Curentul International

Arta de a nu face martiri    

 Autor: Nina Negru (Chisinau, Basarabia)   

„De doua mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, scria Eminescu în ziua de Paşte a anului 1878. „Omul armei şi acela al vicleşugului” proliferat înspăimântător faţă de cel drept şi bun, îl face pe poet să răspundă astfel la întrebarea, dacă mai suntem creştini: „Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi”.
             Manifestarea cea mai înaltă a iubirii la creştini a fost chiar de la început curajul de a-l urma pe Mântuitorul până la cruce, adică de a primi martiriul sângelui. Când este vorba despre vechimea şi vitalitatea creştinismului, aducem drept argument, printre mărturiile arheologice (lăcaşuri de cult, morminte de rit creştin) oasele martirilor, adică ale martorilor lui Dumnezeu care şi-au probat credinţa prin suferinăţ şi moarte. Ei încep lungul cortegiu al sfinţilor, cinstiţi de calendarele civilizaţiei creştine, create şi îmbogăţite de-a lungul veacurilor prin eforturi martirice, care n-au fost întotdeauna neapărat sângeroase. Unii filosofi au fost tentaţi chiar să identifice religia creştina cu suferinţa chiar cu masochismul, ceea ce nu este adevărat. Suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii. Cei mai mulţi au rămas necunoscuţi. Cine sunt cei 40 de mucenici martirizati în Sevasta Armeniei? Nişte soldaţi. Cine cei 20.000 de mucenici din Nicomidia? Cine cuvioşii părinti ucişi în Sinai şi Rait? şi totuşi Nero, Diocleţian, Iulian Apostatul, Septimiu Sever şi alţi prigonitori ai credinţei au avut imprudenţa de a lăsa urme. Actele martirice sunt documente istorice. Calendarul bisericesc este alcătuit în mare parte pe baza Martirologiului siriac din sec.IV, a Martirologiului hiernimian din secolul Al VII-lea şi a Sinaxarului Bisericii Constantinopolitane, scris în secolul Al VIII-lea. După aceste documente reconstruim „vămile” tradiţionale ale martiriului sângeros. Iată-l pe primul martir, arhidiaconul Ştefan, omorât cu pietre de iudei, pentru că a avut curajul să le reproşeze că stau pururea împotriva Duhului Sfânt, prigonindu-i pe proroci. Numele celui de-al doilea apostol martirizat, Andrei, înseamna „curajos, energic”. După ce a vestit Evanghelia în ţinuturile Pontice, Andrei a fost răstignit în anul 61, la Patra, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X. Fotini, femeia samariteancă de însuşi Iisus Hristos convertită la fântână, a avut curajul să-l înfrunte chiar pe Nero, spunându-i că este om nebun, după care a fost aruncată în fântână şi i-a fost jupuită pielea de pe ea, de vie.
            Alti sfinţi, care au dat mărturie eroică, au suferit, după timpuri, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, tragerea pe roată, rostogolirea pe roată de la un loc înalt, băutura otravită, arderea pe rug, tăierea capului, tăierea limbii, arderea trupului cu făclii, înecarea în râuri şi mări etc. Mai ales martiriul în arenă, prin sfâşierea de către fiare a rămas ca preţioasă piesă de arhivă, şi în legende, transmise pe cale orală de către martorii oculari. Actele martirilor sau protocoalele şedinţelor de judecată, scrise de grefieri şi păstrate în arhivele statului, arată că judecatorii încercau uneori să uşureze situaţia creştinilor, şi când nu reuşeau, îi osândeau cu părere de rău. Pe atunci exista o filosofie a martiriului, nişte convingeri, care susţineau valoarea martiriului. Sfantul Ignatie Teoforul, unul dintre primii episcopi martirizaţi prin aruncarea la fiare, în amfiteatru, (în anul 107) a avut puterea sufletească să scrie şapte scrisori Bisericilor, care au trimis reprezentanţi să-l salute pe drumul lung al martiriului, din Siria pânaă la Roma. Teama lui era ca nu cumva creştinii din capitala imperiului să intervina pe lângă împaratul Traian pentru a-l salva, adică spre a-l „lipsi de vrednicia martiriului”. Să mai reţinem că Traian hotărăşte martirizarea lui la Roma şi nu în Antiohia, unde era episcop, pentru a nu-l încununa cu glorie în fata concetăţenilor. Tot Traian sistează dialogul dintre judecători şi episcop despre credinţa păgânilor, întrucât vedea în Ignaţie o uriaşă personalitate spirituală, capabilă să convertească pe cei mai mari duşmani ai creştinilor. Nu enumeram intamplator aceste procedee de anihilare a creştinilor din primele secole. Vom vedea cum, pe parcursul celor două milenii de creştinism, omul a perfecţionat arta de a nu face martiri. În vechime, unii prigonitori ai credinţei în Iisus încă mai discutau cu creştinul, consemnându-i răspunsul, permiţându-i să-şi marturisească demn crezul. Iată-l pe unul din Sfinţii Părinţi, ucişi în muntele Sinai explicându-le celor care-l convingeau să apostazieze sub ameninţarea cu moartea: „A te supune celor ce te violentează e o lipsă de bărbăţie şi de nobleţe. Căci la asceţi nu este îngăduită cedarea în faţa fricii, chiar dacă ameninţarea primejdiei este mare. Căci, dacă frica învaţa să stăpânească odată, devenind obicei ne porunceşte să dispreţuim şi să trădăm însăşi dreapta credinţă [...]. În arena în care am luptat să fiu ucis şi mormântul va primi sângele bărbaţiei mele”.

            Despre ce fel de arena vorbea Sfântul Părinte? Despre viaţa monahală ca substituţie a martiriului. Martiriul nesângeros al monahilor, numit şi martiriul conştiinţei, face din ei atleţi ai luptelor credinţei. Acest nou tip de martiriu, care înlocuia martiriul fizic, dobândea harisma iubirii cu condiţia ajungerii la cele patru virtuţi, numite în secolul al IV-lea, de către Sfântul Evagrie Ponticul în următoarea ordine: luarea aminte, bărbăţia, înfranarea, dreptatea. Reţetele de viaţă din paterice sunt bune de pus astăzi în abecedare şi în manuale de istorie, pentru că – aşa cum constata şi Eminescu într-o zi de Paşti – demult oamenii nu mai sunt creştini autentici, în masură să înteleagă noţiunea de demnitate umană. Vieţile sfinţilor, mărturisind despre starea normală a fiinâei umane, ne-ar oferi etaloane pentru restaurarea omului contemporan. Comunismul ca duşman al lui Dumnezeu îşi are rădăcinile în Satana. Lenin a preluat in 1917 deviza teroriştilor masoni din Franţa anului 1789: „Cu intestinele ultimului cleric vom strangula pe ultimul împărat”. „Revoluţia franceza a anticipat războiul total modern”, scrie E. Hobsbown în cartea sa „O istorie a secolului al XX-lea”. Secolul al XX-lea, numit de acelaşi autor „secolul lipsei de omenie” a oferit nenumarate prilejuri de verificare a capacităţii creştinilor de a-şi proba credinţa prin martiriu. Predicând Evanghelia urii şi fiind diavolul cel mult inventiv, comunismul a schimbat tactica: nu-i mai lăsa omului dreptul martiriului public, pentru a nu converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu barbăţie, ajutaţi de Dumnezeu. De aceea vom afla mai degraba despre proorocul Isaia, care a fost tăiat în două cu fierăstrăul în timpuri vechi testamentare, şi nici nu vom bănui că prietenii şi fraţii noştri sunt tăiati acum cu „Drujba”, în padurile Siberiei. Legea diavolească a informaţiei sovietice a fost şi este: despre nimicuri să batem toba, depre lucruri importante-nimic. Despre camerele de gazare ale germanilor-zilnic, despre faptul ca acestea sunt o „realizare” sovietică-nimic. Francois Furet afirma că psihoza antifascistă este victoria regimurilor comuniste în materie de propagandă, care a avut drept scop ascunderea crimelor proprii. În timp ce foştii nazişti erau condamnaţi la moarte de către Tribunalul de la Nürnberg, milioane de creştini din Ţara Sovietelor mergeau conştient la moarte, în lagarele Holocaustului Roşu. Nu se cunosc nume de atei care să fi acceptat martiriul pentru credinţa lor, deşi făceau mărturisiri publice de ateism. În schimb, cartea lui A. Soljenitîn, „Arhipelagul Gulag”, este un imn în cinstea martirilor creştini anonimi ai secolului al XX-lea. Oricât au făcut posibilă crima perfectă, aceste regimuri au lăsat totuşi un tip de document care vorbeşte de la sine, formularele tipărite prin care omul îşi lua, prin semnatură, angajamente privind non-divulgarea realităţilor din lagăr, puşcărie, armată, uzină etc.

Cazul Soljeniţîn este o lecţie dată Satanei. Închis în lagăr, fără a avea dreptul să scrie, bolnav de cancer şi lăsat pe masa de operaţie cu o tumoare înlaturată doar parţial, din cauza transferării subite a chirurgului – deţinut în alt lagăr -, Soljeniţîn reuseşte, în cronica sa, „Arhipelagul Gulag” să ne lase un Martirologiu din care vom afla, dacă nu toţi martirii din timpul comunismului, cel puţin metodele diabolice de anihilare a fiinţei umane. Spre deosebire de foarte mulţi conaţionali de-ai săi, Soljeniţîn consemnează suferintele cehilor, românilor, balticilor şi chiar ale cecenilor, chiar dacă Patriarhia Rusă, care a canonizat recent 1000 de martiri din timpul persecuţiilor comuniste, s-a straduit să-i aleagă numai dintre ruşii din fosta U.R.S.S. Nimeni nu neagă că asupra Rusiei creştine s-a abătut, la începutul secolului trecut, o mare nenorocire. Lasând la o parte resentimentele fireşti faţă de ocupant, să ne străduim să înţelegem ce s-a întamplat în Rusia, iar peste câteva decenii, şi în Basarabia răpită de sovietici, României. Să revenim la Biserica rusă, care, după ce se discreditase prin întovărăşirea cu ţarismul, a trebuit să se purifice în secolul al XX-lea prin jertfa milioanelor de martiri. Cum se ştie, la începutul Liturghiei credincioşilor, puterile cereşti vin şi înconjoară Sfânta Masă. Ele sunt chemate de preot cu mâinile ridicate deasupra capului şi cu rugăciuni ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la omul cel slab şi nevrednic. Mormintele vechi de rit creştin îi descoperă pe mulţi dintre cei înhumaţi având poziţia bratelor în aceasta atitudine. Şi Moise, luptînd oarecând împotriva lui Amalec, atunci când ridica mâinile, Israel biruia, iar când le lăsa în jos, Amalec învingea. După declanşarea terorii bolsevice în Rusia anului 1917 s-au întâmplat lucruri uimitoare în acel moment al Heruvicului, când poporul înalţa cântarea. „Toată grija cea lumească acum să o lepadam!”, iar preotul ridica mâinile spre cele sfinte. Înţelegând bolşevismul ca pe o conspiraţie satanică, iar regimul instalat de Lenin, cu sprijinul financiar al lui Parvus (pe numele adevarat Israel Helphand), ca pe regatul lui Antihrist, ruşii – chiar şi intelectualii care suferiseră de anticlericalism – au intrat masiv în biserici să se roage. Le cereau şi preoţilor să ţină mai mult timp mâinile ridicate deasupra capului implorând pe Dumnezeu. De la un timp, preoţii obosind, lăsau mâinile în jos. Atunci mirenii disperaţi intrau în altar şi propteau cu mâinile lor mâinile preoţilor, pentru a implora în continuare mila Domnului. Patriarhul rus Tihon Belavin, care şi-a dat seama că banda lui Lenin vrea, prin metode teroriste, să distrugă Biserica creştină, a anatemizat regimul comunist. Arhiepiscopul de la Permi, după ce i-a anatemizat pe bolşevici, a murit îngropat de ei în pământ, de viu. Episcopul de la Vologda a fost ucis pentru că n-a pomenit la Liturghie, puterea sovietică.
            În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini, păstoriţi de un patriarh, 5 mitropoliţi , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi. Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mânăstiri, 52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice. Biserica rusă poseda 1.800.000 ha de pământ şi un miliard de ruble. Toată această avere a fost jefuită de bolşevici, concomitent cu decapitarea Bisericii. Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului, împuşcat în februarie 1918, nu departe de Pecerskaia Lavra, centru spiritual cunoscut şi apropiat românilor datorită marelui mitropolit Petru Movilă. Dupa sechestrarea moaştelor, în acea mânăstire, pe Sfântul Pristol a fost pusă statuia lui Lenin. Înainte de moarte, Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali, considerând că pentru păcatele poporului rus este dator să platească el şi nu altcineva. Nu se pierduse deci, filozofia martiriului şi conştiinţa că trebuie să se sacrifice cei mai buni. Patriarhul Tihon a fost închis timp de 13 luni, apoi izolat şi urmărit îndeaproape de un agent al sovietelor. Este bine să reţinem şi de data aceasta „vămile” martiriului pentru a le compara cu cele tradiţionale. Împuşcarea a fost, în acea perioadă, martiriul cel mai onorabil. Lenin considera că intelectualii sunt „un material tocmai bun de împuşcat”. Câţiva mitropoliţi şi episcopi, precum şi zeci de mii de preoţi şi călugări au fost nimiciţi prin împuşcare. Mulţi clerici din Rusia au murit în ger, după ce se turna pe ei apă până se transformau în stane de gheaţă, ori înecaţi în râauri îngheţate. În rănile adânci provocate de baionete, rămase în trupuri bolşevicii înfigeau cruci. Li se tăiau nasul şi urechile, pentru a fi apoi aruncaţi la gropile de gunoi. În 1941, în timpul retragerii ruşilor, au fost găsiti preoţii basarabeni ucişi la Chişinău, cu ochii scoşi şi cu organele sexuale tăiate şi băgate în gură.

Comuniştii au mai practicat şi ruperea în bucăţi a preoţilor, după care erau daţi la câini. La Voronej, episcopul şi 160 de preoţi au fost spânzurati în 1919 pe uşile împărăteşti ale bisericilor în care slujiseră în ziua de Paşti.
             Umilirea suferinţei a fost noutatea adusă de bolsevici în metodele de anihilare a omului. În unele puşcării, clericii au fost înecaţi în fecale. În mânăstirea intelectualilor, la Solovki, transformată în lagăr de exterminare, arhiereii erau obligaţi să doarmă în altar, unii chiar pe Sfânta Masa, şi să accepte plasarea tot acolo a vaselor pentru excremente. Sigur că arhiereii au refuzat să utilizeze tinetele pentru a nu comite un sacrilegiu şi au preferat sş moarş constipaţi. Aţi găsit în actele martirice, din vechime, un fel atât de puţin glorios de a-ţi da viaţa pentru credinţă? Ce fel de legende se mai pot vehicula despre martiriul prin constipare? Acesta este comunismul: în urma lui rămân, nu martiri veneraţi de toată lumea, ci fiinţe insignifiante. În timp ce religia anihileaza instinctele primitive, comunismul le deşteaptă pentru a le exploata în folosul său. În Basarabia se pare ca tinetele n-au fost încă scoase din altare. Acum un deceniu, un autor basarabean, Vladimir Berlinski (sub pseudonimul Neagoe) îşi mărturisea, într-un roman, obsesia de a viola o fată în altar. Unele mânăstiri basarabene, închise în anii şaizeci, au fost populate cu prostituate bolnave de sifilis, adunate din tot U.R.S.S.-ul, în timp ce preoţii şi preotesele erau închişi în lagare alături de criminali ordinari. În aceste experimente diabolice îşi are rădăcina ideea Anei Pauker şi a lui Nikolski (pe numele adevarat Grünberg) de a-i reeduca pe români în penitenciarul de la Piteşti, prin obligarea victimelor de a se snopi reciproc în bătăi sau de a-şi mânca fecalele din gamela în care-şi primeau porţa de „zara”. Să ne amintim de ameninţarea repetată de fiecare dată la Piteşti, celor care încercau să se sinucidă: „No-no-no! Aici nu se fabrica martiri!”

Dar să trecem de la vladică la opincă, pentru că un patriarh vertical ca Tihon nu putea să nu întărească puterea de rezistenţă a creştinilor laici. În timpul proceselor clericilor, începute în anii douazeci, care au continuat cu procesele enoriaşilor mai activi, Patriarhul Tihon, întrebat la Tribunalul revoluţionar din Moscova dacă socoteşte obligatorii legile bolşevice, a răspuns: „Numai întrucat ele nu contrazic regulile credinţei”. Astfel creştinii mireni erau îndemnaţi să nu respecte legile lui Antihrist, preferând să umple puşcăriile şi lagărele, condamnaţi conform articolului 58 ca „duşmani ai poporului” şi „contrarevoluţionari”. Soljenitîn arată de câtă fermitate în credinţă au dat dovada femeile din lagăre. Pentru credinţă , condamnarea varia între 3 şi 10 ani de lagăr. Rareori s-a întâmplat ca cineva să se lepede de credinţă, şi aceasta doar în cazul când unul dintre soţi trebuia să ramână in viata pentru a-şi creşte copiii. Femeile credincioase din lagăre erau numite „maici” sau „călugăriţe”. Martiriul lor a rămas necunoscut, pentru că erau duse nu numai la Solovki, ci şi la Polul Nord, să taie pădurile. Abia în 1954, odată cu liberalizarea regimului lagărelor, au fost mutate la munci mai usoare. Dar pentru ca refuzau sa poarte haine scrise cu cifrele fiarei. erau lăsate dezbrăcate în pustietatea taigalei, fără pază ăi fără mâncare. Peste un timp, găseau acolo un loc albit de oasele morţilor. Aceeaşi soarta a avut, conform cronicii lui Soljenitin, şi un convoi de credincioşi din Moldova sovietică, îmbracati de vară şi aruncaţi din vagoane direct în pustiul de zăpadă al Siberiei. Cale de 6 km au fost mânaţi din urmă cu câini care muşcau. Preotul Teodor Florea, care se afla în acest convoi, era învinuit că sub regim românesc povestise despre mârşăviile staliniste. Supus la cele 25 de metode de tortură în timpul anchetarilor, preotul repeta cu încăpăţânare: „Puteam să spun altceva despre voi? Am spus ce este!” Cu ce se deosebea acest preot de Fotini cea curajoasă, care l-a infruntat pe Nero? Sau cu ce se deosebeau de mucenicii din Sevasta, cei 100 de creştini de la Dubasari (Transnistria), omorâţi de Armata Roşie în ziua de Paşti 1932, pentru că au ţinut să sărbătorească în acea zi? La carcera din Sekirca, pedepsele erau mai fine: deţinuţii trebuiau să stea asezaţi, toata ziua, pe nişte prăjini subţiri, plasate la o înălţime care nu permitea să atingi duşumeaua cu tălpile. Toata ziua se straduia sărmanul om să-şi ţină echilibrul, ca să nu fie bătut de gardieni. Jos, pe ciment, sub prajini dormeau noaptea, în straturi, unul peste altul.

Nimeni nu-i va putea acuza pe comunişti ca au folosit camera de gazare, scrie Soljeniţîn, care considera ca detinuţii ar fi preferat gazarea, unei morţi lente şi degradării umane prin metode diabolice. Ideologul lagărelor, Naftali Frenkel, formulase în 1930 legea supremă a Arhipelagului Gulag: „De la deţinut trebuie luat tot ce se poate lua în primele 3 luni. Dupa 3 luni nu mai avem nevoie de el.” Într-adevăr, după asta urmau „etapele patrupede”, când, la sfârşitul zilei de muncă, detinuţii îmbracaţi în saci găuriţi (pentru ca mainile şi capul să poata fi scoase afară), se târau spre lagăr în patru labe. La lansarea „Lexiconului negru”, se vorbea despre „organizarea intelectuală a crimei” prin ideologie. Alain Becanson arăta în cartea sa „Originile intelectuale ale leninismului” felul în care s-a înfăptuit aceasta în Rusia. Îintelighenţia” în sens leninist, printr-o conventie tacită excludea pe nobili, pe preoţi, pe ofiţeri, pe ingineri. Aceştia au devenit victimele noii intelighenţii, care-i învaţa pe alţii să omoare, răsplatindu-le apoi crimele. O categorie admisă în rândurile groparilor vechii intelectualităţi au fost medicii. Din 1932, când personalul sanitar a ieşit din subordonarea Comisariatului poporului pentru Ocrotirea Sănătăţii şi a trecut sub pulpana Gulagului, medicii nu mai puteau să trateze, pentru a nu fi bănuiţi de umanitarism. Când un deţinut era batut până cădea în nesimţire, secţia sanitară refuza să întocmească proces verbal victimei, iar apoi refuza să-l trateze. Deţinutul avea totuşi niste drepturi: sa nu fie privat de somn, să mearga la medic, să ceară să i se repare încălţămintea etc. El însă nu-şi cunoştea drepturile, iar medicul i le ascundea, făcându-se astfel cel mai bun ajutor al anchetatorului şi al calaului. Când deţinutul schingiuit zăcea jos, medicul luându-i pulsul decidea: „se poate continua”; când deţinutul era omorât în bătăi, medicul scria în certificatul de deces: „ciroză, infarct”. Şi astăzi medicul politic practică metode ce-l fac pe om să moară cu zile. De aceea considerăm că Soljenitîn se întreba, pe bună dreptate, dacă medicii sovietici sunt cu adevărat intelectuali, adică indivizi cu intelect personal.

Prin desfiinţarea facultăţilor de teologie, de drept, de filozofie şi litere, imediat după instalarea puterii sovietice, comuniştii şi-au arătat dispreţul pentru Dumnezeu, pentru om, pentru intelectul şi drepturile lui. În manualele KGB-ului, despre spălarea creierului se explica de ce regimul are nevoie de medici: „fiind de obicei lacomi de bani şi nu prea deştepti, haina şi autoritatea lor pot fi folosite cu succes pentru a masca orice operaţie pe care trebuie s-o ascundem. Făcându-i parteneri la acţiunile noastre, nu vor putea să ne discrediteze.” Veţi auzi pe mulţi concetăţeni condamnând în bloc preoţimea, învinuind-o de colaboraţionism, chiar dacă sub regim comunist a fi preot a însemnat de multe ori a-ţi pierde viaţa. Câţi însă reproşeaza ceva medicilor, deşi se ştie ca mulţi dintre ei au facut posibilă crima perfectă în comunism? Indicaţiile KGB-ului sunt mai mult decat edificatoare în ceea ce priveşte „colaborarea” lui cu clerul: „Trebuie să inducem o ură neîmpacată faţă de metodele de însănătoşire bazate pe religie. Să-i corupem pe toţi să creadă ca practica religioasă este greşită, provocatoare de nebunie.” Oamenii naivi cred că actualii comunişti nu mai sunt periculoşi ca cei de pe vremuri. De fapt sunt de o mie de ori mai perfizi şi mai periculoşi. Acum ei practică spălarea creierului uman prin metode de reeducare mai fine decât ale Anei Pauker, considerându-le mai puţin inumane decât nimicirea fizică. Citez din cartea „Complotul psihopolitic al comunismului”, ingrijita de Sergiu Grossu: „Folosirea violenţei împotriva persoanelor care atacă doctrina comunistă sau uciderea lor trebuie evitate. Asta pentru că actele de violenta îndreptate contra duşmanilor comunismului ar putea să facă din aceştia nişte martiri. Metodele ce trebuiesc folosite împotriva lor sunt discreditarea şi acuzarea de nebunie, fapt ce-i va face să ajungă până la urmă sub îngrijirea agenţilor psihopolitici, adică a psihiatrilor şi a psihologilor controlaţi de noi.” De ce să împuşti şi să deportezi dacă poţi schimba gândirea? Omul fără Dumnezeu a aflat secretul telepatiei şi a altor fenomene legate de percepţiile extasenzoriale şi astfel a schimbat armele tradiţionale bolşevice, caracterizate prin violenţă, cu arma psihotronică. Nu mai există victime izolate, ci mase, popoare întregi mutilate prin undele purtătoare naturale din gamele VLF/ELF, care influenţează subconştientul. Marii noştri mutilaţi nu sunt numai partcipanţii la războiul din Afganistan, care s-au intors de acolo cu dureri de cap misterioase. Mutilatul principal, care are şi drept de vot, este populaţia Basarabiei, care pare a fi programata să faca jocul KGB-ului. Ea nu accepta argumentul, nu ţine minte trecutul, vede negrul în alb, nu înţelege că Ilie Ilaşcu, închis în cuşcă nu este un caz particular, ci un semn că acestui popor i se refuză martiriul eroic. Ei nu vor să ştie de ce Republica Moldova a ajuns campioană printre fostele republici ale U.R.S.S., în ceea ce priveşte răspândirea hepatitei. Comuniştii din acest colţ de ţară românească, nu se vor ocupa cu deportarea ori asasinarea moldovenilor „independenţi”, odată ce aceştia pot muri ca muştele de SIDA. Numai curajoşii care vor scăpa cu creierele nespălate, recalcitranţii vor fi suprimaţi prin accidente „stupide”, programate să se întâmple chiar şi pe teritoriul României.

După capturarea lui Smirnov, Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova a depistat la Tiraspol liste negre cuprinzând personalităţi politice şi culturale din Basarabia, care la momentul potrivit urmau să fie lichidate. De ce nu s-au dat publicităţii aceste documente? Pentru ca să nu avem martiri cunoscuţi. Evreii îi obligaă pe toti musafirii lor să-şi ceara scuze în Muzeul Holocaustului. Deputaţii din Parlamentul Israelului au aplaudat minute în sir condamnarea la moarte a francezului Girond Papon, învinuit de colaborare cu naziştii. Creştinii continuă să cadă ca frunzele sub securea comunista, fără a avea dreptul să aplice Legea Talionului. Cineva şi-a făcut milă de ei şi a infipt la Kenghir (lagărul care s-a răsculat cu disperare împotriva călăilor comunişti) câte un mic stâlp pe locul unde au fost arse mormanele de dosare ale victimelor, indicând în locul numelor martirilor, numerele de inventar care le purtau pe haine. Cei veniţi să caute mormintele rudelor s-au dus la acei stâlpi cu cifre necunoscute şi au plâns. Văzând în aceasta un pericol, comandantul lagărului – Ceciov – a dat ordin să fie doborâţi stâlpii şi să se niveleze mormântul comun cu buldozerul.

Acesta este pretul omului in comunism. Martiriul este ascuns de ochii lumii. Întâmplator, turiştii curioşi mai găsesc şi acum, în ruinele bisericilor şi chiliilor transformate de comuniştii de cândva în camere de tortură, munti de oseminte ale martirilor. Pe uşile sigilate şi tesute de păienjeniş comuniştii scriseseră „ARHIVE”. Recunoşteau deci că oasele martirilor sunt un adevar document istoric şi, cum cere teoria crimei perfecte, se străduiau să-l ascundă. „Regimurile totalitare n-au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpătânarea.” Albert Camus, 1957 Unul dintre cuvioşii călugări ai secolului al XX-lea, Paisie Aghioritul, considera că Antihristul nu era nici Nero, nici Maximilian, nici Diocletian, ci un diavol întrupat care se prezinta ca Messia, înşelând chiar şi pe cei aleşi cu teoriile sale. Trăim în „anii apostaziei”, anii cei mai grei, care urmează logic după un secol de teorii satanice experimentate pe cobaii din U.R.S.S. Câţi sfinţi martiri s-au aratat în ţarile batjocorite de comunism! Mai mulţi poate decât în primele secole. Dar – vorba lui Paisie Aghioritul – „doar n-am venit să ne aranjăm în aceasta lume. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep”. În Biblie scrie de 366 de ori – pentru fiecare zi a anului – „Nu te teme!”

Popularity: 5% [?]

Îmbogăţiţii de războaie

Autor: Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: “Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.
Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind împlântată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).
La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.
Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat? În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.
Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.
Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate  (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).
Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.
Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).
Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!
Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.  
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.
Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).
Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură  îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.
Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…

Popularity: 4% [?]

La moartea lui MIRCEA NICOLAU

Autor: Prof.univ. Ion Coja

De curând, vorbind la înmormîntarea lui Mircea Nicolae, domnul Nicolae Roșca l-a pomenit, oarecum inevitabil, și pe Horia Sima, cât de mult l-a prețuit pe răposatul Mircea Nicolau, cât de mult însuși Mircea Nicolau l-a prețuit și respectat pe Comandant etc. Poate că n-am reținut exact cuvintele domnului Roșca pe această idee, dar am reținut întocmai acolada făcută atunci când a pomenit numele lui Horia Sima: „ultimul șef al mișcării legionare”!… Ultimul…

Ce să înțelegem din precizarea „Horia Sima, ultimul șef al Mișcării Legionare”? S-ar înțelege, mai întâi, dat fiind că Horia Sima a murit în urmă cu aproape douăzeci de ani, că Mișcarea Legionară a murit, odată cu ultimul ei șef!…

Foto.Mircea Nicolau

Pun deci „oficial” întrebarea: ce s-a întâmplat cu Mișcarea Legionară, dacă răposatul ei comandant, mort în 1993, a fost, citez, ultimul?!… Și tare rău îmi pare că nu i-am pus această întrebarea celui care a fost domnul Mircea Nicolau, vocea legionară cea mai autoritară și mai autorizată din Țară în ultimii ani. N-am încotro și-i pun această întrebare domnului Nicolae Roșca: după moartea lui Horia Sima, de ce Mișcarea legionară a rămas fără șef? Asta să însemne oare că Mișcarea Legionară a încetat să mai existe?… Iar dacă nu a încetat să mai existe, de ce de douăzeci de ani nu are un șef?…

Auzisem o vorbă, mai mult șoptită, cum că Horia Sima, înainte de a muri, i-ar fi trecut lui Mircea Nicolau înalta și dificila responsabilitate de șef al Mișcării! Statut pe care Mircea Nicolau nu și l-a arogat totuși niciodată! Măcar că i se potrivea…

Declarația domnului Roșca e clarificatoare: Horia Sima nu și-a desemnat niciun succesor, iar legionarii care i-au supraviețuit nu au reușit să pună pe cineva în fruntea lor! Wikipedia spune și ea același lucru: Horia Sima a fost „last leader”. Situație tipică pentru o organizație aflată „pe ducă”, sortită pieirii, sortită unei dispariții planificate cumva?!…

Așadar, altă întrebare: de ce nu a fost Mircea Nicolau investit cu șefia Mișcării? Era potrivit, poate cel mai potrivit pentru funcție! A avut Horia Sima în vedere pe altcineva? Pe cine? Și de ce nu l-a investit măcar pe acela?!

…După 1990, odată cu revenirea în țară a legionarilor plecați din România după „rebeliunea” din ianuarie 1941, s-au auzit fel și fel de acuzații la adresa lui Horia Sima. Unul eu nu le-am dat nicio atenție și nu le-am verificat niciodată cât sunt de întemeiate. Afirmația făcută de domnul Roșca la catafalcul camaradului său Mircea Nicolau constituie însă, pentru mine, în mod implicit, o gravă acuzație (sau dezvăluire!) privitoare la Horia Sima: Horia Sima a murit, la o vârstă foarte înaintată, peste 85 de ani, fără să se îngrijească de problema succesiunii la comanda legiunii! Un veritabil comandant nu, nu procedează așa!

Horia Sima cunoștea chiar din proprie experiență câte sunt problemele pe care le ridică succesiunea în fruntea unei organizații, dacă nu este reglementată strict! Moartea neașteptată și năpraznică a Căpitanului în noiembrie 1938 a lăsat Mișcarea într-o situație confuză în ce privește persoana succesoare Căpitanului. Nu s-a mai numit Căpitan, ci Comandant, dar asta nu l-a scutit pe Horia Sima să se vadă deseori contestat ca lider al Mișcării! Motiv în plus ca, dacă era ce trebuia, adică un comandant responsabil, să se îngrijească din timp de problema succesiunii. Se vede însă că nu a fost chiar responsabil, suficient de responsabil! Oare nu și-a dat seama Horia Sima de răul imens pe care l-a făcut Mișcării Legionare prin felul neglijent, repet: iresponsabil, în care a tratat viitorul Mișcării Legionare, punându-o de fapt în cumpănă cu pieirea. E știut că de orice turmă rămasă fără păstor se cam alege praful?!…

Personal, am tras nădejde că, din motive ușor de imaginat, funcția de lider al Mișcării este protejată, ferită de expunere publică, dar că ea există, există o persoană care ocupă și onorează această funcție, îi dă viață și conținut! Cum spuneam mai sus, am bănuit (și sperat!) că acea persoană era Mircea Nicolau! Mă înșelam… Așadar de douăzeci de ani Mișcarea Legionară nu are lider. De ce? Pentru că așa a vrut Horia Sima sau pentru că acesta, prin abatere de la conduita de Comandant, de șef, a neglijat, a ignorat această chestiune! Tertium non datur! Și-ntr-un caz, și-n celălalt, Horia Sima nu iese însă bine din această poveste! Ba chiar ne obligă să reconsiderăm toate acuzațiile, chiar și pe cele mai grave, pe care i le-au adus camarazii care s-au dezis de el! E timpul să examinăm cu seninătate aceste acuzații! Până atunci sunt curios să știu cum îl vor apăra, cu ce argumente susținătorii lui Horia Sima vor justifica faptul că după moartea acestuia Mișcarea Legionară a încetat să mai aibă un conducător! De necrezut!… Absolut de necrezut!

În această ordine de idei și de persoane, îmi aduc aminte de domnul George Petre, cel mai tânăr dintre legionarii care, în 1941, au ales calea exilului. George Petre era încă elev în ianuarie 1941, când a demontat șina de cale ferată pentru a împiedica unitatea de tancuri de la Târgoviște să aflueze spre București, în sprijinul generalului Ion Antonescu. Faptă săvârșită împreună cu alți frățiori de cruce, printre care și fiul comandantului regimentului de tancuri… Îl pândea Curtea Marțială dacă mai rămânea în Țară. S-a mai întors după 1990. Am petrecut cu domnul George lungi seri de discuții la Bușteni unde s-a stabilit să-și petreacă la umbra Crucii de pe Caraiman ultimii ani de viață. Ani cerniți de evidența haosului și dezastrului din România și de pe planetă! Avea o experiență de viață – la antipozi, în Australia, teribil de interesantă, și o minte scăpărătoare, intuitivă și în același timp bine informată! Meloman desăvârșit! O frumusețe de om! La caracter mă refer, dar nu numai!…

Domnul George s-a prăpădit în urmă cu vreo doi ani. Am impresia că n-a avut parte, în presa legionară, de necrologul îndătinat, din partea camarazilor care l-au cunoscut și mulți l-au iubit, dar nu toți, unii l-au detestat de-a dreptul pentru insistența cu care se pronunța asupra lui Horia Sima în termenii cei mai duri! Îl bănuia de cele mai nenorocite gesturi!… Am zis „bănuia”! Căuta confirmări, dovezi. Dar domnul George recunoștea cu luciditate și onestitate că marile acuzații ce i se aduc în general lui Sima nu au putut fi dovedite în mod irefutabil!

Am aflat însă că mai există și alte acuzații, asupra cărora nu mai planează nicio incertitudine! Una dintre ele am reținut-o și-i dau azi toată importanța. Este vorba de încercarea unui grup de legionari de a redacta o „constituție”, așa i-au zis, o Constituție a Mișcării Legionare. În care, firește, se trata și problema liderului, a preluării și exercitării prerogativelor de șef, drepturile și obligațiile șefului etc. Proiectul a fost redactat, dactilografiat și prezentat Comandantului, lui Horia Sima. La redactare a participat și domnul George Petre, ca prieten apropiat al lui Aurel Ionescu, principalul promotor al proiectului, alături de un camarad din Bacău, al cărui nume îmi scapă acum. Spre mirarea grupului de legionari în cauză, Sima nici n-a vrut să audă de un statut al Mișcării Legionare! N-a vrut nici să se uite pe proiect, nici ideea în sine nu i se părea acceptabilă, fără să ofere o explicație, alta decât clasica „acum nu e momentul”!…

Acum însă, după ce am aflat că după moartea lui Sima nu a funcționat nicio regulă statutară sau măcar vreo dispoziție testamentară prin care să se ajungă la desemnarea unui șef al Mișcării, încep să dau atenție și celorlalte acuzații pe care o bună parte dintre legionarii din exil i le-au adus lui Sima. Nu este în niciun fel admisibil faptul că Mișcarea Legionară nu a avut un statut. Este chiar de necrezut, de neimaginat!

Evident, în focul luptelor din anii de prigoană, acțiunea și mai ales reacțiunea la atacul vrăjmaș erau pe primul plan, nu exista timp și răgaz pentru a scrie constituții! Cărticica șefului de cuib, completată cu Circulările Căpitanului, erau suficiente pentru funcționarea Legiunii! Dar apoi, după război, mai ales după stabilirea în Spania a conducerii legionare, nimic nu putea fi mai firesc decât să se purceadă la normalizarea situației, a funcționării partidului sau ONG-ului numit Mișcarea Legionară. Te pune pe gânduri această anomalie și nu cred că există o explicație serioasă care să-l absolve pe Sima de suspiciunea noastră. Care suspiciune? Oricare suspiciune, inclusiv cea mai gravă cu putință, a trădării, a vânzării de frate, se poate sprijini și argumenta invocând acest refuz al lui Horia Sima de a da Mișcării Legionare un statut, o constituție, un regulament!

Domnul Petre George mai spera să se afle pe undeva o copie a proiectului de constituție legionară. Spera să se găsească printre hârtiile rămase de la Aurel Ionescu, decedat pe la sfârșitul anilor ’90. Sau la Bacău, o copie adusă de celălalt co-autor, care s-a repatriat după 1990. Când, îmboldit de domnul George, am reușit să dau de urma persoanei respective, acesta își trăia ultimele zile… Ce-i drept, nici eu nu am avut numai asta de făcut, iar acum îmi pare rău că am tot amânat până a fost prea târziu!

Dar, cine știe, poate s-a salvat pe undeva acel proiect de constituție legionară! La ce ar mai fi bun? Pentru mine, care cred că Mișcarea Legionară este isprava cea mai importantă din istoria noastră modernă, a poporului, a Neamului românesc, ar fi interesant un asemenea document ca depozit de idei, concepții și intenții ale legionarilor din anii când s-au repliat în Occident, 1945-1975. Ar fi interesant să le comparăm cu celelalte texte definitorii pentru Legiune, în primul rând cele semnate de Căpitan! Moștenirea doctrinară de la legionari face parte din tezaurul românesc de gândire politică și morală. Cu siguranță că va avea un rol decisiv în modelarea viitorului nostru! De aceea trebuie recuperat în întregime acest „fond legionar”, trebuie studiat sistematic și pus să lucreze în viața noastră politică, indiferent ce se va întâmpla cu structura politică pe care Horia Sima a încercat sau, fără voia sa, a reușit s-o debiliteze, s-o destructureze! Să sperăm că nu total, nu în chip iremediabil! Speranța aceasta este legată, probabil, și de starea de spirit „obligatorie” la început de An Nou. Să îndrăznim să sperăm și pentru legionari un An Nou, an de regăsire și de reafirmare a spiritului legionar! Doamne, ajută!

Încă un cuvânt, un gând, pentru amintirea celui care a fost domnul George, Petre George. Era tare mândru de feciorul său, personaj important în ierarhia intelighentziei australiene. Nemângâiat de pierderea Gabrielei, fiica sa. Aducea mereu în discuție nepoatele, cele din Australia, și nepoata favorită, cea din Anglia… Povestea lucruri foarte interesante din lagărul de la Buchenwald, unde Hitler i-a „cazat” pe legionarii refugiați în Germania, i-a cazat alături de evreii binecunoscuți!… Așa de tare i-a iubit Hitler pe legionari!… De două ori a dat ordin Hitler să-i termine pe legionari prin execuție, prin mitraliere! Numai Dumnezeu nu l-a lăsat, sub chipul întâmplării extraordinare, neașteptate!

După război, George Petre a fost activ în lupta anti-comunistă. A lipsit puțin, acel puțin care ține de puterea întâmplării, să nu fie și el în lotul legionarilor parașutați în munți. Printre alte interpretări personale ale istoriei, consemnez convingerea lui Petre George că acțiunile, în fapt sinucigașe, la care au fost împinși o serie de tineri legionari imediat după război, au fost organizate de Occident pe linia mai veche, de lichidare a Mișcării Legionare! Linie deservită la vremea lor de Carol al II-lea și Armand Călinescu… După 1944, în Occident, s-a continuat lichidarea legionarilor prin încredințarea spre îndeplinire a unor misiuni imposibile, discret sabotate de partenerii occidentali…

George Petre a fost ultima persoană cu care a stat de vorbă Traian Puiu înainte de a fi răpit și adus la București, legat fedeleș. La acea întâlnire Traian Puiu i-a spus lui George Petre că descoperise trădarea lui Kim Philby, înainte ca acesta să defecteze oficial! Pasămite, acțiunea parașutiștilor legionari era supervizată de Occident prin nemernicul supranumit gentlemanul de la Moscova. Așa gentleman… A trimis la moarte sigură zeci de tineri idealiști, veritabili martiri!

Bonom și cumsecade, domnul George s-a făcut repede iubit în Bușteni! L-am iubit și eu. Îl pun alături de Simion Ghinea, Petre Țuțea, Dumitru Bacu, Nicolae Cojocaru, Raoul Volcinschi, Leonte Radu, legionari cu care norocul vieții mele a făcut să pot sta de vorbă pe îndelete, în chip lămuritor asupra Mișcării Legionare. Pe cei care n-au avut acest noroc îi înțeleg și-i compătimesc dacă cumva încă nu au receptacul pentru dimensiunea cea mai definitorie a „fenomenului” românesc, a arhetipului nostru identitar! A ființei românești!…

Odihnește-i, Doamne, pe robii tăi Mircea Nicolau și George Petre, camarazi și luptători întru Iisus și Neamul românesc!

(1 ianuarie 2012)

Popularity: 3% [?]

Cât de nou va fi anul care a venit? „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva” (Horatius)

Autor: Ioan Mugurel Sasu               

Întrucât au acelaşi termen de definitivare, mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade şi pedeapsa eternei aşteptări, au ceva în comun, adică rezolvarea sine die. Eterna aşteptare nu poate fi legată de un nume de persoană, este a multora, a prea multora şi este un păcat nu o virtute. Edificiul istoriei s-a clădit cu fapte, nu cu vorbe goale şi nici cu intenţii sau speranţe nefondate. „Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat” spunea Albert Camus în „Străinul”, dacă este cineva care nu-şi recunoaşte nici o vină în acţiunile sau nonacţiunile sale din ultimele două decenii, ar fi bine să ridice piatra (sau alt obiect cu duritate asemănătoare) şi să lovească oglinda care îl minte. De dorit ar fi o analiză serioasă pe care să şi-o facă şi cei care au funcţionat doar ca „privitori ca la teatru” sau „ca un chibiţ în coastă”, simple fabrici de bârfe şi comentarii cu care să-şi ascundă propria inutilitate. Dar nu numai aceştia, noi toţi care „cu voia au fără de voia”, din naivitate, datorită melancoliei generate de idealurile capitalismului utopic, din alte motive ale căror denumire sună trist, am făcut greşeala peştilor care îşi tulbură apa pentru a nu vedea cine îi prinde mai uşor. Demnitatea devenită o fată bătrânică poate fi şi mai rău umilită de bârfa ştiinţifică şi de puterea acesteia de a transforma un renume în rău nume iar sub  lacrimile participanţilor la o înmormântare se poate ascunde bucuria existenţei propriei vieţi. Încă va fi greu pentru persoanele obişnuite să-şi protejeze memoria de memoroizi (sic) să renunţe la acele surogate intelectuale care le asigură comoditatea de a nu fi obligaţi să gândească, indiferent de unde ar proveni aceasta. Dacă nu se acordă suficientă importanţă direcţiei, calea se poate netezi lăudând ceea ce este îndeobşte lăudat şi criticând ceea ce este de regulă criticat. Nu doare. Dar faptul că nu te deranjează depunerea de glume la temelia dreptăţii are efect de bumerang, nu chiar cât ai spune slip, dar nici nu durează o veşnicie, nu poţi fi absolvit de vina de a fi făcut jocul celor se propulsează trăgându-şi singuri sau unii altora şuturi în spate, vremelnici pentru că au fost creaţi de vremenicia funcţiilor care i-au scos din anonimat dându-le prestanţă de gunoi cu mofturi. Dacă se aşteaptă căderea fructului mălăieţ de la maximă înălţime, dacă se speră recolte magnifice deşi în practică este contrazis Coşbuc spunând în sine: nu vrem pământ, dacă din tradiţii se selectează cu atenţie numai ce este util momentului neglijând esenţialul, dacă mai tinem seama de aceea că pe vremea lui Tetulian postul era considerat o unealtă şi nu un scop în sine, întrebarea ateului către credincios ar fi: ce faci pentru a merita să ai credinţă? Poate fi considerat trădător faţă de pădure lemnul din care este făcută coada toporului? Uneori da, atunci când a făcut tot ce i-a stat în putinţă să devină ca atare, adică o „coadă de topor”, mai ales atunci când se minte pe sine. Cei care nu pot sesiza adevărul din spatele zâmbetului electoral sunt prea mulţi, aşa că răspunderea se diluează dar cum să apreciezi autorii unor biete banalităţi respingătoare care maculează pânza pe care chiar s-ar fi putut picta? Sau a creatorilor de rânduri scurte, cu pretenţie de versuri, care tratează subiecte cu trimitere insistentă către grupul sanitar? Păi dacă aş vrea să blestem pe cineva, i-aş dori să devină patrie şi să-i dedice versuri un anume poet, pe care nu-l pot numi pentru că nu încape în pagină lista de titluri şi premii. Au devenit mult mai largi uşile barului decât ale bibliotecii şi se preferă ecranul inodor (acesta dă informaţiile pe care i le ceri, nu are nici o vină), mirosul de hârtie îngălbenită de ani şi trecută prin atenţia cine ştie câtor dependenţi de aşa ceva sau al hârtiei noi încă mirosind a tipografie ispitesc pe tot mai puţini, dar tot mai puţini. Comerţul cu cărţi şi ziare seamănă cu apicultura unde „lucrătoarele” care produc mierea duc o viaţă austeră şi scurtă.

Anul care a trecut nu a luat cu el pensionarii, asta spre supărarea unora, chiar dintre cei care primesc ajutor de şomaj deşi au o contribuţie modestă la fondul respectiv sau nu au alt merit decât acela de a nu fi promovat examenul de bacalaureat. Şi ura poate fi un drog cu ajutorul căruia se poate evada dintr-o realitate nedorită. Viaţa nu poate fi trăită de la distanţă şi nici „cei şapte ani de acasă” nu se pot absolvi la „fără frecvenţă” şi tinerii, care nu acceptă ideea că se pot da unor oameni în vârstă bani care ar putea fi cheltuiţi de către clientela barurilor „de fiţe”, vor afla cât de singuri şi săraci pot deveni după ce moartea le va trece pragul casei părinteşti. Oamenii aceia bătrâni şi demodaţi nu vor putea fi înlocuiţi de anturajul în care azi, poate şi datorită micimii subiectelor, există răspuns la toate întrebările, dar odată depăşit nivelul joacă de copii, se va dovedi îngust şi orice membru poate deveni foarte uşor ţinta băşcăliei şi asta cu atât mai vârtos cu cât se va vrea mai mult luat în serios.

Anul în care ne aflăm nu este numai nou, este şi electoral, trebuie purtat ochelari, vântul care adie dinspre punctele cardinale ale viitoarelor sau doritelor viitoare puteri aduce, tot mai mult va aduce, nisip, aşa că trebuie protejaţi ochii. Asta indiferent ce vor promite la emisiunile meteo domnişoarele cu vestimentaţie de tip pospai. Până una-alta aşteptăm, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, după cum ne-o fi blestemul.

Popularity: 2% [?]

Karl Marx despre Avram Iancu

Autor: Corneliu Florea

„Kossuth respinse cu dispreţ propunerile  românilor. Iancu bătu zdravăn  pe  unguri.  Aşa  fură  paralizate  victoriile lui  Bem.  Austria nu a răsplătit  cu  nimic pe români ’’, pagina 159 din volumul Marx despre români apărut în 1964 la Editura Academiei Române – Bucureşti. 

Am avut o revelaţie, o descoperire neaşteptată, când  am citit Marx despre români, ce însumează traducerea celor patru manuscrise autografe ale lui Karl Marx despre români, păstrate în Arhiva Marx-Engels a Institutului Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam – Olanda. Volumul a apărut sub coordonarea academicianului A. Oţetea, din a cărui amplă introducere aflăm că Marx a arătat un interes deosebit pentru poporul român, fiindcă lupta sa pentru unitate şi independenţă se încadra în mişcarea europeană de emancipare a popoarelor oprimate. Aşa se explică faptul că Marx a consacrat timp de informare, gândire şi scriere referitor la problemele româneşti, scrieri pe care le-a publicat în presa  internaţională sau au rămas doar consemnate în cele patru manuscrise autografe ce se găsesc în arhiva institutului din Amsterdam şi care au fost semnalate Academiei Romane de către cercetătorul polonez Stanislas Schwann, căruia  cititorii români au pentru ce a-i mulţumi.

Volumul însumează aproape două sute de pagini şi, la apariţia sa, în 1964 la Bucureşti, a fost o adevărată bombă  de adevăr istoric românesc, care a şocat, uimind şi speriind pe cei ce au apucat să-l citească, rămânând muţi de frică, pentru că, de douăzeci de ani, cu toţii eram forţaţi să adulăm marele popor rus şi acum aflăm că Marx, ultimul de la care ne-am fi aşteptat, a scris adevărul despre repetatele invadări, anexări şi jefuiri a principatelor române de către ruşi. Citind ceea ce s-a scris în acest volum, dispărut imediat din librării, nu-ţi vine să crezi că este scris de acelaşi Marx, părintele comunismului, cu care eram îndoctrinaţi din şcolile primare până în facultăţi, că e acelaşi Marx ce a scris despre capitalism şi dictatura proletară şi căruia românii îi purtau tabloul şi-i scandau numele la manifestările unde erau duşi cu arcanul convocatorului obligatoriu. Faceţi rost şi citiţi volumul, merită să aflaţi adevărurile despre ruşii care, la un moment dat, au vrut să cumpere principatele române de la otomani ca pe o pereche de boi în târg! Citiţi, citiţi adevăruri istorice  ce vă sunt ascunse şi acum.

Confirmarea că pe Marx l-a interesat şi s-a informat despre români, despre soarta lor socială şi istorică este că, în scrierile sale despre noi, face dese referiri nu numai la articole citite din presă despre revoluţia românilor din 1848 – 1849 ci şi din Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes de Elias Regnault apărută la Paris în 1855 într-un volum de cinci sute de pagini, pe care Marx l-a conspectat în manuscrisele sale. Istoria lui Elias Regnault este considerată una dintre cele mai bune istorii despre români ale acelor vremuri, şi poate a tuturor vremurilor scrisă de un străin despre noi având drept izvoare scrierile lui Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu şi A. Papiu Ilarian pe care le completează cu cercetări personale. Trebuie spus că Elias Regnault a scris şi o istorie, mult apreciată, despre Napoleon şi altele despre Anglia şi Irlanda, iar după 1848, prin scrierile sale în ziarul parizian L’Avenir national, a fost un susţinător ardent al independenţei şi unirii principatelor române. Iată de la ce surse solide pleacă Marx în scrierile sale despre români, pe care nu îi vede ca pe un proletariat să dărâme capitalismul, ci să scape de tirania imperiilor înconjurătoare – otoman, ţarist şi habsburgic – care îi încorsetau de moarte. 

În scrierile sale despre români Marx nu trece cu vederea nici agresiunea de dominare a ungurilor asupra românilor transilvăneni. Citim, la pagina 146 din Marx despre români, ediţia 1964: După legea ungară – până la 1848 – românii din Transilvania, asimilaţi cu grecii, evreii, slavii, armenii, ţiganii erau consideraţi pe propriul lor pământ „naţiune  tolerată”. Românii sunt opriţi să poarte haine şi pantaloni de postav, cisme, pălărie mai scumpă de un florin şi cămaşă de pânză fină. Ei erau numiţi „plebea vagabondă”, deşi formau 2/3 din populaţie, în timp ce ungurii, saşii, secuii, grecii, armenii formează numai cealaltă treime. În paginile următoare, de la Marx citire, mai aflăm că În Dieta din 1847 s-a manifestat cel mai înjurios dispreţ faţă de slavi şi de români: a topi toate naţionalităţile în naţionalitatea maghiară. Un an mai târziu în aceiaşi dietă: Kossuth propune deschis ca limba maghiară să fie introdusă în şcolile primare ale slavilor şi românilor, să se înlăture orice altă limbă şi chiar preoţii să fie siliţi să slujească în ungureşte .

 La 14 Martie 1848, la propunerea lui Kossuth, trei sute de magnaţi unguri, îmbrăcaţi în tunică naţională şi cu sabie la şold au prezentat împăratului Ferdinand constituţia care, printre altele, decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi suveranul a aprobat-o!! Astfel Transilvania devine ţară ungurească în care singura limbă admisă în municipalităţi era maghiara şi toţi cei ce au avere sunt unguri. Această constituţie este exemplul clasic al şovinismului unguresc dominant, fiind în afara spiritului şi ideilor de libertatea şi democraţie ale revoluţiei europene de la 1848. Kossuth demonstrează acest lucru în 1848, când în dietă declară Ungaria nu-şi datoreşte existenţa decât a nobilimii. Nobilul este maghiarul. Numai nobilul are să conducă naţiunea. De râsul curcilor plouate care au aflat că Lajos Kossuth era slovac, fiul unui plugar slovac sărac dar, ambiţios fiind, a reuşit să se căsătorească cu o fiică de  magnat, iar alegerea acestui parvenit în dietă l-a costat pe alt magnat 100.000 de florini. Şi în timpul în care Kossuth proclama dictatura nobililor maghiari şi în Transilvania,  Marx, exilat dintr-o ţară în alta, cocea în filozofia lui că lumea trebuie schimbată din temelii şi aceasta nu se poate decât prin revoluţie, revoluţia celor mulţi şi săraci, a proletariatului, împotriva celor avuţi, visa la dictatura mondială a proletariatului, aşa că a fost împotriva  dictaturii  nobililor unguri,  a lui Lajos  Kossuth. Acesta  a fost şi motivul pentru care a stigmatizat naţionalismul şovin a ungurilor şi a simpatizat cauza românilor ardeleni în frunte cu Avram Iancu şi moţii săi. 

Am rămas uimit să constat că Marx a urmărit minuţios oamenii şi evenimentele din Transilvania din anii revoluţiei 1848-1849, că a citit şi a scris documentat despre ele, în vreme ce românilor, după eliberarea României de către glorioasa armată roşie, le-a fost interzis aproape în întregime adevărul despre războiul civil al moţilor, iar ce se spunea era deformat, torsionat. Marx scrie despre victoriile generalului Bem asupra armatei austriece din Transilvania, despre intrarea armatei ruseşti în Transilvania la cererea generalului austriac Puchner, după ce, mai înainte, refuzase colaborarea cu legiunile lui Avram Iancu. Avram Iancu se menţine în Munţi unde vine Dragoş cu propuneri de la Pesta să negocieze. În timp ce conferinţele sînt folosite ca o cursă, Iancu, Buteanu, Dobra sunt surprinşi de către maiorul Hatvany; primul reuşeşte să scape, Dobra fu masacrat pe loc, Buteanu în zilele următoare fu spânzurat. Trădare laşă. În câteva zile oamenii se adunară în jurul lui Iancu. Îl atacă din nou pe Hatvany şi-l bătu zdravăn. Acestea sunt rândurile lui Marx, care nu s-au spus poporului român dar, care era obligat să ştie, pe de rost, învăţătura marxistă trunchiată şi deformată de interesele dictaturii de Moscova. Atunci şi acum nu se învaţă Marx despre români. Interzis.        

(Jurnal Liber, Primăvara 2003 – retrimis fiind de actualitate, n.r.) 

Popularity: 3% [?]

Până când…dar mai ales până unde se va ajunge?

Autor: Nicolae Balint

Atacurile și insultele la care este supus statul român și etnicul român în general, în țara lui, dar și în afara ei, au devenit în ultimul timp din ce în ce mai frecvente și într-o gamă din ce în ce mai diversificată. Lipsa de reacție promptă din partea instituțiilor abilitate, induce în mentalul colectiv – atât al celor vizați de insulte, cât și al celor care le proferează – senzația că statul român este incapabil să mai reacționeze sau că și-a abandonat total cetățenii, etnici români. S-a ajuns, de la insulte grosolane, gen Cibi Barna, refuzul de a mai intona imnul României, agresarea tânărului român din echipa de hochei-juniori a României, etc….și până la altele, subtile și insidioase, foarte bine ”deghizate” în cereri pertinente, gen solicitare de ”partaj” de documente din Arhivele Naționale ale României. Situația nu e de azi, de ieri…ci de mai bine de 20 de ani. Și pentru că planurile de divizare a României nu s-au putut realiza în decembrie 1989 și în martie 1990 - așa cum fuseseră gândite de ”marii arhitecți” de la Malta – s-a trecut la un altul, mult mai elaborat.

Compromiterea României și a etnicului român 

Astfel, pe fondul globalizării și a consecințelor sale inerente, precum pierderea graduală a identității naționale și a specificului românesc, dar și a degradării morale și social-economice a vieții populației, s-a trecut la compromiterea treptată a tot ceea ce este românesc, la decredibilizarea instituțiilor statului român și a capacității sale de mai face față coerent provocărilor la care este supus permanent, concomitent cu formularea unor pretenții din ce în ce mai mari și mai aberante. Este greu de crezut că tot acest efort de compromitere a României și a etnicului român, nu a fost gândit și nu este dirijat dintr-un anume, hai să-i spunem, ”centru operațional”. Nimic nu este întâmplător, dar trebuie să recunoaștem că un ”aport” substanțial la această masivă operație de intoxicare și subminare a etosului și identitarului românesc, cu un final ușor previzibil, o aduce – direct sau indirect – și prestația lamentabilă (de cele mai multe ori) a factorului politic românesc, de ieri și de azi, incapabil să înțeleagă miza unui joc care deseori îl depășește. Prea multe și nepermise compromisuri s-au făcut în ultimii 20 de ani. Celor care poate încă se mai îndoiesc – oameni de bună credință, de altfel – de cele spuse de mine, țin să le supun atenției concluziile care se desprind dintr-o cercetare întreprinsă de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, într-o anume parte de țară românească, cercetare care care s-a încheiat în vara acestui an.

Un raport care trebuie să dea foarte serios de gândit decidenților politici

Iată ce se spune, printre altele, în raport: ”Judeţele Harghita-Covasna stau sub semnul unei urgenţe, urgenţe mute, pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să vegheze asupra integrităţii comunităţii nu îşi asumă vreo reacţie. Urgenţa mută reprezintă sentimentul colectiv al neputinţei, corelat cu sentimentul abandonului-retragerii statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul, pe de o parte, credinţa ortodoxă care „îi mai ţine”, pe de altă parte, compun cadrul simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi uite priorităţile ca şi comunitate. Apar noi disparităţi. Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se dezvoltă toate cele celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar, cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub umbrela Geopoliticii maghiare a Bazinului carpatic, în timp ce minoritarii români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului se masifică, rămân fără comunitate. Principalul instrument al acestei geopolitici este puterea simbolică. Subordonat acestei geopolitici este un complex de acţiuni administrative, economice şi educaţionale. „Ei ridică statui aproape oricărui ungur care a contribuit la cultura maghiară”. (sătean, Belin, Covasna) Masificarea este un proces care afectează sănătatea socială a insului şi incapacitează pe termen lung spaţii social-geografice întinse. Noile disparităţi trimit la slăbirea gravă a vieţii comunitare pentru minoritatea românească şi la transformarea comunităţii majoritare maghiare într-o comunitate dominantă, de tip ideologic. Precizăm că prin supraîntărirea comunităţii dominante înţelegem depăşirea stadiului în care principala preocupare este prezervarea, cultivarea identităţii: se intră în etapa unei noi formule statale. …”

Românii, de la comunitate simbolică, la minoritate statistică

Redăm în continuare selecțiuni din cuprinsul cercetării întreprinse de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, în județele Harghita și Covasna, cercetare care care s-a încheiat în vara acestui an. Concluziile, așa cum spuneam, sunt mai mult decât îngrijorătoare. ”O serie întreagă de studii ştiinţifice de teren - se arată în cercetare – foarte detaliate, sistematice şi de durată, împreună cu lucrări punctuale de istorie, marketing, geografie etc. ne îndreptăţesc la această concluzie. În oglindă cu aceste preocupări am constatat absenţa aproape totală a preocupărilor din partea statului român şi a societăţii civile de a cunoaşte problematica spaţiului şi de a oferi răspunsuri în plan strategic-naţional. Astfel, pe de-o parte, majoritarii din cele două judeţe au în fundal puterea simbolică, prezentă peste tot în ecologia locuirii, în special în spaţiul şcolar, administrativ. Pe de altă parte, ceilalţi, românii, se transformă din comunitate simbolică în minoritate statistică. Românii au statutul de naţiune tolerată, iar sentimentul asociat este teama. Astfel, etnicii minoritari sunt încurajaţi prin frică nespecifică şi prin cultivarea unui pragmatism parţial, suspendat deasupra identitarului etnic propriu, să-şi uite determinantele colective ale identităţii. Dincolo de aceasta, există un ansamblu de vecinătăţi care funcţionează acceptabil, chiar foarte bine în unele zone. Nici nu poate fi altfel, vecinătatea reclamă întrajutorarea. Singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară românească sunt Biserica şi Şcoala. Biserica ortodoxă are însă nevoie de mult mai mult suport logistic în teritoriu, în timp ce şcoala îşi pierde treptat rolul, fiind la îndemâna autorităţilor locale neromâneşti. În acest timp, comunitatea maghiară funcţionează ca şi comunitate imaginată, prin încadrarea comunităţilor locale în ideologia expansionară a „bazinului Carpatic”. Comunitatea naturală, axată pe vecinătate şi întrajutorare devine principalul suport pentru transformarea administraţiei şi economiei locale pe criteriu etnic (maghiarizare).”

Elementul românesc dispare prin însumare și asimilare

”În arealul Harghita-Covasna există două tipuri de energii dominante:

- Afirmarea comunităţii imaginate maghiare prin ideologizare la nivelul comportamentului sătesc, de vecinătate, a relaţiilor interetnice. Fenomenul este deja profund şi se poate observa în practicile demografice de la nivel comunitar: la ţară, unde se presupune că întrajutorarea cotidiană, vecinătăţile sunt puternice, cei mai mulţi capi de familie au ţinut neapărat să-şi înregistreze copilul ca fiind maghiar.

- Subsumarea etnică a comunităţii româneşti, prin disponibilitatea vorbitorilor de limbă română de a-şi „dărui” identitatea, în special prin căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea românească este deja slăbită, fiind incapabilă de concentrare demografică, socială etc.

Aceasta înseamnă că, în spaţiul de contact între cele două comunităţi vecinătatea stă sub semnul ideologiei „etniei dominante”. Întrajutorarea poate fi cu uşurinţă observată în special la muncile câmpului. Dar, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, dincolo de vecinătate există un strat suplimentar, în care relaţia este întemeiată pe imperativul ideologic de tip etnic, acela al „reproducerii etnice maghiare”. Un rol important în afirmarea comunităţii, în special a celei imaginate maghiare, o au şcoala, administraţia şi biserica. Acestea pot disloca sau polariza comunităţile prin limbă, respectiv prin credinţă, în decurs de câteva decade. Cazul Doboi din Plăieşii de Jos este printre cele mai relevante din acest punct de vedere. Problema realităţii contemporane este că, deşi comunităţile locale împart un fond comun de convieţuire materială şi spirituală, ideologia dominantă îl utilizează ca şi instrument de separare prin promovarea unei singure comunităţi în spaţiul public şi economic. Una dintre comunităţi se transformă din partener, în comunitate imaginată dominantă, iar cealaltă se dizolvă. (…) Deşi românii sunt majoritari în România, datorită configuraţiei administrative, educaţionale, economice şi politice din judeţele Harghita şi Covasna, românii au statut de facto de minoritate locală. Pe lângă discriminarea negativă la care sunt supuşi în plan local, populaţia românească din cele două judeţe este discriminată negativ în mass media şi politica naţională, în sensul că nu are acces la exprimarea intereselor şi problematicii sale.” Această cercetare foarte serioasă, bine documentată și argumentată, ar trebui să dea serios de gândit decidenților politici. Se mai poate face ceva pentru românii din Harghita, Covasna și parțial Mureș? Ce anume și cum? Sau poate e prea târziu și nu mai merită efortul pentru că, oricum, zarurile au fost aruncate…

Nicolae BALINT

Popularity: 4% [?]

„Graba de a privi lumea prin ochelari trandafirii i-a dus pe unguri în ispita de a-şi exagera dimensiunile… Mereu gata de a susţine că Ungaria este o excepţie printre naţiuni” (William M. Johnston, în Istoria culturii şi spiritul Austriei)

 Horthy & Comp.   

Autor: Corneliu Florea

 În noiembrie 1919, Armata Română a coborât tricolorul românesc de pe parlamentul Ungariei din Budapesta şi s-a retras, după ce şi-a îndeplinit misiunea de a învinge armata ungară condusă de Bela Kun, care de două ori a atacat România fără declaraţie de război. Bela Kun a fugit din Budapesta şi în locul lui a venit, în galop pe cal alb, Miklos Horthy de Nagybanya!!

Horthy, de profesie ungur, vorbind ungureşte cu accent şi germana fără, a fost amiral, dar, rămânând fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal alb pe care a intrat ţanţoş în Budapesta, ca un mare eliberator, în fruntea Armatei Naţionale, armată care până atunci a stat pitită la Szeged în timp ce Armata Română înfrângea şi elibera Ungaria de comunism. Era normal, de înţeles, ca ungurii, care au un cult al capitalei lor, să-l prefere pe aristocratul amiral în locul comunistului evreu Bela Kun, promontoriul terorii roşii în Ungaria, să-l prefere pe amiralul călăreţ în locul soldatului român care a pus opinca pe parlamentul budapestan, care le-a dat o lecţie istorică; să stea cuminţi în hotarele lor.  

Este a treia lecţie istorică dată de români ungurilor:  să-i lase în plata Domnului. Prima i-a dat-o Basarab regelui Carol Robert de Anjou la Posada în 1324, a doua lecţie i-a dat-o Avram Iancu revoluţionarului devenit regent, Kossuth, în Munţii Apuseni în 1849 şi a treia, acum în 1919, când Armata Română a bătut drumul degeaba până la Budapesta, că nici aşa conducătorii ungurilor nu vor să înveţe nimic din istorie!! Nu sunt ungurii singuri care nu vor să înveţe nimic din istorie, sunt şi românii şi alţii.  

Horthy a fost bine primit în Budapesta, ca un salvator al naţiunii după grelele pierderi ale Ungariei de la sfârşitul războiului mondial. Pe lângă aplauze şi discursuri, avea nevoie de un statut personal şi de o echipă cu care să pornească la refacerea ţării. Cu ajutorul Armatei Naţionale a câştigat nişte poziţii şi apoi alegerile, măcar la atâta mai era vitează armata lui. După alegeri şi parlamentări Ungaria s-a declarat din nou monarhie, dar lipsind monarhul în acel moment, Horthy s-a instalat ca regent, nu înainte de-a pretinde toate funcţiile unui adevărat rege ungar, era în Martie 1920. Îndată ce s-a auzit că fosta republică sovietică a redevenit monarhie, a sosit la Budapesta, Carol al IV-lea, rege al Ungariei, fost şi împărat al Austriei, care era în drept să ocupe tronul monarhiei, dar Horthy l-a trimis la plimbare, uitând că îi jurase credinţă în 1916, când, după tradiţie, a devenit şi rege al Ungariei. Carol al IV-lea ori Karoly al IV-lea nu se lasă, stăruie şi se întoarce împotriva lui Horthy cu o armată încropită din ce mai rămăsese de prin fostele armate austro-ungare şi după un spectacol, mai mult de operetă decât de operaţiune militară, pierde. Este luat prizonier de Horthy care îl exilează cât mai departe de Ungaria, pe insula portugheză Madeira, unde îşi găseşte odihna veşnică, iar Horthy rămâne în continuare regent ca un rege, pe cal alb!

Printre primii colaboratori a lui Horthy a fost şi ofiţerul Pal Pronay care, împreună cu batalionul său ultra naţional s-a instalat în Hotelul Britania de unde a început  curăţarea ţării de comunişti prin aceleaşi metode folosite anterior de teroarea roşie a lui Bela Kun (nume maghiarizat din cel original Kohn). Când Ungaria a fost curăţată chimic, adică cu plumbi, de rezistenţa şi focarele comuniste, Miklos Horthy s-a spălat pe mâini de inimosul său ofiţer, care a instalat teroarea albă în Ungaria, cum a fost numită atunci şi aşa a rămas în istoria lor. Dar, cum de  comunismul internaţional, şi de cel unguresc în special, evreii au fost incriminaţi ca factori determinanţi, Horthy a lăsat în voia lui pe Gyula Gombos, un anti-semit de primă mărime, să se ocupe de ei, iar acesta prin mijloacele propagandei a reuşit să-i facă răspunzători de toate problemele Ungariei, infiltrând în unguri ura faţă de evrei.  

Vremurile grele economice ce au urmat după război şi pentru Ungaria regentului Horthy, l-au făcut să ofteze şi să  închidă ochii, sub care, în pivniţa Institutului Cartografic din Budapesta, din 1924 a început imprimarea banilor falşi!! Imprimeria banilor falşi camuflată în pivniţa budapestană a fost binecuvântată de episcopul catolic Istvan Zadravetz, care s-a rugat la dumnezeul ungurilor să o aibă în paza lui, iar banii falşii au început să fie plasaţi de însuşi şeful suprem al poliţiei şi siguranţei, Imbre Nadosy! Astfel, sub oblăduirea lui Horthy, a bisericii şi poliţiei ungureşti, cu sprijinul material şi tehnic german, imprimeria a produs într-un an peste 30.000 de bancnote false de o mie de franci francezi. Bani buni şi binecuvântaţi erau împrăştiaţi în Europa ca o răzbunare împotriva Franţei pentru Tratatul de Trianon din 1920, necesari pentru propaganda revizionistă, prin Liga Revizionistă recent înfiinţată, şi ce mai rămânea erau binecuvântaţi pentru buzunarele unora, după cum spune vorba ungurească întotdeauna se găsesc buzunare pentru bani! Dar, din criza economică i-a scos la suprafaţă primul ministru Istvan Bethlen, nobil descendent din Transilvania, un revizionist de marcă, care ura ardelenimea română şi a pus pe rol maşinaţiuni şi proiecte împotriva României, în vederea recuperării Transilvaniei.

Revizionismul unguresc explodează în urma unui articol din Daily Mail „Locul Ungariei sub soare”, scris de un magnat evreu al presei britanice, Rothermere. Articolul a făcut mare vâlvă prin lume, descriind patetic soarta tragică a Ungariei atât de nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon, tratat ce trebuie revizuit. Această revizuire a surescitat întreaga societate ungară, care a lansat lozinca „Nem, nem soho” cu care a început marşul paşilor mici ai revizuirii prin toate mijloacele, în toate părţile, căutându-şi aliaţi cu orice preţ, plătindu-i cu orice preţ. 

După acest articol au urmat altele şi altele, chiar şi o carte în urma cărora Rothermere a devenit cea mai preţuită şi adulată persoană a revizioniştilor unguri, a întregii Ungari. A fost primit cu onoruri şi pompă în Ungaria de către populaţie, notabilităţi şi Horthy, iar idolatrizarea a mers atât de departe încât vroiau să-l urce pe tronul Ungariei!! Horthy a strâmbat din nas. Ce l-a determinat pe magnatul evreu Rothermere să se dedice cu atâta vigoare şi amploare revizionismului unguresc, când el nu cunoştea nimic din istoria poporului ungar, a popoarelor înconjurătoare? Cherchez la femme!! În cazul său a fost invers, ea l-a căutat pe el şi l-a găsit la ruletă în Monte Carlo, plictisit că nu are subiecte semnificative, deosebite  pentru ziare. Ea venise cu unul gata pregătit: monstruoasa soartă a măreţului popor maghiar pe care i l-a servit, în doze mari şi repetate timp de zece ani, iar el, după dictare, a tot scris în favoarea Ungariei, ce este o excepţie printre naţiuni, pledând fervent pentru revizionismul Tratatului de la Trianon.

La femme, era o contesă cu origine evreiască, Stephanie zis Steffi, născută Richter la Viena şi devenită Hohenlobe în Ungaria, cu şarm şi nuri atrăgători şi etalaţi din plin, fire jovială şi foarte, foarte deschisă, abilă, rafinată şi şireată, cu tot felul de legături de la Horthy până la Hitler. Viaţa ei un adevărat best-seller, care nu ştiu dacă a fost scris sau nu, dar care ar fi încă un exemplu de cum persoane aparent anonime umblă la roţile societăţii umane schimbându-le, mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul, fără să primească locul şi dimensiunea meritată în istorie, fiind acoperiţi de regi şi regenţi de pe tronuri sau pe cai. În comparaţie cu atrăgătoarea şi înfocata contesă, o reală floare carnivoră, Rothermere era tipul tipic de ignorant englez, încrezut dar naiv care, îndată ce a cunoscut-o, i-a făcut o seamă de complimente, declaraţii şi avansuri, din care reţin declaraţia, consemnată de un scriitor ungur competent: „Ştii, draga mea, eu până astăzi nici măcar n-am ştiut că Budapesta şi Bucureştii sunt două oraşe distincte”!!! E clar cât de autorizat istoric şi geografic era Rothermere să pledeze pentru revizuirea tratatului. De la acelaşi scriitor, Paul Lendvai, aflu că în Ungaria, între cele două războie, era: o atmosferă romantic-naţionalistă, populistă, rasistă, antiliberală, antiintelectuală şi anticivilizatoare. Grele epitete scrise de un ungur despre ungurii săi, iar despre Horthy scrie: Regentul nu era nici foarte cult, nici foarte inteligent, e adevărat mulţi din jurul său şi de la distanţă, mulţi cititori în istorii şi-au dat seama de asta, dar regent să  fii, noroc să ai...

Şi Horthy a avut noroc cu prim-miniştri aleşi de el, care au fost dedicaţi şi determinaţi pentru interesele revizioniste ale regatului ungar. Istvan Bethlen, descendent din nobili transilvăneni, anti-român şi-n somnul cel mai profund, născut la Budapesta şi mort în cea mai bună închisoare din Moscova lui Stalin. Gyula Gomboş un antisemit până-n rădăcinile măselelor, revizionist înfocat şi filohitlerist plecat, a murit de timpuriu fără să apuce să-l vadă pe Horthy intrând victorios, pe cal alb, în Kosice în 1938 sau în Cluj, tot pe cal alb, în 1940. (Grandomania, aroganţa, infatuarea sunt dovezile unei intelectualităţi şi culturi limitate). Al treilea prim-ministru, Pal Teleki a rămas în istorie pentru trei fapte: legile sale anti-evreieşti, sfidarea şi ofensarea reprezentanţilor românilor ardeleni la Cluj în septembrie 1940 şi pentru curajul de a se auto-judeca, după care s-a auto-pedepsit trăgându-şi un glonţ în cap, în martie 1941.

Horthy a călărit mai departe alături de Hitler şi Mussolini, declarând că are o datorie sfântă de a restabili graniţele Ungariei. Hitler, cu care s-a văzut de câteva ori, i-a sugerat un plan paşnic, al arbitrajelor cu vecinii. Prin acest plan i-a promis că el şi Axa îl va sprijini în schimbul aderării la Axă şi al obedienţei. Şi aşa s-a întâmplat. Marşul paşilor mărunţi al revizionismului a continuat cu fanfara propagandei în frunte, urmat de convorbiri de formă cu vecinii în care diplomaţii unguri au refuzat orice idee şi astfel s-a ajuns la arbitrajele de la Viena. După primul arbitraj din 1938, Horthy a încălecat pe cal şi a intrat triumfător în partea de Sud a Slovaciei, în Kosice. Hitler şi-a ţinut promisiunea! După cel de-al doilea arbitraj, din August 1940, Hitler şi Mussolini i-au satisfăcut cea mai dorită din sfintele datorii a lui Horthy: Nord-Vestul Transilvaniei. A fost nemulţumit că nu a primit toată Transilvania, dar Hitler l-a tras uşor de urechi spunându-i să se mulţumească cu cât a primit fără nici-o plată, nici un efort, fiindcă ungurii singuri nu ar fi luat nici atât de la români (e consemnat în stenograme). A oftat şi-a încălecat bălanul şi a intrat în Cluj, gonflat în uniformă de amiral, în ovaţiile conaţionalilor în timp ce românii prinşi pe străzi erau înjuraţi şi maltrataţi să ştie cum va respectă Horthy şi compania punctul cinci al arbitrajului de la Viena, care stipula: Guvernul ungar îşi ia obligaţia solemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câştigă cetăţenia ungară, însă aparţin poporului român să fie considerate egale în fiecare caz cu ceilalţi cetăţeni unguri.  De fapt guvernul ungar demonstrase deja la Ip şi Trăznea  cum va respecta obligaţia solemnă de egalitate între cetăţeni!! Iar Pal Teleki descendent al unei vechi familii nobiliare din Ardeal, venit şi el la Cluj, după coada calului bălan, când i s-a reproşat de către reprezentanţii românilor ardeleni atrocităţile de la Ip şi Trăznea ce încălcau obligaţia solemnă, a spus, şi a rămas în consemnat în istorie: Nincs  lakodalom keseles nelkul = Nu-i nuntă fără înjunghieri!! Pentru unguri arbitrajul era o nuntă, pentru românii ardeleni începea cel mai cumplit calvar. Un coleg clujean, mai în vârstă, povestea cum studenţime ungurească a Clujului manifesta pe străzi, strigând lozinci naţionaliste şi revizioniste, dintre care una îi stăruia în urechi şi după treizeci de ani: Ki az olah csordaval = Afară cu turma de valahi!! (Studenţii unguri de atunci sunt părinţii udemeriştilor de azi.)         

Datoria sfântă a lui Horthy s-a mai rotunjit în Aprilie 1941, când, alături de Wehrmacht a asmuţit şi el Honvedseg-ul asupra Yugoslaviei, cotropind şi masacrând populaţia sârbă din Voivodina, primind în recompensă de la Hitler, Bacska, adică 11.000 kilometri pătraţi cu un milion de locuitori, dintre care unguri erau aproximativ treizeci la sută!! În acest moment Horthy a fost proslăvit ca omul care a mărit ţara (orszaggyarapito) avea 73 de ani şi şi-a atins zenitul datorită lui Hitler, datorită Axei, dar în Novi Sad-ul sârbesc nu a mai avut curajul să intre călare, din mai multe motive. Hai să începem cu teama că şi lui i se putea  întâmpla ce i s-a întâmplat prinţului moştenitor, Franz Ferdinand moştenitorul tronului austro-ungar la Sarajevo din 1914, fiindcă sârbii îs răzbunători, nu-s toleranţi la cotropitori şi asupritori, nu-s lasă-mă să te las ca românii! Acum, după cumplitele masacre comise de Honved-seg-ul împotriva populaţiei paşnice din jurul Novi-Sad-ului, în care  au fost omorâţi  peste 5.000 de copii, femei şi bărbaţi, după unele surse, după altele chiar mai mult într-o nelegiuire şi brutalitate tipică ungurească, sârbii erau determinaţi să le răzbune. De aceste abominabile crime, era răspunzător, în primul rând Horthy fiind şeful suprem al Honved-seg-lui.  

Intrând în război împotriva Uniunii Sovietice, Ungaria lui Horthy, întregită prin arbitraje şi masacre,  şi-a semnat începutul sfârşitului. E drept că nici România, nici Germania nu au avut alt sfârşit, dar sunt nişte diferenţe. Românii au pornit pentru Nord-Estul României cotropit de sovietici cu un an înainte, Hitler pentru spaţiu vital şi Horthy probabil, visând să intre călare, pe cal alb, în Moscova. Honvedseg-ul lui Horthy nu a avut probleme să masacreze populaţia civilă pe unde a trecut, problema armatei ungare a fost să se confrunte cu armatele regulate şi după dezastrul de pe Don, la Voronej, s-a tot retras până pe Dunăre, la Budapesta, unde a fost distrusă total de armata roşie şi cea română. Cu această ocazie, a cumplitului război mondial, Armata Română le-a dat ungurilor cea de-a patra lecţie istorică, pe care le-o putea da şi fără amestecul ruşilor şi a germanilor, dacă ungurii mai doreau o lecţie istorică în plus. 

Miklos Horthy  de Nagybanya nu a mai avut ocazii să-şi îmbrace uniforma de amiral şi să-şi încalece bălanul pentru că Hitler, isteric, i-a luat şeaua, l-a izolat şi apoi l-a domiciliat forţat în Bavaria, fără cal alb! De acolo l-au arestat aliaţii, ce au refuzat să îl dea pe mâna lui Tito, care îi vroia capul pentru ceea ce Honved-seg-ul săvârşise în Voivodina ci l-au implicat în procesul de la Nurenberg. A fost ascultător şi servil şi a scăpat cu viaţă. A murit în Portugalia după ce şi-a scris memoriile, nişte compuneri şcolăreşti, dar cu pretenţii de documente istorice, ceea ce nu-s. La sfârşit, cu limbă de moarte a lăsat în testamentul său să  fie adus în Ungaria numai după ce ultimul soldat rus o părăseşte. Mulţumită lui Gorbaciov acest lucru s-a putut întâmpla după 1991.

În 1993, budapestanii i-au făcut o primire triumfală la fel ca cea din Martie 1920, când a intrat călare şi le-a promis revizuirea Tratatului de la Trianon. Patetism revizionist, şovinism şi naţionalism cât încape pe largile bulevarde budapestane le-au creat ungurilor din nou iluzii trandafirii de expansiune cu toate că după Tratatul de la Trianon din 1920 a urmat Tratatul de la Paris din 1947 care l-a reconfirmat şi consfinţit pe cel anterior…

Ungurii sunt îndărătnici, nu învaţă nimic din istorie, din vremurile vechiului mileniu şi începutul celui nou …          

(1 Decembrie 2011, Alba Iulia)

Popularity: 5% [?]

Bani cu miros de cianură…

 Autor: Magdalena ALBU

Roşia Montană – Drumul aurului, drumul istoriei şi cel al morţii…

Aşezată acolo unde zeii dacilor au bătut primul dangăt de clopot în inima munţilor transilvani, Roşia Montană priveşte tăcută, cuminte şi semeaţă istoria neamului şi a locurilor, cea de dinainte şi cea de acum, preamărindu-şi şi răstignindu-şi, deopotrivă, soarta în strălucirea amăgitoare şi mefistofelică a culorii aurului apusean… Scoborând din praful tăbliţelor cerate ale anului 185 î.Hr., Roşia Montană poartă în ea urmele grele de ancestralitate ale stăpânirii romane, care a schimbat, practic, destinul acestor locuri de legendă dacă. Multele neamuri invadatoare dornice de a poseda avuţia harnicilor localnici ai zonei au lăsat urme adânci în parcursul existenţei milenare a Ţării Moţilor. Retrasă în munţii din apropiere pentru a rezista în faţa pagânilor nemiloşi, populaţia băştinaşă a transcens secolele îmbunătăţindu-şi întrucâtva tehnica prelucrării aurifere moştenite de la romani, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea zăcământul de aur fiind spălat şi ales cu saitrocul, trocuţa, valaul şi hurca, de exemplu.

Destinul complex al aurului din Alburnus Maior şi-a pus amprenta definitiv asupra evoluţiei ontosului local. Praful aurifer ascuns în fibra dacitelor de Cetate – mărturie geologică fundamentală a principalei erupţii din Badenianul Superior – a răscolit în străvechime şi răscoleşte şi astăzi, iată, liniştea unui spaţiu de vis, unde fiinţa umană splendidă şi neasemuit de curată sufleteşte a acestor culmi muntoase nu mai are, din nefericire, niciun cuvant de spus despre propria sa vatră auriferă, aşa cum nu a avut-o, de fapt, secole de-a rândul în faţa feluritelor hoarde cotropitoare străine puse pe căpătuială înzecită din prea-plinul unei naturi darnice rostuite de bunul Dumnezeu acestei milenare ţări româneşti.

Roşia Montană a străbătut epocile simplu, însă cu o dârzenie şi cu o demnitate a spiritului ei colectiv superioare oricărei naţii a lumii pentru care rădăcinile proprii n-au însemnat niciodată absolut nimic. Pentru Alburnus Maior, Dumnezeu şi legătura oamenilor cu pământul lor plin de aur au reprezentat întotdeauna echivalentul sacralităţii sufletului său în raport cu Ceilalţi, cu lumea de dincolo de Rotunda şi de Geamăna, cu perimetrul amplu al comunităţii ample a globului pământesc şi, nu în ultimă instanţă, cu ceea ce mulţi au explorat la nivel filosofic şi religios, Universul.

Gândind din perspectiva oricărei fiinţe care a trăit din plin splendoarea nemărginită a Roşiei Montane, se poate afirma fără putinţă de tăgadă că această bucată unică de ţară a locuitorilor transilvani este, într-adevăr, un loc unde estetica spaţiului de dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber reprezintă trăire pură şi Creaţie sortită desăvârşirii de către Demiurg, iară nicidecum unul al disputelor şi al mizelor pecuniare considerabil de mari sub masca falsă a binefacerilor sociale (mediatizate, după cum se poate constata, din plin) de tot soiul a unor companii străine, evident, de interesele acestei ţări, dar foarte interesate de propriile-i avantaje financiare.

Aparţinătoare unităţii de Bucium, respectiv Transilvanidelor laramice, după cum grăiesc încadrările specialiştilor geologi, Roşia Montană îşi vrea trăită adevărata sa istorie şi mai departe de acest punct istoric critic din evoluţia sa actuală. Mai bogată cu 37 de case de patrimoniu datând din perioada de glorie a Imperiului Habsburgilor, cu tăuri cu apă din vremea Mariei Tereza ori cu ţuica şi laptele dulce al localnicilor moţi, zona, peste care Valea Roşie îşi prelinge azi tăcut apele, strigă cu îndreptăţire durerea lăuntrului său sfâşiat între a alege sărăcia actuală a locului şi a accepta un proiect de exploatare auriferă, care va oferi locuri de muncă pentru o perioadă limitată de timp, dar în urma căruia se va instala însă definitiv dezastrul ecologic de neoprit.

Durerea nu ţine cont, din nefericire, de nimic. Ea te înţelepţeşte sau te transformă într-un învins. Depinde cum îi percepi esenţa. Se pare că acum, la două mii de ani de la botezul fundamental al poporului român, o parte din această naţie suferă. O dată în faţa frumuseţii dumnezeeşti de azi a locurilor încarcate de lumina blândă a răsăritului apusean al Ţării Moţilor, iar a doua oară în faţa unui pământ unde moartea îşi va construi nestingherită sălaşul în fibra aurului descântat cu cianuri… Lacrimile Roşiei Montane sunt, de fapt, lacrimile înaintaşilor noştri, pentru că niciodată aceştia nu ar fi catadicsit să vadă în spaţiul lor aurifer autohton altceva decât pâinea sfântă lăsată de bunul Dumnezeu moştenire celor ce vor veni după ei. Se pare însă că, până la următorul scont al timpului, precum ar zice la fel de plin de durere “Omul deplin al culturii române” (Constantin Noica), Mihai Eminescu, stropul de rugăciune pentru locul lui Dumnezeu de lângă Poiana Narciselor numit Roşia Montană ar însemna acum singura nădejde certă în tot colbul plin de suferinţă al unor vremi contemporane de un machiavelism înfiorător şi crâncen…

În cadrul conferinţei internaţionale intitulate, „Roşia Montană în Istoria Universală”, care a avut loc de curând la Cluj, Academia Română, Universitatea „Babeş-Bolyai” şi ICOMOS România au adoptat o Rezoluţie ce cuprinde 16 puncte (Rezoluţie semnată atât de preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, cât şi de rectorul UBB, Andrei Marga), unul dintre acestea, punctul 9, vizând tocmai îndelung disputatele probleme ecologice pe care le implică proiectul RMGC. Iată ce spune acest punct al Rezoluţiei anterior amintite: “Riscurile induse peisajului şi mediului de proiectul RMGC sunt multiple, severe şi de lungă durată, iar gestiunea efectelor acestora rămâne după încheierea exploatării, în seama exclusivă a statului român. Iazul de decantare din Valea Cornei va fi o veritabilă bombă ecologică cu potenţial de explozie întârziată“. Cuvinte demne de a fi luate în serios de autorităţile române, fiindcă, printre altele, sunt vorbele unor specialişti de marcă ai acestei ţări, neregionalizate încă. Iar dacă nici ceea ce spune Academia Română, cel mai prestigios lăcaş de cultură şi de ştiinţă al României, nu este luat în seamă şi evaluat la adevărata sa dimensiune intrinsecă, lăsând deoparte toate interesele pecuniare de moment, atunci este clar că numai binele acestei ţări nu se vrea în clipa de faţă de ocârmuitorii ei. Este mai mult decât evident că banii, în general, nu au un plăcut miros de smirnă şi tămâie, însă, în cazul Roşiei Montane, de departe aceştia nu duhnesc puternic a altceva decât a moarte şi cianuri…

O dată cu proiectul de expolatare minieră RMGC, se poate spune că România îşi mai pierde încă o parte din identitatea sa naţională. Drumul aurului prin sufletul Ţării Moţilor pare a fi propriul său blestem, nedezlegat încă… Să sperăm însă că, într-o bună şi cât mai apropiată de la Dumnezeu zi, vorbele acestei grave imprecaţii rostite cândva de sufletul acestor munţi transilvani să fie alungate o dată pentru totdeauna în temniţa cruntă a propriei lor tăceri de către spiritul plin de lumină al unui înţelept preot geto-dac ori sfânt şi neştiut de lume sihastru ortodox, ambii trăitori într-ale rugilor divine în bătaia vântului apusean cu gust de praf necernut al aurului cu ochi de diavol pentru unii şi cu miros de pâine pentru alţii, ce stăpâneşte tăcut străvechea vatră a Roşiei Montane…

———————————————

P.S.

Ataşăm mai jos textul integral al Rezoluţiei Conferinţei “ROŞIA MONTANA ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ”, text care poate fi citit pe site-ul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca:

„Conferinţa ROŞIA MONTANĂ ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ, organizată de Universitatea Babeş-Bolyai, Academia Română şi ICOMOS România, cu participarea unor specialişti geologi, geografi, chimişti, biologi, istorici, arheologi, arhitecţi, economişti, ingineri, sociologi, agronomi, lingvişti etc. din ţară şi străinătate (Germania, Italia, Marea Britanie, Ungaria), analizând patrimoniul natural, istoric, arheologic şi cultural al zonei Roşia Montană, în contextul implementării proiectului RMGC, a ajuns la următoarele concluzii:

1. Roşia Montană posedă un potenţial natural (morfologic, hidrografic, climatic, biogeografic) specific, ce va fi afectat iremediabil de proiectul actual.
2. Patrimoniul geologic  al Roşiei Montane, ca şi al întregului “patrulater aurifer” al Munţilor Apuseni este alcătuit din zăcăminte de aur, argint, cupru, telur, wolfram etc, de o mare valoare economică. In actuala situaţie, a unei crize internaţionale de resurse minerale, aceste zăcăminte sunt resurse strategice ale statului român ce trebuie valorificate in strânsă corelaţie cu interesele majore ale acestuia.
3.  Se apreciază că zăcământul de la Roşia Montană conţine mai mult aur şi argint decât s-a estimat de către investitorul implicat. O evaluare riguroasă a acestuia de către specialiştii statului român, conform principiului audiatur et altera pars, inclusiv pentru alte minerale asociate şi conţinutul de metale rare, deosebit de valoroase, este imperios necesară.
4.  Prin efectul contractului actual, statul român a cedat practic zăcământul de la Roşia Montană gratuit unei companii externe. Reevaluarea sa este stringentă şi imperios necesară, inclusiv sub aspectul costurilor sociale şi de asigurare a riscurilor, luând în calcul costurile sociale şi de asigurare a riscurilor proiectului.
5.  Patrimoniul istoric, arheologic şi cultural de la Roşia Montană este de notorietate mondială (Panteon al Daciei Romane,  Miracolul arheologic al Daciei Romane – referitor la tăbliţele cerate – Eldorado arheologic), a cărui distrugere nu poate fi justificată de nicio formă de exploatare economică.
6.  Prin distrugerea vestigiilor unice istorice, arheologice şi culturale  de la Roşia Montană (galeriile daco-romane, siturile arheologice,  cimitire, edificii de cult etc.) sunt afectate iremediabil numeroase dovezi ale etnogenezei şi continuităţii poporului român, constituente ale civilizaţiei europene.
7.  Din zona arheologică de la Roşia Montană a fost cercetată arheologic în mod ştiinţific doar o infimă parte. Anularea imediată a tuturor avizelor de descărcare de sarcină arheologică, inclusiv a celui din 14.07.2011-Cârnic, se impune deoarece contravin legislaţiei în vigoare.
8.  Autorităţile publice chemate să apere patrimoniul istoric, arheologic şi cultural de la Roşia Montană trebuie să îşi facă datoria şi să acţioneze conform intereselor naţionale.
9.  Riscurile induse peisajului şi mediului de proiectul RMGC sunt multiple, severe şi de lungă durată, iar gestiunea efectelor acestora rămâne după încheierea exploatării, în seama exclusivă a statului român. Iazul de decantare din Valea Cornei va fi o veritabilă bombă ecologică cu potenţial de explozie întârziată.
10.  Proiectul contravine majorităţii absolute a principiilor dezvoltării teritoriale ale Uniunii Europene: dezvoltarea durabilă, coeziunea teritorială, principiul ecologic, principiul dezvoltării economico-sociale echilibrate, principiul avantajului comparativ.
11.  Proiectul este deficitar conceput în ceea ce priveşte peisajul şi mediul aferent. El vizează obţinerea de avantaje maxime şi rapide pentru promotor, prin extorcarea unei resurse economice şi strategice de primă importanţă, în vreme ce statului român îi revine o infimă parte din câştigurile preconizate. În schimb, toate consecinţele nefaste de după închiderea exploatării miniere (gestiunea unui imens depozit de metale grele şi cianuri secole la rând, distrugerea unui patrimoniu ştiinţific şi cultural inegalabil) urmând să fie suportate numai de cetăţenii statului român.
12.  Derularea proiectului va avea efecte psihologice incalculabile asupra populaţiei zonei, care va migra în masă din vecinătatea  unui lac cu cianuri şi metale grele ce pot polua pânza freatică şi pot fi antrenate de agenţii atmosferici pe suprafeţe mult mai extinse decât cele ale exploatării propriu-zise. În acest context orice afirmare a turismului în zonă, aşa cum susţin promotorii proiectului, devine iluzorie.
13.  Reconsiderarea modului de valorificare a zăcământului în folosul statutului român şi în respectul dreptului la proprietate, în condiţii de prezervare a valorilor peisagistice, istorice, arheologice şi culturale, este obligatorie.
14.  Valorificarea turistică inspirată a peisajului şi vestigiilor istorice şi arheologice de la Roşia Montană poate aduce localităţii, zonei şi poporului român, pe o durată nedeterminată, beneficii mult mai mari decât exploatarea zăcământului aurifer într-o perioadă de timp limitată, cu costuri materiale şi spirituale infinit mai mici.
15.  Proiectul actual trebuie oprit şi înlocuit cu o strategie de dezvoltare economică durabilă a localităţii în respectul valorilor şi potenţialului său cultural şi natural în care turismul, agricultura, valorificarea fondului forestier şi alte activităţi tradiţionale să coabiteze eficient cu mineritul. În acest context, elaborarea unui nou PATZ de către o instituţie avizată şi echidistantă, este stringentă.
16.  Participanţii la conferinţă susţin, cu argumente ştiinţifice de necontestat, necesitatea continuării demersurilor pentru înscrierea Roşiei Montane în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Participanţii la Conferinţa ROŞIA MONTANA ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ solicită autorităţilor statului român să ia notă de opiniile ştiinţifice autorizate ale specialiştilor români şi străini şi să oprească proiectul actual, deja menţionat, extrem de defavorabil intereselor propriului popor. El trebuie substituit cu un plan de amenajare şi o strategie de dezvoltare durabilă a zonei, în condiţii de prezervare a patrimoniului său material şi spiritual de valoare mondială. “

Magdalena ALBU

 noiembrie 2011

Popularity: 3% [?]

 15 NOIEMBRIE 1987

 Autor: Viorel VINTILĂ (San Francisco, California, SUA)

 Va spune ceva dată de 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, pentru alţii o pagină importanta în manualul de istorie, un moment de referinţă pentru posteritate, un act de curaj nebun în faţa unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat şi luminiţa de la capătul tunelului (democraţiei) era într-o eclipsă totală. Ziua de 15 noiembrie 1987,  o zi de duminică, în care plebea mioritică era chemată să-şi dea votul unicului candidat comunist, o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importantă, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind  cunoscut înainte că stampila să legifereze candidatul la rangul de cetăţean, cu trese politice,  al protipendadei comuniste.

Ca de obicei în acea perioadă se lucra şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. În acea zi de duminică, inevitabilul s-a produs şi mămăligă a explodat.

Ca participant activ la Revoltă Anticomunista din 15 Noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă:

Eram un tânăr care d-abia terminase armata şi eram angajat al secţiei 410 (Sculărie) şi ca toţi  ceilalţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane,  „fluturaşul” cu chenzina, îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi trecând prin faţa secţiei 440 (Matriţe) am văzut adunaţi şi foarte nervoşi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin decibeli puternici care se puteau face  auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineaţa, ies şi eu împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne îndreptăm spre cei de la secţia 440, unde venise un director economic,  care încerca să calmeze spiritele, însă, muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director şi unul dintre muncitori chiar îi dăduse una peste bot… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intră din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!” Revolta începuse!

Luat de val m-am alăturat muncitorilor care după ce şi-a îngroşat rândurile au decis să se îndrepte   spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă  se întrebă ce are putea face pentru că mesajul lor să poate fi recepţionat…cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”… idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a  decis să părăsească uzină, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi că din senin a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca  protestul, iniţial social, să devină unul  politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri” sau „Vrem căldura şi mâncare” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmplă atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziaţi de frigul din casa, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termină…. tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea şi, eventual, să iniţializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frică dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei.  Am revenit seară să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arată că nimic nu s-ar fi întâmplat.

Alta era  însă, situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci, au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciurile miliţiei şi securităţii din cauza cărora unii  s-au ales cu boli degenerative. După fiecare şedinţă de acest gen, mai dispărea câte unul dintre noi, fiind luat şi anchetat, iar apoi chiar deportat în afară judeţului. Am avut colegi de muncă, printre care chiar secretarul UTC din acel timp, Eugen, care fusese arestat şi deportat în alt judeţ… Unul dintre colegii mei, un bun prieten, Postolachi Florin, Preşedintele Asociaţiei 15 noiembrie, a fost şi el arestat, anchetat şi bătut de securişti, acum este deputat în Parlamentul României. Chiar dacă ne lega o prietenie deosebită, niciodată nu mi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile miliţiei, aceste momente marcându-i toată viaţa şi de aceea îi era greu să-şi reamintească şi să povestească prin ce a trecut… mi-a spus însă că a fost bătut rău, dar nu a vrut să intre în amănunte.

„După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un număr de 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor de muncă şi  fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brasovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut businessurilor care s-au dezvoltat acolo…

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la această dată se organizează  Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masă de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci, şi-au riscat efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu? Să nu-i uităm pe cei 61 de muncitori deportaţi şi pe cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au fost supuşi terorii şi chinurilor din beciurile Miliţiei şi Securităţii.

Eu, unul, ca braşovean şi ca participant la evenimentele din 15 noiembrie 1987 nu pot uita această zi istorică şi prin acest articol vreau să îmi exprim respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta de la „Steagul Roşu” a fost bombă cu efect întârziat care avea să explodeze doi ani mai târziu, când Revoluţia din decembrie 1989 avea să-l detroneze pe dictatorul Ceauşescu şi să dea speranţe unei vieţi mai bune, care, din păcate, pentru mulţi nu s-a adeverit.

Să nu uităm momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsă şi pusă la respect de către 15 mii de oameni curajoşi, care au îndrăznit să-l înfrunte pe dictator şi să arunce cu ouă în tabloul lui Ceauşescu atârnat pe frontispiciul clădirii Comitetului Judeţean şi să strige: „Jos Ceauşescu!”.

15 noiembrie 2011

Popularity: 3% [?]

OZN-urile şi APOCALIPSA

Autor: Maria Diana Popescu

Credulii care au adormit în transpiraţii, murmurînd numele sfîrşitului, par urmăriţi de ghinion. Apocalipsa s-a amînat din nou. Asteroidul a făcut cu mîna pămîntenilor de la mii de kilometri distanţă, dînd peste cap organigrama profeţilor care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. Predicţiile încadrate în consistenţa unor abstracţiuni au devenit biete fatalităţi jurnaliere. „Profetul Apocalipsei”, cum a fost denumit Harold Camping, californianul de 90 ani, fost inginer de profesie, a recunoscut în direct la un post de radio că a dat greş anul acesta cu prognozele sfîrşitului lumii, cerîndu-şi scuze. M-am lămurit cum stau lucrurile cu ingineriile din mintea profanatorilor: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice, cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede inginer atoateştiutor. A fost mare vînzoleală în media, numerologii au pus în calcule bizare Universul, şi tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticienii, astrologii, metafizicienii au zumzăit îndeajuns cît să fie de acord cu teoria potrivit căreia omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei, şi dintr-o dată se va deschide un sait pe gugăl care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovanul ăla de asteroid marţea trecută spre Pămînt.

Adepţii ştiinţelor oculte au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă universul ar fi umblat la mintea pămîntenilor sau ar fi venit cu evenimente neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvîntul apocalipsă au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 11.11.’11. Internetul acesta năuc a fost invadat de texte insistente asupra caracterului mistic al coincidenţei, asociat catastrofelor naturale sau celor provocate. Cu alte cuvinte, apocalipsa ar fi venit, ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, mai urmează 12.12.2012, însă pe atunci Europa va trai într-o nouă eră a austerităţii, instalată odată cu fatidica aliniere din 2011, pusă pe schimbări la vîrfurile statelor. Dacă tot n-a venit încă apocalipsa descrisă de proorocii Evangheliei, ceva asemănător tot a venit: Istoria şi historismul, dislocate de vectorul diacronic, în unele cazuri au fost legate la ochi şi ciuruite de gloanţe, în altele, bombardate sistematic sau linşate de rebeli antrenaţi. Cum în corpul social, la fel ca şi în natură, nimic nu se pierde, ci totul se transformă, în funcţie de măsura interesului, mentalitatea rămîne captivă în postmodernitate. Ceea ce se poate măsura cu aproximaţie este nesiguranţa, teama şi suspiciunea. Ele nu ne pot părăsi în condiţiile apocaliptice dictate de puterile lumii. Sîntem deja în Apocalipsă. A fost doar puţin atenuată, dar va reveni. E de meditat…

Dacă tot se pune problema unei catastrofe, e suficient să privim urmările catastrofale ale jocului de-a criza, faţă de care capacitatea omului de a le rata este fragilă. Greciei i-a fost schimbat premierul, cel al Italiei, omniprezent în presa de scandal cu celebra bunga-bunga, cel care a gafat cît a putut în cariera diplomatică, implicat în cele mai neobişnuite scandaluri sexuale, cel care a primit ca bonus o statuetă în figură, numărîndu-şi ceasurile, a declarat sec: demisionez. Butoane, alarme, rachete, crime, oricînd se poate pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa la ordin. Butonarea, la noi o modă, controlează puterea, boala votului la două mîini a contagiat sus-puşii, rezistenţi pe seama butoanelor de clan. O adunătură de vîrsta a patra, fără demnitatea, fără ruşinea vîrstei, batjocoreşte peste jumătate dintre români, care potrivit unor sondaje GfK, au probleme cu banii, mulţi îşi cumpără mîncare în rate şi se îmbracă de la second hand. Ministreasa care a cheltuit o groază de bani pe frunza pescuită de pe internet, adună semnături pentru moartea cîinilor comunitari. Ruşine! Exhibiţionism, obscenitate şi degenerare peste tot în lume. În Parlamentul Poloniei a pătruns, de curînd, prima femeie hibridă, decizie care a şocat această ţară romano-catolică tradiţionalistă. Din bărbat, a ajuns femeie-parlamentar.

Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, puterile Europei ne tratează cu sare în ochi şi cu spălături cu apă chioară. România şi nicio altă ţară nu primesc practic ajutoare financiare. Doar înştiinţări de plată. Fondurile europene nu există în fapt. Sînt fonduri virtuale, un circuit de hîrtii ieftine într-un sistem-caracatiţă. Numai contribuţiile reale ale statelor membre sînt direcţionate către parlamentarii europeni şi în buzunarele şpăgarilor din comisia europeană. De aceea s-a înfiinţat şi la noi încă o „autoritate” în circuit – un minister fictiv şi el, de tocat banii virtuali, de care nu era nevoie, existînd, de altfel, o agenţie specializată. Puterile europene îşi urmăresc interesele. Într-o altă ordine de idei, privind retrospectiv în Europa, dar cu datele de la borna prezentului, vom înţelege odată pentru totdeauna de ce Germania şi Franţa au impus moneda Euro. Ţările care au adoptat-o dansează acum după flautul politicii fiscale moşite la Berlin şi la Paris şi băgată pe gît popoarelor, pe post de directive U.E.  Aşadar, nu ar fi fost cazul să se ia drept literă de lege orice directivă a U.E.  Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrgul puterilor, şi pentru că fiecare stat are particularităţile lui economice, acestea, în inteligenţa lor, ca şi acum o sută de ani, sau acum şaptezeci de ani, s-au trezit cu unele naţiuni legate ca pietrele de moară de gîtul lor, şi n-au decît, sufocîndu-se, să resusciteze zona euro pe spinarea proprie. „Amicus certus in re incerta cernitur”. Ca să răspund înainte de a fi întrebată inginereşte, „da’ tu cine eşti, de vorbeşti despre toate?”, mărturisesc că sînt un voluntar care doreşte să (re)construiască, fără proiecte costisitoare, fără bani virtuali europeni, pilonii patriotismului şi ai tradiţiei creştine. Iar în chestiunea cu apocalipsa, este la fel ca şi cu ozn-urile: lumea ştie de existenţa lor, dar nimeni nu le-a văzut cu adevărat.

Popularity: 8% [?]