Maria Diana Popescu, Agero

 

 

Pînă se strigă catalogul noilor ocupanţi sau re-ocupanţi ai fotoliilor, pînă îşi primesc abecedarele şi se scotocesc prin buzunare după mărunţişul destinat naţiunii, să aruncăm o privire pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, unde geniul edilitar al Capitalei a tuflit o controversată statuie a lui Traian cu lupoaica în braţe, un hibrid cu trimiteri la ridicol, la al cărei botez o duducă a leşinat. Punct de atracţie, nu pentru iubitorii de artă, ci de mai mare rîsul,  împăratul basculat gol puşcă, la plajă în modernitate, obligă părinţii să acopere ochii copiilor cînd ajung în dreptul lui. Unii se amuză, alţii se simt sfidaţi şi indignaţi. Majoritatea bucureştenilor o consideră scandaloasă, îşi fac cruce, rîd în hohote sau o fotografiază. O copie identică se află la Roma, pitită în curtea Academiei di Romania din Roma, unde trece neobservată. Alta, la periferia Sevillei, într-un loc ferit de priviri, pe o mică alee, între doi portocali. Conducerea Muzeului Naţional de Istorie s-a declarat împotriva „cadoului oferit” de primarul capitalei în ziua depunerii candidaturii. Programul „Calea Victoriei-traseu cultural”, care prevedea amplasarea unor intruziuni de design urban şi monumental în ambientul capitalei, îşi va schimba curînd denumirea în „Calea Victoriei-traseu pornografic”. Nu-i nevoie de minte multă  ca să expui o porno-statuie la intrarea Muzeului de Istorie, ci de tupeu electoral. Statuia care continuă să atragă reacţii critice, e mai potrivită la intrarea în oraşul de lux al cîinilor comunitari, inaugurat zilele trecute la marginea Bucureştilor. Iubesc animalele. Însă ONG-ul care a construit adăpostul de 1,5 milioane de euro, dotat cu spital şi cabinete conexe, sub a cărui acoperiş dulăii cu două picioare vor spăla şi consuma alte milioane de euro pe spinarea patrupedelor, putea construi locuinţe şi cantine miilor de oameni ai străzii.  Sau putea dota cu mobilier cîteva şcoli din satele fără curent electric, care nici nu există pe harta guvernului.

 

 

 

Statuia nu poate fi comparată cu cele ale Romei antice, precum pretind apologeţii deconstructivismului. Nu-i nici clasică nici modernă. Pe banii pe care se livrează pornografie în centrul capitalei, de parcă acest lucru ar lipsi ca să trăim bine şi civilizat, s-ar fi putut reabilita centrul istoric.  „Omul superior ascultă, omul materialist trăncăneşte, înţeleptul configurează” – spune înţeleptul chinez. Tu, cititorului, alege! Eu am ales: porno-sculptura transmite următorul mesaj: grija Primăriei Capitalei faţă de educaţia artistică a cîinilor comunitari şi îl înfăţişează pe „geniul edilitar”, cu vasta şi profunda cultură, axată, nu pe tradiţie şi conservare, ci pe  demolări ale caselor cu valoare arhitecturală de patrimoniu. Sîntem singura ţară din lume care îşi elogiază cotropitorii. Romanii ne-au cucerit pentru sclavi, femei şi aur. Aurul dacic i-a salvat pe romani, a căror economie era pe butuci. Ciudat, nu? În scrierile istorice Decebal a fost cel care a rămas fără viaţă după ce cotropitorul Traian i-a distrus capitala, a furat aurul si femeile, şi i-a colonizat pe daci. Dumnezeu să-l odihnească pe autorul lucrării, de altfel foarte apreciat peste graniţă, vîndut şi căutat pe piaţa de artă, însă viziunea sa artistică  a stîrnit mînie în mai multe rînduri: Sculptura „Ştefan cel Mare”, înfăţisînd un trup slăbănog, îmbrăcat într-un fel de tricou lăbărţat, aşezat pe o mîrţoagă cu o cruce în mînă, i-a oripilat pe băcăoani în 1995. În 2004, la Montreal în Canada, o altă batjocură. Statuia inaugurată îl înfăţişa pe marele poet Mihai Eminescu ca un ins rătăcit, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, privind în sus cu gura căscată.

Hulită de bucureşteni, apreciată de criticii de artă, porno-statuia este nedorită de conducerea Muzeului Naţional de Istorie şi receptată negativ de populaţie, acuzată de duduca Zoiţica, cum că ar fi needucată. Nu-i deloc needucată, ci sătulă pînă peste cap de fundurile şi capetele goale de peste tot. Dacă „obeliscul” se adresează unei minorităţii culte care pretinde a o înţelege, de ce este expusă public? Noi, muritorii de rînd, incapabili a pricepe semnificaţiile profunde ale unei asemenea „opere”, o vrem la intrarea Spitalului 9. Edilul-şef nu s-a gîndit că împăratul gol puşcă şi metamorfoza care levitează în braţele sale, vor face insolaţie în verile noastre toride, iar la iarnă le vor îngheţa mădularele în relief.  Fie-i iertate scăderile regretatului sculptor, pentru ceea ce a creat valoros: capul lui Petre Țuţea, amplasat în curtea bisericii Popa Soare, monumentul Mircea Eliade de la Mîntuleasa şi altele. Cît priveşte reprezentarea bărbatului gol puşcă, în braţe cu animalul căruia îi iese o ciudăţenie lungă din cap, nu este imaginea istoriei noastre. Aşadar, jos de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie! Acolo, e mai potrivit să stea Decebal. Eventual, chirurgul edilitar poate să-i extirpe excrescenţele şi să o amplaseze la poarta casei sale, pe post de cîine de pază.

 

Abia după ce ne vom da seama cît de penibili şi (s)căzuţi sînt cei care au pus mîna pe putere, vom progresa ca popor. Pînă atunci vom lăcrima pe tăcute pentru  banii publici aruncaţi pe mizeriile implantate  sub ochii noştri, începînd cu „orbitorul”, virusul „HoRoPa, gălaţeanul şi tot pomelnicul de culturnici pornografi, pînă la statuia cu fundul gol, toate în aceeaşi linie cu ceea ce se vîntură de peste 22 de ani în ţară: contra-cultură, haos, deconstrucţie, imoralitate, prost gust, decadenţă, nepăsare.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 

Popularity: 1% [?]

Scursurile din P.D.L. se preling în U.S.L.!

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

În noiembrie 2008, în timpul campaniei pentru candidatura mea, în Colegiul 2, Judeţul Ialomiţa,  la postul de senator P.R.M., din partea Vatrei Româneşti, am publicat articolul „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!“, în care defineam un nou termen politologic, pe care, calchiind cuvîntul democraţia, îl introdusesem în presă – cleptocraţia: puterea hoţilor care conduc statul, adică a tuturor partidelor care au guvernat ţara şi o guvernează şi acum, indiferent de denumirea – P.S.D., P.C., P.N.L., P.N.Ţ.C.D., P.A.C., P.U.R., P.D., U.F.D., U.D.M.R., U.N.P.R. – sau de „doctrina“ pe care o afişează, dar pe care, de obicei, nu o au! Deoarece adevărata lor doctrină a fost şi este una singură, jefuirea Patrimoniului Naţional, prin rotirea „democratică“ la guvernare şi prin înţelegeri subterane. În acel articol descriam geneza şi relaţiile dintre principalele partide politice care au guvernat şi/sau guvernează România şi care formează cleptocraţia, compusă inclusiv din indivizi care ocupă funcţii oficiale în stat şi sunt demascaţi, uneori de presă, alteori sunt ascunşi bine şi care foarte rar sunt dibuiţi de presă. Şi, în cele mai multe cazuri, fără efect, căci presa nu mai este „a patra putere în stat“, ci este, în cea mai mare parte, manevrată de cîţiva „moguli“ de presă!

Cu acel prilej am arătat sorgintea Partidului Democrat Liberal: provine din simbioza dintre, pe de o parte, Partidul Democrat – fost P.D.-F.D.S.N., desprins prin 1992, din F.S.N, devenit F.D.S.N., care, apoi, îşi schimbase denumirea în Partidul Democrat Social din România (P.D.S.R.) –, care era „partea mai liberală a F.D.S.N.“, cum îl descrisese, acum cîţiva ani Vasile Blaga, şi, pe de altă parte, din Partidul Liberal-Democrat (P.L.-D.) , care reprezenta partea de „stînga“ a Partidului Naţional Liberal! După întovărăşire, s-a numit, o vreme, Partidul Democrat-Liberal, apoi, considerîndu-se, probabil, că aglutinarea s-a cimentat puternic, liderii lui şi-au scris, după 2010, sigla renunţînd la liniuţa ghinionistă: P.D.L.

Partidul Democrat, condus de Petre Roman, desprins din P.D.S.R., chiar dacă era „mai liberal“ decît P.D.S.R., era tot partid de „stînga“. De aceea, după ce Traian Băsescu l-a eliminat pe Petre Roman de la şefia P.D.-ului – eliminare pentru care, repet, trebuie lăudat permanent Traian Băsescu! –, acesta s-a străduit şi a reuşit să bage P.D.-ul în Internaţionala Socialistă, în ciuda opoziţiei puternice a lui Ion Iliescu et comp. Deci, P.D. era partid de stînga! Dar perfidia rezida în faptul că, dîndu-se, ipocrit, ca partid de „dreapta“ faţă de P.D.S.R., i-a prostit pe fraieri şi a intrat în C.D.R., care era Opoziţia de Dreapta. Dar, în realitate, în coaliţia C.D.R., P.D. nu făcea decît să apere interesele clicii de „stînga“ din care provenea. Ca atare, Stînga, ajunsă în Opoziţie în mandatul 2001-2004, era apărată de furia partidelor „Dreptei“, din C.D.R. (P.N.Ţ.C.D.+P.N.L.+U.D.M.R.+U.F.D.+P.U.R.+ P.A.C.+P.E.R.+ETC.), astfel că „Stînga“ manevra Puterea, dar aflată fiind în Opoziţie! Şmecherie mai mare şi mai subtilă nici nu se putea! Fiindcă opinia publică are memoria scurtă, să ne amintim că P.D.-ul lui Traian Băsescu făcea mereu obstrucţii alianţei C.D.R., ajungînd pînă la impunerea schimbării premierului Victor Ciorbea cu Radu Vasile. Drept recunoştinţă, ex-premierul „P.N.Ţ.C.D.-ist“ Radu Vasile şi-a schimbat traseul politic la P.D., unde, se pare, hibernează, bine mersi!, şi acum!

De asemenea, relevam traseismul politic al principalilor lideri de partid, îndeosebi ai P.L-D., precum Theodor Stolojan-Scrîşnet şi Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă. Aceştia doi au condus Partidul Liberal-Democrat, rupt din P.N.L. Theodor Stolojan, fost F.S.N.-ist, fost ministru de Finanţe în guvernul Roman, fost premier F.D.S.N.-ist, succesorul lui Petre Roman, a devenit preşedintele P.N.L., de unde a fost alungat de către Valeriu Stoica. De aceea scriam în septembrie 2008: «Acum, P.D.-L., condus de Emil Boc şi Theodor Stolojan, conţine scursurile provenite din P.D. şi P.N.L., cum sunt Theodor Stolojan – care fusese dat afară din P.N.L. de Valeriu Stoica, iar acum face „partid bun“ cu chiar fostul său inamic Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă! Vedeţi cît de îmbîrligat este „sistemul ticăloşit“, clasa politică actuală pe care am numit-o clicocraţia cleptocrată?!» Dar, deşi P.D.L.-ul lui Traian Băsescu era cotat ca partid de stînga, sau, mă rog, de centru-stînga, în noaptea de 30 noiembrie 2008, după votare, noul şef al P.D.-L., marioneta lui Traian Băsescu, Emil Boc, s-a trezit din euforia succesului şi l-a categorisit ca partid de dreapta. „A cîştigat Dreapta!“, a declarat el, pe cît de sentenţios, pe atît de caraghios.

Recent, în ianuarie-februarie 2012, ca urmare a creşterii protestelor exprimate în Piaţa Universităţii, în Piaţa Victoriei şi în pieţele principalelor oraşe, Puterea începuse să se teamă, iar Opoziţia era în derută, mai ales după apariţia, în Piaţa Universităţii, a sloganului „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ În fond, sloganul reda, mai plastic, deşi mai puţin explicit, conceptul cleptocraţiei. Fireşte, lozinca a fost contestată de presa aservită, lansarea sa fiind atribuită – cu rol de diversiune – P.D.L.-ului, iar alte publicaţii o atribuiau lui Mircea Toma, de la Agenţia de monitorizare a presei! Ghinionul partidelor care formează cleptocraţia a fost că sloganul buclucaş a început să se adeverească.

Dar să urmărim pastişa titlului filmului The Good, the Bad and the Ugly (1966),  în varianta politicianistă românească – Cel Bun, Cel Rău şi Cel Urît.

 

The Bad – Cel Rău: Sorin Frunzăverde

 

Scursurile din P.D.L. au început să se scurgă în P.N.L.! Începutul a fost făcut prin trădarea lui Sorin Frunzăverde, sculă importantă în P.D.L.: prim-vicepreşedinte! „După Frunzăverde au tulit-o la PNL alţi 106 membri importanţi ai filialei locale“. Printre aceştia erau şi cîţiva parlamentari. Exemplul ayatollahului Sorin Frunzăverde a fost urmat, pînă în 23 aprilie, de alţi 16 traseişti: «Iosif Secăşan. Dorin Păran. Mihaela Popa. Cezar Măgureanu. Ioan Sbârciu. Petru Filip. Gheorghe Hogea. Valentin Rusu. Gheorghe Ciobanu. Marius Dugulescu. Marian Avram. Ştefan Seremi. Eugen Uricec. Iosif Blaga. Nicolae Dobra. Gabriel Tiţa Nicolescu… Am pus puncte-puncte pentru că lista e deschisă, iar în subteranele ei fierbe magma politică mai ceva ca în măruntaiele vulcanului islandez Eyjafjallajokull“. […] Cei mai „descurcăreţi“ dintre PDL-işti sar în luntrea PNL sau pe corveta PSD», – zice Grigore Cartianu, în articolul „Tribul traseiştilor“. Într-adevăr, au urmat şi alţii, pînă inclusiv în timpul dezbaterii moţiunii, ultimul fiind un laş ca Cătălin Croitoru – care, în preziua moţiunii se dădea disident: „Voi vota la vedere moţiunea de cenzură. Sunt dezamăgit de Ungureanu“ – declarase el, „curajos“ şi ţîfnos, în 24 aprilie. Dar a trecut la P.S.D. abia în 27 aprilie, imediat după votarea de către el a moţiunii! Fiindcă se ştia, deja, din 26 aprilie, că moţiunea va trece, iar guvernul Ungureanu va cădea!

În baza evaluării P.D.L. de către Emil Boc ca partid de dreapta, Sorin Frunzăverde a trecut la P.N.L. ca să facă cu Crin Antonescu „dreapta modernă“, mai ales că şi Valeriu Stoica tipărise (dar nu cred că o şi citise!) o carte despre dreapta modernă. Şi, după Frunzăverde, aproape toţi traseiştii care i-au urmat exemplul au trecut la P.N.L. Deci, cele mai multe scursuri din P.D.L. s-au scurs în P.N.L. Cîţiva au trecut şi la P.S.D. şi, se pare, unul a trecut la P.C. Ca atare, a devenit absolut întemeiat sloganul „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“, care fusese clamat în Piaţa Universităţii şi comentat în multe mass media, înainte de cotitura „doctrinară“ a lui Sorin Frunzăverde din P.D.L. în P.N.L. – care P.N.L. face, în U.S.L., casă bună cu inamicul său doctrinar, P.S.D. Dar P.N.L. face, în U.S.L., şi alianţă strînsă cu P.C., deşi, ca partid conservator, este, doctrinar, anti-liberal şi deşi, pe vremea cînd anterior, sub denumirea de P.U.R., fusese social-liberal şi aliat cu P.S.D.! Adică o harababură politică întreagă, dar care nu este sesizată de prostime! O altă încurcătură ideologică din U.S.L. rezidă în faptul că, pînă în preziua fugii lui Sorin Frunzăverde din P.D.L., acesta fusese tot timpul în colimatorul ziarului Jurnalul Naţional, care-i denunţa afacerile oneroase.

Mircea Marian denunţa, în articolul Frunzăverde în gazeta lui Voiculescu: «De la exponent al „mafiei PDL“ la „voce clară şi minte lucidă“» din Evenimentul zilei din 28 martie 2012, duplicitatea prezentării prim-viceliderului P.D.L. în presa controlată de U.S.L.: «Înainte de a ridica în slăvi dezertarea lui Sorin Frunzăverde de la PDL la PNL, preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin a fost una dintre ţintele preferate ale „dezvăluirilor“ din Jurnalul Naţional. Cu doar o zi înainte ca Frunzăverde să devină liberal, gazeta familiei Voiculescu scria despre „scandalul Moldomin“, unde se sugera că oamenii prim-vicepreşedintelui PDL s-ar afla în spatele unei tentative de privatizare frauduloasă a acestei societăţi. „Marian Mihăilă, fost ofiţer de Securitate şi SIE, prorector al Universităţii Eftimie Murgu din Reşiţa, este coleg de lojă masonică şi om de încredere al liderului PDL Caraş-Severin, Sorin Frunzăverde, supranumit „Ayatollah-ul“. Fostul ofiţer avea sarcina ca planul de preluare a Moldomin de către firma elveţiană să devină realitate. Ceea ce se traduce prin ajungerea societăţii sub un control discret al intereselor ruse, via cetăţenii sârbi, mascate în investiţii elveţiene“, afirma Jurnalul Naţional la 26 martie». Şi, după ce trecea în revistă principalele acuze aduse lui Sorin Frunzăverde de la începutul acestui an, Mircea Marian încheie ironic: «La 28 martie 2012, Jurnalul Naţional şi-a schimbat radical atitudinea faţă de fostul lider PDL şi, într-un editorial, scria despre acesta: „Sorin Frunzăverde nu e un disident. E însă o voce clară şi o minte lucidă. Sunt câţiva ani de când, în forurile partidului şi în alte împrejurări, a cerut să se renunţe la un centralism hulpav, la distribuirea abuzivă a resurselor. (…) A fost, poate, mai tranşant ca alţii“».

De fapt, Mircea Marian s-a pripit puţin şi a exagerat, necitind tot ziarul, deoarece, tot în 28 martie, Jurnalul Naţional publica, sub semnătura lui Adrian Mogoş şi Mircea Opriş, articolul «Viaţa şi opera lui Frunzăverde. Ce a făcut „baronul“ de Caraş-Severin în ultimele zile. De ce a fugit din PDL», care începe astfel: „Viitorul candidat al USL la alegerile locale din Caraş-Severin a trecut, scârbit de partidul căruia i-a fost fidel întreaga sa carieră politică, în barca Opoziţiei. Cu active şi pasive. Astăzi, ne ocupăm de pasivele lui Funzăverde (sic), pe care le-am contabilizat cu fidelitate, în Jurnalul Naţional, în decursul anilor. Iată ce s-a întâmplat pe finalul stagiului său pedelist“. După care, într-un lung articol, trec în revistă pasivele. Deja, în 26 martie, Mircea Opriş publicase articolul inflamant Moldomin, un scandal cu implicaţii internaţionale, din care tocmai citase Mircea Marian pasajul despre „scandalul Moldomin“ şi în care era dezvăluită activitatea pernicioasă a lui Sorin Frunzăverde, în urma căreia a fost arestat, printre alţii, judecătorul Cătălin Şerban, vicepreşedinte al Curţii de Apel Timişoara. Editorialul din care se inspirase Marian Mircea pentru a-şi construi ironia din titlul său, publicat, tot în 28 martie, anume „Frunzăverde denunţă statul poliţienesc“, este scris de Petru Calapodescu şi atestă că în redacţia Jurnalului Naţional, chiar dacă „nu ştie stînga ce face dreapta“, este, totuşi, libertate de exprimare, de vreme ce pot apărea materiale TOTAL contradictorii în acelaşi număr al ziarului: cel cvasi-apologetic al lui Calapodescu şi cele demolatoare ale lui Adrian Mogoş şi Mircea Opriş!

Un alt analist de conjunctură, Iulian Leca, ar vrea să-i făţuiască dezertarea lui Sorin Frunzăverde, dar nu se hazardează prea mult şi, într-un text ambiguu încă din titlul materialului, Un gunoi. Doua gunoaie. Nici nu stiti ce ati pierdut!, zice, scuzîndu-l, la grămadă, pe Frunzăverde: „Greu îl poţi numi traseist, deşi oportunismul e singura ideologie cunoscută de politicienii noştri“. Or, oportunismul este nota definitorie a traseiştilor. Cu o astfel de „logică“ duplicitară şi ca să nu se compromită ca „analist politic“, Leca îşi face o „plasă de siguranţă“: „Nu m-ar mira ca introducerea lui Frunzăverde în USL mai degrabă să compromită uniunea decât să o ajute. Efectul dezertării e teribil pentru imaginea PDL, dar asta nu presupune că intrarea în PNL înseamnă 100 la sută garantat succes pentru imaginea USL. Dosarele şi toate acuzaţiile (unele formulate până acum chiar de către liderii USL) te pot şi nenoroci, nu te transformă sigur într-un erou“. Dar „plasa“ lui Leca, pe cît pare ea de fină, de „rafinată“ în ambiguitatea sa, pe atît s-a rupt de uşor: infiltrarea lui Frunzăverde în P.D.L. – cu surle şi tobe în care suflă şi bate Crin Antonescu-Vorbete, «onorat de venirea lui Frunzaverde şi de faptul că va fi coleg de partid cu un om politic „de o asemenea talie şi un asemenea calibru“» – înseamnă, în mod garantat, eşecul imaginii U.S.L.

Ipocrizia, fariseismul, oportunismul şi traseismul evident al lui Sorin Frunzăverde sunt denunţate de sagacitatea lui Cristian Câmpeanu, în articolul vitriolant Cine îl urmează pe „Ayatollahul‘‘ Frunzăverde?: «În decembrie 2007, Sorin Frunzăverde a denunţat fuziunea dintre Partidul Democrat şi Partidul Liberal-Democrat drept un „melanj penibil“ dintre doctrina creştin-democrată şi cea liberală, el militând pentru puritate doctrinară în sensul asumării integrale a creştin-democraţiei. Ulterior şi-a menţinut criticile la adresa liberalismului, intrând în polemică cu aripa liberală a partidului – aripa Stoica – şi criticând măsurile de austeritate ale guvernului Boc pe temeiul că doctrina populară are o importantă componentă socială. Din acest motiv, afirmaţia sa că se vede pe sine „construind dreapta modernă alături de Crin Antonescu“ nu este credibilă (s.n., V.I.Z.). Pe de o parte, Frunzăverde a fost un adversar constant al liberalismului, iar, pe de alta, nu este limpede cum se poate construi dreapta modernă în echipă cu socialistul Victor Ponta şi cu Dan Voiculescu». Tot Cristian Câmpeanu relevă cu acuitate, în articolul „Călătorie sprâncenată, Frunzăverde!“, că „Frunzăverde aparţine unei specii de politician care ar trebui să dispară“. Adică e în totală contradicţie cu opinia lui Crin Antonescu, cum că este „onorat de venirea lui Frunzăverde“ în P.D.L.!

Totuşi, există şanse ca duetul Sorin Frunzăverde-Crin Antonescu să se înţeleagă în baza proverbului „Cine se aseamănă se adună!“, deoarece şi Crin Antonescu este el însuşi un traseist: «Crin-Trei partide. Mai înainte s-a perindat pe la Partidul Alianţei Civice (PAC) şi Partidul Liberal 1993 (PL-’93) al lui Dinu Patriciu. Chipurile, aceste partide erau tot liberale, pentru că au tot fuzionat cu PNL pe măsura ratării pragului electoral, iar Antonescu s-ar fi învârtit numai în familie. Nimic mai neadevărat, ţinând cont de faptul că liderii PNL, PL-’93 şi PAC se urau de moarte, iar „virginul“ Crin a participat din plin la puciurile de partid. În principiu, dacă acuzaţia de „traseism politic“ este neîntemeiată, atunci este inexplicabil de ce Antonescu a ascuns din biografia lui oficială apartenenţa la alte două partide în afara de PNL, cel pe care îl păstoreşte în prezent».

Sunt curios să aflu cînd va ajunge Iulian Leca (şi alţii ca el) la certitudinea că, realmente, intromisia lui Sorin Frunzăverde, a clicii sale şi a pletorii de dezertori P.D.L.-işti în U.S.L. – predilect în P.N.L., pe motiv de „comuniune doctrinară“, cum vrea să acrediteze ideea Crin Antonescu – a compromis, deja, cu necesitate uniunea! Pentru că, „lumea lui Băsescu“ – cum perora un alt „analist politic, director executiv al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală“, cu multă fatuitate, dar pe deplin ilogic – nu va dispărea, căci, iată, a penetrat – ca-n brînză, deşi etala cu fermitate rectitudine morală! – lumea Opoziţiei reprezentată de U.S.L. şi se va perpetua în aceasta, reconfigurînd cleptocraţia!

Speranţa noastră stă în lumea procentajului de 55 la sută din electorat care nu s-a prezentat la vot la ultimele alegeri şi care trebuie să vină acum!

 

The Ugly – Cel Urît: Cătălin Croitoru

 

Dar, la fel cum, după ce Valeriu Stoica l-a dat afară din P.N.L. pe Theodor Stolojan şi, apoi, au devenit colegi de partid în P.D.L., combătînd, împreună pentru distrugerea României, tot aşa, agresivul găunos Cătălin Croitoru a devenit coleg de partid cu inamica sa, Ecaterina Andronescu. Fireşte, principial şi teoretic vorbind, un lider sindical – chiar dacă era farsor – ca Cătălin Croitoru nu putea fi decît oponentul Ecaterinei Andronescu, cît a ocupat fotoliul de ministru al Educaţiei. Dar, după ce liderul sindical al Federaţiei Educaţiei Naţionale (F.E.N), Cătălin Croitoru, şi-a vîndut mandatul de lider sindical pe unul de membru al P.D.-L., de guvernămînt, şi amîndoi au ajuns în Parlament  pe poziţii opuse, Cătălin Croitoru a devenit şi mai rău. Rupea lanţul şi mai multe nu. De exemplu, la emisiunea „Miniştri pe făraş“, de la Realitatea TV, din 6 august 2009, la ora 22 şi 5 min., o admonesta, foarte grobian (sau, zis popular, măgăreşte), pe d-na Ecaterina Andronescu pentru că îl întrerupe din vorbit – deşi spunea, ca de obicei, inepţii, iar d-na ministru avea motiv să-l întrerupă; la ora 22 şi 10 min., Gheorghe Izvoranu, liderul F.S.L.I., i-a reproşat, de la obraz: „Pînă în decembrie, d-l Croitoru era în minister zi de zi, iar după ce a ajuns parlamentar P.D.-L, nu a mai călcat pe acolo, ca dovadă de cît de puţin îl interesau problemele profesorilor“; la ora 22 şi 11 min., Cătălin Croitoru se lăuda: „Am absolvit şi eu o facultate de drept…“ (la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, unde este lector şi coleg cu Elena Udrea, care i-a predat, evident, Dreptul şi l-a făcut licenţiat în Drept!); la 22 h 29 min., d-na Ecaterina Andronescu a fost nevoită să-l întrerupă iarăşi, pentru a-l pune la punct: „Sunteţi în eroare!“

Cătălin Croitoru era, în anii 2008-2010, foarte „vocal“, adică „tare-n clanţă“, dar nu trebuia luat în serios, după cum releva ministrul Educaţiei Cristian Adomniţei: „Mi se pare inutil să dau atenţie unui om a cărui singură calitate este slujul făcut stăpînilor lui, în schimbul fotoliului de ministru al Educaţiei“! Într-adevăr, în 11 decembrie 2008 se vehicula ideea: „Cătălin Croitoru ar putea fi noul ministru al Educaţiei“.

Nu mult a lipsit să fie numit ministrul Educaţiei, deşi nimic nu îl recomanda pentru acest post, căci, prin calităţile sale negative, era total contraindicat. Dintre păcatele sale, s-a evidenţiat, totdeauna, laşitatea: Cătălin Croitoru a fost parlamentarul care a părăsit ultimul corabia care se scufunda, dîndu-şi demisia chiar de la tribuna Parlamentului, după ce a votat moţiunea de cenzură: adică abia în ultima clipă! El a mai declarat, „revoltat“, că „răbdarea are o limită şi că paharul răbdării s-a umplut“ şi, de asemenea, că „nu mai puteam accepta umilinţa de a sta în bancă“! „Eu, Cătălin Croitoru, îndată după ce îmi voi exercita votul la moţiune, îmi voi înceta activitatea în grupul PDL şi voi începe să activez în grupul PSD“! Chiar aşa! Chiar din Parlament va începe să activeze! Oare nu i-o fi fost frică de d-na Ecaterina Andronescu, pentru că îi va bate obrazul pentru această ticăloşie, deşi ar fi meritat chiar să-i dea cu poşeta-n cap?! Pe „Lista candidaţilor pătaţi“, figura, în 22 octombrie 2008, acest text:

«Cătălin Croitoru (PD-L) Liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale şi candidat din partea PD-L; flagrant conflict de interese: platforma sindicală devine campanie electorala pentru liderul devenit candidat şi pentru partidul care îl susţine, dar şi campanie contra partidului de la guvernare; candidatul îşi camuflează parte din ve­nituri, în declaraţia de avere, sub formula „conform declaraţiei fiscale“ – declaraţie care nu are caracter public.»

Este clar că el a schimbat macazul nu din cauza „umilinţei“ îndurate cu stoicism, ci, în realitate, pentru că îi poartă ranchiună lui Emil Bic, fiindcă nu s-a ajuns, şi el, ministru, măcar două luni, ca Mihai-Răzvan Ungureanu. Apoi, Cătălin Croitoru mai este şi mincinos, imoral, căci era membru al P.D. din 1998 – deşi, ca mare lider sindical, nu avea voie să fie şi membru de partid – şi nu din 2008, cum anunţase, în aprilie 2008, Emil Boc, şi cum dezinforma el presa şi opinia publică, în 18 aprilie 2008, în interviul luat de Iuliana Gătej, sub titlul „Liderul sindical Cătălin Croitoru: „Între mine şi PD-L a fost o atracţie reciprocă“: „A fost o atracţie reciprocă, la fel ca într-un mariaj. Ne-am plăcut şi am decis să ne căsătorim. Am avut cea mai bună ofertă dintre toate partidele cu care am negociat“ (s.n., V.I.Z.). Aşadar, după două propoziţii simple, în a treia se contrazice singur, „îşi dă cu stîngu-n dreptul“ – doar e inginer de sîrme, ca profesie –, căci, de vreme ce negociase cu alte partide, nu putea fi vorba de „o atracţie reciprocă“, un fel de dragoste la prima vedere! Într-adevăr, ziarista, „hoaţă“, îl încolţeşte:

„Dar aţi negociat şi cu PSD. Nu aţi acceptat pentru că era ocupat Departamentul de Educaţie de Cati Andronescu? Ce să spunem… conduce departamentul de educaţie. Nu e vorba de asta, ci că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu doctrina lor“.

Vedeţi ce „doctrină“ puternică avea un lider sindical ca Cătălin Croitoru?! În 18 aprilie 2008 nu era „pe aceeaşi lungime de undă“ cu P.S.D-ul, dar după exact patru ani şi opt zile, în 27 aprilie 2012, prin umilinţe îndurate pînă la capătul răbdării, şi-a acordat lungimea de undă cu P.S.D.-ul şi a devenit coleg cu Ecaterina Andronescu, faţă de care, în 6 august 2009, avusese un comportament de bădăran, deşi ca „prof. univ. dr.“ la o Universitate Creştină, trebuia să se comporte ca un pedagog şi ca un creştin. Dar, evident, Cătălin Croitoru este creştin doar în „poză“. Elocvent, în acest sens, este că, după cum remarcaţi şi în afişul electoral alăturat, şi-a confecţionat o poză electorală cu gestică şi conotaţii creştine, folosindu-şi chiar numele în făţuirea sloganului: „Împreună croim VIITORUL!“ Pentru că, chipurile, ar fi avut un nume predestinat: un croitor croieşte! Apoi, face fraze mobilizatoare cu trimiteri la copii, la părinţi, la pensionari ş.a. Puţin a lipsit să nu bage în afiş inclusiv Porunca a 5-a din Decalog! Numai că aşa de bine a croit viitorul, încît, votînd ca slugă a P.D.L.-ului, a băgat România în colaps: a votat legile criminale prin care le grăbeşte extincţia pensionarilor, prin care a umilit Armata activă şi de rezervă, prin care a periclitat securitatea naţională!

Ecce homo! Adică, pe româneşte, zici Cătălin Croitoru şi tragi apa; sau tragi o înjurătură, cum fac aproape toţi comentatorii interviului Iulianei Gătej, precum şi de la celelalte articole indicate aici, prin hyperlink-uri!

Am zăbovit mai mult asupra acestor două personaje politicianiste, deoarece ele sunt simptomatice pentru actualul Parlament produs de „uninominal“ şi pentru politica românească: Sorin Frunzăverde prin puterea malefică dobîndită prin accederea în structurile Puterii şi ale politicii, iar Cătălin Croitoru prin dimensiunea meschină pe care o reprezintă pe esplanada „sistemului ticăloşit“ (Băsescu dixit). Era necesar ca doar aceştia doi P.D.L.-işti de frunte să „spele putina“ în U.S.L. şi ar fi fost suficient pentru compromiterea uniunii – care, şi aşa, este o uniune contra-naturii sau, zis academic de chiar Traian Băsescu şi Sorin Frunzăverde, „conjuncturală“ – adică făcută din nevoia de a reacapara „ciolanul“ Puterii!

 

The Good – Cel Bun: Adrian Năstase

 

Dar ex-premierul social-democrat Adrian Năstase încearcă să scuze această turpitudine şi să-i dea o alură de „teorie“ politologică, pretinzînd că Frunzăverde nu ar fi – Doamne, fereşte! – un „traseist“ (în timp ce Radu Berceanu îl caracterizează drept „trădător“!), ci, în generozitatea, în bunătatea lui consideră ar fi vorba doar de „revenirea la o situaţie normală, de stabilitate“! I-auzi brîul! Ca sociolog, Adrian Năstase face o palidă încercare de a înfrumuseţa realitatea, care este, totuşi, hîdă – nu doar politic, ci şi sub aspect economic, social, spiritual; fireşte, din cauza exclusivă a politicului! Dar, ca doctor în drept şi avocat, atestă că apelează doar la o chichiţă avocăţească pentru a contracara orice obiecţie privind compromiterea U.S.L. prin acceptarea invaziei de P.D.L.-işti: căci, evident, ştia din culisele politicii că va urma invazia de traseişti şi voia să-i accepte sub scuza că nu s-ar face decît reparaţia manevrelor dolozive ale Puterii – recte ale lui Traian Băsescu –, textual, că ar fi doar o „compensare pentru oamenii pe care Puterea i-a luat de la Opozitie, anterior“, căci Puterea le răpise bunătate de parlamentari, ducînd la apariţia unei excrescenţe parlamentare ca U.N.P.R., cu membri plecaţi îndeosebi de la P.S.D.! Şi era de aşteptat că şi ei să părăsească şandramaua P.D.L.-ului, revenind la P.S.D. Este de reţinut că, imediat după ofilirea P.D.L.-istă a lui Frunzăverde, d-na Ecaterina Andronescu l-a vizitat pe d-l Neculai Onţanu, în vederea pertractării revenirii în P.S.D.

Deci, aplicînd principiul machiavelic „Scopul scuză mijloacele“, d-l dr. în drept Adrian Năstase pregătea opinia publică în vederea acceptării ca fiind morală revenirea la matcă a U.N.P.R.-iştilor evadaţi din P.S.D; ar avea şi o acoperire plauzibilă dacă şi „Protănacul“ ar reveni în partid. Scopul îl definise clar Năstase: „Sigur că există rezerve la nivel de principiu, dar obiectivul e de a câştiga alegerile, după o perioadă în care actuala Putere va folosi orice mijloace pentru a lua oameni de la noi. Încercăm să mergem înapoi spre zona de stabilitate adusă de votul anterior“.

Indiferent de manevrele şi explicaţiile politicianiste apărute, à la Adrian Năstase, cleptocraţia se reface şi se menţine din mers, iar asta înseamnă „stabilitate“ în optica liderilor ei. Evident, aşa este, dar este vorba de menţinerea establishment-ului, adică a stabilităţii convenabile cleptocraţiei – care jefuieşte de 22 de ani România –, fie că indivizii care o compun, în cea mai mare parte mereu aceiaşi, se autodenumesc „social-democraţi“, „liberali“, liberal-moharhişti“ sau altă denumire pompoasă, dar găunoasă, demagogică! Să ne reamintim că şi în timpul guvernării P.S.D.-iste, sloganul de ordine pentru a dezavua grevele profesorilor, medicilor, mitingurile pensionarilor etc. era tot acesta: nevoia de stabilitate, de „linişte“ – liniştea necesară hoţilor să fure în voie!

În esenţă, prin migrarea unor membri ai „ciumei portocalii“ în U.S.L. – fie ei importanţi, „de mare calibru“, cum îl apreciază Crin Antonescu pe ofilitul Frunzăverde, fie poltroni, ignobili şi insignifianţi ca Cătălin Croitoru – se anulează firava aură de luptătoare pentru dreptate cu care se drapa U.S.L. şi îşi va pierde şi creditul pe care-l avea pînă acum – oricum, mult mai mic decît atestă sondajele făcute la comandă. De aceea, în Mesajul din 29 martie a.c., intitulat „Ori SCMD, ori Băsescu“, colonelul (r.) Mircea Dogaru, preşedintele S.C.M.D., „atrage, în mod serios, atenţia că fugarii, în ceasul al XII-lea din P.D.L., nu trebuie primiţi ca eroi în Opoziţie. Locul lor este acela de inculpaţi în justiţie“. Tot în acest Mesaj se precizează că S.C.M.D., care este forţa organizatorică a Consiliului Naţional al Societăţii Civile (C.N.S.C.) – care poate reprezenta o masă de vot de circa 1.800.000 de alegatori – „a negociat, deja, cu cei trei copreşedinţi ai U.S.L., încheierea unui Contract social, prin care viitoarea guvernare să se angajeze să abroge toate legile criminale ale regimului Băsescu“ – cu prioritate Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, Legea nr. 119/2010 a sistemului unic de salarizare şi Legea nr. 329/2009 privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul. Dar trebuie să atrag atenţia Consiliului Director şi membrilor S.C.M.D., precum şi ong-urilor componente ale C.N.S.C. că, prin infestarea Uniunii Social Liberale cu mutanţii „doctrinari“ dezertori din P.D.L., componenţa acesteia s-a modificat şi, implicit, credibilitatea şi moralitatea ei s-au diminuat exponenţial din cauza atît a traseismului ca subterfugiu pentru a scăpa de răspunderea morală, politică şi, mai ales, penală, cît şi a calităţii execrabile a dezertorilor. Ca atare, Contractul social, care avea, deja, o valoare îndoielnică, s-a putea să nu valoreze, în actuala configuraţie partinică mutantă a U.S.L., nici cît hîrtia pe care au semnat cei trei copreşedinţi ai U.S.L.! Şi, deci, S.C.M.D. şi C.N.S.C. trebuie să aibă o rezervă de forţă de presiune asupra noilor guvernanţi pentru a-şi ţine de promisiunile – fiindcă, pînă acum nu au dovedit că au cuvînt.

Prima concluzie. U.S.L. reuneşte formaţiunile contradictorii: P.S.D., partid „socialist“, republican şi, chipurile „de stînga“ – deci antimonarhist din premise –, P.N.L., partid de dreapta şi „liberal-monarhist“ (deci contradictoriu atît în sine, cît şi cu ceilalţi) şi P.C., partid-parazit, traseist, care se lipeşte de partidul cu cele mai mari şanse de a (re)intra în Parlament, fost P.U.R., „social-liberal“, năpîrlit în contrariul său, „conservator“, deşi nu se ştie ce „conservă“ acum, după ce fusese „social-liberal“ – noţiune opusă conservatorismului! Prin infiltrarea trădătorilor din P.D.L., U.S.L. se contaminează de „ciuma portocalie“, pe care, cu mare vigoare partinică, U.S.L. o condamna clamoros pînă la manevra Frunzăverde. Prin şulfăria Frunzăverde se repetă – avînd aceeaşi sorginte – deplasarea perfidă, din 1992, a P.D.-F.D.S.N. spre „dreapta“. P.D.-F.D.S.N., devenit P.D.-ul lui Petre Roman, P.D.-ul lui Traian Băsescu, apoi, P.D.L.-ul lui Emil Boc-Sorin Frunzăverde-Marko Bela-Mihai-Răzvan Ungureanu, manevrat de Traian Băsescu, a devenit partid de „dreapta“, repet, spre a se infiltra în C.D.R. şi a-şi proteja colegii din F.S.N. cu care făcuseră „Revoluţia“. De altfel, am uitat să precizez că Cătălin Croitoru are, şi el, certificat de „revoluţionar cu merite deosebite“! Iată cum P.D.L.-iştii „revoluţionari“ revin la matcă, adică refac, cu „merite“ şi cu „minte lucidă“, cleptocraţia, pentru a se apăra unii pe alţii şi a se menţine la Putere!

O veritabilă mizerie politică, după cum clama, spontan, lozinca din Piaţa Universităţii, „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ Adică P.D.L. şi U.S.L. se interpenetrează, reconstituindu-se cleptocraţia! Cam ca în filmul Terminator II, unde robotul, după ce fusese topit de căldură, îşi reconfigura matricea malefică, exterminatoare, pe măsură ce picăturile de metal se aglutinau.

A doua concluzie. Nu mai votaţi cleptocraţia! Votaţi pe oricare alţii, dar nu pe aceştia care au mai fost la guvernare. Desigur, chiar în partidele care au guvernat există oameni valoroşi, care pot fi realeşi în Parlament, precum Valer Marian şi Ion Stan, de la P.S.D., dar trebuie căutaţi cu multă grijă. Atenţionările din 2008 ale presei prin „Listele candidaţilor pătaţi“ au fost insuficiente, aşa că trebuie găsite, urgent, mecanisme care să-i elimine pe aceştia de pe viitoarele liste de candidaţi. Dar, oricum, electoratul nu mai trebuie să-i realeagă pe cei care au fost în guvernele Tranziţiei criminale şi care au dus ţara în colaps, cei care şi-au făcut averi bătînd din palme, prin afaceri oneroase cu statul. Aceştia trebuie băgaţi, urgent, la puşcărie. Trebuie aleşi oricare alţii, cel puţin pentru a sparge clica cleptocraţiei postdecembriste.

A treia concluzie. Pentru a extirpa cleptocraţia, parcă tot mai bună ar fi o revoluţie autentică, a românilor, în propriul lor beneficiu. Pe lîngă alţi publicişti sau blogeri, chiar Victor Ponta a pronunţat, zilele trecute, propoziţia „Pe ăştia nu este suficient nici dacă-i împuşti!“ Vorbe fatidice care le-au provocat o criză existenţială Robertei Anastase şi coechipierului ei Sever Voinescu-Cotoi, „experţi“ în numărarea voturilor la Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii – „votată“ în Parlament prin scamatoria celor doi, motiv pentru care Victor Ponta le dresase dosarul penal cunoscut, finalizat, desigur, prin N.U.P, fiindcă sunt oamenii Puterii, pe care nu-i poţi băga la gherlă. Evident, Victor Ponta a făcut o figură de stil, o hiperbolă, oarecum, deoarece, ca fost procuror, a avut pistolet în dotare şi ştie că, în ultima vreme, muniţia s-a scumpit foarte mult şi, apoi, ar fi risipă de cartuşe: mai ieftină ar fi spînzurătoarea şi, mai eficientă imagologic, tragerea în ţeapă; fiindcă brazii nu au fost tăiaţi toţi de Attila Verestoy! Dar şi aşa ar scăpa prea uşor, căci ăştia „merită“ o pedeapsă mai mare: puşcăria pe viaţă în minele de uraniu şi confiscarea totală a averii pînă la al şaptelea neam!

Numai că, iată, Adrian Năstase, fiindcă este jurist şcolit şi pragmatic, a găsit, ca să-i scape de puşcărie pe „ăştia“, o metodă căreia vrea să-i dea şi o glazură „teoretică“: evaziunea politică prin acceptarea scursurilor din P.D.L. în U.S.L.! Este o formă de aplicare a principiului „conservării materiei“: „Nimic nu se pierde, ci totul se transformă“: din inamic P.D.L.-ist puşcăriabil în coleg U.S.L.-ist reevaluat!

Quousque tandem, Adrian Nastase, abutere patientia nostra?

30 aprilie 2012

 

 

Popularity: 2% [?]

Defecalizarea Institutului Cultural Român

 

Autor: Ion Măldărescu

 

Privit la raze „X”, trupul poporului român abia dacă este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării:”

(Horia Roman Patapievici – Preşedintele Institutului Cultural Român)

Urmând tradiţia tatălui – zice-se, N.K.V.D.-ist şi GESTAPO-vist cu state de plată – neromânul, inamic declarat al românilor, a penetrat ani de zile o serie de structuri ale Statului Român. Actualul Preşedinte al României l-a uns, l-a re-uns şi l-a lipit cu super-glue de scaunul celui de-al doilea Minister de Externe al ţării, conferindu-i rang de Secretar de Stat cu salariu „neruşinat”. Fotoliul confortabil unde s-a cocoţat ca să-şi arunce veninul elitist, şi de unde tare n-ar vrea să se ridice, i-a permis să manevreze fonduri la care alte organizaţii nici n-au visat. Institutul Cultural Român (I.C.R.) Stockholm este laureat al premiului Bifrost, decernat de Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (L.G.B.T.), pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală”, pentru „încurajarea şi sprijinirea comunicării cu L.G.B.T. din România şi cea din Suedia, vizibile în mod special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow. Cu acest prilej, menţionează Mediafax, I.C.R. Stockholm i-a avut ca invitaţi pe vicepreşedintele Accept România şi pe organizatorul Bucharest GayFest, prezenţi la o serie de evenimente din cadrul festivalului.” Ce legătură au atribuţiunile Institutului cu plimbarea, pe banii contribuabilului roman, a reprezentanţilor minorităţii homosexuale la Stockholm? Premiul acordat I.C.R. pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală” pune I.C.R. într-o postură cu totul diferită de menirea sa. Rău a ajuns România, dacă „interfaţa” ei este reprezentată de homosexuali si lesbiene! Iată cum, Institutul Cultural Român, condus de Horia Roman Patapievici a găsit în sfârşit „cea mai potrivita cale” de promovare a valorile cultural-spirituale româneşti. Despre români, Institutul Cultural Român are alte păreri: cadavrul din debaraua lui HoRo(r)Pa, cum îl numeşte distinsa jurnalistă Maria Diana Popescu, a fost de multă vreme trecut pe lista neagră, la fel: Cioran, Ţuţea, Iorga, Eliade… În schimb, taraful ţigănesc „10 prăjini”, arvunit de I.C.R. şi de Ministerul de Externe a fost lăsat să se „dea în stambă” la Shang-Hai, cu prilejul deschiderii Pavilionului Românesc. Cu manele porno şi cu nădragii în vine, „hartiştii” au pus pe fugă vizitatorii oripilaţi de spectacolul grotesc. Scandalurile de la reprezentanţele I.C.R. din New York şi Berlin, cu falusuri patologice şi „poneiul profund” au ţinut, multă vreme, prima pagină a ziarelor din Occident. Ei, şi?

Timpul trece, leafa merge, iar I.C.R., încet, dar sigur, demolează tradiţia spirituală românească. „România Medievală” constituie un tablou deliberat deformat, comandat de duetul HoRo(r)Pa-Baconschi şi executat de un istoric-mercenar polonezo-elveţian şi încă ceva (de parcă în România nu se găseau oameni competenţi). Amintesc aici reacţia istoricului Emilia Corbu la inepţia numită „Istoria Medievală”, prezentându-vă şi răspunsul official primit  la sesizarea-protest. De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, mintea supra-încălzită a unui miha-lustragiu-de-casă a fumegat ideea unui premiu pentru Întunecimea Culturii Române, nici mai mult, nici mai puţin decât un Doctor Honoris Causa, pentru „opera” scatologică privind România. Titlul a fost acordat de Universitatea de Vest din Timişoara, iar „felicitările, masa şi dansul” s-au consumat pe tarabele Humanitas de la Târgul de Carte Bookfest. Încercând să salveze onoarea culturii timişorene, numeroşi oameni de cultură şi ştiinţă, profesori universitari, scriitori şi jurnalişti din Timişoara, scandalizaţi de această mizerie tipic-abuzivă, au semnat un protest: Protest împotriva maculării memoriei Universităţii de Vest din Timişoara „Dezavuăm cu fermitate iniţiativa unui grup de activişti servili de a se acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Horia Roman Patapievici (17 martie 2012, la orele 12), în Aula Magna, iniţiativă ce se distinge şi prin ocolirea etapelor legale prevăzute de Carta Universităţii de Vest din Timişoara. Cu deplină convingere, protestăm contra acestei impietăţi, întrucât Aula Magna a U.V.T. a cunoscut emoţionante momente de gratitudine şi respect prin desfăşurarea ceremoniilor dedicate multor prestigioase personalităţi ştiinţifice, culturale, cu realizări excepţionale în diverse domenii, şirul glorios fiind deschis de marele savant Eugeniu Coşeriu, aceste figuri luminoase distingându-se prin puternic, deschis ataşament demonstrat prin fapte faţă de România, de valorile sale consacrate şi emergente. Decernarea celui mai preţios titlu de gratitudine aceluia care a publicat fraze precum „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, „Eminescu este incorect politic”, „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”… „un popor cu substanţă tarată. Oriunde te iţi, vezi feţe patibulare…” etc, etc. este inacceptabilă şi total inoportună, realitatea însăşi contrazicând premoniţiile cu iz de blasfemie publicate de H.R. Patapievici, recentele sale încercări de a drege busuiocul rămânând inconsistente şi perpetuu neconvingătoare. Personaj controversat inclusiv de rapoartele repetate ale Curţii de Conturi, HoRo(r)Pa îşi poate face un „titlu de glorie” numai din autoproclamarea sa ca anticomunist şi antisecurist (întreprindere deloc nouă în ultimii ani, însă contrazisă de fapte, de viaţa cotidiană), căruia i se pot imputa „realizări” precum anularea proiectului Anul culturii române în Italia, participarea la evenimente de înalt nivel cu tradiţii decenale ca Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi la Salonul cărţii de la Torino fiind puse în primejdie de managementul defectuos al actualei conduceri a Institutului Cultural Român. [...] Despre ferventul „anticomunist” şi „antisecurist” aflat (încă) în fruntea Institutului Cultural Român, vom reveni inclusiv asupra multor iniţiative maligne ale sale, înfăptuite în ţară şi în afara fruntariilor, delimitându-ne fără pic de ezitare, solicitând justiţiei şi altor instituţii abilitate să se facă dreptate.” Semnează: Dr. Cristian Ardelean artist liric (Timişoara), Prof. univ. dr. Viorica Bălteanu (Timişoara) filolog, italienist, scriitor, Prof. univ. dr. Doina Benea (Timişoara) istoric, Ing. Titus Bojin (Timişoara), Dr. Cătălin Bungescu (Timişoara) medic, Scriitor Nina Ceranu (Timişoara), Nicoleta Colceiar artist liric (Timişoara), Adrian Vasile Cotuna artist liric (Arad), Prof. Alexandra Dogaru (Timişoara), Dr. ing. Lia Lucia Epure (Timişoara) jurnalist, Prof. univ. dr. Suzana Fântânariu (Timişoara) artist plastic, Prof. univ. dr. Vasile Frăţilă (Timişoara) filolog, Prof. Elena Gaja artist liric (Braşov), Ing. Eugen Georgescu editor (Timişoara), Conf. univ. dr. Mariana Istrate (Cluj-Napoca) italienist, Ing. Ioan Aurel Laslău editor (Timişoara), Ing. Sociolog Ioan Doinel Malcoci (Timişoara), Dr. Luminiţa Niculescu (Timişoara), Scriitor Alexandru Petria (Gherla), Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) scriitor şi sociolog, Ing. Mircea Răulescu editor (Timişoara), Scriitor Ileana Silveanu (Timişoara), Dr. Robert Stănciugel istoric (Bucureşti), Dr. Eugenia Tăurescu (Timişoara) medic, Prof. univ. dr. Vasile D. Ţîra (Timişoara) filolog, Prof. ec. jurist Amalia Vrusie (Timişoara), Prof. univ. dr. Petru Zugun-Eloae filolog şi scriitor (IAŞI) La sosirea în faţa universităţii, preşedintele I.C.R. a fost întâmpinat de protestatari. „Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, iniţiatoarea protestului. Preşedintele HoRo(r)Pa s-a oprit în faţa celor care îl contestau, sfidându-i: „Nu aţi citit textul meu. Aţi citit alţi antisemiţi, legionari sau naţionalişti, care au complotat acest lucru! [...] Dar sunt sigur că nu aţi citit cărţile mele, iar dacă aţi citit ceva, nu aţi înţeles nimic!”, a clămpănit întunecimea sa, nemulţumit că „prostimea” nu-i pricepe înaltele emanaţii fecalizate. După primirea contestatul titlu de Doctor Honoris Causa, infatuatul inamic declarat al românilor s-a adresat celor prezenţi în Aula Magna: „Despre cei care au protestat aş spune că nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nimic pentru că nu citesc. [...] Nu am putut să conving pe nimeni!”. (Nici nu avea cum – n.a.) Proaspătul premiat a declarat că este onorat, mai ales că este primul titlu de acest gen din viaţa sa. „… Laudelor nu le rezistă nici timpul aşa că trebuie să te smereşti adânc atunci când lumea te laudă. E o bucurie să fiu integrat în acestui alma mater extraordinar care este Universitatea de Vest. Sunt onorat [...] România s-a schimbat enorm şi în bine. Cine ar fi crezut în 1990 că vom ajunge în miezul Europei, instituţional şi militar. Stăm foarte bine!” a glăsuit „profetul”. Iartă-l, Doamne! Ăsta nu ştie ce spune! Deşi mult prea târziu, se impune ca cei ce conduc astăzi România să numească la conducerea Institutului Cultural ROMÂN un român. Unul care să-i respecte pe români şi valorile lor sprirtual-culturale, nu un alogen foarte „tulburat”.

Popularity: 2% [?]

Autor: Maria Diana Popescu

 

Ridicolul „graţios şi elaborat” îi face pe proaspăt-unşii ministeriabili să emită teorii calchiate, iar pe noi să mestecăm în continuare gustul de cucută al dezamăgirii, pentru că în postul Paştelui, legumele se umflă pînă la raft ca Făt Frumos din poveste. Dacă analizăm din punct de vedere gramatical şi stilistic propoziţiile trimise de aceştia în eter, constatăm că de atîta gîndit în limba cîtorva mastere în afară au uitat limba română. Aprovizionaţi cu etică deshidratată, rapizi şi ieftini, şcoliţi în profunda filozofie la Harvard University, Purdue University, Kellog University, modelele ministeriabile, cu strategii de lucru potrivit principilor artei culinare, eşuează de cele mai multe într-o fabulă fantezistă: găina este un „organism viu”, nu face ouă aleatoriu, ci în mod persistent, susţinut. Ninge, plouă – face ouă! „Nu-i ca o fabrică, să o închizi”, a conchis noul şef al metafizicului. Sînt ferm convinsă, „organismul viu” avea viziuni despre agricultura românească încă de pe cînd era la Harvard. Sigur, are dreptate, deosebirea între găină şi fabrică este că pe o găină n-ai cum să pui lacătul, însă o fabrică o închizi şi disponibilizezi personalul. Dacă o găină nu se înscrie în parametrii de rentabilitate o tai, la fel şi fabrica se poate tăia şi vinde la fier vechi, bucată cu bucată. Iată şi asemănarea. Pînă cînd noii miniştri nu vor stăpîni bine obiectul muncii, leul, ca organism viu, poate deveni un pui de bogdaproste.

 

O modestă cugetare, un mic moft cultural, un mic „elitism”, o mică aroganţă şi gata!, „iarna nu-i ca vara luminiţa de la capătul tunelului”. Argumentaţie, nu şagă, de la un mandat la altul, în sens axiologic, măturătorii parfumaţi fac ouă de struţo-cămilă. Societatea vestică ne-a exportat ideea unui stat „welfare”, unde pînă şi animalele au mai multe drepturi decît oamenii, puterea ne abuzează în loc să ne protejeze, ticăloşia este o strategie de succes, iar cei atinşi de virusul corupţiei vor funcţiona în continuare din umbră pe post de spătar pentru fotoliile neofiţilor, ca ataşament în variantă mistică. Oare, moralitatea, „mai rară decît un corb alb”, va da de furcă şi lui Putin, pe al cărui muşchi facial relaxat curgea o lacrimă de vînt, la fel ca la o extracţie dentară fără anestezie? Rusia mai crede în lacrimi de stat? Şi totuşi, de ce nu se găseşte şi la noi un preşedinte care să apere poporul? Al nostru s-a împotrivit din toate puterile promovării intelectualilor, în schimb a trimis la Curtea Europei analfabeţi de rîsul lumii. S.U.A. vor o Rusie slabă, Putin le stă americanilor ca un os în gît. Într-adevăr, el a scos Rusia din haos şi a dezvoltat-o, de aceea mass-media încearcă să-l discrediteze. Rusia va continua să se dezvolte în acelaşi ritm şi va deveni superioară U.E.

 

Aşadar, cum să vorbesc eu unui popor răpus de nevoi despre topuri muzicale, despre teorii literare sau despre cît de desăvîrşit şi-a scris un autor romanul, cînd viaţa fierbe şi la noi şi pe meridiane? Marile puteri s-au angajat într-o cursă a înarmării cu roboţi ucigaşi şi „maşinării inteligente”, care o iau razna pe cîmpurile de luptă contemporane, iar mai-marii de acasă se poartă cu patria mea ca şi cu un obiect cumpărat de la shop. La Bruxelles se susţine idea că ţara are nevoie de tîmplari, de electricieni, adică de reparaţii capitale şi de lumină. Şcolile de meserii au fost desfiinţate cu mare avînt revoluţionar, ca după 22 de ani să se constate că avem nevoie de ele. Cînd se sparge o ţeavă, cînd se strică motorul maşinii, sertarul biroului, televizorul sau maşina de spălat, cînd se arde o dulie de la tabloul electric, cui dăm un telefon? Ne adresăm academicienilor, medicilor, absolvenţilor de filosofie, chimie, muzică, sau tînărului care tocmai a terminat „relaţiile publice”? De fapt, nu ducem lipsă de tîmplari şi electricieni, însă au fost disponibilizaţi. Ideea, cum că ţara are prea mulţi filosofi neproductivi şi mai puţini meşteri, e o bătaie de joc. Ca şi cum o măturătoare parfumată cu Bourjois ar vorbi despre Kant. Cu atît mai mult cu cît afirmaţia vine de la o persoană care ar trebui să ţină prelegeri despre cît de toxică este injectarea cu botox sau cu vaccin antigripal, oprit din cauza unor suspiciuni privind calitatea, a unor reclamaţii şi cazuri grave de îmbolnăviri; sau care ar trebui să pledeze împotriva taxei radio-TV, nedreaptă şi ilegală, prin care se abuzează de milioane de contribuabili, în condiţiile în care criza şi birurile i-au pus la pămînt. TVR primeşte de trei ori bani de la români. O dată, prin plata – obligatorie – a abonamentului, care se reţine pe factura de energie; a doua oară, indirect, prin banii alocaţi de la buget, care vin tot de la cetăţean; a treia oară de la cei care achită abonament unui alt operator de cablu, cotă din abonament ajungînd şi la TVR.

 

Aceştia sînt democraţii noştri! Capitalismul, atrăgător ca un cîntec de sirenă, i-a scutit de nevoia de a fi solidari naţiunii în care s-au născut. Servind în doze mari porţii de demagogie doctrinară, imoralitate şi corupţie, ei fac ce vor cu cetăţeanul şi cu ţara. Acest joc murdar şi descumpănitor are nevoie de o infuzie de conştiinţă, altfel situaţia se îndreaptă spre acelaşi destin cu cel al damnaţilor mitologici. Din pricina lor prin lentile afumate ne priveşte Europa, iar puterile lumii îşi ascult colţii pe noi, deşi în capul lor ştiu bine că România nu e o ţară de analfabeţi precum cei care o reprezintă la Curte, o ţară de manelişti şi cerşetori, de hoţi şi grobieni, aşa cum doreşte străinătatea, care ne-a aruncat în gropile de gunoi capitaliste, încît avem saci grei legaţi de brîu şi de umeri, afectîndu-ne pe vecie coloana. Port respect nemărginit ţăranilor români, care şi-au trăit viaţa în nevinovăţie pe cîmpurile patriei, în înţelepciunea pe care-au hrănit-o cu sudoare şi smerenie, ca astăzi să le lipsească pîinea pe care au arat-o, au semănat-o, au cules-o. Cît despre oamenii simpli, muncitori şi curaţi, în mijlocul lor se simţea cel mai bine şi un Tolstoi, şi un Glenn Gould. Mai puţin „organismele vii” din Guvern.

 

Popularity: 3% [?]

De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

 

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Ne-am procopsit cu un nou prim-ministru? Daaa! Ideea de procopseală vine nu de la „ne-am”, ci de la „neam”. Căci fostul șef al spionajului român este de alt „neam” decât noi, ăștia, mioriticii… Am primit de peste Atlantic suficiente informații despre originea etnică a tovarășului Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă acest cotidian îmi va îngădui, voi da în vileag continente întregi nemărturisite în CV de actualul Premier.

În începutul său de carieră guvernamentală, pupila (vă rog nu omiteți din cuvânt silaba „pi”) arendașului de la Cotroceni a săvârșit două perle verbale (asta ca să nu zic că a zvârlit de două ori cu mucii-n fasole).

A doua zi după măreața investitură, face un raid pe la toate ministerele protocolindu-și proaspeții sau mai vechii miniștri. Asta, în timpul în care în zonele calamitate se murea de foame și frig. Abia a doua zi, la căldurica elicopterului, proaspătul uns în fruntea guvernului – Mihai Răzvan Ungureanu – făcea un survol peste ținuturile Buzăului și Vrancei ca să ochească prin dioptriile ochelarilor săi care e situația. Ignoranța lui în probleme de geografie și limbă română era afișată dezinvolt și mânios. De pildă, nu știe că spațiile acelea care străbat satele nu se numesc „străzi”, ci „ulițe”. Nu știe că majoritatea locuitorilor din sate sunt oameni vârstnici (cei tineri fiind plecați la oraș sau la muncă în țările din vestul Europei). Și, finalmente, fostul(?) șef al spionajului românesc trage concluzia mânioasă: Este inadmisibil că oamenii stau în case, la căldurică, și armata, jandarmeria fac eforturi de dezăpezire. Ce caragialesc ai zis-o, Coane Leonida, față cu reacțiunea! Ce aroganță de ignorant! Trebuia să fie chemat să scoată din troiene de 5 metri un mort pentru cimitir? Așa ar fi văzut ce înseamnă lipsă de apă, mâncare și căldură. Poate nici atunci, deoarece era îmbrăcat într-o haină de blană. Mde, spionii…

Altă minunăție: Întrebat de o jurnalistă cum comentează disputa penibilă între Consiliul județean și Prefectura din județul cutare, el răspunde cu o promptitudine iresponsabilă și care va intra în istoria acestor ani penibili: „Eu nu comentez, eu muncesc.” Cumplit! De ce? În 1990, la București au existat niște mârâieli de stradă, în care, la un moment dat, oameni de proastă condiție școlară și intelectuală, scandau de-a lungul bulevardelor: „Noi muncim, nu gândim!” Se deosebește, în esență, replica Premierului Ungureanu de orăcăiala de atunci din București?

Ca încheiere: Vin dezghețurile, vine vremea inundațiilor. Cât de leneși vor fi bătrânii aceia din zone uitate de lume, cum se vor propti ei să nu le ia apele casele? Vom face vizite de lucru și vom certa autoritățile că stau cu degetul în cucuruz, domnule prim-ministru?

Unde ești, Emil Boc? Măcar nu erai fudul și obraznic.

 

Popularity: 3% [?]

Deceptia în dragoste

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Cum arată bilanţul după căderea ţării sub diktatul zăpezii? Timp lejer, dedicat confruntărilor dintre opoziţie şi putere şi, foarte grav, de săptămîni, vii şi morţi îngropaţi laolaltă sub nămeţi din cauza incompetenţei au­to­ri­tăţilor în gestionarea „calamităţii” naturale. Şcoli închise pentru aproximativ un milion de copii, sute de animale domestice sufocate sub zăpadă, o sută de morţi şi mii de oameni care suferă pierderi în gospodării, urmare a aceloraşi inabilităţi organizatorice. De ce atîtea pierderi de vieţi? Pentru că în multe sate se trăieşte şi azi la fel ca acum o sută de ani: în case de chirpici, fără curent şi cu haznaua printre buruieni. Sătenii necăjiţi adună crengile uscate, doborîte de vînt, sau pun în soba de lut ştiuleţii de porumb. Nu am cunoştinţă să se fi întocmit vreodată la nivel de comune o evidenţă a vîrstnicilor fără posibilităţi, a caselor mai vechi de 100 de ani pentru a fi consolidate cu fonduri europene. Orice dezastru natural vine peste structuri foarte vulnerabile. Probabil, pe hîrtie, există improvizaţii amatoriste ale unor programe consumatoare de fonduri, cu multă vorbărie şi cu o desfăşurare improprie. Mulţi dintre fiii puterii nu-şi cunosc meseria, o fac de mîntuială, însă nu renunţă pentru nimic în lume la morga de specialişti, atunci cînd apar pe ecrane. Întotdeauna li s-a cerut oamenilor să reziste, chiar şi atunci cînd casele sînt gata să cadă peste ei, şi cu asupra de măsură parcă în aceste vremuri, care profanează însăşi semantica fiinţei umane.

 

Biserica, jandarmii, sportivii, poliţiştii, televiziunile naţionale şi ca de obicei Becali, au sărit în ajutorul satelor înghiţite de nămeţi. La mică depărtare de timp, ameninţă inundaţiile, gestionate de aceleaşi autorităţi. Cînd puhoaiele de apă, pitite acum sub cerul iernii prăbuşit peste pămînt, vor face alte drame, pentru că reacţia preventivă a autorităţilor va fi, în mod sigur paralizată de campania electorală, mulţimea-cyborg din seria Terminator va striga: „Mă voi întoarce!” la contraofensiva de primăvară, care ar putea să bată filmul, din cauza decepţiei în dragoste cu Putere de la Bucureşti. Protestele îşi vor relua cursul pînă cînd vor primi garanţia unui trai demn, pînă cînd vor fi îndepărtate din arborele Puterii toate ramurile cărora le lipseşte clorofila patriotică, acel ax al poziţionării oneste – în funcţie de valorile românismului, nu de mimarea lor sau de substituţia lor. Cînd românul este ignorat sub munţii de zăpezi, bolnav, flămînd, în întuneric şi în frig, protestul este soluţia. Cînd facturile, taxele, hrana, ratele şi creşterea copiilor sînt un travaliu sisific pentru cetăţean, protestul este soluţia. Cînd ţăranul român trebuie să umble prin cinci sate, ca să găsească un tractor să-şi are pământul, pentru că Uzina de tractoare de la Braşov a fost măritată, iar cele din import nu sînt pentru buzunarul lui, protestul este soluţia. Agricultura cu calul şi cu sapa nu-i poate hrăni nici măcar pe jefuitori, darămite naţiunea. Cele patru milioane de hectare rămase anual necultivate ar trebui lucrate prin muncă patriotică de guvernanţi?! După ce dopul etanş va sări din politică definitiv, cu bubuială puternică, îndreptat spre locul care i se potriveşte cel mai bine – coşul de gunoi al istoriei, mulţi dolofani vor fi înţărcaţi. E nevoie de un regim aspru pentru a stopa ignoranţa şi jaful în desfăşurare.

 

În fond, e o altfel de intersecţie istorică în sînul capitalismului românesc. Îţi poţi număra degetele liber, dar nu poţi stabili o relaţie de dragoste între solipsismul politic, groapa cu furnici în care trăieşte poporul, sistemele antirachetă, băncile cămătarilor şi revendicatorii de peste noapte ai averii naţionale – ei, stapînii inelelor, din tată în fiu legitim sau nu, cu titlu nobiliar real ori imaginar. Pentru că nu există nicio deosebire între moştenirea „dinastică” şi cea „privată”. Ambele revendică averea provenită exclusiv de la naţiune. Odată cu apusul monarhiei, în mod legal, averea trebuie să revină Ţării pentru reconstrucţia satelor distruse de vreme şi de calamităţi, să revină acolo de unde a fost stoarsă. Nici fanarioţii, nici turcii nu au jefuit poporul ca aceşti străini de neamul, de cultura şi de religia noastră, îmbogăţiţi, nu de la coarnele plugului, nici de la seceratul holdelor, ci din taxe, impozite şi biruri grele puse pe poporului român. Nemaiavînd roluri în Stat, prinţii cei voinici şi regii din poveste trebuie să trăiască din pensie, la fel ca orice cetăţean.

 

Popularity: 4% [?]

 Despre „Cărţile albe“ ale ministerelor şi Cartea neagră a Românei jefuite

 Ultimii 22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.

            În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă vreme să răspundă.

 

În industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români

 

Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de „corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor, împotriva industriei românești „depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români, ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă, care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“… Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine, după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor. În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii, U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!), minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc, dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de „Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să plătească redevențele cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“. Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat nimănui.

 

Cui au folosit „Cărţile albe“?

 

Dar, să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului. Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate şi neecologizate, mineri rămași pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei, băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“ Victor Ciorbea, cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.

Să revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera, directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap, uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.

— Vedeţi acest document, domnule reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.

—    Cine v-a cerut-o?

—    Păi, de la minister!

— Pentru ce?

—     Pentru Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei

industrii. Cei de la aceste organisme internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor  ministerelor, pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.

—    Vai de mine, dar eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?

—    Păi eu ştiu că n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de

informații, dar ce să facem, dacă ni se cer de la minister?!…

Au trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii. „Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la  distrugerea sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau resursă minerală, bogăție de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani. Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3 angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.

 

Domnul Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă

 

Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin, că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“; adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu un  fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră, modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer al P.U.N.R., membru titular al găselniţei numite A.O.Ş.R. şi actualul traseist – dar politician anemic, deşi pozează în forţos – „prof. univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“, atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul ministrul P.D.L.-ist al agriculturii Valeriu Tabără?! Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau aranjamente pentru firma MONSANTO.

Alergătura asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“, sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile…

Ce să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey Franks, cum a recunoscut, singur, ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne avertizează Larry Watts, în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.

Cam atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa Universităţii…

 

11 februarie 2012

Franca Francksman

Popularity: 5% [?]

Motto: „Mundus vult decipi, ergo decipiatur” – „Lumea vrea să fie înşelată, fie deci înşelată” (Sebastian Frank, teolog  german, paradoxal a scris OMNIS PARADOXA în 1533!!)

 

A TREIA REPUBLICĂ

Autor: Corenliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Trăind şi citind româneşte, părerea mea este că între 30 Decembrie 1947 şi până acum, în 30 Decembrie 2011, ţara noastră românească a ajuns la A TREIA  REPUBLICĂ. Este mai mult decât o părere, este o idee personală pe care o pot demonstra sistematizat cu argumente istorico-sociale, pe lângă faptul că generaţia mea le-a parcurs pe toate trei. Întâi, a fost republică populară, apoi republică socialistă iar acum este republică scoasă la mezat, bucată cu bucată, cu români cu tot. Să trăiţi bine… pe unde apucaţi şi ce apucaţi…

 

REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ

(ROMÎNĂ cu î din i şi adjectivul unei oarecare republici)

 

În toamna Anului 1946, am început clasa întâia primară şi în  abecedar, pe prima pagină, aveam fotografia regelui, pe a doua pagină fiind a reginei mamă. Credeam că, dacă regele avea mamă regină, trebuia să aibă şi tată rege, dar nu era în abecedarul nostru. Am întrebat, eram la vârsta când întrebăm orice şi cineva mi-a răspuns că e făcut din flori! Eu aşa am luat-o, pentru că nu ştiam că regii sunt făcuţi, nu ca noi, supuşii lui, aduşi de berze călătoare.

După vacanţa de Crăciun, în prima zi de şcoală, doamna învăţătoare ne-a spus să scoatem abecedarele pe bancă şi cu foarfecele a venit, pe rând la fiecare, şi a tăiat fotografiile regelui şi a mămicii sale din abecedar, apoi a scris frumos pe tablă: Republica Populară România. Poate aşa ar fi fost corect din multe puncte de vedere, dar altfel au hotărât eliberatorii sovietici. Noi, atunci în clasa întâia, nu ştiam gramatică, nici ce însemna dezrobirea şi eliberarea.  Doamna învăţătoare ne-a explicat diferenţa dintre regatul înrobitor şi republica populară, dar nu am prea înţeles. Cu timpul am început să înţelegem ce înseamnă republică populară, când steagurile roşii erau pe toate casele, gardurile şi drumurile, când tata a fost epurat din armată şi îşi căuta de lucru, când  au apărut cartelele, cu care stăteam la coadă la pâinea noastră cea de toate zilele pe care nu ne-o mai dădea Domnul, ci partidul comunist conducător…      

Republica populară, sovietică cum i-au spus mulţi, dintre care unii au sfârşit în închisorile republicii impuse, a divorţat în mod sovietic de rege (şi regina mamă) punând capăt unei monarhii în care primii doi regi au făcut minuni pentru România, iar ultimii doi au năruit-o.

Trecerea de la monarhie la republică a fost dictată de Stalin, care după eliberarea României, s-a purtat cu mănuşi de catifea roşie cu regele, având în vedere că îi  agăţase în piept cea mai mare decoraţie a Uniunii Sovietice pentru că i-a oferit România pe tavă în August 1944, cu armată cu tot. Aşa se explică de ce a plecat regele din România cu o garnitură încărcată, când putea fi lichidat printr-un aranjament de casă NKVD, mult mai bine regizat decât cel prin care Lenin l-a lichidat pe ţarul Rusiei imperiale. Şi în paranteză, pentru cei nu ştiu şi nu vor să creadă, regele şi regina mama ştiau din timp că divorţul bate la uşă, aşa că atunci când au plecat în Marea Britanie, la nunta Elisabetei, au trecut cu valizele pline de valori pe la diferite bănci străine, unde în seifuri sigure şi secrete le-au depozitat, conform „pune deoparte bani albi pentru zile negre”!! Acest amănunt depozitar în străinătate era cunoscut şi practicat intensiv în România după ocuparea sovietică din 1944 şi bine demonstrat după aceea, dar este mereu ţinut sub tăcere când vine vorba de ultimul rege şi mămica lui. Este o tăcere de acoperire, fiindcă sub ea se cunoaşte planul lui Stalin de măsuri ce trebuiau înfăptuite după eliberarea României: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor istorice, crearea structurilor represive după modelul sovietic, reforma agrară ca prim pas al colectivizării, lichidarea exploatatorilor şi băncilor, închiderea ţării în lagărul sovietic. Planul a fost adus de emisari sovietici, imediat după instalarea guvernului Petru Groza şi prelucrat cu Ana Pauker, Pârvulescu şi Doncea, dar, indirect a aflat de el şi Theodor Negropontes, agent al serviciul de spionaj american la Bucureşti, de la care au pornit nişte inocente previziuni de care toţi au ţinut cont, inclusiv regele şi mămica lui. Peste această tăcere şi se tot bate apa în piuă, melodramatic, cu forţarea majestăţii sale să abdice fabricându-se, de o parte şi alta, dezinformări de tot felul pentru curioşi, naivi şi monarhişti îndureraţi sau cetăţeni care şi-au pierdut toate speranţele în regimurile republicane supuse dictaturii sovietice din 1947 încoace, dar mai ales speranţelor de viitor puse în guvernele   corupte, din toate punctele de vedere, de după decembrie 1989.

Trebuie să ştim de asemenea că prima republică, impusă prin forţa armatei de ocupaţie, a fost legalizată într-o constituţie formală, praf democratic republican, în primăvara Anului 1948, dar stabilită prin dictat impus de Moscova în 1952. Să fim conştienţi că între 1944 şi 1952  eliberatorii sovietici nu au ţinut cont de legile şi constituţiile ţării, dictând  interesele lor de dominanţi. În continuare, constituţia republicii populare a hotărât-o Stalin printr-un capitol introductiv pe care-l începe cu: Republica Populară Romînă a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării Romîniei de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească clasele exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România. Aşa începe constituţia din 27 septembrie 1952 a primei republici romîne aprobată cu laude de Marea Adunare Naţională. Da, este o constituţie impusă, stalinistă pentru că proiectul constituţiei a fost trimis lui Stalin care a modificat-o cum a vrut el şi aşa a trebuit să fie preluată de români (citiţi, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni  de Larry Wattts). 

Larry Watts scrie la pagina 180: Stalin nu recunoaşte România ca stat unitar, dar pretinde că ţara îşi datorează existenţa istoricei victorii a Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică. Absurditate de tiran! Şi Stalin nu se opreşte la acest dictat de vasalitate faţă de Uniunea Sovietică ci merge mai departe şi prin dictat constituţional, devine şi părintele Regiunii Autonome Maghiare: În Republica Populară Romînă se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă şi această pravilă rusească este consemnată în constituţia din 1952, în articolele 19, 20, 21. De articolul 21 ungurii şi secuii nu au prea ţinut seama, iar adjunctul ministrului de interne al României, de atunci, Janos Vincze a îndepărtat toate oficialităţile române din această regiune autonomă, unde a reînceput să fiarbă din nou segregaţia şi iredentismul unguresc. Oare trebuie să explicăm cum a ajuns Stalin să cunoască atât de bine raioanele secuieşti compacte din RPR sau de ce, în 2011, Traian Băsescu şi UDMR-ul Budapestei vor să se întoarcă la vechea împărţire administrativ-teritorială stalinistă, la o nouă regiune autonomă maghiară? Puteţi să aflaţi şi singuri citind istorie, citindu-l pe Larry  Watts.

În Primăvara 1953 moare Stalin. Eram elev-pionier şi toată şcoala, tot oraşul, toată ţara, toate ţările lagărului comunist au fost trei zile în doliu internaţional. S-au ţinut trei minute de reculegere, când tot ce mişca în lagărul comunist a lui Stalin a trebuit să oprească şi în adâncă poziţie de recunoştinţă faţă de mort, să tacă. Undeva, unul a întrerupt tăcerea cu s-a dus tiranul se va duce şi tirania, vin americanii! Optimist naiv, şi mulţi ca el au sperat zadarnic.     

 

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA 

 

În 20 august 1965,  Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor în România, a adoptat o nouă constituţie, prin care se hotăra ca patria românilor să se numească Republica Socialistă România. Din noua lege fundamentală s-a scos dictatul de dependenţă faţă de Stalin şi urmaşii săi la Kremlin prin care România îşi datoreşte existenţa Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică şi în primul articol al noi constituţii se precizează: Romania este republică socialistă… stat suveran, independent şi unitar. Nu stat naţional unitar ca în cele anterioare eliberării de către glorioasa armată sovietică, ci suveran,  independent şi unitar. Atât sovieticii cât şi ungurii iredentişti au fost furioşi şi au declanşat o activitate şi propagandă anti-românească. Cu toate acestea, Partidul Comunist Român ce era de fapt organul suprem al puterii şi legiuirii în stat, condus de Nicolae Ceauşescu, a decis, şi Marea Adunare Naţională a adoptat în februarie 1968, legea îmbunătăţirii organizării administrative a teritoriului României. Prin această lege România s-a întors la vechea, tradiţionala şi eficienta ei împărţire administrativă, atât de bine concepută pentru mărimea şi relieful geografic al ţării. Este drept că, prin revenirea la normal, regiunea autonomă maghiară a fost divizată în trei judeţe, dar constituţia acorda minorităţilor toate drepturile ce li se cuveneau. Degeaba, iredentismul unguresc s-a exacerbat peste măsură, fiind susţinut atât de serviciile diplomatice cât şi de cele de informaţii ale guvernului ungar şi sovietic. Eram de acum medic de circumscripţie în Regiunea Baia Mare, dar, prin această revenire administrativă am trecut la  judeţul Satu Mare şi am simţit din plin şocul segregaţiei şi al iredentismului local, pe care l-am adăugat la nu prea îndepărtatul şoc al românilor ardeleni de aici, din vremea  stăpânirii horthiste.

Oricum, se simţea şi în România o oarecare primăvară, nu numai în alte părţi ale lagărului comunist, ce a dat mari speranţe românilor, iar după evenimentele din Cehoslovacia, la care Armata Română nu a participat iar Nicolae Ceauşescu le-a inferat public, românii i-au aclamat  curajul şi apreciat corectitudinea politică, deşi nu a lipsit decât foarte puţin să împărtăşim soarta Cehoslovaciei, adică o nouă eliberare a armatei sovietice… 

În martie 1974 Marea Adunare Naţională l-a ales pe Nicolae Ceauşescu primul preşedinte al Republicii Socialiste România. A fost încă un moment de îndepărtare de tiparele strâmte, rigide şi înăbuşitoare impuse de marele frate de la răsărit şi o apropiere de republicile din afara lagărului comunist, ceea ce s-a şi realizat cu ajutorul lui Ion Gheoghe Maurer şi Corneliu Mănescu, ei deschizându-i toate drumurile lumii. La această numire solemnă a depus un jurământ din patru fraze: în prima jura să slujească cu credinţă patria, în a doua să respecte legile şi constituţia ţării, în a treia jură să aibă relaţii internaţionale fără deosebire de orânduirile sociale, iar în ultima jura că îşi va face datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre. Prin acest jurământ, oarecum obişnuit la asemenea solemnitate, Nicolae Ceauşescu se emancipa şi se descătuşa de eliberatorii sovietici, care din acest moment au început să-l critice, denigreze, ameninţe, vâneze, mai ales după ce le-a amintit de promisiunea lui Petru cel Mare făcută lui Dimitrie Cantemir despre hotarele Moldovei lui Ştefan cel Mare si de promisiunea lui Lenin de restituire a tezaurului românesc reţinut la Petersburg. Şi încă ceva esenţial, pe care mulţi dintre noi îl trec cu vederea: armata sovietică nu a mai fost atot eliberatoare pentru că glorioasa şi eliberatoarea armată sovietică a intrat în Bucureşti la câteva zile după insurecţia armatei române! E drept, a trebuit de circumstanţă comunistă să se adauge: împreună cu brigăzile muncitoreşti. Era mai bine aşa, indirect se punea egalitate între rolul armatei sovietice şi a brigăzilor muncitoreşti la înfăptuirea eliberării din 1944!!   

Mare greşeală şi păcat a săvârşit Ceauşescu că a subapreciat adevăratul nivel de trai al clasei muncitoare şi a ţărănimii colectivizate sau navetiste, deşi vorbea mereu de bunăstarea întregului popor, punând în schimb totul pe strălucirea naţiunii noastre socialiste şi a cincinalelor. Din nefericire, puterea şi strălucirea sa personală în faţa poporului român, în faţa lumii l-a dus de la semeţia ţărănească la grandomania conducătorilor comunişti şi, odată ajuns preşedinte de ţară, la megalomanie de genial şi planetar până la stări de-a dreptul iraţionale, paranoice intrinseci dar şi datorită factorilor extrinseci suscitaţi de perfidia şi obedienţa celor din jur, a oportuniştilor din conducerea de partid şi a înalţilor funcţionari ce îl lăudau, linguşeau şi minţeau dopându-l cu realizări nerealizate. Aceiaşi linguşitori l-au îndepărtat, prin tot felul de subterfugii comuniste,  de cei ce îi erau devotaţi şi sinceri, fiindcă au fost şi asemenea persoane la acel nivel. Un rol nefast l-au avut şi condeierii bucureşteni, după care s-au luat şi cei din ţară. Adrian Păunescu îl trâmbiţa în toate cenaclurile sale pe conducător iar Octavian Paler în cotidianul România Liberă a lansat sintagma epoca de aur iar restul elitelor oportuniste i-au ridicat soclul omagiului.  Apoi a intervenit năpasta cea mare: sinistra, care din laborantă a ajuns academiciană şi savantă de renume mondial. Nu ar fi fost mare lucru, istoria lumii e plină de asemenea cazuri, dar avea o nefastă forţă de manipulare asupra conducătorului prin intrigile, intervenţiile şi implicarea ei în problemele vieţii politico-sociale în care nu avea nici o competenţă. Devenise pretenţioasă, ranchiunoasă şi dispreţuitoare faţă de  poporul român ajuns la discreţia lor dictatorială, cu hrană pe porţii la coadă, şi aşa sinistra a făcut din Nicolae Ceauşescu un odios. Viaţa  poporului român s-a înrăutăţit la fel ca sub cotropirile barbare şi ocupaţiile ruseşti şi ungureşti. Totul a devenit sumbru, atât de sumbru, încât am lăsat tot ce agonisisem în republica socialistă şi am părăsit epoca de aur în 1980, punându-mi speranţelor de libertate în altă parte. 

 

A TREIA REPUBLICĂ – scoasă la mezat de la  început!! 

 

Trecerea de la a doua republică la cea de-a treia republică s-a făcut în momentul execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu. Când rafalele care i-au ciuruit au încetat, cei ce au pus la cale penibilul simulacru de proces al celor doi, au respirat uşuraţi ne mai având niciun obstacol în calea luării puterii. Gorbaciov de la Moscova a fost satisfăcut că Iliescu şi-a îndeplinit misiunea de lichidare a lui Ceauşescu, care îi stătea în gât ca un os de peşte. Recompensa lichidării tovarăşului a fost funcţia de preşedinte al noii republici, liberă şi democrată, în care a fost sprijinit şi de diferite  servicii de informaţie străine, de agenţii acestora din România, la care s-au alăturat imediat oportuniştii şi naivii, după vechea şi prea bine cunoscuta lege istorică, cunoscută şi respectată şi de români. Să exemplificăm, doar amintind de monstruoasa coaliţie împotriva lui Cuza, apoi de detronarea regelui Mihai cel mic de către tatăl său. Mai târziu regele Mihai crescând a dat şi el o lovitură de palat împotriva conducătorului statului român Ion Antonescu. Comuniştii au dat lovitura în palat, trimiţându-l la plimbare pe regele Mihai, apoi au mutat loviturile la ei în comitetul central sau prin închisori, până acum, când a sosit vremea tovarăşului Iliescu să-l execute pe tovarăşul cel mare, ca să-i ia locul.  

Nu încape în discuţie că, la sfârşitul deceniului nouă,  poporul român ajunsese la capătul suportabilităţii, că schimbările din lagărul comunist pluteau şi asupra României, simţindu-se şi în aerul sufocant o răsturnare a situaţiei sociale. Şi au fost evenimentele din decembrie 1989, despre care, la început am crezut, aproape cu toţii, că au pornit de la o scânteie revoluţionară, cum de obicei se întâmplă în asemenea situaţii. Azi ştim că o asemenea scânteie nu a existat, a fost doar un plan bine pus la cale al sovieticilor, al KGB-ului, pe lângă care şi-au băgat nasul şi alte servicii de informaţii pentru alte şi alte interese. Aşa au ajuns la putere, ca şi în 1946, comuniştii subordonaţi Kremlinului şi minoritarii anti-români infiltraţi să distrugă speranţele şi dorinţele românilor, să distrugă o naţiune printr-o propagandă de confuzie şi dezinformare, discreditând-o direct şi umilind-o internaţional.  

Primul care a dat lovitura a fost prim-ministrul evreu, Petru Roman, care a deschis frontierele româneşti tuturor relelor din afară şi în loc să sprijine familia română a declanşat genocidul embrionilor prin chiuretare, scăzând alarmant natalitatea în România. A declarat şi a transformat industria română într-o grămadă de fiare vechi pe care apoi a vândut-o străinilor pe nimic. Petre Roman a tăiat panglica corupţiei totale în noua republică, a tuturor aranjamentelor şi vânzărilor proprietăţilor statului român străinilor începând lunga şi nefasta perioadă a tranziţiei  cu comisioane ruinând România. Marioneta flanelistă cu şarm, Petru Roman s-a declarat, cu emfază ipocrită, os ardelean dând cale liberă iredentismului şi segregaţiei ungureşti în România.

O altă marionetă aparent la senectute, profund anti-românească, lipită de Iliescu, Silviu Brucan, un paleo-comunist sovietic şi un evreu total, a început să ne înveţe democraţia occidentală, după ce zeci de ani anteriori le-a băgat românilor pe gât doctrina comunistă, mergând, în 1990, până acolo încât a etichetat poporul român stupid people şi unii au luat-o de bună, propagând-o şi punând cenuşă în capul poporului român. Nu a trecut mult şi miliardarul evreu Soros şi-a deschis o fundaţie umanitară  în România prin care a propagat cât de rămas în urmă este poporul român de restul lumii occidentale, fără să menţioneze cauzele adevărate, dar blamând poporul român. Această propagandă de ponegrire, denigrare şi ofensă a dus-o prin lefegii fundaţiei, printre care Andrei Pleşu,  Tatulici, Patapievici şi alte elite civice de la revista 22-GDS, acestea fiind atât de slugarnice încât au lansat sintagma de ruşinea de-a fi român de la care au făcut un singur pas la nu suntem în Europa! Manipulare anti-românească totală, costisitoare moral şi economic. Ajunşi aici, au primit un ajutor preţios propagandistic de la unguri, ce se consideră cei mai mari europeni şi cei mai vechi din Transilvania. Şi iar au luat-o cu nedreptăţile ce li s-au făcut lor la Trianon în 1921 şi la Paris în 1947 din cauza valahilor care nu-s europeni!! Preşedinţia, guvernul şi elitele nu au contracarat această propagandă ci, paradoxal, au început să cerşească intrarea în Europa. Şi nu numai ungurii ne-au marginalizat şi denigrat, ci în acelaşi timp, a apărut un grup de evrei, în frunte cu Elie Wisel, Jean Ancel, Rabinul Rosen, care au acuzat şi condamnat internaţional poporul român de antisemitism şi au scos din burta lor că suntem responsabili de uciderea a 400.000 (patru sute de mii) de evrei în cadrul holocastului pentru care trebuie să plătim mult şi bine, să avem grijă, probabil până la sfârşitul lumii, de orfanii celor patru sute de mii.  La urmă, dar nu cel din urmă, a sosit şi Vladimir Tismăneanu,  să ne înveţe politologie americană şi a fost plantat în conducerea formalelor instituţii şi colocvii de demascare a comunismului, regim impus în România în 1944 şi de tăticul lui, un comunist evreu de nădejde al NKVD-ului.

După acest început promiţător în nouă republică la care, au contribuit tot alogeni ca în 1944, s-a continuat sistematic la defăimarea a tot ce este românesc, la  îndatorarea şi ruinarea  României, la care au participat, cu râvnă comunistă, şi preşedinţii celei de-a treia republici,  demonstrând prin faptele lor că nu sunt mai mult decât nişte servanţi ticăloşi ai celor dintâi.

Foto.Flota tarii vanduta!!! Basescu ce rol a avut?

În decembrie 1989, au murit de şase ori mai mulţi  români din după amiaza zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu a pierdut puterea, plecând la moarte. Acum se ştie că planurile agenţilor străini au fost acoperite cu  panorama teroriştilor de acelaşi nou preşedinte, cel care a  mulţumit minerilor ca au semănat flori în Piaţa Universităţii, paleocomunistul Ion Marcel Ilici Iliescu. Acestă marionetă zâmbăreţă şi-a îndeplinit toate sarcinile de servant umil, dar mai ales pe cea de-a nu se apropia şi uni cu Moldova de Est, Basarabia, ceea ce era firesc şi oportun după 1990, când şi Germania de Vest s-a reunificat cu cea din Est. Quod licet Jovis non licet bovis! Apropo de bovis să nu-l uităm pe marele Adrian Năstase care era ministrul de externe a lui Iliescu în acea vreme şi ulterior a devenit prim-ministru, tot al a lui Iliescu, şi a continuat ruinarea morală şi materială a poporului român, depersonalizarea şi deznaţionalizarea românilor.

În vara lui 1994, aflându-mă la Romfestul din Los Angeles, au venit din ţară Ana Blandiana, Octavian Paler şi Băcanu să îi facă propagandă electorală lui Emil Constantinescu la preşedinţia noii republici. Cea mai înfocată susţinătoare a candidatului a fost Ana Blandiana, care mereu îl compara pe Emiluţ cu Alexandru Ioan Cuza, aşa-s poetesele de curte calcă în metafore proaste! Emil Constantinescu, comunist şi el, rămâne în istoria românilor ca o tristă figură pentru semnarea tratatului cu Ucraina, la care a fost împins de Adrian Severin, şi prin care a întors spatele românilor din Bucovina de Nord. Rămâne în istorie alături de prim-ministrul lui, Ciorbea Victor, care a băgat poporul român în tunelul tranziţiei până va vedea luminiţa de la capătul celălalt al tunelului! De atunci şi până acum se tot orbecăieşte după luminiţa lui Ciorbea! Emil Constantinescu nu a avut nimic în comun cu Ioan Alexandru Cuza, e drept, nici măcar nu a avut în preajmă români de sprijin pe care să se bazeze, precum domnitorul principatelor unite. Aşa că slab şi trist a dezertat de la ţelurile revoluţiei poporului, lăsându-l din nou la Cotroceni pe nepieritorul Iliescu, spre exasperarea poporului român, extenuat de atâta democraţie originală.

Noul mandat la preşedinţie acordat lui Iliescu, pentru excluderea tribunului care a început să o ia razna prin străchini, a însemnat continuarea dezastrului naţional pe care l-a început în Decembrie 1989, o calamitate, din toate punctele de vedere, pentru prestigiul României în lume şi situaţia economică a poporului român, care a început să părăsească în masă ţara în căutarea unui standard de viaţă  acceptabil, confortabil. A continuat tranziţia de la o ţară bogată şi fără datorii la o ţară prădată bucată cu bucată şi mult îndatorată financiar.

Când s-au apropiat din nou alegerile de preşedinte, cetăţenii români s-au cutremurat în faţa dilemei: care dintre candidaţi este cel mai puţin rău, prost, mizerabil şi vânzător de ţară, fiindcă ţara este vândută şi furată sistematic din 1990. Faceţi un simplu calcul aritmetic: în 1989 ţara avea zero lei datorie externă, în 2011 avem o datorie externă estimată la 75 de miliarde de euro!! Plus dobânzile datoriei!! Iliescu a vândut industria ca „fier vechi”, Emil Constantinescu a vândut aurul şi pământul, Băsescu flota şi suveranitatea ţării şi banii vânzărilor nu sunt în ţară?!? În România euroeană sunt doar oameni cu salarii mici şi pensii de inaniţie! În ce fel de preşedinţi, guverne şi parlamentari să te mai încrezi??     

Şi încă odată soarta poporului român a fost vitregă, căzând victima nefastului Băsescu Traian, un fanfaron hoţ, ce s-a metamorfozat din mieroasă slugă comunistă în marioneta tuturor alogenilor ce îl ţin la putere, pentru că le-a dat în schimb România şi Poporul Român. A ajuns mai detestabil ca Iliescu, la fel de slabă personalitate ca Emil Constantinescu, dar mai  lipsit de caracter şi ticălos ca ei.  De curând a coborât pe ultima treaptă a mişeliei, vrea să schimbe Constituţia România şi să reîmpărţească ţara în regiuni, precum dictatorul Stalin, după care să înceapă să le vândă. Şi nenorocirea nu se opreşte aici, pentru viitoarele alegeri de preşedinte, de parlamentari şi guvernanţi nu se văd  adevăraţi patrioţi români, demni, cinstiţi şi stoici…    

(30 Decembrie 2011, Winnipeg, Canada)

Popularity: 5% [?]

PDL cavalerul tristei figuri vs USL – o glumă proastă

 

Viorel Vintilă (California)

 

După mai bine de 20 de ani, o nouă tentativă de defulare şi descătuşare la nivel naţional, încearcă timid să iasă la rampă… o rampă, care din păcate, ar fi trebuit să fie folosită în 1990, când însă, marea şansă a fost ignorată… atunci, „nu ne vindeam ţara” şi îi vedeam pe Ion Raţiu şi Câmpeanu (contracandidaţii lui Iliescu la preşedinţie) ca pe un big „bau-bau”. Acest „bau-bau” venea bine abţiguit din străinătate şi  nu mâncase salam cu soia, şi intenţia sa de a ne „fura revoluţia”, şi de a-i învăţa pe români cu se se mănâncă democraţia, a fost tratată cu „sanchi” de românii ameţiţi de retorica patetică a liderului emanaţiei post-revoluţionare, Ion Iliescu.

Dacă ne uităm puţin în oglinda retrovizoare a timpului, observăm că, de peste 20 de ani, suntem la mâna unui singur partid, a unei hidre cu două capete, acest FSN emanat după vărsarea inutilă de sânge din ’89, care s-a divizat în PSD şi PD, după ce copilul de suflet al bunicuţei John, nea Petrică, şi-a luat bocceluţa în ’96 şi şi-a format al său PD.

Singura excepţie a fost în anul ’96, când s-a încercat o schimbare iniţiată de seniorul Coposu, cu al său PNŢCD, pe post de locomotivă a Convenţiei Democratice. Din păcate, seniorul a murit prea repede ca să poată schimba ceva într-o societate dominată de ex-comunişti şi ex-securişti. Convenţia şi a sa locomotivă, PNŢCD, au deraiat lamentabil şi societatea românească a intrat din nou pe mâinile bunicuţei, Papa John, care în 2000 s-a instalat din nou la cârma corabiei aflată în derivă din ’89.

Tot în acel an, 2000, Petrică a fost detronat de matelotul şef, Traienică, care a preluat PD-ul şi l-a unit cu PLD-ul lui nea Stolo şi au creat actualul PDL… un  PDL, fost PD, născut din pântecele FSN-ului, în anul 1996.

După 2004 începe hegemonia lui nea Băse. În anul 2004 l-a pus cu botul pe labe pe Năstase – patru case, alias Bombonel, după care l-a lăsat pe prostănac, nea Mirciulică Geonă, să se bucure pentru câteva ore de preşedinţie în anul 2008, preşedinţie care i-a fost suflată de sub nas imediat a doua zi, când rezultatele l-au validat din nou pe primul cârmaci al ţării, nea Băse.

Aşadar, practic, suntem conduşi de emanaţia de după ’89 de mai bine de 16 ani… singura excepţie, încercarea seniorului Coposu în ’96, fiind un eşec total, datorat în mare parte dispariţiei acestui titan.

Ce mă sperie cel mai mult este lipsa unei alternative viabile care să dea jos această hidră cu două capete, PSD-PDL, care domină eşichierul politic şi subjugă românii de mai bine de 16 ani.

Ce mai avem? Un PNL obosit, fără busolă, fără carismă şi cu moguli în spate, care se aliază cu capul cel mare al hidrei, PSD, dând naştere unui monstru pe numele său de botez, USL, un USL, sortit eşecului.

Mai încearcă să muşte din plăcintă, şi  DDD cu al său OTV, postul de televiziune pentru cei cu un IQ sub 100, pentru frustraţi şi imbecili care pun botul la savarină, neavând altceva ca desert.

În ultimele zile, acest cavaler al tristei figuri, PDLul, se vede pus la zid de către plebea românească care a îndurat prea mult, dar, din păcate, momentul este prea târziu şi alternativa politică USL -  această struţo-cămilă, un „bad joke”, care, la rândul ei, a călărit şi ea naţiunea românească – este o alternativă la fel de rea şi fără nicio credibilitate.

România, ţara tristei figuri, este groggy şi nu îşi mai poate reveni din pumnii încasaţi din partea acestei hidre PDL-USL, care a supt şi a călărit până la epuizare întrega naţiune românească.

România, din păcate, se află în ceasul al 13-lea şi o soluţie, nici măcar de avarie, nu mai există. Însă, românul de rând, cocoşat de sărăcie şi de durere, încearcă să se facă auzit şi să trimită un mesaj simplu, dar ferm: „Nimeni nu rămâne sus pe piedestal forever! Cu cât eşti mai sus, cu atât căderea va fi mai dureroasă!”

Soluţia? Mă tem, că momentan nu mai există… dar, cum speranţa -  fără speranţă nici chiar disperarea nu ar fi posibilă, iar omul nu ar dispera dacă nu ar spera (Giacomo Leopardi) – moare ultima, rămâne să sperăm în apariţia unui Prinţ care să  o sărute  pe Alba ca Zăpada (România) şi să o trezească din somul cel de moarte, o trezire la o viaţă decentă şi demnă.

Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional spunea:

„Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”

Nimic mai aproape de adevăr, faţă de situaţia din ziua de azi…

Eu aş încheia, tot cu un pasaj din Scrisoarea a III-a, de Mihai Eminescu, vis-a-vis de hidra bicefală, PDL – USL…
”Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

 

 

Popularity: 4% [?]

Autor: Maria Diana Popescu

 

Horă mare la poalele Bucegilor! Alteţa sa, Franks, cu căciulă şi manta românească, s-a lăsat dus la un chef cu lăutari. Şi cu ce spor muşca din miel şi cu ce rîvnă bătea hora noastră! M-am prins de unde erau găurile de aerisire în tălpi. O clipă mi-a trecut prin minte că lupul cu blană de oaie se va îndrăgosti de spiritul românesc, şi, dat afară de mai marii lumii pentru obrăznicie, va cere cetăţenie română şi-l vom vedea curînd în Piaţa Universităţii scandînd: „afara cu F.M.I. şi cu mafia financiară!”. Cei care moşesc finanţele în ţara noastră au fript un miel la proţap, au tăiat un porc, au adus cea mai curată ţuică. Şi dă-i şi petrece sub căciula cu urechi, în timp ce criza gazelor a prins guvernul în pantaloni scurţi, poporul flămînd şi desculţ, cu perspectiva unui trăi în iurte, ca eschimoşii. Cine a achitat nota de plată a conferinţei pe teme culinare? Statul, Franks sau boss-ul de la taxe? F.M.I.-ul, care trebuie să comunice strict instituţional cu guvernul, a fost compromis prin gestul alteţei sale. N-a fost suficientă gaura din pantof, ne-a arătat acum şi o ruptura în cotul moralei.

 

Ce mai contează?! ACTA este fabula! Furnici pe carîmbul unei cizme, sînt de veacuri, aceiaşi, românii spectatori. Şi am impresia că pentru actori şi sufleori, la sediul suprem, de unde se iau deciziile în numele umanităţii, etnobotanicele şi alcoolul se găsesc gratis lîngă automatele de cafea. Nu prea am înţeles de ce ACTA fără plebicist. Oricum, cu sau fără vreun acord, în România cei interesaţi pot afla de cîte ori ai respirat într-o zi. Avem cele mai multe servicii secrete din Europa şi, pentru că sînt secrete, nu le ştim numărul. Nimic nu le scapă acestor urechi sofisticate care ascultă şi îndosariază. Să o luăm metodic: ministere, interne, externe, armată, poliţie, procuratură, investigaţii fraude, securitatea datelor, a transmisiilor, învăţămînt, sănătate, crima organizată, economia, societatea civilă, statistica, notariatele, administraţiile locale, consiliile judeţene, comunale et caetera, atît de multe sînt, încît nişte poliţai în plus la internet sînt floare la ureche. Cu atîta securitate acasă, nu-i mare lucru încă o aderare (semnată cu degetul, ca neştiutorii de carte), care se ocupă cu datul muştelor afară din grădină. Sau poate că ACTA, cea mai recentă găselniţă poliţienească, declanşează urmărirea celor care urmăresc. În fine, capitalismul are foarte multe piste de exterminare, după cum se reflectă în traiul nostru. Dictatorii fac ce vor cu ţara şi cu lumea. De ce n-ar fi dictatură şi în lumea virtuală? Lipsa transparenţei în jurul acordului, precum şi unele prevederi abuzive, au stîrnit deja reacţii şi proteste vehemente în rîndul societăţii civile şi pe-fir. Olanda, Estonia, Cipru, Slovacia şi Germania au refuzat semnarea tratatului. România a pus degetul de la mîna unui funcţionar pe blat, fără să ştie cu ce se mănîncă. Întrebat de presă ce cuprinde, ministrul nostru a afirmat că nu ştie. Să nu fi aflat că este un pericol la adresa libertăţii individului şi a democraţiei? Ca orice acord, va conţine capitole pozitive, la vedere, dar va lăsa loc şi multor abuzuri. ACTA le va da dreptul să verifice dacă programele care echipează calculatorul sau telefonul mobil au licenţă, pretext sub care unei autorităţi i se conferă dreptul de a pătrunde în intimitate, fără mandat. Înseamnă că se vor crea noi locuri de muncă, cele despre care tot aminteşte premierul, adică specialiştii în abuzuri. ACTA, cumva un frate mai mic al lui SOPA, este un proiect internaţional ce prevede reguli stricte şi absurde cu privire la libertatea din spaţiul internetului.

 

Lumea digitală va fi verificată la sînge, bun-înţeles, cu urmări grave: amenzi sau privare de libertate. Orice element copyrighted prezent în fotografii, imagini, filme, melodii, va fi protejat. În concluzie, „Ant Counterfeiting Trade Agreement”, semnat de mai multe ţări, pune în pericol libertăţile universale şi cea mai rapidă şi utilă cale de informare – internetul. Aşadar, guvernul a dat clic pe latinescul ad acta (de spus la dosar) şi pe cîteva măsuri populiste de batjocură pentru popor, care nu vor reduce sărăcia. Este ca şi cum m-aş duce la o benzinărie şi acolo mi-ar umple rezervorul cu văzduh. În România, pe lîngă hrană, pînă şi medicamentele se cumpără pe datorie. Bătrînii şi bolnavii cronici se milogesc prin farmacii ca să ia raţia de pastile pe caiet, pînă cînd soseşte poştaşul cu pensia umilitoare. Doctorìi tot mai scumpe, oameni tot mai săraci şi bolnavi tot mai mulţi din cauza sărăciei. Că românii nu mai au bani să se trateze, reiese din faptul că aproape 2000 de farmacii din ţară sînt în faliment sau insolvenţă. Că sărăcia vieţuieşte în bună regulă în ţară, o spun statisticile, din care reiese că avem cele mai multe persoane care se hrănesc la cantinele pentru săraci.

 

Morala? Feriţi-vă de cei care ies la horă îmbrăcaţi în manta de oaie jupuită!

„Cînd mantaua domnească este din piei de oaie,/ Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”

Popularity: 7% [?]