de la această manifestare a invitaţilor basarabeni care nu au primit viza”. În cuvântul său, primarul Stelu Platon a declarat că se simte onorat de faptul „că avem posiblitatea să găzduim o asemenea manifestare de înaltă ţinută academică, de o mare diversitate şi care grupează personalităţi de prim rang pe tărâmul cercetării ştiinţifice.” În cadrul manifestării, la secţiunea „Istorie”, secţiune unde au avut loc vii dezbateri şi chiar controverse cu caracter ştiinţific în unele cazuri, a fost adoptat şi un comunicat de presă. Participant, dar şi moderator al acestei secţiuni alături de prof.dr. Alexandru Porţeanu, prof.dr. Liviu Boar, director al Serviciului Judeţean Mureş al Arhivelor Naţionale, a subliniat valoarea deosebită pe care o conferă cercetării istorice, studiul şi punerea în valoare a documentelor din arhive. Pe parcursul celor trei zile în care m-am aflat acolo, am remarcat excelenta organizare şi preocupare a factorilor responsabili pentru a ne oferi un cadru cât mai agreabil de desfăşurare şi susţinere a comunicărilor cu care am fost prezenţi. Remarc în mod deosebit iniţiativa dr. Ioan Lăcătuşu (Sf. Gheorghe) de a se căuta modalităţi adecvate şi diverse de promovare cât mai largă a conţinutului comunicărilor prezentate la toate cele patru secţiuni.       

NICOLAE  BALINT  

www.nicolaebalint.wordpress.com         

Popularity: 8% [?]

Aromânul, frate cu românul

 Autor: Vasile Soimaru (Basarabia)

Primele informaţii despre aromâni le-am cules din cărţile despre ei, care nu-s puţine. Dar abia la 15 august 2007, de ziua Sfintei Maria, la Hramul oraşului albanez Corcea, actuala capitală a aromânilor albanezi, am reuşit să-i văd şi să-i aud pe viu. De atunci am avut multe ocazii să mă întâlnesc cu mulţi dintre ei, la diverse manifestări cu participarea oamenilor de cultură aromâni în diferite localităţi aromâneşti din Albania, Macedonia ex-iugoslavă, Grecia, Bulgaria, Serbia şi chiar din capitala României, Bucureşti. În zilele de 10-13 iulie curent, mi s-a oferit posibilitatea să mă întâlnesc cu ei la un frumos Festival folcloric al aromânilor din Balcani, la muntele Ponikva din apropierea oraşului macedonean Kociani. La mijlocul lunii august, voi participa la un alt festival folcloric în faimosul şi istoricul orăşel aromânesc Moskopole din Albania. Cu toate acestea, risc să spun că nu mă mai satur de ei vreodată, pentru că istoria şi cultura lor sunt atât de incitante, încât nu am această şansă.

Oamenii de ştiinţă din domeniu n-au ajuns la o concluzie unică privind corelaţia români-aromâni.

Cei din Bucureşti, în majoritatea lor, îi consideră români care vorbesc dialectul aromânesc al limbii dacoromâne, autorităţile punându-le condiţia neafişată că le vor acorda sprijin, inclusiv financiar, în aspiraţiile lor culturale şi naţionale, dacă recunosc că sunt români şi că vorbesc un dialect al limbii române.

Aici ar fi cazul să le amintesc cititorilor, dar şi autorităţilor de la Bucureşti, de anul 1948, când conducerea kominternistă a României, ocupată de ruşi, a oprit finanţarea şcolilor româneşti din Balcani, deschise cu mari greutăţi de Cuza Vodă, idee sprijinită şi de regele Carol I al României. Pretextul invocat de komintern era aşa-zisul pericol din partea aromânilor din Balcani asupra securităţii statului socialist român. În realitate, riscul era altul: kominterniştii bucureşteni se temeau ca dracul de tămâie de aromâni, care deţineau turme de zeci şi sute de mii de oi şi păşune de mii şi zeci de mii de hectare în Balcani, dar care nu acceptau ideile idioate marxist-leninist-kominterniste despre proprietatea socialistă şi despre dictatura proletariatului. Nu în zadar se spune în Balcani despre lumea afacerilor că acolo unde activează un aromân, nu au ce face zece evrei… Ca rezultat al acestei politici criminale, aromânii nici până astăzi nu au instituţii de învăţământ şi nici măcar nu sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în ţările lor istorice – Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, excepţie făcând doar Republica Macedonia. Şi asta se întâmplă în pofida rolului aromânilor în eliberarea şi cucerirea independenţei de către aceste state balcanice, în pofida ponderii considerabile a aromânilor în dezvoltarea economiei şi a culturii statelor balcanice, unde ei locuiesc.

Iată doar câteva personalităţi marcante de origine aromână, spicuite din diverse izvoare: Alexandru Macedon, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Maica Tereza (Agnesa Boiangiu), Nicolae Milescu Spătarul, Gheorghe Asachi, Nicolae Iorga, Emanuil Gojdu, Gala Galaction, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Toma Caragiu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Caramitru, Gigi Becali, Gheorghe Hagi, Vanga Mihanj-Sterju, fraţii Manakia şi mulţi-mulţi alţii. Era aromân şi baronul Barbu Bellu, latifundiarul şi mecenatul, al cărui nume îl poartă cimitirul-necropolă din Bucureşti, înfiinţat pe locul donat de el oraşului în anul 1853. Nu exclud că sunt şi nişte inexactităţi în această scurtă listă, dar aceasta nu înseamnă ca e o ruşine să te numeşti sau să-l numeşti pe cineva aromân. Pentru că aromânul este frate cu românul, cu adevăratul român, şi nu cu cel ce doar se acoperă cu acest sfânt nume!

La rândul lor, specialiştii din statele unde locuiesc aromânii, încă dinainte de Burebista, Decebal şi Traian, în marea lor majoritate o ţin morţiş că aromânii reprezintă o etnie aparte şi vorbesc o limbă diferită de cea română. Am avut şi eu cel puţin un caz grăitor în acest sens: în cea de-a doua expediţie la aromânii din Macedonia (august 2008), la prezentarea albumului Românii din jurul României în imagini la Bitola, intrând în sala de şedinţe a Societăţii culturale a aromânilor din oraş, la salutul meu – Bună sera, fraţilor!, răspunsul a fost categoric, dar nu m-a supărat deloc, aşa cum nu mă supără nişte neiniţiaţi de-ai noştri când spun că-s moldoveni, nu români: „Ei, da, nu mai suntem noi chiar fraţi…”. „Dar dacă vă zic veri, acceptaţi?”. Şi răspunsul lor a fost unul pozitiv, care mi-a permis să stau de vorbă cu aceşti fraţi de sânge până după miezul nopţii, mai continuând şi a doua zi…

Neavând pregătire specială, nu voi intra în aceste discuţii care, după părerea mea, până acum n-au adus niciun folos pentru înlăturarea pericolului asimilării definitive a aromânilor de către populaţiile majoritare din ţările lor de baştină.

Ca să se convingă de aceste adevăruri, le recomand specialiştilor de la Bucureşti să trăiască un an-doi într-un orăşel din munţii Pind sau Rodopi şi să se declare acolo români sau, cel puţin, aromâni, ca să se convingă în ce condiţii grele, infernale chiar, trăiesc fraţii sau verii noştri de un sânge. Va accepta acest curajos o viaţă de şomer, fără vreo sursă de venituri, nemaivorbind de vreo participare la viaţa publică? Acest bucureştean curajos ar putea supravieţui acolo doar zicând că este grec sau, cel mult, că este grec latinofon şi nimic mai mult! Iar pe aromânii din Balcani i-aş sfătui mai întâi să-şi capete drepturile de minoritate naţională de la statele în care locuiesc, bineînţeles cu sprijinul UE, şi apoi să ceară de la oficialităţile bucureştene recunoaşterea statutului de minoritate naţională pentru aromânii din România. Mult mai utilă îmi pare consolidarea acţiunilor ambelor părţi implicate în discuţii pentru rezolvarea problemelor culturale stringente ale acestei populaţii pedepsite pe nedrept de şovinismul care persistă în unele state balcanice, unele chiar făcând parte din Uniunea Europeană.
Trebuie să recunoaştem că cel mai mult sunt asupriţi aromânii în Grecia… La acest capitol chiar şi ruşii, şi ucrainenii, şi sârbii par a fi nişte îngeri păzitori ai naţiunii române/aromâne în comparaţie cu grecii… Uneori, mă bate gândul dacă nu cumva cei ce conduc lumea au pedepsit Grecia cu dezastrul politico-economic de azi pentru naţionalismul lor, combinat cu şovinismul deocheat faţă de minorităţile conlocuitoare. Îi înţeleg pe cei cu banii: ei vor să intre mai adânc în inima economică a grecului, dar de ce să sufere atât de mult bietul cioban aromân, care nu poartă nicio vină pentru naţional-şovinismul grecilor, care nici măcar nu recunosc minoritatea aromână… Sau de ce naţional-şoviniştii greci n-ar recunoaşte minoritatea aromână şi i-ar acorda o uşoară autonomie culturală, câştigând încrederea aromânilor, care le-ar fi mult prea de folos în lupta grecilor cu companiile internaţionale, companii ce vor să pună mâna pe tot ce mişcă economic acolo…

Despre patriotismul şi eroismul aromânilor în păstrarea lor ca neam elocvent ne vorbeşte şi cutremurătorul lor Imn Naţional, „Părinteasca Dimândare (Blestemare)”, compus de marele luptător pentru drepturile aromânilor din Balcani, Constantin Belimace. Iată doar patru rânduri din acest Imn (traducere liberă):

„…Blestem mare să aibă-n casă
Cel de limba lui se lasă,
Care-şi uită limba lui -
Arză-l para focului…”.

E cazul să amintim aici că şi pe noi, românii basarabeni, ne-a trezit „din somnul cel de moarte” o poezie despre limba maternă – Limba noastră a lui Alexie Mateevici, care mai târziu a devenit Imnul celui de-al doilea stat românesc, R. Moldova.

Poetul Constantin Belimace s-a dovedit a fi un mare vizionar, pentru că, după mai bine de 120 de ani, „Părinteasca Dimândare” vorbeşte mai tare şi mai actual ca niciodată, melodia imnului fiind foarte mobilizatoare şi foarte frumoasă…

Dar mai e ceva de zis despre aromâni: la ei, din vremuri străvechi, există un obicei: flăcăul aromân se însoară doar cu o fată de aceeaşi origine. Şi aceasta – în condiţiile în care aromânii încă nu au niciun fel de autonomie teritorială sau măcar culturală, fiind permanent ameninţaţi de pericolul asimilării totale şi al pierderii averilor din cauza neascultării lor de naţiunea majoritară…

Dr. Vasile Şoimaru

Popularity: 11% [?]

Declaraţie

a Consiliului Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice

FDRM salută decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, din 24 iunie curent, privind declararea zilei de 28 iunie Zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului totalitar comunist.

Această zi este una tragică din istoria neamului nostru.

La 28 iunie 1940 România a devenit o victimă a înţelegerilor secrete dintre Germania nazistă şi URSS bolşevică de reîmpărţire a sferelor de influenţă între cele două puteri, ceea ce a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai devastatoare conflagraţie din istoria omenirii.

Pactul de neagresiune semnat de Germania şi Uniunea Sovietică la 23 august 1939, în punctul al treilea din Protocolul adiţional secret, viza România: „În privinţa Europei Sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

Ulterior, în „Nota ultimativă”, partea sovietică va adăuga şi „Bucovina”, drept „despăgubire” „pentru dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.

A fost un dictat odios, o ocupaţie realizată cu forţa armelor, fără acceptul populaţiei din aceste teritorii, pusă la cale de cei doi călăi: Hitler şi Stalin.

Se ştie ce-a urmat: deportările a sute de mii de persoane, arestări, execuţii în masă, amputarea teritoriului Basarabiei în sud şi în nord, colectivizarea forţată, deznaţionalizare, comunizare ş.a.m.d.

Toate acestea au fost expuse în Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova din 23 iunie 1990; în Avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de către Parlamentul Republicii Moldova la 23 iunie 1990; în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.

Preşedintele Parlamentului, Preşedintele interimar al Republicii Moldova, dl Mihai Ghimpu, n-a făcut decât să rezume concluziile actelor menţionate mai sus într-un decret prezidenţial.

Societatea civilă, reprezentată de FDRM, a propus Preşedintelui interimar al republicii, Parlamentului Republicii Moldova de a interzice simbolurile comuniste şi a scoate Partidul Comuniştilor în afara legii, ca partid criminal, comparabil în atrocităţile sale cu partidul naţional-socialist al lui Hitler.

Cu regret, unele dintre partidele care alcătuiesc actuala Alianţă pentru Integrare Europeană lasă impresia că preferă jumătăţile de măsură, invocând diferite pretexte pentru a amâna încă o dată condamnarea unui trecut care a mutilat mai multe generaţii şi ale cărui umbre mai domină viaţa politică din Republica Moldova. Este o crimă faţă de memoria a peste un milion de victime din Basarabia de a nu recunoaşte adevărul despre genocidul organizat de regimul comunist, este un mare abuz de a perpetua minciunile staliniste privind trecutul şi identitatea noastră şi de a menţine în continuare, în necunoaştere şi întuneric, populaţia Republicii Moldova.

A nu susţine Decretul semnat de M. Ghimpu înseamnă a nega însăşi Declaraţia de independenţă, înseamnă a accepta tacit încorporarea din nou, de astă dată benevol, a Republicii Moldova în componenţa Federaţiei Ruse, succesoarea de drept a fostei URSS.

Politicienii care condamnă sau nu sprijină gestul lui M. Ghimpu dau de fapt un semnal clar privind complicitatea lor la refacerea URSS.

Iar dacă unii politicieni, inclusiv din Alianţa pentru Integrare Europeană, insistă asupra menţinerii simbolurilor comuniste, aceştia ar trebui să fie consecvenţi: ele trebuie păstrate în stema Republicii Moldova doar în tandem cu simbolurile fasciste, svastica urmând să fie şi ea prezentă alături de seceră şi ciocan, ca un omagiu adus lui Hitler şi Stalin, pentru că la 28 iunie 1940 aceştia au creat statul Republica Moldova.

Nu vom putea fi liberi, nici nu vom putea fi acceptaţi în familia popoarelor europene atâta vreme cât minciuna va sugera un anume comportament al oamenilor politici şi nu vom spune adevărul despre ororile comise de Uniunea Sovietică şi regimul totalitar pe teritoriul ocupat al actualei Republici Moldova.

E ora adevărului!

Adevărul trebuie spus întreg!

Consiliul Director al Forului Democrat al Românilor din Moldova

Chişinău, 28 iunie 2010

Popularity: 14% [?]

O fila de istorie în scurgerea vremii
 

Autor: Petru Cocirteu
(Cleveland, Ohio, USA)

Anul acesta, pe 22 iunie se împlinesc 69 de ani de la intrarea României în Cel de-al II-lea Razboi Mondial. Jertfa suprema a acestor fii ai natiunii române trebuie comemorata an de an, întrucât fiecare din ei au demonstrat-o, practic si eroic ca fiind lideri ai daruirii supreme pentru reîntregirea neamului românesc. Lidershipul daruirii supreme, i-a caracterizat pe strabunii natiunii noastre; numai asa am putut sa ramânem un popor si o natiune peste veacuri.
Lidershipul daruirii supreme , este un concept complex, si un act responsabil, nobil si maret, greu de explicat în cuvinte, dar practicat în fapte de multi fii ai natiunii române. Lidershipul daruirii supreme se poate defini în neputinta limitarii umane prin cel putin trei atribute de sorginte latina:
1. Idealul natiunii trebuie pastrat deasupra oricaror situatii.
2. Prioritatea responsabilitatii fata de Dumnezeu, familie si natiune.
3. Conceptul perceptiei obiective, trebuie constentizat în orice moment, la timp si ne la timp.
O prezentare practica, autentica nu prin cuvinte ci prin fapte demne de cinste a Lidershipul-ului daruirii supreme, va fi prezenta în fila de istorie intitulata: Eroii Neamului Românesc , care au luptat pe Frontul de Est pentru Eliberarea Basarabiei.
La 22 iunie 1941, România intra în Razboi, pentru a-si redobândi plaiurile însorite ale Basarabiei si Codrii voievodali ai Bucovinei. Ziua de 22 iunie 1941, va ramâne o zi istorica  scrisa cu litere de aur în cartea neamului Românesc, armatele române trec Prutul la ordinal Maresalului Ioan Antonescu.
Ordinul de razboi precum si mesajul rostit de Maresalul Ioan Antonescu, a însufletit inima armatei române care cu toata daruirea si-a dus misiunea pâna la capat.

Telegrafic am sa punctez evenimentele cruciale de pe frontul de Est.
La 5 iulie 1941, Cernautiul a fost eliberat . Românii din Cernauti au primit cu mare entuziasm armata româna. În fruntea armatei române Maresalul Ion Antonescu împreuna cu statul major al armatei, membrii guvernului si personalitati religoase au pasit triunfatori în Cernauti, la 5 iulie 1941. Covor de flori le-a fost asternut sub picioare, ca respect al multumirii si al pretuirii pentru jertfa depusa.
Armatele române îsi continua misiunea în 14 august-16 octombrie 1941, crâncene lupte s-au dat la Odesa , la Marea Neagra, unde victoria a fost de partea noastra. În Septembrie 1941 la trecerea Nistrului, alti fii ai plaiurilor strabune si-au dat viata, murind la datorie, dar nu oricum, ei vor ramâne cu cinste în istoria neamului nostru.
Apoi victoria desavârsita în 4 iulie 1942, la Sevastopol, trupele române cu toata fiinta lor au îndepartat inamicul, croind o noua cale spre victorie, aminteste aici Corpul de vânatori de munte, sub comanda Gen. Gh. Avramescu, o divizie de infanterie, alta de artilerie si o brigada de cavalerie, realizând Victoria. Dar si aici câteva sute de osteni au cazut la datorie
De neuitat vor ramâne luptele de la Cotul Donului din noiembrie 1942  unde românii nu au precupetit nimic, un singur tel era în inima lor: “învingem sau murim”; interventia vânatorilor de munte a fost decisiva în zilele lui noiembrie 1942, si ostasii români au iesit mai mult decât învingatori. Citez: “La Cotul Donului, trebuia cu orice pret sa rupem frontul, luptele au fost crâncene, în dreapta si stânga numai trupuri moarte, nu am cuvinte sa descriu ce ochii mei au vazut, pot totusi sa spun ca Dumnezeu m-a ocrotit; cu totii treceam peste balti de sânge, trupuri moarte, mâini si picioare rapuse de gloantele inamice” (Declaratiile Sergentului Petrica Turnea, Batalionul 2 Graniceri Moreni, Interviu cu Petru Cocirteu, Bolvasnita, 1978).
Iar acum as dori sa ma adresez fiecarui suflet de român, si în mod special tinerei generatii, cu rugamintea sa nu-si uite trecutul glorios al strabunilor, sa nu-si uite identitatea, reprezentata prin cele trei pietre fundamentale ale neamului nostru: 1. credinta crestina, 2. limba româna si 3. tara România, în granitile ei fizice si istorice.
Acesta-i tezaurul cel mai de pret al natiunii, noi suntem ceea ce suntem si avem ceea ce avem pentru ca Dumnezeu ni le-a harazit prin acesti fii ai neamului nostru care au urmat perceptele Scripturii, Citez: ”Omule, Domnul cere de la tine sa faci dreptate, sa iubesti mila, si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau” Mica 6:8. Si nu si-au precupetit nici macar viata pentru realizarea idealurilor natiunii noastre.

În cele ce urmeaza am sa dau citire câtorva nume cu rezonanta istorica si nationala, nume de eroi care au luptat si au condus Frontul de Est, pentru întregirea neamului nostru românesc.

1. Maresalul Ioan Antonescu, supranumit, ”cel mai mare român “ dupa N. Balcescu si N. Iorga, supranumit deasemenea, “cel mai bun dintre pamânteni”, asa cum la numit Marin Preda, si nu în cele din urma supranumit, ”maresalul de otel” cântat în cântecele si imnologia muzicii românesti. A fost executat în 1946, de catre guvernul comunist în coalitie cu rusofilii si Moscova.
2. Gen. Gheorghe Avramescu, general de armata, a luptat si pe frontul de Vest, a fost impuscat de rusi într-o ambuscada în Ungaria.
3. Gen. Corneliu Dragalina, general de corp de armata, unul din fiii Eroului de pe Jiu, Gen. Ioan Dragalina.  Gen. Corneliu Dragalina a fost de fapt si Coordonatorul Miscarii de rezistenta anticomunista din Muntii Banatului si Ardeal. Din subordinea sa au fost: Colonelul Ioan Utza din Baile Herculane, Colonelul Florea Daia din Caransebes si Colonelul Ioan Aldea, din Ardeal.
4. Gen. Nicolae Diaconescu, Gen. de Corp de Armata.
5. Gen. Nicolae Giuperca, Gen. Corp de Armata.
6. Gen. Petre Dumitrescu, Gen. de Armata.
7. Gen. Ioan Dumitrache, Gen. de Divizie, vânatori de munte.
8. Gen. Radu Kornea, Gen. de Brigada.
9. Gen. Gheorghe Jlenescu, Gen.de Excadrila Aviator.
10. Gen. Leonard Mociuscki, Gen. de Divizie.
11. Gen. Nicolae Macici, Gen.de Corp de Armata.
12. Gen. Ioan Alecu Sion, Gen. de Divizie.
13. Gen.Mihai Racovia, Gen. de Corp de Armata.
14. Gen. Iosif Iacobici, Gen. Corp de Armata.
15. Gen. I. Voiculescu, Gen.de Armata si Guvernatorul Basarabiei, a murit în închisoarea de la Aiud.
16.  Gen. P. Calotescu, Gen. de Armata si Guvernatorul Bucovinei, a murit în închisoarea de la Aiud. Citez: “Decretul 207, din 1945, era ambiguu… pe lânga lotul Gen. Voiculescu si lotul Gen. Calotescu, peste 60 de generali , si amirali plus comandori de aviatie si marina, au ajuns la Aiud, ca razbunare secreta a Uniunii Sovietice”, (Prizonier în propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, Bucuresti 1997).

În subordinea acestor eroi nationali cu rezonanta istorica a luptat si Rgimentul 96 infanterie din Caransebes, comandat fiind de Colonelul Florea Daia , originar din loc. Bolvasnita, Jud. Caras Severin, regiment, în componenta caruia s-au încorporat multi fii ai comunei Bolvasnita, unii din ei, au fost onorati sa-l aiba ca si comandant pe Col. Florea Daia. În anii copilariei mele am avut ocazia sa-l cunosc personal pe Colonelul Florea Daia, “român dintre români, cu credinta-n Dumnezeu, iubire de neam si daruire pentru glia strabuna”, detalii despre acest erou le puteti vedea în cartea mea intitulata “Viziunea unei Natiuni”, Petru Cocirteu, Macarie, 1998.

Infanteristii regimentului 96 din Caransebes, au fost defapt, strabunii celui ce va vorbeste; acum, va vorbesc despre fapte si nu vorbe, ei au fost dascalii mei, unchii si bunicii mei, au fost aceea care mi-au semanat samânta credintei si a virtutii crestine.

Am sa redau în continuare numele acestor eroi care au luptat pe frontul de Est:
1. Locotenet, Ioan Popescu, învatator,  unchiul meu.
2. Sublocotenent Ioan Udrea, învatator.
3. Sergent, Dragu Ioan, Ordonanta Colonelului Daia.
4. Fruntas, Jura Ioan,  tâmplar, bunicul meu.
5. Soldat, Dragu Ion Freant, cojocar.
6. Soldat, Matei Sârbu Petru, croitor.
7. Soldat,Vuc Ioan, functionar.
8. Soldat, Jurca Solomon, ceferist.
9. Soldat, Dragomir Nicolae,  Pastorul Bisericii Crestine Baptiste din Bolvasnita.
10. Soldat, Turnea Ioan Pepu, zidar.
11. Sodat, Dragomir Ion Togica, cazut la datorie la trecerea Nistrului.
12. Soldat Matei Toma Primejdie, cazut la datorie la trecerea Nistrului.
13. Soldat Matei Ioan Nita, cazut la datorie.
14. Soldat Petru Dragu Dunga, agricultor.
15. Soldat Turnea Simion  Gaigan, cazut la datorie în Crimeia.
16. Soldat Turnea Petru Gaigan, cazut la datorie în Crimeia.
17. Soldat, Dragu Solomon Goara, sef de gara CFR.
18. Soldat, Matei Ioan Cocoana, functionar.
19. Soldat, Turnea Toma Cocorea, agricultor.
20. Soldat, Dragu Ianas Puica, muncitor.
21. Sergent, Turnea Petrica  Pufoni, Batalionul 2 Graniceri, la Cotul Donului.
22. Soldat, Dragomir Ioan, cazut la datorie la Cotul Donului.
23. Soldat, Popescu Simion Turlac, cazut la datorie în Crimeia.
24. Soldat, Cucuruz Lazar Filip, agricultor.
25. Sergent, Cucuruz Ioan Filip, cazut la datorie.
26. Sergent Cocirteu Ioan Cartu, ceferist,unchiul meu.
27. Sergent Major Cocirteu Petru Madru, veterinar, unchiul meu.

Acestor bravi români, lideri de urmat, eroi ai natiunii, însufletiti de credinta si virtutea crestina, aparatori cu însusi pretul vietii lor al gliei strabune, de la maresal si generali, si pâna la ultimul soldat, le dedic urmatoarele versuri:

“Rând pe rând, eroii nostri au cazut, au disparut
Dar, vor ramâne peste veacuri, pilde vii de neîntrecut
Stiind, ca ziua izbavirii, ce-au visat-o, o sa vie,
Daca-ntârzie, asteapt-o! Brava Tara Românie.”
(Cugetari, Petru Cocirteu, Akron, Ohio, 1986)

Ca o concluzie a acestui documentar istoric, am sa va prezint Declaratia verbala a Sergentului Turnea Petrica din Bolvasnita, care ne descrie un crâmpei de pe Frontul de Est din Cel de-al II-lea Razboi Mondial, ziua de 20 Martie 1942:
“În dimineata zilei de 20 martie 1942 ma aflam în valea Zdrau din Localitatea Alasthar din Caucaz, o zi frigurosa cu ceata. Eram Comandant la Centrala Batalionului 10, unde aveam ca si comandat de Batalion pe Maiorul Popa Burac din Pridgor si loctiitorul sau, Maiorul Mihai Gurgu de la Fenes, amândoi din partile noastre. Batalionul nostru împreuna cu Batalionul 16 de la Hateg eram parte a diviziei comandata de Generalul Petre Dumitrescu, Divizie unde eu am absolvit scoala de ”Mici Comandanti” si apoi am primit centrala batalionului 10. Valea Zdrau, avea forma unei sei, dincolo de creasta dealului era amplasata o Divizie de Rusi, care de trei zile în sir îsi stabilisera amplsamentul si asteptau ordinul de atac. Noi eram în valea Zdrau, pe linia întâi, ne despartea doar coama dealului de inamic. În dimineata zilei de 20 Martie 1942, pe când inamicul nu se astepta, am început ofensiva. Timp de 10 minute, mitralerele cu foc automat din vale au retezat toti copacii de pe creasta dealului din fata, în timp ce puscasii mitraliori au ocupat creasta dealului, apoi la foc automat, mitralierele noasre au tintit inamicul din vale, pentru urmatoarele 20 de minute, tot timpul ma miscam de la o mitraliera la alta sa-mi încurajez camarazii, în timp ce bateriile de artilerie grea, trageau continuu fara întrerupere, în inamicul de dincolo de creasta dealului.
Atacul nostru inopinant, rapid si în forta a durat doar 30 de minute, dupa care s-a oprit.
Asteptam sa vedem reactia inamicului. O tacere totala s-a asezat pe linia frontului, deodata, dupa vreo 15 minute, am vazut cum rusii ies din transeie, arunca pustile, si cu fâsii de pânza alba în mâini, rupte în graba din camasile si izmenele lor vin spre creasta dealului, au capitulat, i-am luat prizonieri pe toti câti au mai ramas în viata. Printre prizonieri au fost doi soldati îmbracati în uniforma soldatilor români, vorbeau si româneste, asta ne-a derutat, i-am lasat mai nesupravegheati, si dupa o ora am aflat ca l-au omorât pe comandantul batalionului 16 de la Hateg, erau defapt spioni rusi. Ce înseamna o clipa de neveghere…
Dupa aproape un an de zile de front, Comandantii Batalionului 10, Maiorul Burac, si Maiorul Mihai Gurgu  au fost evidentiati si pentru Victoria de la Valea Zdrau împotriva rusilor de catre Gen. Petre Dumitrescu. Maiorii Gurgu si Burac primesc recompensiile, dar raporteaza totodata ca de fapt un rol foarte important în Victoria de la Valea Zdrau, l-a avut Sergentul Turnea Petrica, de la Centrala Batalionului, ca urmare a acestui fapt, ca recompense am primit o luna de concediu si la Rusalii 1943 am venit acasa.
Slavit sa fie Domnul ca m-a pazit pe front si acum prin mila Sa Împlinesc 90 de ani peste doar câteva luni” (Declaratia verbala a Sergentului Turnea Petrica, Petru Cocirteu, Cleveland, 2010.)
Faptele marete ale acestor eroi as dori sa fie un imbold în inima tinerei generatii de a nu fi mai prejos de înaintasii nostrii si totodata ecoul daruirii strabunilor nostri sa-i trezeasca pe aceia care persista în somnolenta si indiferenta si toti împreuna având o chemare si un tel, sa contribuim la propasirea neamului nostru românesc.

Ajuta Doamne Natiunea Româna
Traiasca România.
Peter Cocirteu, Cleveland, Ohio USA.

Bibliografie
Analele Sighet, Fundatia Academica Civica, Bucuresti, 2003.
Amintiri de razboi, Ioan Jura, Bolvasnita, 1965.
Cronici, Manuscris, IBD. Varan Sabin, Bucova 1982.
Declaratia verbala a Serg. Turnea Petrica, Petru Cocirteu, Cleveland, 2010.
Editura Academiei, Gh. Buzatu si Gh. Florescu, Iasi, 1981.
Eroii nemului românesc, Manuscris, Ioan Popescu, Kent, 1997.
Memorii, Manuscris, Ioan Udrea, Kent, 1997.
Oameni si Fapte, Simion Cocirteu, Akron, 2006.
Prizonier în propria tara, Aurel S. Marinecu, Bucuresti, 1997.
Romanian Forces, Bucharest, 1943.
Rezistenta anticomunista din Muntii României, C. Ionitoiu, 1993.
Istoria Românilor în secolul XX, I. Scurtu, Gh. Buzatu, Bucuresti, 1999.
Viziunea unei natiuni, Petru Cocirteu, Târgoviste, 1998.

Popularity: 19% [?]

Când ne va spune Sergiu Nicolaescu adevărul?

Autor: Ion Coja

 Am declarat şi în Senat, în toamna lui 1992, când s-a discutat raportul comisiei de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989: rostul comisiei „Sergiu Nicolaescu” nu a fost să afle adevărul despre decembrie 1989, ci să le ofere autorilor loviturii de stat posibilitatea ca prin audierea martorilor să afle ce ştie lumea despre cele întâmplate în decembrie 1989. Ce anume s-a aflat din secretele loviturii de stat! Organizatorii revoluţiei aveau nevoie să ştie ce se ştie în rândurile oamenilor din afara conspiraţiei despre partea nevăzută (şi criminală!) a revoluţiei, pentru a lua măsurile de contracarare şi contrafacere a adevărului. Măsuri care nu s-au sfiit să meargă până la asasinat, cazul senatorului Şerban Săndulescu, bunăoară, care a plătit cu viaţa încăpăţînarea sa de a nu accepta versiunea Sergiu Nicolaescu despre decembrie 1989 şi de a formula altă ipoteză, alt raport! Mai mult decât oricine, vinovaţii de măcelul din decembrie 1989 aveau nevoie stringentă de ancheta comisiei parlamentare şi de prezenţa în comisie a unor oameni de-ai lor, de-ai celor implicaţi în revoluţie ca autori şi executanţi ai scenariului, cunoscători ai secretelor care trebuiau păstrate cu orice preţ.

        La început, când în fruntea comisiei a fost numit Sergiu Nicolaescu, m-am numărat şi eu printre cei care l-au contestat chiar şi ca membru al comisiei: Sergiu Nicolaescu trebuia audiat ca martor, ca actor  şi, poate, ca regizor al aşa zisei revoluţii. Nu avea ce căuta ca anchetator al unor evenimente soldate cu sute de morţi, evenimente la a căror desfăşurare participase fără să ne fie clar în ce calitate şi cu ce justificare. Cine ne garanta atunci şi cine ne garantează chiar şi azi, că Sergiu Nicolaescu nu se numără printre vinovaţii de carnagiul din decembrie 1989?! Vinovat pentru premeditarea acestui masacru sau „numai” pentru neglijenţa sau incompetenţa cu care s-a amestecat acolo „unde nu-i fierbea oala” domnului regizor!…

         Prezenţei lui Sergiu Nicolaescu în comisie i se opunea un principiu de drept roman bine stabilit: Nu poate fi nimeni judecător în propria sa cauză. Mai tare decât dreptul roman s-a dovedit însă algoritmul parlamentar. Din pricina acestuia, deşi m-am oferit cu insistenţă, nu am fost acceptat în comisie…

         Despre reaua credinţă a lui Sergiu Nicolaescu s-au adus nenumărate dovezi. Ultima a adus-o însuşi împricinatul, fireşte, fără să-şi dea seama. Atunci când, în urmă cu câteva săptămâni, a găsit de cuviinţă să intervină în disputa dintre Cornel Dinu şi Petre Roman, confirmând la postul B1 TV declaraţia marelui fotbalist, precum că l-a auzit pe Petre Roman dând un telefon la care a vorbit ruseşte, asta în dimineaţa zilei de 24 sau 25 decembrie, în clădirea televiziunii… Am pus atunci întrebarea, pe care o repet acum: în raportul întocmit la Senat, Sergiu Nicolaescu a consemnat această informaţie pe care el însuşi o deţinea în chip direct, nemijlocit, ca actant al revoluţiei lui Peşte? L-a chemat în faţa comisiei pe Petre Roman ca să-l întrebe cât se poate de oficial cu cine şi ce a vorbit în acea dis de dimineaţă?

         Sunt convins că nu! Aşadar, de ce? De ce Sergiu Nicolaescu a ascuns acest detaliu care dă peste cap toată pledoaria lui Petre Roman, altminteri de nimeni luată în serios, cum că pe individ l-a făcut prim ministru valul de entuziasm revoluţionar al maselor, în chip spontan şi ne-programat.

         Mai vin azi cu o întrebare nouă pentru acelaşi preşedinte al Comisiei pentru Înmormîntarea Adevărului privind evenimentele din decembrie 1989. O întrebare la care nu voi accepta ca răspunsul marelui regizor să fie aceeaşi tăcere suverană, sastisită, de om care nu dă importanţă la toate nimicurile. De data aceasta  martorii sunt mult mai mulţi: câteva zeci de muncitoare de la Apaca, croitorese, care în acele zile fierbinţi au primit sarcina de a confecţiona 3600 de steaguri tricolore, fiecare steag având o suprafaţă cam de un metru. Comanda venise din partea lui Sergiu Nicolaescu prin ministresa din acele zile. Nu Lia Ciobanu, refugiată la ambasada Ungariei prietene, ci adjuncta acesteia. Comanda fusese făcută aşadar de Sergiu Nicolaescu şi, adaugă sursa mea de informaţii, tovarăsul S.C., al cărui nume nu mă grăbesc să-l fac public, încerc să verific dacă nu cumva este vorba de altă persoană. În cazul lui Sergiu Nicolaescu nu există însă niciun dubiu că despre domnia sa este vorba. Informaţia este absolut sigură şi deja verificată de mine.

        Ce anume ar fi de mirare în comanda făcută de vestitul strateg al atâtor războaie virtuale, toate desfăşurate la Buftea, atent cinematografiate, dar nici unul real, adevărat? (Se pare că această frustrare l-a determinat pe pacientul S.N. să se implice atât de activ într-o poveste reală, cu gloanţe gloanţe şi morţi morţi, însângeraţi de propriul sânge, iar nu de vopsea şi alte trucuri cinematografice… Caz clinic?)

        Mirarea este că tricolorul românesc a suferit în „viziunea” lui Sergiu Nicolaescu o modificare neaşteptată: culorile nu mai erau egale! În tricolorul comandat de Sergiu Nicolaescu culoarea roşie rămânea la locul şi dimensiunea ei, dar galbenul sporea, invada pe diagonală jumătatea de jos a culorii vecine, a albastrului. Raportul dintre cele două culori fiind 1,25 la 0,75. Bizară modificare! Repetată în 3600 de exemplare!! Toate cele 3600 de steaguri au fost ridicate de la Apaca de un trimis al Armatei în numele aceluiaşi Sergiu Nicolaescu. Nu au fost folosite niciodată. Dar acesta nu este un motiv ca noi să nu ne întrebăm la ce urma să fie folosite acele steaguri însemnate într-un mod atât de neaşteptat!

         M-am adresat unui om de specialitate, adică unui fost ofiţer de securitate, teoretician şi practician al diversiunii, din întâmplare fost coleg de liceu militar cu Sergiu Nicolaescu, întrebându-l care poate să fie noima unui lucru atât de ciudat. Nu i-am dat niciun nume,  ci doar precizarea momentului: decembrie 1989. Şi i-am cerut o explicaţie, un comentariu. Iată-le: De astfel de steaguri, cum nu ar mai fi avut nimeni, se puteau folosi pentru a se recunoaşte între ei numai membrii unei organizaţii conspirative, participanţi la acţiuni de stradă, de confruntare armată, unde era foarte important să nu-i confunzi pe tovarăşii de baricadă cu orice gură cască care a pus şi el mâna pe un drapel şi a ieşit în stradă să moară pentru democraţie! Cam la fel cum procedează masonii, având anumite semne discrete prin care să se recunoască între ei care sunt masoni, fără să se cunoască în persoană.

        În această poveste este impresionant numărul de steaguri, care trebuie raportat la faptul că, în principiu, la acţiuni de stradă, fiecare drapel este purtat de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, numărul steagurilor, 3600, ne dă un indiciu despre numărul tovarăşilor de stindard ai lui Sergiu Nicolaescu: zeci de mii! Zeci de mii de „revoluţionari”, aşadar! Aflaţi sub comanda lui Sergiu Nicolaescu?!… Ei urmau să facă ceva împreună în acţiuni de stradă, dar nu e uşor de spus ce! Am putea deduce că în ce aveau de gând să facă se simţeau stânjeniţi de românii care deja erau în stradă, fluturând stindardul tricolor. Le trebuia un semn distinctiv de recunoaştere, acel tricolor deformat, nu ca să defileze cu el, ci pentru ca, în eventualitatea unui conflict între români şi români, purtătorii drapelului …sergiot să se poată identifica uşor între ei ca partizani de idei şi idealuri cu Sergiu Nicolaescu, con-militoni… Manevră destul de nătângă, rocambolescă, zic eu, ca nespecialist, căci exhibarea unui asemenea semn ciudat de recunoaştere îl ajută şi pe inamic să te identifice!… Dar cine ar fi fost inamicul? That the question!…

       Aşadar, domnule Sergiu Nicolaescu, se cuvine să ne lămuriţi despre ce este vorba în povestea cu tricolorul care merită să vă poarte numele. Iar mai apoi să apreciaţi singur cum se potriveşte povestea acestor 3600 de stindarde cu Raportul şi ancheta dumneavoastră asupra evenimentelor din decembrie 1989? Nu-i aşa că în Raport nu aţi suflat nici un cuvînt despre ce urma să se întâmple în timpul revoluţiei cu tricolorul acela, revizuit? Iar dacă aţi omis această mărturie, despre care eraţi în perfectă cunoştinţă, nu-i aşa că întreg raportul e lovit de nulitatea autorului ca martor şi judecător imparţial?!

P.S. Un sfat: să nu negaţi şi să nu trageţi de timp. Daţi răspunsul corect şi repede. Sunt prea multe persoane implicate în executarea comenzii venite de la revoluţinarul Sergiu Nicolaescu. Iar majoritatea dintre ei nu mai au niciun motiv să tacă. Cine ştie? Poate explicaţia este simplă şi fără implicaţii majore, de interes pentru istorie sau justiţie. Vă rog să oferiţi explicaţia, cu indicarea dovezilor ce pot fi convocate pentru a vă crede! Căci pe cuvînt eu nu vă mai cred!

Popularity: 18% [?]

Marele Refugiu Românesc de acum 70 de ani

Autor: Nicolae Balint (Targu Mures)

În organizarea Serviciului Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale şi a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Sfântu Gheorghe, pe data de 25 iunie a.c. va avea loc la Sfântu Gheorghe simpozionul cu tema 70 de ani de la declanşarea Marelui Refugiu Românesc, manifestare consacrată comemorării a şapte decenii de la dramele succesive trăite de poporul român în vara anului 1940. Această manifestare va fi urmată în zilele de 26-27 iunie a.c., tot la Sfântu Gheorghe, de cea de-a doua întrunire plenară a Colocviului Naţional I.I. Russu de cercetare a sud-estului Transilvaniei, o manifestare care îşi propune instituţionalizarea şi amplificarea cercetărilor interdisciplinare referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei şi la convieţuirea interetnică româno-maghiară. La colocviu sunt aşteptaţi să participe un număr semnificativ de cadre didactice universitare, arhivişti, cercetători şi jurnalişti. Manifestarea – ce poartă numele ilustrului profesor clujean care a ocupat prima catedră de estetică din ţara noastră – îşi mai propune să abordeze probleme referitoare la dezvoltarea şi valorificarea bazei de date cu utilizatori multipli, sprijinirea cunoaşterii bibliografiei privind sud-estul Transilvaniei, inclusiv prin postarea pe internet a celor mai importante lucrări care abordează această problematică. Organizat de Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu Gheorghe şi de Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Colocviul Naţional I.I. Russu – şi care va fi sprijinit şi de Serviciul Judeţean Covasna al Arhivelor Naţionale - se înscrie în cadrul unei manifestări mai largi, Zilele Andrei Şaguna, manifestare care se află în prezent la cea de-a XIX-a ediţie.

NICOLAE BALINT  

Popularity: 17% [?]

Prin librariile americane. Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Autor: Ioan Ispas
(Newark, Delaware)

Multi ani, subiectul invaziei sovietice în Polonia a fost ocolit de istoricii români, iar cei rusi nu-l abordeaza nici astazi, pastrând cliseul propagandistic initial. Din fericire mai exista si istoricii occidentali pentru care mai presus de orice este adevarul istoric.
Nicholas Bethell, în lucrarea sa “The War Hitler Won“, aparuta în 1972, editura Holt, Rinehart and Winston, trateaza printre altele si invazia sovietica din Polonia.
În dimineata de 1 septembrie 1939, în timp ce trupele germane invadau Polonia, un ofiter superior de transmisiuni german aflat la Moscova, împreuna cu ambasadorul german, se duc la Ministerul sovietic de telecomunicatii pentru a cere un ajutor în vederea ghidarii avioanelor militare germane prin statia de radio Minsk, aflata la distanta mica de granita poloneza. Le-a cerut sa transmita un sunet continuu plus cuvintele Richard Wilhelm I.O, în intervalul dintre programe, si sa introduca numele Minsk cât de des pot. Guvernul sovietic a fost de acord sa repete cuvântul Minsk de multe ori, sa extinda emisiunea cu doua ore, dar n-a vrut sa introduca semnalul si cuvintele cerute de nemti ca sa nu atraga atentia. Asadar colaborarea militara germano-rusa a început din prima zi a razboiului. Pravda publica o scurta informatie, în 2 septembrie, în care arata ca între Germania si Polonia au loc operatiuni militare, adica ceva ce pe ei nu-i intereseaza. Rusia sovietica a facut o prima mobilizare a armatei în 31 august, iar în 4 septembrie a chemat alte contingente de rezervisti sub arme. În 3 septembrie Ribbentrop îl instruieste pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg, sa atraga atentia rusilor ca Polonia va fi învinsa în câteva saptamâni, deci sa intre si ei în zona stabilita. Molotov îl întâlneste pe Schulenburg în 5 septembrie, când îi spune ca vor intra si ei, dar nu înca, pentru a nu încuraja unitatea oponentilor. În 8 septembrie, când nemtii au intrat în Varsovia, Molotov le trimite un mesaj de felicitare, iar în 9 septembrie le promite ca interventia armata sovietica va avea loc în câteva zile. Ziarul Pravda publica, în 14 septembrie, un articol pe prima pagina, întitulat “Motivele interne pentru apararea Poloniei“, în care se arata ca numai 60 % sunt polonezi, ca sunt 8 milioane de ucrainieni si 3 milioane de belarusi, ca n-au drepturi, ca sunt exploatati de mosierii polonezi, ca în administratie sunt numai polonezi si ca au nevoie de protectie. În aceeasi zi Izvestia anunta o rebeliune în Galitia de est; minoritatea ucrainiana protesteaza împotriva unor ordine poloneze, ca bielorusii refuza sa se înroleze în armata poloneza si ca avioanele poloneze au violat spatiul aerian al Uniunii Sovietice. Schulenburg anunta la Berlin ca aceste articole au scopul sa justifice interventia. În 15 septembrie comandanti ai Armatei rosii scriau în Izvestia despre datoria sacra a armatei, ca armata poloneza a ars sate din Bielorusia, ca femei si copii au ramas pe drumuri, fugind spre Lituania.

Ribbentrop îl preseaza pe Molotov, acesta îi spune în 16 septembrie ca invazia este iminenta. În 17 septembrie, la ora 2 noaptea, Schulenburg a fost primit de Stalin, care l-a anuntat ca invazia începe la ora 6, ca sovieticii vor bombarda zonele est de Liov, iar Luftwaffe sa nu opereze la est de Brsec. De asemenea o comisie comuna pentru coordonare sa se întâlneasca la Bialystok si sa fie emis un comunicat comun. În aceeasi noapte, la ora 3, ambasadorul polonez Waclaw Grzybowski a fost chemat la ministrul adjunct de externe, pentru a-i înainta o nota. În nota se arata ca razboiul germano-polonez a relevat decaderea interna a statului polonez, ca se prefigureaza ideia ca statul polonez foarte curând va dispare, guvernul este în colaps si nu mai da semne de viata, poporul a ramas fara conducatori si teritoriul fara administratie. Toate acestea prezinta pericol pentru Uniunea Sovietica si ca în consecinta ea nu mai poate ramâne mult timp neutra. Este, asadar, o sansa pentru poporul polonez sa traiasca liber si sa scape de acest razboi mizerabil. Ambasadorul polonez a protestat vehement, dar fara efect. A parasit Ministerul de Externe fara a accepta nota. Când a ajuns la Ambasada, a constatat ca nota ajunsese deja. A trimis nota înapoi, dar portarul de la Minister primise instructiuni sa n-o primeasca.
La ora 6, ora Moscovei (4, ora Poloniei), pe toata frontiera, din Letonia pâna-n România, pe o lungime de 1 000 de mile, au patruns vehicolele cu militari. Pe aceasta lungime de frontiera, erau 25 de batalioane ale Corpului de frontiera polonez. Un martor ocular povesteste ca a vazut câteva tancuri si carute pline cu ostasi ai Armatei rosii care strigau “Nu trageti! Venim sa va ajutam contra nemtilor!“ (pag. 310). Aceasta a produs confuzie între aparatori, care i-au lasat sa treca. În prima zi, rusii au înaintat 60 de mile, suferind foarte putine pierderi. Lânga Wilno si Bialystok au fost mici lupte. Pe multe sosele, trupele în retragere poloneze mergeau alaturi de cele rusesti, dar în sens diferit. Primul ministru polonez a aflat despre invazia sovietica abia la ora 10. Polonia era invadata de 200 divizii ostile. Disperarea a pus stapânire pe conducerea poloneza. S-a dus grandiosul plan al unui contratac masiv spre Berlin, s-a dus planul ajutoarelor britanice prin România si asteptarea ofensivei francezilor lui Gamelin. Beck a aflat despre atac pe la 6, iar despre nota pe la 7.30. A încercat sa protesteze pe la toti ambasadorii pe care i-a gasit. Are o întâlnire cu maresalul si primul ministru, pe care îi informeaza ca Franta si-a dat acordul pentru rezidenta si se asteapta ca România sa le acorde dreptul de trecere. Conform Conventiilor de la Haga din 1887 si 1907, dreptul de tranzit pentru guvern nu înseamna încalcarea neutralitatii. În 12 septembrie Ribbentrop a cerut guvernului român sa-i bage în lagare, sa-i dezarmeze pe polonezi si sa interzica tranzitul de material de razboi. Pentru guvernul polonez România era singura optiune, deoarece Ungaria era mult mai apropiata de Germania si ar fi acceptat cererile germane de retinere a polonezilor. Acest fapt n-a scapat comandamentului rusesc, care a cerut fortelor din zona sa taie retragerea polonezilor spre România.
În Rusia, Pravda publica un articol în care arata ca regimentele sovietice si-au facut datoria. La radio, Molotov anunta versiunea sa si cere populatiei sa nu faca provizii, sunt alimente suficiente pentru toata lumea, nu are întentia sa impuna ratii. Textul a aparut si-n Volkisher Beobachter. În fabrici si uzine au fost afisate texte care aratau clarviziunea si curajul guvernului sovietic. Activistii de partid explicau cât de nefericiti erau numerosii ucrainieni si bielorusi din Polonia.
Istoriografia rusa sustine si astazi ca intrarea sovietica în Polonia a avut loc dupa ce guvernul polonez a fugit în România si statul polonez era în colaps. Ca Armata rosie a intrat ca sa împiedice fortele Germaniei fasciste sa puna mâna pe Ucraina de vest si Bielorusia de vest. Istoricii rusi nu spun nimic de faptul ca împartirea Poloniei a fost aranjata între Germania si Rusia, iar rusii au înaintat atât cât s-a stabilit prin Pactul Ribbentrop – Molotov. În 31 octombrie 1939, Molotov în luarea de cuvânt din Sovietul Suprem a declarat: ”Un scurt ghiont dat Poloniei dat de armata germana, urmat de unul din partea armatei rosii, a fost suficient pentru a elimina acest copil monstru al Tratatului de la Versailles“ (pag. 316). Aceasta remarca arata ostilitatea liderilor sovietici fata de statul polonez.
În 17 septembrie, la ora 4 p. m. guvernul polonez are o ultima sedinta pe pamânt polonez, la Kuty Beck le-a vorbit ministrilor despre succesul pe care l-a avut în convorbirea cu ambasadorul român. Pot sa intre în România si apoi s-o paraseasca prin portul Constanta. Singura dorinta era ca trecerea prin tara sa fie facuta cât de repede posibil, ca sa fie reduse la minim eventualele complicatii. În timpul sedintei, primarul din Sneatin (20 de mile nord-est de Kuty) a telefonat ca rusii sunt la intrarea în oras si ca au blocat punctul de trecere al frontierei din zona. Frontiera era pe râul Ceremus si în Kuty era singurul pod de trecere ramas în mâinile polonezilor. Guvernul a hotarât sa treaca granita în România în aceeasi seara. Spre punctul de trecere a frontierei pe o lungime de ami multi kilometri era un sir lung de cetateni polonezi care voiau sa treaca în România. Vama româneasca lucra ca în vremurile de pace. În zona nu se afla decât garda prezidentiala: 60 de oameni care sa se opuna cavaleriei sovietice. La 10:10 p.m. Presedintele polonez se îndreapta spre frontiera, unde este întâmpinat de atasatul militar român de la Varsovia, care urgenteaza trecerea prin frontiera. Presedintele si restul guvernului ajung la Cernauti unde sunt cazati în Palatul Episcopal ortodox român. Toata noaptea exodul continua. Militarii care treceau granita erau obligati sa predea armele autoritatilor române. Unii si-au lasat armele pe teritoriul polonez, altii le-au aruncat în râu. În scurt timp lânga granita s-a înaltat un morman de arme. Armata rosie prefera sa ramâna militarii polonezi în partea sa. Au avut oarecare succes la soldatii polonezi de origine ucrainiana sau bielorusa. Peste câteva zile comandantul frontului ucrainian S. Timosenko a lansat fluturasi peste aglomerarile de soldati polonezi în care le cerea sa nu creada în ofiterii lor. “Ofiterii si generalii sunt inamicii vostrii. Ei vor moartea soldatilor. Ucideti ofiterii si generalii! Unicul vostru prieten este Armata Rosie.” (pag. 329). Peste 200 000 de militari polonezi au fost capturati de Armata rosie. Aproape 85 000 de militari polonezi au reusit sa scape în teritoriile neutre: Ungaria, Lituania, Letonia si cei mai multi în România. Legile internationale prevedeau ca militarii partilor beligerante, ajunsi în tarile neutre, sa fie retinuti în lagare, dar cei mai multi si-au continuat drumul dpre Franta pentru reconstituirea armatei. Misiunea militara britanica, care era considerata beligeranta, a fost dirijata spre tarcul prevazut, unde si-au lasat masinile, apoi au iesit prin partea opusa continunuând drumul cu trenul. Odata ajunsi în România, jurnalistii au putut transmite stirea invaziei în toata lumea, iar ambasadorii rapoartele lor. Ziua de 17 septembrie 1939 a cazut (sau a fost aleasa) într-o duminica. Primul ministru Chamberlain era plecat la resedinta sa din afara Londrei. În 18 septembrie, initial guvernul britanic a decis sa condamne aspru interventia sovietica. Înainte însa ca Halifax sa conceapa nota, guvernul s-a razgândit. În aceeasi zi ambasadorul polonez Roczyanski i-a înaintat lui Halifax o nota cu tratatele încalcate de Uniunea Sovietica: Pactul de nonagresiune polono – sovietic din 25 iulie 1932, Conventia semnata de Roczynoski si Litvinov la Londra în 3 iulie 1933 si Protocolul semnat la Moscova în 5 mai 1934. Englezii sunt de accord cu ambasadorul, dar îi spun ca nu vor sa-i provoace pe rusi, acum când nu sunt fortati sa o faca si sa pastreze documentele pentru mai târziu. Nu le era clara situatia, iar a-i provoca pe rusi ar face jocul nemtilor. Nu dau nici un comunicat. Un corespondent îl abordeaza pe Seful Statului Major despre invazia sovietica, iar acesta îi raspunde ca urmeaza declararea starii de razboi cu Rusia, dar Foreign Office-ul face precizarea ca garantiile britanice acordate Poloniei se refera numai la atacul Germaniei. Facând o paranteza mi-am amintit ca mereu mi-am pus întrebarea daca nu era mai bine sa fi fost lasat Nicolae Titulescu sa semneze Tratatul cu Uniunea Sovietica pe care îl negociase cu Litvinov în 1936 si care prevedea recunoasterea granitei comune pe Nistru. Ma gândeam ca existând un asemenea tratat rusii ar fi renuntat sa mai pretinda Basarabia. Iata ca Poloniei un asemenea tratat nu i-a ajutat la nimic. Când este vorba de tirani ca Stalin sau Hitler tratatele nu fac doi bani. Stalin, vazând succesul german în Polonia a început sa fie îngrijorat ca nu se va respecta linia de demarcatie. Îi spune lui Schulenburg, care-l asigura ca nemtii îsi tin cuvântul. El îi raspunde ca-l crede, dar se stie ca militarii dupa ce ocupa o zona nu mai vor sa o paraseasca. Peste doua zile si Molotov îsi exprima si el ingrijorarea aratându-i pe harta ca Liovul, ocupat de nemti, se afla în zona atribuita sovieticilor. Hitler a propus un stat polonez tampon între Germania si Uniunea Sovietica, în speranta ca poate face pacea cu Vestul. Hitler cere parerea lui von Moltke, fost 8 ani ambassador, care propune la vest, granita Poloniei din 1914, iar la est, granita la 120 de mile de Varsovia. Are avantajul ca elimina complet frontiera cu rusii, iar polonezii vor fi mai mult sau mai putin satisfacuti. Stalin nu este de accord. El a propus mai multe teritorii Germaniei cu scopul de a torpila o pace cu Marea Britanie si Franta. Ribbentrop se duce la Moscova si linia finala de demarcatie s-a semnat în 28 septembrie 1939 de catre Stalin si Ribbentrop cu granita pe Vistula cum a vrut Stalin. A urmat un dineu cu caviar si votca, apoi Ribbentrop s-a dus la teatru pentru a vedea baletul Lacul lebedelor, iar Stalin a negociat cu delegatia letona “Tratatul de asistenta mutuala“. Ribbentrop dupa primul act se întoarce la munca. S-au semnat alte aranjamente: repatrierea germanilor din Statele baltice, Tratatul de comert (Rusia da materii prime si primeste produse finite), un aranjament ca sa poata tranzita trenurile germane prin Liov în România. Un alt tratat prevedea ca nici una din tari sa nu permita manifestari ale polonezilor si sa se informeze reciproc (adica NKDV – ul si Gestapo-ul se întâlnesc periodic). Documentele semnate n-au fost date publicitatii. Pentru presa au spus ca au luat masuri, ambele tari, pentru reasigurarea ordinei si asigurarea pacii vietii pasnice si pastrarea caracterului national. De asemenea au lansat un apel la pace si terminarea razboiului dintre Aliati si Germania. De continuarea razboiului se fac vinovate Franta si Marea Britanie, iar cele doua guverne ale Germaniei si Uniunii Sovietice îsi iau dreptul sa se consulte în privinta masurilor necesare. Stalin era multumit. Cu pretul unei mici operatii militare, care l-a costat 737 de morti si 1862 de raniti, Uniunea Sovietica si-a împins granita spre vest cu 150 de mile.
Ce au facut rusii în zona lor? Limba poloneza a fost înlocuita cu rusa, cartile si ziarele poloneze cenzurate, scolile divizate pe nationalitati, crucifixele si icoanele scoase, bisericile transformate în camine culturale, cartile de istorie înlocuite, multi preoti si profesori arestati, pamântul nationalizat, dat taranilor, apoi obligati sa intre în colhozuri. Au arestat între un million si 1,2 milioane de polonezi, inclusiv ofiteri. NKDV–ul a asasinat peste 4 300 de ofiteri polonezi în padurea Katin. (Cifra de 21 000 a fost folosita de propaganda sovietica si de Churchill la Nurenberg, ca sa-i condamne cât mai aspru pe conducatorii germani ca autori ai masacrului. Churchill a fost informat despre adevaratii asasini de catre oficialii polonezi, dar ca sa nu-l “supere” pe Stalin, le-a cerut acestora sa taca. Nu “cadea bine”, ca “eliberatorii” sa apara ca niste cinici asasini.)
Tezaurul polonez a ajuns în România, care l-a pazit sa nu puna mâna pe el nici nemtii si nici rusii, pâna în anul 1948 când l-a predat guvernului polonez. În 2009, Banca Nationala a Poloniei a organizat o expozitie referitoare la tezaur, în care a fost omagiata România pentru rolul ei în salvarea acestuia. Tezaurul României se afla de aproape un secol la Moscova. În România din 1939 pâna în 1948 au fost la conducere regele Carol al – II-lea, Maresalul Antonescu, Sanatescu, Radescu, Petru Groza, dar nimeni nu s-a gândit macar sa puna mâna pe tezaurul polonez. Nu se poate spune acelasi lucru despre conducatorii rusi. Poporul rus nu are nici o vina. Eram în 1988 la Moscova, ca turist, si ca sa fac rost de ruble, ca toti turistii români din acea perioada, am vândut niste guma de mestecat româneasca foarte apreciata de rusi. Când am scos punga cu gume au navalit rusoaicele pe mine si-n câteva minute am dat-o pe toata. La sfârsit o rusoaica îmi tot întindea câteva ruble, încerc sa-i explic ca numai am gume, dar îmi arata gumele pe care le luase deja dar nu le platise. M-a impresionat gestul, de aceea nu l-am uitat.
Istoricii rusi sustin si astazi ca interventia în Polonia a fost facuta pentru ca Germania voia sa înainteze spre est. Cine are alta parere risca închisoarea.

Popularity: 28% [?]