Curentul International

REPLICA LA DEZINFORMAREA: „UN CAZ SOCANT” AUREL SERGIU MARINESCU SI SECURITATEA

Nota redactiei. Va supunem atentiei doua texte primite la redactie, trimise de catre doamna Manon Marinescu, sotia regretatului nostru colaborator Aurel Sergiu Marinescu; texte trimise in urma aparitiei in unele publicatii, in aceasta vara, a unor informatii precum ca Aurel Sergiu Marinescu ar fi fost „agatat” de catre Securitate drept colaborator. Dupa cum credem ca veti constata e vorba de alt caz de dezinformare.
*
Respectuos, va rog sa primiti „replica” la dezinformarea, facuta de securitate si domnul Andrei Badin, sotului meu Aurel Sergiu Marinescu cum ca ar fi fost in serviciile Securitatii.
Doresc sa va redau câteva aspecte ale dezinformarii, ce depasesc cu mult povestile Baronului Von Munchhausen.
Securitatea dezinformeaza: Aurel Sergiu Marinescu a fost trimis in Occident, sa-l lucreze negativ pe Adrian Nastase la alegerile prezidentiale din anul 2004.
Raspuns:
Aurel Sergiu Marinescu a plecat in Franta la interventiile facute de unchiul sau, care dorea sa-l scoata din temnita si domiciliu fortat, reusind sa-l scoata abia in anul 1974.
Oare sa fi stiut Securitatea cu 30 de ani inainte ca Adrian Nastase va fi pus sa candideze in anul 2004? Si i-ar fi trebuit lui Aurel Sergiu Marinescu 30 de ani sa scrie serialul „Nastase Scatiu”?
Securitatea dezinformeaza:
Aurel Sergiu Marinescu a fost turnator si in temnita si de acolo Securitatea l-a racolat sa lucreze pentru ei!? Nu au mentionat daca a fost informator si in timpul cât a fost condamnat la moarte – „pedeapsa capitala”.
Raspuns:
Daca Aurel Sergiu Marinescu a fost turnator timp de 13 ½ in timpul sederii in temnita, de ce el nu a beneficiat de actul de gratiere din anul 1964, când toti colegii sai de puscarie au fost eliberati, iar el „turnatorul” a fost tinut in continuu in chinga securitatii, in puscarie la Aiud, inca 5 ani in plus, eliberându-l in anul 1969 cu domiciliul fortat? De ce nu i s-a dat nicio explicatie la mentinerea lui in continuare in temnita, când decizia Occidentului  era sa elibereze pe toti detinutii politici?? Si de ce nu mi s-a dat nici mie un raspuns la sutele de cereri facute in acesti 5 ani la dubla ilegalitate, pe care le-am adresat Consiliului de Ministri, Marii Adunari Nationale, Presedentiei, Tribunalului Militar etc? Cum a fost posibil ca toti detinutii politici care au fost „turnati” de Aurel Sergiu Marinescu, au fost eliberati, iar el „tunatorul” a fost retinut inca 5 ani?
Securitatea dezinformeaza:
Aurel Sergiu Marinescu a fost informator de „rang cu plata”.
Raspuns:
Apare in România pe blogul lui Andrei Badin o „hârtie” cu 500 lei sub o semnatura a celor care au intocmit-o. NU ESTE SEMNATURA LUI AUREL SERGIU MARINESCU! ESTE FALS!.
Dar daca Aurel Sergiu Marinescu a fost informator de RANG, cum a fost platit cu acest bacsis? El fiind „turnator” in temnita, timp de 13 ½ ani pâna in anul 1969, continuând aceasta poveste, si când a fost eliberat, sub domiciliu fortat inca 5 ani pâna in anul 1974 când a parasit tara, deci 18 ½ ani, cum de l-au platit numai cu 500 lei? |n acesti ani de asa zisa „eliberare”, când avea un securist permanent in spatele lui, raportându-i zilnic, când nu pleca de acasa decât la serviciu si inapoi acasa, când „nu primea vizite”, nu intra nimeni in casa, când locuiam intr-un bloc MFA unde locuiau numai cadre superioare ale securitatii care tineau toti ochii pe el, cum de era informator? Pe cine „turna”? „Era sub severa paza”, si-l plateste cu 500 lei? Nici un cersetor n-ar fi primit acest bacsis!!
Aberatii de acestea umplu toata dezinformarea – praf aruncat in ochii poporului român ca sa ascunda mai departe nelegiuirile ce le fac ei.
De ce nu spun nimic de pamfletul „Baroane” a lui Mircea Cartarescu, publicat in anul 2005 la editura HUMANITAS si unde Gabriel Liiceanu i-a declarat pe Adrian Nastase si Ion Iliescu, indivizi care au facut cel mai mult rau României! Si de ce nu aduc in atentia poporului român cele spuse de Vadim Tudor care declara ca are inregistrari elocvente despre relatiile „intime” dintre inaltul demnitar (Adrian Nastase) si seful lui de cabinet?
Acestia sunt in viata si se tem de „replica” lor, dar au gasit pe Aurel Sergiu Marinescu, plecat in lumea dreptilor si nu are cine sa le raspunda. De ce nu au facut aceasta dezinformare in anul 2004 când circula serialul „Nastase Scatiu” (publicat in „New York Magazin” si „Curentul International” la vremea respectiva, n.r.)? Ori de ce nu au facut-o inainte ca Aurel-Sergiu sa nu mai fie, adica pâna in august 2008? Aceasta spune totul, nu au avut curajul sa se opuna celui care a scos la suprafata cele ascunse poporului român. Aurel-Sergiu Marinescu nu mai este printre vii, dar a lasat istoriei – adevarata istorie a acestei negre si lungi perioade prin care a trecut neamul românesc, „Prizonier in propria tara”, „Nastase Scatiu” si celelalte texte.
Va multumesc din suflet ca sunteti alaturi de mine, in pastrarea MEMORIEI SOTULUI MEU AUREL SERGIU MARINESCU.
Bunul Dumnezeu sa va binecuvânteze!
Sotia lui Aurel Sergiu Marinescu, Manon Marinescu

*
Continuare la „Replica”

Motto: raspuns de dincolo de mormânt.
Scriitorul Aurel Sergiu Marinescu raspunde prin cartea sa „Prizonier in propria tara”, vol.3, devenita testament pentru generatii.
a) „Relativa mea liniste mi s-a tulburat din nou, hienele Securitatii imi dau târcoale” – pag.305
b) „Organele si-au adus aminte de mine” – pag.310

Titlu:
Jos mâinile voastre infectate, de noroi si sânge, de pe sotul meu Aurel Sergiu Marinescu. Martirul inchisorilor exploatat politic cu falsuri si dezinformari.

Aurel Sergiu Marinescu, cunoscut luptator anticomunist din tinerete, a fost arestat si condamnat politic de la vârsta de 22 de ani; intre 1951-1953, 2 ani, apoi rearestat si condamnat la moarte, dupa aceea pedeapsa a fost comutata in munca silnica pe viata, in anul 1958, in baza art.209: subminarea economiei nationale si sabotaj contrarevolutionar. Nu a beneficiat de actul de gratiere in anul 1964 care obliga eliberarea tuturor detinutilor politici si Aurel Sergiu Marinescu a fost retinut 5 ani in plus. A fost eliberat in 1969, dupa 11 ½ ani. Total temnita 13 ½ ani.
Din 1969 a avut domiciliu fortat „camuflat” pâna in anul 1974, adica 5 ani de supraveghere. Total torturat fizic si psihic 18 ½ ani.
|n timpul acestui domiciliu fortat „camuflat” nu a putut pleca nicaieri, decât la serviciu. Nu primea vizite. Securitatea urmarea ca la fiecare 5 ani sa-l rearesteze in baza aceluiasi sistem odios fara probe, asa cum au fost si cele anterioare.
|n anul 1974, când se implineau 5 ani de la eliberarea sa din temnita Aiud, Aurel Sergiu Marinescu a fost chemat ca de obicei la Securitate;
- unul din cei 3 anchetatori i-au spus ca au destule probe ca sa-l aresteze si sa-l trimita la tribunal chiar fara declaratiile sale de recunoastere.
- un alt anchetator l-a acuzat ca nu are grija de familie si cum va creste copilul lui fara tata?
- un alt anchetator a adaugat „iti dam o posibilitate unica”, este ultima sansa, iti propun sa devii colaboratorul Securitatii, sa traiesti mai departe in libertate, folositor societatii, sau inchisoarea.
Era luna iulie 1974, Aurel Sergiu Marinescu a acceptat PROPUNEREA, NU COLABORAREA.
Era o propunere teoretica. La acea data Aurel Sergiu Marinescu detinea aprobarea si pasaportul de a parasi România in urma interventiilor unchiului sau din Franta. Pe 26 octombrie 1974 a plecat definitiv din tara.
A semnat o bucata de hârtie de aruncat la gunoi si astfel a pacalit Securitatea.
|n anul 1974, Aurel Sergiu Marinescu, ajuns in Franta, a cerut azil politic. Verificat de D.S.T („Directia Securitatii Teritoriale” a Frantei); pentru ca NU a fost membru de partid si NU a lucrat cu Securitatea i s-a aprobat azil politic. |n anul 1975 a depus cerere de emigrare din Franta in America. Verificat de CIA (Central Intelligence Agency) si pentru ca NU a fost membru de partid si NU a lucrat cu Securitatea i s-a acordat emigrarea in America.
|n anul 1981, dupa 5 ani, la depunerea formelor pentru obtinerea cetateniei americane, a fost din nou verificat de CIA si pentru ca NU a fost membru de partid si NU a lucrat cu Securitatea i s-a acordat cetatenia americana.
Ca si alti oameni alesi, Aurel Sergiu Marinescu si-a putut arata valoarea in afara granitelor, ceea ce in tara lui de bastina nu i s-a permis. El a aratat adevarul ascuns poporului român, cum a ajuns la putere Securitatea si cum s-a mentinut prin dezinformari, minciuni, insalatorii, arestari si denigrari (unele au continuat si continua dupa 1990).
Pentru a intelege mai bine metodele Securitatii folosite in anihilarea opozantilor in scopul de a mentine ideologia comunista, trebuie citita cartea lui Aurel Sergiu Marinescu: „Prizonier in propria tara”.
|n ceea ce priveste chitanta de 500 de lei aparuta in publicatiile românesti, pot sa spun ca este falsa si nu are semnatura lui Aurel Sergiu Marinescu. Suma de 500 lei era modica pentru un turnator sau colaborator al Securitatii, iar pe de alta parte chitanta poarta data doar cu câteva zile inainte de plecarea lui definitiva din tara. Ce ar fi facut Aurel Sergiu Marinescu cu 500 de lei când el avea pasaportul pentru Franta in buzunar? Sa-i fi platit Securitatea taxiul de acasa pâna la Gara de Nord in preziua plecarii?
|n serialul „Nastase Scatiu”, Aurel Sergiu Marinescu face cunoscut poporului român activitatea si setea lui Adrian Nastase de acumulare de averi si putere.
Replicile lui Adrian Nastase cu „Matusa Tamara” si „Serviciile Secrete”, au aparut dupa ce eroii povestilor n-au mai existat, amândoua au scopul de a arunca praf in ochii pooporului român pentru a-i distrage atentia de la dosarele sale. Asa cum a fost si in cazul celor doua buncare construite cu milioane de dolari si când s-a constatat ca a confundat averea tarii cu buzunarul sau, Adrian Nastase s-a declarat o victima a lucrarilor de proasta calitate. Deci pe lânga cele demonstrate de Aurel Sergiu Marinescu in serialul „Nastase Scatiu”, de hot, tigan parvenit, homosexual, i se mai poate adauga si trasatura de specialist in povesti cu personaje moarte.
Manon Marinescu (sotia sa)

Popularity: 15% [?]

Reţeta realegerii rapide a preşedintelui Traian Băsescu

Autor: Vasile Zarnescu
În unele recente materiale de presă, relevasem, lapidar, că reţeta rapidă a realegerii preşedintelui Traian Băsescu este să încerce să îi bage prompt la puşcărie pe cîţiva dintre marii politicieni corupţi, care roiesc în preajma lui – ca dovadă că este tot mai hotărît să lupte cu succes contra corupţiei. Din motive independente de voinţa mea, am reuşit să-i adresez abia zilele trecute scrisoarea închisă, relevată în continuare. Pentru că, pînă azi, 21 noiembrie, nu am primit nici un semnal din partea domniei sale, pentru a-i parveni, totuşi, în „ultimul ceas“, o voi trimite presei, aşa cum l-am anunţat – spre a-i mai fi, cît de cît, de ajutor. A trebuit, oricum, să scot anumite nume şi informaţii conţinute în textul depus la registratura Administraţiei prezidenţiale, cu indicaţia de mai jos.
***

Administraţia Prezidenţială                                                                                                      STRICT SECRET

Registratura generală

Nr. 22795/17.11.2009

DOMNULUI TRAIAN BĂSESCU,

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

- Urgent, personal şi confidenţial -

 

Priveşte: 1. Propunerea unei reţete a realegerii certe a dvs.

2. Revenire asupra raportului nr. 41.385/22.09.2005, referitor la unele disfuncţii majore din S.R.I., care afectează Securitatea Naţională

Raportează: colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

 

 
STIMATE DOMNULE PREŞEDINTE,

Permiteţi-mi să vă prezint această sinteză politică, din perspectiva unui alegător mai versat atît în problemele de politologie şi, în special, de propagandă electorală, cît şi în domeniul informaţiilor secrete, sinteză făcută din perspectiva alegătorului aflat în partea de jos a electoratului.

Dincolo de unele manevre de culise privind manevrarea buletinelor de vot, pe care unii nu le vor ignorate, iar alţii încearcă să le exagereze, totuşi, succesul obţinut de dvs. la alegerile din 2004 s-a datorat, în cea mai mare parte, etalării sloganului electoral esenţializat în sintagma „Jos corupţia!“ Între timp, opinia publică, diversele partide, personalităţi, organizaţii politice interne şi internaţionale au fost dezamăgite, aproape total în aşteptările lor, de ineficienţa luptei anticorupţie din România. Au fost cîteva încercări de a-i băga la pîrnaie pe unii mari corupţi, dar Magistratura a avut grijă să-i scoată basma curată; desigur, nu dezinteresată.

Cauzele eşecului luptei anticorupţie sunt multiple, dar, în principal, rezidă în instituirea solidă, extinsă şi profundă, între timp, a „sistemului ticăloşit“ – concept pe care l-aţi lansat, fiind introdus în limbajul presei şi, poate, chiar al politologiei viitoare, deoarece, pe lângă alte sintagme reuşite cu care se poate lăuda preşedintele Traian Băsescu (de ex., „partidul toxic“) sau, eventual, i se pot reproşa (cum este, de ex., şi expresia „băieţii deştepţi“), aceasta este cea mai cunoscută şi mai întemeiată. „Sistemul ticăloşit“ se bazează, în esenţă, pe ceea ce defineşte un alt viitor concept politologic, „nucleul dur al corupţiei“, introdus de ministrul Justiţiei, la acea vreme, Rodica Stănoiu, ulterior senator P.S.D., apoi independent, apoi P.C., apoi cine ştie mai ce – întrucît C.N.S.A.S., noua poliţie politică, o înghesuie să o bage la „mititica“, aşa cum a procedat cu Mona Muscă.
Corupţia: încetinitorul Tranziţiei

Nucleul dur al corupţiei îi include, fireşte, nu doar pe marii corupţi din domeniul afacerilor de stat în combinaţie cu acelea private, ci şi mari personaje politice, care acţionează în simbioză cu afaceriştii care stau în umbră şi care fac afaceri ilegale, dar cu acoperire legală, aşa cum sunt, de exemplu, indivizii indicaţi prin sintagmele „rechinii imobiliari“ sau „băieţii deştepţi din energie“. Chiar viitorul scurt-premier Emil Boc – scurt ca durată a mandatului, ca figură politică etc. –, pe vremea cînd era deputat în Opoziţie, acuza, în Parlament, pe unii de la Putere că au dat ordine ministeriale valabile doar cîteva zile, exclusiv cu scopul ca să profite de ele anumiţi oameni ai Puterii! Domnule preşedinte, ca să-l faceţi să-i revină, cît de cît, creditul moral – care se va răsfrînge, pozitiv politic, şi asupra dvs. –, cereţi-i să-i denunţe pe cei care au comis aceste acte de corupţie!

Aşa cum am mai arătat în alte articole (de ex., în Justiţiarul, 9 sept. 2004, p. 4-5), conform unei definiţii laconice, „corupţia este abuzul de funcţie publică în scopul obţinerii unor câştiguri personale ilicite“. Este şi cazul miniştrilor acuzaţi de corupţie în aceşti 20 de ani, indiferent care partide câştigaseră alegerile, în cadrul alternanţei „democratice“ la Putere. Astfel, fie că a fost în cauză „Ţigareta I-a“ – din timpul primului mandat al preşedintelui Ion Iliescu –, sau „Ţigareta a II-a“ – din timpul preşedintelui Emil Constantinescu –, fie că a fost cazul terenurilor Armatei cedate de către miniştrii Apărării unor particulari – terenuri pe care se afla sistemul rezervei strategice de apă a Capitalei, sistem care a fost distrus! –, fie că fusese problema traficului cu petrolul aflat sub embargo, fie că e cazul ex-judecătoarei Maria Huza, fie că este vorba de întreprinderi de stat subevaluate în mod oneros spre a fi cumpărate la preţuri de nimic de străini contra unei mite substanţiale date înalţilor funcţionari de stat etc., etc. – în toate cazurile este situaţia celor care abuzează de funcţia lor publică pentru câştiguri personale necuvenite: adică a marilor corupţi. Ca urmare a proliferării corupţiei, economia României a fost distrusă de guvernările postdecembriste, fiind vândută la bucată de marii funcţionari de stat, direct sau prin interpuşi, corporaţiilor transnaţionale, care au cumpărat „adevărate chilipiruri“, după cum se exprima, cu satisfacţie, publicaţia Jane’s Foreign Report. Şi asta o scria în august 2000, adică la finalul primei guvernări a C.D.R., care „grăbise privatizarea“ spre a îndeplini, cu deplină slugărnicie, directivele organismelor străine, interesate în ruinarea României – grabă din cauza căreia marile întreprinderi ale ţării deveniseră, pentru „investitorii strategici“ străini, într-adevăr, „adevărate chilipiruri“ (cf. Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, p. 4).

 

Şeful statului sub povara vremurilor

Cine este, cât de cât, familiarizat cu politica, ştie că, în fond, este pur idealism romantic să-ţi imaginezi că preşedintele unei ţări – indiferent cât de mare şi de competentă i-ar fi echipa prezidenţială – ar putea schimba rapid, într-un mandat, sistemul ticăloşit în mijlocul căruia evoluează şi, mai ales, al cărui produs este, ţinînd cont şi de contextul politico-economic intern şi internaţional. Dar dacă nici membrii echipei şi nici preşedintele nu sunt suficient de competenţi, de patrioţi, cu voinţă politică şi rectitudine morală, atunci e vai de ţara respectivă. De aceea, acum, este vai de noi!

Fostul preşedinte Ion Iliescu a condus ţara, aparent, în oarecare „linişte“, dar a fost supus multor presiuni interne şi externe. De exemplu, încă în ianuarie 1990, l-a vizitat şeful Departamentului de Stat al S.U.A., James Baker, care, timp de o jumătate de oră cît a durat vizita, i-a ţipat preşedintelui României o singură directivă: „Jos Securitatea!“ Dacă mai aveţi contacte private cu d-l Ion Iliescu, rugaţi-l să vă confirme acest fapt. Şi Ion Iliescu a dat-o jos, a îngrădit-o, a redus-o la minim şi aţi văzut ce-a ieşit: a ieşit, din ce în ce mai viguroasă, corupţia, „baronii“ P.S.D.-işti (ex-F.S.N.-işti) fiind cei mai numeroşi şi mai viguroşi! Socialistul Ion Iliescu a vrut să construiască socialismul cu faţă umană, dar nu a făcut decît să rupă zăgazurile care opreau avalanşa capitalismului de acumulare primitivă – adică forma primitivă a corupţiei. Chiar traseistul politic Adrian Severin, în cartea sa Lacrimile dimineţii, a recunoscut, tardiv, că Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost o traducere din engleză a unei legi făcute de străini; din cîte-mi amintesc eu, fusese adusă chiar de el. Or, respectiva lege fusese concepută special pentru a înlesni distrugerea întreprinderilor Românei! Preşedintele Ion Iliescu fusese prevenit de S.R.I. asupra consecinţelor pernicioase ale acestei legi – importate deliberat pentru falimentarea întreprinderilor româneşti –, dar nu a luat nici o măsură. Doar Alexandru Bârlădeanu s-a opus cu încrîncenare, însă fără succes. După care a început declinul economico-politic, accelerat de corupţie. Jaful în Patrimoniul Cultural fusese, deja, dat prin abrogarea prioritară a Legii Patrimoniului, în ultimele zile ale lui decembrie 1989, deşi nu era o lege „ceauşistă“, întrucît reproducea îndeaproape legea franceză în funcţie şi acum! Oricum, însă, P.S.D. – sub formele metamorfozate demagogic F.S.N., F.D.S.N., P.D.S.R., P.S.D. –, deşi s-a declarat a fi doctrinar social-democrat, deci de stînga, a guvernat, invers, cu măsuri literalmente de dreapta.

Liberal-ţărănistul Emil Constantinescu a vituperat şi el, contra corupţiei – a afirmat, pe cînd era în vizită în Finlanda, că Justiţia ar fi coruptă în proporţie de 80 la sută! –, dar a sfârşit lamentabil, prin a declara „că a fost învins de fosta Securitate“! A fost, evident, o scuză comodă, chiar dacă nu lipsită de oarece adevăr, deşi, înainte de încheierea mandatului său, le-a mai dat cîte o stea de general multor generali din S.R.I. (şi o diplomă de merit directorului S.R.I. Costin Georgescu!) – generali dintre care, pe unii, preşedintele Traian Băsescu avea să îi treacă în rezervă, ca, de ex., pe Sorin Brăteanu-Cancelaru’, Ovidiu Soare-Arestatu’-şi-Eliberatu’! Dar, Emil Constantinescu avusese, totuşi, la îndemână cei „15 mii de specialişti“ cu care se lăudase C.D.R., venită avidă la Putere. De ce nu i-a folosit?! În timpul guvernării C.D.R. s-a accelerat distrugerea economică a României, în special prin amploarea şi rapiditatea aplicării criminalei politici restitutio in integrum. În  nici o ţară ex-socialistă nu s-au făcut restituiri în cantitatea şi pe intervalul de timp practicat în România, ci doar restituiri simbolice (cîteva castele în Cehia, Ungaria şi Germania). Actuala formă a corupţiei reprezentată de jaful „rechinilor imobiliari“ îşi are sorgintea în această criminală politică restituţionistă. Bugetul statului a fost devalizat inclusiv prin această formă! La fel, conglomeratul numit C.D.R. – deşi declarativ doctrinar de dreapta – a guvernat, tot invers, cu măsuri esenţialmente de stînga – ceea ce a accelerat involuţia spirituală a societăţii, prin debusolarea politico-morală introdusă.

Stimate domnule preşedinte Traian Băsescu,

Dvs. aţi avut o rută politică similară, oarecum, cu aceea a P.S.D.-ului: aţi ajuns preşedinte ţării ca socialist – v-aţi străduit şi aţi reuşit să introduceţi Partidul Democrat, al cărui preşedinte eraţi, în Internaţionala Socialistă, în ciuda opoziţiei gălăgioase a P.S.D.-ului, care se considera singurul îndreptăţit să facă parte din Internaţionala Socialistă –, dar v-aţi răzgîndit şi, acum, din nu ştiu care motive – probabil determinate mai mult de conjunctură decît din convingere –, viraţi tot mai mult spre dreapta. Este adevărat că P.D.S.-ul, ca moştenitor direct al ipocriziei şi demagogiei funciare a P.C.R., îşi maschează abil virajul abscons spre dreapta şi îşi etalează, tot demagogic, dar cu succes, ideologia de stînga, cu care prosteşte, şi acum, după 20 de ani, multă lume, mai ales în provincie. Dvs. v-aţi dovedit mai sincer în opţiuni arătînd că înclinaţi spre dreapta, dar nu aţi reuşit să vă valorificaţi această sinceritate a virajului, iar inamicii dvs. politici speculează această sinceritate prezentînd-o ca pe o faţetă falsă – ei procedînd, astfel, după formula hoţului care strigă „Hoţii!“, fiindcă dvs. v-aţi dovedit inacţiunea şi nu aţi replicat dezvăluindu-le adevărata faţă ipocrită, ca moştenire a P.C.R.-ului!

Revenind la partide, sintetic vorbind, ele prezintă o orientare politică de faţadă, căci toate partidele politice – indiferent de doctrina afişată –, odată ajunse la guvernare, au aplicat o singură doctrină: jefuirea Patrimoniului Naţional. Iar preşedinţii de ţară care au fost propulsaţi de aceste partide, chiar dacă avuseseră intenţii bune – şi nu avem motive să ne îndoim de contrariu –, nu au putut stopa jefuirea averii naţionale, determinată de grupurile de presiune, dirijate din umbră de marii „rechini“.

Esplanada corupţilor

E riscant, apoi, şi să aplecăm urechea la cîntecul de sirenă al politicienilor Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu şi al analiştilor politici obedienţi lor – de tipul lui Valentin Stan, Radu Tudor, Marius Pieleanu ş.a. –, care ne invită la „linişte ca să poată ei guverna“. Pentru că este vorba, în realitate, de liniştea de care au nevoie hoţii, ca să fure în siguranţă. În primii 16-17 ani de guvernare ar fi fost, chipurile, relativ linişte – fiindcă se mimează amnezia, aceşti politicaştri „uitînd“ de marile greve din anii 1990-1996. Dar tocmai în această etapă – sub masca oferită de scandalul grevelor – a fost consolidat „sistemul ticăloşit“, perpetuat prin „nucleul dur al corupţiei“. Ceva gălăgie a mai făcut presa – a „patra Putere“ în stat, „cîinele de pază“ al democraţiei –, dar a fost din ce în ce mai mult ignorată, în cazul cînd unii ziarişti nu au fost băgaţi la închisoare. Dar, pentru mai multă linişte, adică spre a pune botniţă presei, s-au reintrodus în noul Cod Penal insulta şi calomnia prin presă!

P.S.D.-ul a guvernat cel mai mult, sub diversele denumiri cunoscute, şi – cel puţin din aceste motive: al duratei cît a guvernat şi al orientării politico-economice impuse – el este vinovat în cea mai mare măsură de dezvoltarea continuă a „nucleul dur al corupţiei“ şi de determinarea tendinţei de involuţie continuă a României. Este evident că nu este mai puţin vinovată de dezastrul ţării nici guvernarea C.D.R. – reînviată, între 2004-2008, sub forma Alianţei „D.A.“ fără P.N.Ţ.C.D. şi P.A.C. –, şi nici recombinarea, după alegerile din noiembrie 2008, a coaliţiei necoalizate (P.S.D.+P.C.) + P.D.-L., spartă, şi ea, după puţină vreme, prin demiterea vicepremierului Dan Nica. După cum nu este mai puţin vinovată de decăderea României nici surprinzătoarea şi abominabila recentă alianţă ad-hoc P.S.D.-P.N.L.-U.D.M.R. + minorităţile antinaţionale, reconfigurată contra P.D.-L.-ului – rămas minoritar în Parlament şi cu miniştri interimari în Guvernul Boc demis –, alianţă care vrea să-l impună – la propunerea unuia ca Crin Antonescu-Vorbete – ca premier pe coruptul Klauss Werner Iohannis pe motiv că el ar fi „neamţ onest şi competent“, iar ea este „majoritate parlamentară“ şi că ar reprezenta, chipurile, vocea Poporului.

Este o mare dezinformare! Această majoritate parlamentară nu este reprezentata Puterii Poporului, întrucît este ilegitimă, fiindcă a fost votată doar de o treime din electorat şi, mai mult, în marea lor majoritate, respectivii parlamentari şi-au dobândit mandatele prin cumpărarea electoratului şi prin manipularea voturilor ca urmare a noilor posibilităţi de manevră prin redistribuire, introduse prin legea votului uninominal – ea însăşi o escrocherie politico-juridică.
Metodologia anticorupţiei

Ca o problemă de principiu şi de strategie, trebuie ştiut că figurile reprezentative implicate în fapte de corupţie trebuie denunţate şi pedepsite înainte ca publicul să ajungă să creadă că o campanie anticorupţie se rezumă la vorbe sau că este pornită doar împotriva oponenţilor politici. De aceea, este important ca primul „rechin“ prins să provină din partidul aflat la Putere. După cum se ştie, metoda a înregistrat succese deosebite în Hong Kong şi Italia. Or, în România postdecembristă, toţi guvernanţii – indiferent de culoarea politică – au procedat tocmai invers: au prins doar „plevuşca“, iar „baronii“ şi „rechinii“ au fost lăsaţi „să pescuiască în ape tulburi“, în folosul guvernanţilor, indiferent de partidele perindate la Putere, fiindcă „rechinii“ cotizau la toate partidele. Cazul ministrului liberal al Justiţiei Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă este simptomatic pentru corupţia „democraţiei originale“ autohtone: el a dezincriminat în mod provizoriu bancruta frauduloasă, cu scopul deliberat de a scoate din puşcărie marii escroci – evident, cu un avantaj personal, de imagine, căci a apărut ca fiind un individ milos, care apără drepturile omului. Dar aproape toată clasa politică – cu unele mici excepţii, ca Vadim Tudor, venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu şi alţi cîţiva – l-a tratat, fireşte, ca pe unul „de-al lor“: a rămas, în continuare, în Guvern, în Parlament, a fost promovat – pentru o vreme – şef al Partidului Naţional Liberal (P.N.L.), l-a menţinut în Baroul bucureştean etc., deşi trebuia eliminat imediat din viaţa politică şi introdus, la fel de prompt, în viaţa de penitenciar. Acum, deşi a confecţionat o carte, Noua Dreaptă, este un fel de adjunct al P.D.-L. – care, formal, este partid de stînga! – şi, ca avocat, învîrte afaceri pe picior mare, constituind alte fapte grave de corupţie (cf. de ex., Răzvan Savaliuc, „Iluzionistul“, în Ziua, 11 februarie 2008). În presă se găseşte o întreagă arhivă despre corupţia care zace în el, dar Parchetele nu se sesizează din oficiu, fiindcă mulţi procurori-şefi i-au fost colegi de facultate şi nu pot „să dea“ într-un coleg, tot aşa cum colegii din Consiliul Superior al Magistraturii ai ex-judecătoarei Mariei Huza – în primul rînd preşedintele de atunci al C.S.M.-ului, Dan Lupaşcu, cel care vă reproşa că nu ştiţi să conduceţi o şedinţă a C.S.M.-ului – au iertat-o: „Maria Huza, achitată pe motiv că a minţit în august, nu în iunie“ (vezi Dorin Petrişor, în Cotidianul, 16 mai 2008)! (În paranteză fie spus, apropo de moralitatea unor magistraţi, preşedintele C.S.M. Dan Lupaşcu o iertase şi pe judecătoarea care dansase goală la reuniunile M.I.S.A!) Iar, pe de altă parte, semnalele date de presă nu mai reprezintă – pentru Parchet, pentru „Parlamentul 322“ sau pentru alte instituţii ale statului – o dimensiune a opiniei publice, care trebuie luată în considerare.

Aşadar, contradicţia gravă în care se zbate România este dată de dihotomia „poporul contra clicocraţiei cleptocrate“: adică, într-o parte, poporul jefuit şi, în partea opusă, jefuitorii săi, corupţii, aflaţi în toate partidele care au fost la guvernare prin rotaţie sau prin combinaţii politice – aşa cum este actuala oribilă „majoritate parlamentară“! Asemenea contradicţii sunt rupte, sparte, de mari personalităţi politice în momente decisive ale istoriei.

Contradicţia numită Marea Revoluţie Franceză a fost depăşită prin Teroarea iacobină, condusă de Robespierre. Contradicţia numită Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a fost depăşită prin Teroarea roşie, condusă de marii terorişti Lenin şi Troţki. Fireşte, cu pierderi materiale şi, mai ales, umane ireparabile şi impardonabile. Contradicţia numită Revoluţia din decembrie 1989 din România – supranumită şi „Cea mai mare minciună televizată a secolului 20“, prelungită în Tranziţia de 20 de ani, care mai poate fi numită şi „Războiul de 20 de ani contra României“ – ar putea fi spartă de preşedintele Traian Băsescu, dacă mai are putere prezidenţială şi dacă vrea să rămînă în istorie, prin Teroarea dictaturii legii. Nu este sîngeroasă, cum au fost celelalte, şi este în deplină consonanţă cu statul de drept. Numai că, acum, România nu este un stat de drept, ci este un stat de drept-curmeziş, cu o democraţie falsă, de faţadă, de care se prevalează pretinsa „majoritate parlamentară“ – aceeaşi „democraţie“ care, întrunind majoritatea de „322 parlamentari“, voia demiterea preşedintelui Traian Băsescu!

Domnule preşedinte Traian Băsescu, aplicaţi dictatura Legii. Vorba contracandidatului dvs., Corneliu Vadim Tudor: „Decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă!“ Nu vă temeţi de falsele bocitoare ca Crin Antonescu, Mircea Geoană, Viorel Hrebenciuc, Valentin Stan, Radu Tudor ş.a., cum că aţi fi adîncit criza, că aţi fi destabilizat ţara etc. Ei, toţi, reprezentanţii clicocraţiei, au distrus şi destabilizat ţara. Dvs. nu aţi destabilizat nimic, ci doar i-aţi speriat pe corupţi! I-aţi zdruncinat puţin, dar nu aţi reuşit să-i „priponiţi“. În Italia, din 1945 pînă acum, s-au schimbat rapid guvernele, fiecare rezistînd, în medie, cam doi-trei ani. Dar s-a reuşit menţinerea funcţionării statului, iar mulţi mafioţi – inclusiv miniştri sau prim-miniştri – au fost băgaţi la puşcărie, dacă nu reuşiseră să fugă din ţară, iar Italia nu reuşise să-i aducă înapoi. Aveţi nevoie de un Garibaldi, cu „cei o mie“ ai lui?! Oricum, în cei cinci ani de mandat, trebuia să-i fi găsit pînă acum, fiindcă mulţi dintre noi am fi fost dispuşi să vă ajutăm – cu condiţia să-i fi îndepărtat de lîngă dvs. pe unii ca Cătălin Avramescu-Canibalu’, ca Cătălin Croitoru-Farsoru’, Vladimir Tismăneanu-Năpîrlitu’, H.-R. Patapievici-Impostoru’, Valeriu Ţurcan et ejusdem farinae.

Informaţia: antidotul corupţiei

Corupţia este o problemă de sisteme de informaţii (secrete şi/sau publice), stimulente şi reguli. Pentru a o putea combate, trebuie gândit prin aceste sisteme, care să fie ele însele adaptate, îmbunătăţite. Eforturile anticorupţie trebuie să ţintească spre diminuarea monopolului, fie el public sau privat. De asemenea, ele trebuie să limiteze libertatea de decizie şi să asigure reguli clare şi sancţiuni pentru comportamentul birocratic. Şi, dincolo de toate acestea, eforturile anticorupţie trebuie să oblige la mai multă răspundere din partea funcţionarilor.

Este notorie, de multă vreme, afirmaţia că „informaţia înseamnă Putere“. Aşa cum am mai relevat în alte articole, „informaţia este marele duşman al corupţiei“ (de ex., în Economistul, 30 martie 2005, pag. 3). Preşedintele ţării, ca şef al C.S.A.T. şi al comunităţii Serviciilor Secrete, are informaţii multiple secrete şi publice şi, deci, are un surplus de putere.

Vă prezint o sumară selecţie de informaţii publice, care, dacă ar fi combinate cu informaţii secrete, ar putea fi un antidot eficient contra corupţiei, mai ceva decît vaccinul contra SIDA sau decît cel contra gripei aviare sau porcine. Iată o mostră din Ziua: «Fostul ministru al Agriculturii, Gheorghe Flutur, este acuzat de subminarea economiei naţionale, asociere în vederea săvîrşirii de infracţiuni, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, după ce foştii membri ai Consiliului de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva (RNP) au formulat pe numele peledistului o plîngere penală. Nu este prima plîngere de acest gen, Gheorghe Flutur fiind reclamat în repetate rînduri la Parchet. Pînă în momentul de faţă, însă, nu a fost tras la răspundere graţie intervenţiilor politice. De altfel, este cunoscut faptul că actualul său şef pe linie de partid, Theodor Stolojan, a făcut trafic de influenţă pe lîngă şeful statului, Traian Băsescu, pentru a „îngropa“ dosarele în care Flutur era cercetat.»

Sunt adevărate aceste afirmaţii sau sunt acuze neîntemeiate şi tendenţioase ale unei părţi a presei, ostile P.D.-L-ului şi instituţiei prezidenţiale, cum este ziarul Ziua?! Oricum, respectivii nu au acţionat ziarul Ziua în judecată şi, conform principiului juridic „Cine tace consimte“, impresia care persistă în opinia publică este aceea că acuzele sunt adevărate, dar muşamalizate!

Articolul dezvăluie multe ilegalităţi – cu lemne, împăduriri, sturioni etc. –, aşa că voi mai cita finalul: «Bani de pe urma aviarei. Un alt ordin păgubitor pentru stat semnat de fostul ministru este Ordinul 392/2005. Prin acest act s-a modificat ordinul 391/2003 privind predarea spre exploatare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică a statului, cu plata anticipată. Măsura abuzivă a avantajat firmele private în încheierea de contracte păgubitoare pentru Romsilva, întrucît a dat posibilitatea acestora să ridice marfa şi să o achite ulterior fără ca unitatea să aibă garanţia plăţii. Nu în ultimul rînd, Flutur este acuzat de crearea artificială a crizei „gripa aviară“. Criză care a dus la cheltuirea unor importante sume de bani de la bugetul de stat, precum şi la sacrificarea a milioane de păsări. În realitate, criza aviară a reprezentat pentru camarila lui Flutur o bună ocazie de a obţine profituri consistente punînd mîna pe contracte fără licitaţie» (vezi Mihnea Talău, „Flutur acuzat de subminarea economiei“, în Ziua, 3 mai 2007).

Aşa cum s-a relevat în presă, „dezinfectantele“ contra „aviarei“ nu erau decît apă cu detergenţi! Norica Nicolai a făcut, pe acest aspect, o interpelare în Parlament, dar a fost ironizată şi ignorată! Iar cel care a candidat şi a cîştigat funcţia de deputat în colegiul 4 Ialomiţa, Gheorghe Tinel, era, atunci, şeful Corpului de Control al ministrului Gh. Flutur. Ce controla ăsta?! Din informaţiile pe care le deţin – e-adevărat, neverificate (căci nu mai am cum), dar din surse sigure şi demne de încredere, aceea care deţinea firma care furniza „antidotul“ pe bază de apă cu  Dero Super contra aviarei era soţia unui mare mahăr subordonat lui Gheorghe Fluture! Presupun că şi dvs., domnule Traian Băsescu, aveţi informaţii secrete suplimentare şi ştiţi despre cine este vorba! Dacă ştiţi, folosiţi-vă de acele informaţii şi băgaţi-i la gherlă!

Chiar dacă aceştia doi sunt piese importante în P.D.-L., trebuie să ştiţi că ei măresc balastul „navei“ dvs. politice, cu riscul de a o băga sub linia de plutire şi chiar de a o trimite la fund. Mai ales că nu sunt singurii! Cel puţin aşa se vede din mijlocul votanţilor de rînd, care constituie şi masa critică a electoratului.

Presa constituie o vastă arhivă publică cu informaţii despre corupţie. De exemplu, Răzvan Savaliuc a publicat articolul „Esplanada hoţilor“ (în Ziua, 6 mai 2008), foarte util pentru a face o listă minimală cu puşcăriabili din tot spectrul politic şi de afaceri.

Şi, în acest sens, încă un citat elocvent: «Stolojan a luat energie ieftină de la contribuabili şi a dat-o magnaţilor ruşi * Profitul ALRO Slatina a crescut cu 370 la sută după intervenţia fostului consilier al lui Băsescu. Memorandumul ALRO pe care Traian Băsescu a încercat să-i dea mai multe indicaţii fostului ministru al Economiei Codruţ Sereş este doar faţa văzută a unui iceberg. De destinele societăţii ALRO Slatina sunt legate personaje extrem de influente în România. Printre acestea îl regăsim şi pe prietenul şi fostul consilier pe probleme economice al şefului statului, Theodor Stolojan. Unul dintre „băieţii deştepţi“ care iau energie ieftină pentru a o revinde scump, aşa cum i-a denumit preşedintele în urmă cu mai mult timp. Numai că Stolojan este „cel mai deştept băiat“. Fostul consilier de la Cotroceni a intervenit de mai multe ori în favoarea ALRO, proprietatea concernului rus MARCO Group» (Marian Ghiţeanu, „Cel mai deştept băiat“, în Ziua, 26 ianuarie 2007; similar, vedeţi în Ziua, 29 ianuarie 2007, precum şi Răzvan Savaliuc, „Şo pe energie!“, în Ziua, 7 februarie 2007). Dar, cu privire la Stolojan există o întreagă bibliografie, în presa de toate culorile.

Desigur, Theodor Stolojan este, totodată, şi „dragă Stolo“ şi, ca om drag unora, ar putea fi cu greu băgat în „sanatoriul“ Jilava. Totuşi, naşul Stolojan Mondialu’, chiar dacă nu ar fi asociat cu finul Bercea Mondialu’, cu afacerea Megapower, cu confiscarea valutei etc., nu mai are valoare politică nici măcar de faţadă. E un individ expirat, aşa că poate fi sacrificat fără nici o remuşcare. Nu e vorba de cinism, de imoralitate etc. – deşi politica trebuie să fie morală şi nu „curvă“, cum se exprimă, trivial, unii ca Victor Ciutacu! –, ci de calcule conform opticii politicii reci a lui Machiavelli. Nu ar fi nici prima dată, aşa că, prin repetiţie şi cu lacrimile de rigoare, s-ar confirma retrimiterea lui în cavoul politic din care tot dvs. l-aţi scos, eşecul său definitiv: să-i consilieze pe cei din formaţia The Brele, din stabilimentul de mare securitate Rahova. Asta, in extremis.

 

Chiureta corupţiei: puşcăria

Dintre ceilalţi, din P.D.-L. şi din Serviciile Secrete, vedeţi cine joacă la două capete şi nu ezitaţi: la gherlă cu ei sau, dacă nu mai e timp, deconspiraţi-i, compromiteţi-i, daţi-i afară! Dacă nu vor mai încăpea în puşcările noastre, am auzit că Belgia are închisori de închiriat. În curînd se va face loc şi la Guantanamo!

Domnule preşedinte Traian Băsescu, siliţi-i pe corupţii din Magistratură, care vă persiflau în diverse ocazii, inclusiv la recenta şedinţă de pomină a C.S.M. – în care aţi relevat, just, că greva din Ju$tiţi€ este ilegală! –, să-i bage la puşcărie, prompt, pe corupţii reprezentativi, amintiţi mai sus. Puneţi-i la lucru accelerat pe cei din Serviciile Secrete, care trebuie să apere interesele naţionale, nu interesele unor grupuri de presiune. Pentru simetrie, mai puneţi pe lista puşcăriabililor şi pe alţii din celelalte organizaţii şi partide care au fost şi/sau sunt la Putere: Marko Bella, Atilla Verestoy, cei implicaţi în dosarul PETROM – pe care aţi promis că îl veţi desecretiza, dar aţi uitat! –, în dosarele SIDEX, ROMTELECOM etc., mai adăugaţi cîţiva masoni, acolo, pentru echidistantă: de ex., venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu a fost asasinat politic pe motiv că a colaborat cu Securitatea – deşi era un mare patriot –, dar alţi mari masoni liberali – acuzaţi, la fel, în presă de colaboraţionism – sunt protejaţi de C.N.S.A.S., care refuză să se ocupe de dosarul lor şi, deci, face poliţie politică protejîndu-i; pentru culoare culturală nu-l omiteţi nici pe H.-R. Patapievici, pentru că, printre alte abuzuri, i-a dat 100.000 de dolari lui Vladimir Tismăneanu, deşi nu avea nici un motiv şi nici o bază legală! Despre un alt corupt, Klaus Werner Iohannis, există, la fel, o întreagă colecţie de presă şi chiar dosare penale muşamalizate de D.N.A. Fireşte, aşa cum a demonstrat cazul Adrian Năstase, nu este uşor de soluţionat un dosar de corupţie, din cauza corupţiei endemice din Magistratură. De aceea, cred că, exprimîndu-mă în termeni şahişti, este posibil de întreprins o operaţie „gambit“. Şi, ca să nu pară, totuşi, acum, în campanie, ca o vendetă politică, să se înceapă cu unii din Magistratură şi din P.D.-L.

Ca alt exemplu de mutare „gambit“, domnule preşedinte Traian Băsescu, daţi-le peste nas celor care debitează, incontinent, argumentul „majorităţii parlamentare“ şi compromiteţi-i deplin, obligîndu-i pe cei din D.N.A. şi alte Parchete să pună în lucru dosarele penale ale lui Klaus Iohannis; chiar dacă intervine masoneria: aici e România, nu Germania! Prin aceasta rupeţi capetele hidrei „majorităţii parlamentare“, formată de cvartetul Crin Antonescu-Mircea Geoană-Marko Bella-Varujan Pambuccian.

Sau, dacă nu pot fi băgaţi rapid la puşcărie, să fie arestaţi, acum, cu mandat de 29 de zile, sau măcar să fie incriminaţi cu ceva solid, cu propaganda de rigoare, ca să faceţi dovada că, în zilele rămase pînă la votarea inclusiv din turul al doilea, puteţi lupta mai eficient contra corupţiei.

Pentru o minimă rezervă strategică, asiguraţi-vă şi că nu va fi ales nici unul dintre cei care „vă suflă în ceafă“ în sondajele mincinoase, ca Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu. Despre histrionul Crin Antonescu a apărut, recent, informaţia că are dosarul de informator al Securităţii nr. 2456sca/DSS 01429, avînd la activ şi nişte dosare penale pentru corupere de minore şi că ar avea un copil nelegitim cu una dintre minorele cu care a avut relaţii sexuale. Chiar dacă problema cu minorele s-a prescris sub specie penală, nu s-a prescris sub specie morală. Dezvoltaţi informaţia şi-l veţi scoate lejer din cursă, aşa cum au fost scoase – prin mijlocirea C.N.S.A.S. – Mona Muscă, Rodica Stănoiu şi alte personalităţi politice. Despre ceilalţi, la fel, există tot felul de informaţii publice şi secrete. Primiţi, zilnic, buletinele de presă făcute de specialiştii din S.R.I., S.I.E., S.I.A., M.A.I., M.A.E. Citiţi cît mai multe informaţii şi valorificaţi-le, iute, acum, în ultimul ceas.

 

Strategii politice oculte

Fostul preşedinte Ion Iliescu – „abilul“, cum se zice că l-ar fi „indicat“ Nostradamus în profeţiile sale! – şi ai lui au pierdut deliberat alegerile din 1996. Aceasta a fost percepţia mea, în decembrie 2006-martie 2007, şi am avut satisfacţia să o văd confirmată în opinia unor cetăţeni străini. Scopul pierderii deliberate a alegerilor a fost să îi lase la guvernare pe cei din C.D.R., ca să se compromită radical, iar, apoi, să revină ca un salvator al naţiei, el cu clica lui. Spre a reveni „curaţi“, fiindcă ştiau că murdăriile pe care avea să le facă monstruoasa coaliţie C.D.R. (P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.D., P.A.C., U.F.D., U.D.M.R.) aveau să fie mai mari ca ale lor şi, astfel, aveau să fie „curăţaţi“ de păcate, deoarece mizau, întemeiat, pe memoria politică scurtă şi pe lipsa de cultură politică ale electoratului. Trebuie să recunoaştem că strategia le-a reuşit şi au putut să revină atunci, în mandatul 2001-2004, prin alianţa morganatică făcută de P.S.D. cu U.D.M.R. – „inamicul de mai ieri“, cum clama, atunci, presa internă şi internaţională, îndeosebi B.B.C.!

Actualii lideri ai P.S.D.-ului sunt crescuţi şi educaţi, şi acum, de d-l Ion Iliescu, care, între timp, şi-a creat un statut de „mare înţelept politic“, după cum îl gratulează – cu scandalul de presă de rigoare! – histrionul Crin Antonescu – şi, într-adevăr, vorba unui mucalit, chiar şi după ce va muri, Ion Iliescu tot va mai obţine 10 la sută din voturile electoratului! Acum, văzînd că strategia ocultă din vara lui 1996 – de pierdere deliberată a alegerilor – s-a verificat în practică, liderii P.S.D.-ului, care gravitează în jurul lui Mircea Geoană (poreclit „prostănacul“ de acelaşi înţelept politic Ion Iliescu), vor să refolosească „strategia 1996“ inclusiv acum, prin actuala monstruoasă alianţă (P.S.D.+P.C.) + P.N.L. + minorităţile antinaţionale + horthysta nelipsită U.D.M.R.! Există, totuşi, aici un minim avantaj: fiind o alianţă a unor monştri politici, Crin Antonescu-Hiena şi Mircea Geoană-Naivu’ se atacă reciproc (întărîtaţi, probabil, în surdină de partidul toxic P.C.), iar ceilalţi monştri, ca Kelemen Hunor, Marko Bella şi Atilla Verestoy, stau la pîndă să le mai pice şi lor ceva din viitoarea lor monstruoasă guvernare!

Domnule preşedinte Traian Băsescu,

Dvs. nu mai aveţi nici şansa şi nici timpul să reveniţi după o întrerupere de mandat prezidenţial! Dacă-l întrerupeţi, vă rupeţi! Acum e necesar să recîştigaţi alegerile! Oricum, dvs. aveţi avantajul moral că, în actualul mandat, aţi zgîndărit cuibul de vipere din nucleul dur al corupţiei (cf. Răzvan Savaliuc, Silviu Alupei, „Cuibul de vipere“, în Ziua, 29 iunie 2006, pag. 1, 4-5). Adică, în limbajul demagogic al triadei Antonescu-Geoană-Oprescu, aţi fi făcut numai „scandaluri“, iar ei ar fi fost nişte inocenţi victimizaţi neîntemeiat.

Valorificaţi-vă, în continuare, acest avantaj dat de încercarea de destructurare a nucleului corupţiei şi mai încercaţi să striviţi capul unora dintre aceste năpîrci. Dacă reuşiţi măcar să faceţi să fie arestaţi şi, poate, chiar condamnaţi prin procedura de urgenţă cîţiva dintre marii corupţi din diverse partide şi organizaţii (economice, de presă, o.n.g.-uri), din Magistratură etc., vă vor vota şi analiştii Valentin Stan, Victor Ciutacu, Bogdan Teodorescu, Mugur Ciuvică ş.a., fiindcă le veţi închide gura! Şi, fireşte, îi veţi convinge, astfel, pe încă foarte mulţi alţii, care, acum, stau în expectativă.

Aceasta-i reţeta realegerii rapide a dvs., garantată: băgaţi, acum, la pîrnaie cîţiva barosani (sau cît puteţi de mulţi!), din toate partidele, începînd cu Magistratura şi cu P.D.-L. – în această ordine! Nu e musai să începeţi chiar cu Gh. Flutur, dar puteţi începe cu Theodor Stolojan şi cu Gh. Tinel, mai ales că, referitor la acesta din urmă, în contextul actualei isterii cu gripa porcină, poate fi reevaluat eşecul acţiunilor contra gripei aviare – ca model de reevaluare a resurselor şi demersurilor incorecte, aducătoare de mari pagube materiale şi de imagine. Pornind de aici, puteţi să îi imputaţi şi alte abuzuri şi ilegalităţi, despre care trebuie să aveţi informaţii.

Un alt caz relativ uşor de pus pe tapet este al lui Radu Berceanu. El poate fi acuzat de spionaj –conform unor informaţii reapărute, detaliat, în presă (vedeţi articolul Simonei Fica, „Berceanu, acuzat oficial de spionaj militar“, precum şi altele, similare, cum, de altfel, a mai fost acuzat, în presă, în urmă cu cîţiva ani, mi se pare că în revista România Mare.

E-adevărat că timpul s-a comprimat şi nu ar mai fi posibil să fie încarceraţi rapid şi mult timp. Dar trebuie întreprinse asemenea măsuri incipiente şi, apoi, popularizate larg în presa pe care o mai puteţi controla. Dacă nu, veţi pierde alegerile şi vă vor băga ei la gherlă! Căci acum problema se pune în termenii „care pe care!“

În încheiere, vreau să vă reamintesc punctul 2, privind raportul „nr. 41.385/22.09.2005, referitor la unele disfuncţii majore din S.R.I., care afectează Securitatea Naţională“. În acest răstimp, nu am primit nici un semn că ar fi ajuns la dvs. – ceea ce ar fi o gravă dezinformare a şefului statului! Poate v-ar fi util ca, măcar acum, să vedeţi despre ce este vorba acolo. Chiar dacă au trecut patru ani, anumite disfuncţii se menţin dacă rămîn ignorate de decidenţii politici.

Pentru alte aspecte de strategie, vă stau la dispoziţie.

Mă puteţi contacta la: (…).

În cazul în care nu primesc nici un semnal de la dvs. pînă în 21 noiembrie, înseamnă că scrisoarea nu a ajuns la dvs. – precum, probabil, s-a întîmplat şi cu raportul sus-menţionat – şi, atunci, voi publica scrisoarea în presă, cu modificările necesare. Dar, în această situaţie, mă tem că va avea un efect mai degrabă defavorabil dvs., pentru că vă va restrînge marja de manevră, mai ales că strategia vine din afară şi nu de la dvs.

Cu urări de succes,

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Bucureşti, 16 noiembrie 2009

P.S. 1. Această scrisoare, într-o variantă puţin diferită, trebuia să vă fie transmisă ieri, în timpul vizitei dvs., la Sibiu, printr-un intermediar, de către directorul unei reviste locale. Între timp, se pare că l-a contaminat şi pe el isteria gripei porceşti şi nu v-a mai trimis-o. Sper, însă, că nu a avut curajul nici să folosească anumite informaţii de acolo în materialele pe care vi le-a trimis în numele său.

P.S. 2. Cartea lui Victor Găetan şi a ex-procurorului Ciprian Nastasiu, PRĂDAREA ROMÂNIEI, lansată ieri, 16 nov. a.c., a adus acuze similare unor apropiaţi ai dvs., din P.D.-L., unii fiind dintre cei pe care i-am indicat şi eu aici. Să zicem că tot răul ar fi spre bine: astfel, aveţi, oarecum, dezlegarea personală morală – sub presiunea opiniei publice, a dezvăluirilor presei etc. – să vă debarasaţi mai obiectiv de aceştia.

P.S. 3. Este de reţinut că remarca mea corectă, cum că aţi „aţi zgîndărit cuibul de vipere“, a fost repetată, în termeni echivalenţi, şi de Arielle Thédrel, care scrie că aţi „zdruncinat, cel puţin, sentimentul de impunitate care domină clasa politică“ (cf. Les Roumains aux urnes pour sortir de la crise, în Le Figaro, 20 noiembrie 2009). Nu vă opriţi la a le „zdruncina sentimentul“, ci dărîmaţi-i, efectiv, ca să aibă certitudinea că „de ce le e frică, nu mai scapă“!

21 noiembrie 2009

Popularity: 12% [?]

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

Autor: Corneliu Florea

SECURISTICE  LECTURI
Lectura intâi
“Inainte de a fi comunist, sunt român” -  Lucretiu  Patrascanu
|n anul 2001, aparea la Editura Humanitas, in colectia  Procesul  Comunismului, volumul  de  400  de pagini  al publicistei  LAVINIA  BETEA,  intitulat MOARTEA  UNUI  LIDER  COMUNIST.  Nu e vorba de o moarte naturala a comunistului de profesie, cum a fost numit, dupa standardele comuniste din acea vreme, Lucretiu  Patrascanu, ci de un  asasinat politic, cum l-a calificat Ion Gheorghe Maurer la Plenara PCR din Aprilie 1968. Citind acest volum, ce m-a impresionat prin deschiderea spre adevar, prin calitate informationala superioara fata de multe carti aparute ce au ca tema  istoria comunismului dictatorial si a securitatii sale, pot adauga, bazat pe dovezile adunate de autoare ca, de fapt, este asasinarea unui patriot român. Pentru ca, in ultimii douazeci de ani, cuvântul patriot, ca la comanda, poate chiar este o comanda, a incetat sa mai fie folosit trebuie sa-l definim, pentru cei ce se feresc sa-l foloseasca si mai ales pentru generatia spontanee migratoare postdecembrista, care nu are notiune de patrie, patriot. Dupa DEX, patriot este o persoana care isi iubeste patria, lupta pentru apararea si prosperitatea ei. Pentru mine, pentru multi, aceasta definitie si comportamentul in acest mod sunt absolute politically correct, fara sa prea iau in seama ca, globalistilor ametiti si debusolatilor cetateni ai lumii, li se pare un termen depasit, iar, cât priveste generatia postdecembrista, majoritatea, nu mai crede ca România este o patrie. Pacat. Pentru Lucretiu Patrascanu, nascut in 1900, educat universitar in România si in strainatate la Leipzig, doctor in stiinte economice si licentiat in drept, patria era o profunda realitate careia i-a daruit respect, a iubit-o si a luptat pentru drepturile ei. E drept, credea, ca multi intelectuali europeni dintre cele doua razboie, ca numai comunismul poate oferi patriei sale cel mai bun viitor, patronat de echitate sociala. Multi credeau, putini mai cred …
In  1921, când in România se infinteaza un partid comunist, Lucretiu Patrascanu se inscrie cu entuziasm in partid alaturi de initiatorii lui, câtiva români  printre multii evrei in frunte cu Marcel Pauker, care l-a apreciat si a contat pe el.In 1922, calatoreste la Moscova ca delegat din partea comunistilor români la al 4-lea Congres al Cominternului si ramâne profund impresionat vazându-l si ascultându-l pe Lenin. (In afara textului: daca Marx spunea despre religie ca este opium pentru popor, atunci cu toata certitudinea putem spune ca propagandistica este opiaceul cel mai puternic si devastator al popoarelor!). Desi partidul e mititel, slabut si cu bube in cap, in 1924 apare legea Mârzescu care-l interzice, ocazie cu care si Lucretiu Patrascanu este arestat. Prima arestare dintr-un sir de patru arestari si domiciliu fortat pâna in 1944. Trecând prin toate si-a primit blazonul de revolutionar de profesie, crezând orbeste in ideologia marxista, ajutându-si tovarasii de partid din inchisori si lagare, fiind avocatul comunistilor in procesul de la Craiova. A fost dat afara din barou, iar la Cernauti a primit o bataie pâna la lesin de la un grup de studenti fascisti.Isi reia activitatea comunista cu mai mult avânt si inflacarare si este desemnat membru in CC al PCdR in 1931. Tot in acest an, devine primul deputat comunist in Parlamentul României, primit cu multa ostilitate.In 1933 este la Moscova, in Piata Rosie, la manifestarile deIntâi Mai iar un an mai târziu participa la Congresul PCUS, unde il vede pe Stalin, insusi! E o mare implinire personala!In 1936, apara intr-un proces pe tânara comunista Herta Schwamen, cu atâta devotament si afectiune incât dupa proces vor sa se casatoresca. A fost un mic hop, o lege antiumana imprumutata din Germania, care interzicea casatoriile arienilor cu evreii, dar marele preot-scriitor Gala Galaction a trecut, româneste, hopul legii botezând-o pe Herta in Elena, nume predestinat sa intre mereu in istoriile românesti, si cei doi s-au casatorit si vorba poetului “au fost foarte fericiti, absolut din intâmplare”.Impreuna au fost afectati când au aflat ca Marcel Pauker, un alt revolutionar de profesie, tehnocrat si poliglot, a fost retinut si anchetat de NKVD, dupa care l-au executat ca spion român, dar in cercul lor de prieteni si comunisti era plin, plinut de evrei destepti si culti in frunte cu Herbert Zilber zis Belu, un tip considerat de Siguranta periculos de inteligent si fermecator de guraliv. Ceva mai intima, printre intimi, era si Lena Constante din mama evreica si tata aromân, o artista decoratoare inteligenta. Apropo de evrei, aflam din scriitura, exceptional de franca a Laviniei Betea, ca la acea vreme PCdR era compus din 90%  evrei, 5% alte nationalitati si 5% români, ca era bântuit de suspiciuni, de tot felul de ambitii si aprige lupte de clasa, la care Lucretiu Patrascanu nu a participat, motiv pentru care a fost exclus din CC al PCdR, in baza unor denunturi fabricate din invidie si rautate. Cu toate acestea, Siguranta l-a arestat din nou si l-a trimis in lagar sa-i tina de urât lui Gh.Gh. Dej si lui Gh.Stoica (Moscu Kohn, initial) dupa care a avut domiciliu fortat la Poiana Tapului, unde isi scrie cartile social politice impletite cu inteligenta si reflectii filosofice.
 Dupa ce Blitz Krieg-ul lui Hitler a dat in bara la Moscova, Stalingrad, Kursk si Crimeea, România urma sa fie atacata si cotropita de armata rosie.In aceasta situatie politicienii români ai diferitelor partide au incercat sa scoata cât mai repede România din razboi, sa se debaraseze de Ion Antonescu formând un bloc in care, din motive lesne de inteles, au introdus si comunisti, pe Lucretiu Patrascanu si Emil Bodnaras (ruteanul Bodnarenco). Dupa arestarea lui Ion Antonescu la 23 August 1944, a doua zi se formeaza un nou guvern in care Lucretiu Patrascanu este numit ministrul justitiei, pozitie pe care o va detine pâna in februarie 1948, considerat, pe buna dreptate, vârful de lance al partidului comunist, punându-i justitia la picioare!!Intre timp, PCR-ul (5% român) era deja bine protapit de tancurile Moscovei si nu mai avea nevoie de un viâf de lance cu origine nesanatoasa, asa ca il indeparteaza. Asta cu originea e pretextul, fiindca se stia de la inceput. Atunci, altceva?Intâi, antipatiile; tovarasa Ana Pauker (Hannah  Rabinsohn, initial) il ura pe Lucretiu si nu-i placea nici de Elena lui, care era mai tânara, frumoasa cu sic burghez si arhitect-scenografa. Apoi invidile; Lucretiu Patrascanu fiind cel mai educat, cult si inteligent din toata conducerea partidului, scriitor. Urma lungul sir de bârfeli si suspiciuni bazate pe relatiile sale sociale diversificate, din care pâna la urma a fost etichetat agent al Sigurantei si al serviciilor straine. Motivul principal, pentru care ungurii si evreii din Ardeal s-au unit ca sa-l prelucreze si indeparteze pe linie de partid, sa-l lichideze, au fost cuvântarile sale de la Cluj si Sibiu din iunie 1946!In fruntea acestor complotisti care nu s-au lasat pâna ce nu l-au executat pe nationalistul sovin a fost  Luka Laszlo,  zis si Vasile Luca,  Burach  Tescovici zis Teohari  Georgescu si hidra comunista, tovarasa Hannah Rabinsohn – Pauker,  numarul unu in Biroul Politic al CC al PCR.

Foto. Lucretiu Patrascanu

     
 Ce a spus Lucretiu Patrascanu la Cluj si Sibiu in iunie 1946? In deschiderea discursului a multumit “eliberatorilor”, apoi a facut propaganda comunista si la urma a spus adevaruri. “Tovarasi, prieteni, doamnelor si domnilor, timp de opt zile am vizitat Ardealul de Nord” si inainte de a pleca a tinut sa spuna observatiile si concluziile acestei calatorii in care a fost trimis de guvern.Intâi, a constatat “o rezerva dusa pâna la aversiune fata de aparatul administrativ si Statul Român, intr-o parte a populatiei maghiare si in special in Secuime” si apoi relateaza ca “in regiunea secuiasca nu a gasit steagul tricolor românesc si nu este de acord cu cei ce arboreaza numai steagul sovietic”. Apoi a clarificat ca va urma “o definitiva incadrare a Ardealului de Nord in granitele Statului Român”, dupa care specifica “Limba oficiala in Statul Român este Limba Româna. Populatia maghiara isi poate folosi limba materna in administratie si justitie, dar actele institutiilor de stat se vor face numai in limba oficiala a statului”. A fost categoric când a spus ca va infiinta un tribunal al poporului la Cluj când s-a referit “la crimele savârsite asupra populatiei române sub regimul horthist” si s-a pronuntat pentru refuzul dreptului de sedere in Ardealul de Nord a “elementelor sovine, venite dupa 1940 in sprijinul lui Horthy”. A adaugat si cerinta expresa “sa nu se mai faca plati oficiale in pengo ci numai in moneda statului national român”. Discursul ministrului Lucretiu Patrascanu a fost ovationat cu frenezie de românii ardeleni, care inca mai aveau ranile deschise ale umilintelor si opresiunilor deznationalizarii suferite sub ocupatia horthista. Presa româneasca l-a elogiat si pentru indemnul “|ntariti specificul national, luptând din rasputeri pentru ca si cultura noastra nationala sa fie cât mai rodnica si cât mai ampla”. Bineinteles, toate acestea nu au fost pe placul  minoritarilor din Ardealul de Nord, mai ales când, in timpul discursului, Lucretiu Patrascanu a accentuat “inainte de a fi comunist, sunt român”. Acelasi succes l-a avut a doua zi la Sibiu, dar când a ajuns la Bucuresti, denunturile impotriva lui ajunsesera de acum la Budapesta si de acolo la Moscova. Este criticat vehement in CC al PCR, tonul si orchestrarea apartinând lui Laszlo Luka, care de acum incolo il va urmari si haitui continuu, dar in acelasi timp reuseste sa infaptuiasca Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime!! Repet, sa retineti: Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime, fiindca din aceasta anomalie, reiese clar nesfârsita incrâncenare de maghiarizare, pas cu pas, a Ardealului Românesc.
Lucretiu Patrascanu, este tot mai incoltit si haituit de unii  tovarasi de drum comunist, dar, fiind perseverent in activitate si mândru ca personalitate rezista. Este cooptat in delegatia româna la Conferinta de Pace de la Paris, unde cu franchete, argument si curaj ridica doua probleme: acordarea statutului de cobeligeranta României pentru campania Armatei Române din vest, nu numai impotriva Germaniei, dar si impotriva Ungariei!! Razboiul impotriva Ungariei, este cea de-a doua problema: o realitate istorica, pe care ungurii au incercat in toate felurile, la toate nivelele sa fie treacuta  sub tacere, stiut fiind ca va atârna greu impotriva incercarile lor de a emite pretentii in Ardeal!! Ridicând aceste probleme, pe dovezi incontestabile, Lucretiu Patrascanu a fost corect si patriot, dar intors in tara, pentru ca a prezentat jerfa armatei române in  Razboiul cu Ungaria, ce a inchis complet portile pretentiilor unguresti in Ardeal, Laszlo Luka sprijinit de Hannah Rabinsohn – Pauker si  Burach Tescovici s-au dezlantuit total impotriva lui, atingând apogeul la Congresul PCR din Februarie 1948, unde este tocat in mod comunist de Burach Tescovici si expulzat din CC al PCR-ului.
Lucretiu Patrascanu este dat afara si din guvern de acelasi Birou Politic al PCR-ului care il forteaza sa-si scrie o demisie, de forma! Trec câteva luni de tensiune in domiciliu fortat, timp in care se formeaza o comisie de cercetare a cazului Patrascanu, din Iosif Ranghetz, Burach Tescovici si Alexandru Draghici, care incepe sa lucreaze la dosarul dusmanului de partid – fost revolutionar de profesie al acestui partid timp de 29 de ani – dupa care se ia hotarârea si procurorul Curtii Supreme, tovarasul Rudolf Rossman semneaza mandatul de arestare si incarcerarea lui Lucretiu Patrascanu la Jilava. Ancheta este inceputa de Siguranta Statului  lent, iar Lucretiu Patrascanu refuza cu argumente toate acuzatiile aduse de partid, caruia ii ramâne in continuare fidel.  Dar garda se schimba; in locul Sigurantei vine noua securitate: DGSP, adica Directia Generala a Securitatii Poporului. Trebuie subliniat ca este vorba de securitatea poporului român si din motive “ultra secrete”, probabil dialectice de securitate conducerea DGSP este formata numai din alogeni: Pantelimon Bodnarenko, general ajutat de trei adjuncti fosti agenti sovietici Alexandru Nicolski (initial Boris Grumberg), Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru (initial  Dulbergher) toti trei evrei. Urmatorii in rang: Pantelei Pantiusa, Serghei Niconov, Vania  Didenko,  Piotr Gonciaruc, Misa Protopopov, Valerian Bucicov, Misa Petruc, Iasca Alexeev, Teodor Rudenko. Att, restul va rog sa-i aflati DVS din volumul publicistei si scriitoarei  Lavinia Betea, pe care, pentru acest volum o asez alaturi de cele mai  bune si curajoase publicist-scritoare ce au dezvaluit realitati sociale si adevaruri istorice: Doris Lessing, Oriana Fallaci, Anna Politkovskya.    
 Sase ani a durat detentia cu anchete trasate de Biroul Politic al PCR-ului si dirijate si controlate de Mihailovici si Tiganov, consilieri sovietci, trimisi expres de la NKVD Moscova pâna când au reusit sa insceneze cum au vrut un mare si odios proces impotriva grupului Patrascanu, o banda contrarevolutionara.In 6 aprilie 1954 incepe procesul primului grup Patrascanu format din  unsprezece persoane, cu aparator din oficiu (Lucretiu Patrascanu l-a refuzat) si fara martori ai apararii.In schimb martorii acuzarii au fost optzeci si trei, marea majoritate fiind detinuti si dresati prin tortura ce sa declare. Din rechizitorii notam ca acuzatii: “criminali”, “asasini ordinari”, “lachei bine platiti ai spionajului englez”, “cu mâinile patate de sângele nobil al celor mai buni fii ai poporului muncitor”, asta se refera la bombardamentul american din 4 Aprilie 1944, care se mentioneaza in rechizitoriu c-a fost cerut de “oficina de spionaj si o hoarda legionara” (oficina de spionaj erau cea din boxa acuzatilor, iar hoarda legionara era prin inchisori inca de pe vremea lui Antonescu, fiindca Lucretiu Patrascanu indata ce a ajuns ministru de justitie, i-a eliberat pe toti, afara de legionari, pe care i-a uitat… oare de ce?). La proces martorii acuzarii au repetat papagaliceste ceea ce fusesera invatati sa spuna, prin bataie si promisiuni false. Dupa sapte zile s-a pronuntat sentinta: Lucretiu Patrascanu si Remus Koffler, un comunist adevarat de acelasi calibru ca si primul, sunt condamnati la moarte. Amândoi, scârbiti de aceasta inscenare cumplita refuza sa faca cerere de gratiere. Li se fac cereri din oficiu, care sunt refuzate… din oficiu si, in 17 aprilie 1948, sunt executati (dupa datele noastre Lucretiu Patrascanu a fost executat abia in 1954, n.r.) dupa protocolul in vigoare al condamnarilor la moarte, sau cel putin asa spun hârtiile din arhiva, mentionate de Lavinia Betea.In arhive nu se gasesc variantele neoficiale, care circula oral. Nici cea a confabulatorului Pacepa.   
Volumul Laviniei Betea are inca multe pagini uimitoare, cutremuratoare aratând de ce a fost capabil partidul si securitatea poporului, care nu sunt prezentate in maculatura lui Tismaneanu, pe care Basescu Traian a numit-o procesul comunismului si a recitat-o in parlament, precum detinutii politici ce erau torturati de securitate sa invete pe dinafara declaratii dictate pe care trebuiau  sa le recite frumos la procesele criminalilor, dar eu am sa ma opresc numai la reabilitarea lui Lucretiu Patrascanu din 1968. Nu stiu precis si nu prea vreau sa fac speculatii, ce l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa-l reabiliteze pe Lucretiu Patrascanu, dar in acel moment situatia politica interna si internationala l-a impins sa ia si o asemenea hotarâre. Cu Gh.Gh Dej nu mai avea nimic de impartit, luase toata pozitia mortului, dar erau câtiva care-l deranjau in jur, trebuia sa le dea un exemplu de ce poate si el, este una din cutumele dictatorilor comunisti. Alexandru Draghici si iubita lui nevasta Martha, o evreica unguroica, iredentista din  banda lui Laszlo Luka erau doua petricele in pantofii lui Ceausescu care-l deranjau la mersul inainte, asa ca porneste cercetarea cazului Patrascanu, care trebuia sa fie reabilitat, ca unul dintre predecesorii lui impotriva zgomotoasei propagandei iredentiste unguresti. Cercetarile au pornit discret si dupa prima nota despre cazul Patrascanu, generalul Raduica a primit ordin sa formeze un colectiv strict secret care sa studieze amanuntit cazul si procesul Patrascanu, au executat ordinul intocmai si au prezentat raportul.  Dupa acest raport au primit un nou ordin, sa ancheteze pe toti care au fost implicati in arestarea, anchetarea, procesul si condamnarea la moarte a celui care a spus in 1946, in Ardeal ca “inainte de a fi comunist, sunt român”. Cercetarile si anchetele au durat doi ani, dupa care in baza dosarului, la plenara din aprilie 1968, Lucretiu Patrascanu a fost reabilitat iar Alexandru Draghici care a pus umarul, impreuna cu iubita lui sotie Martha, la asasinarea reabilitatului a fost doar indepartat, pensionat si a ramas doar cu iepurii, gainile si iubita lui sotie Martha. Era sa uit ceva foarte interesant, mentionat si in volumul Lavinei Betea; Martha Draghici a pretins atunci, când Nicolae Ceausescu pregatea trecerea de la regiuni la judete, deci desfiintarea Regiunii Autonome Maghiare din Secuime, ca viitoarele judete din Secuime sa fie autonome. Nu s-a putut sub nationalistul Ceausescu, s-a realizat, pas cu pas sub  comunistii Iliescu, Constantinescu si Basescu. Acum in judetele autonome maghiare, Harghita si Covasna, nu mai este arborat tricolorul românesc … Poltronism  românesc …
(Octombrie 2009, Winnipeg – Canada)

Popularity: 29% [?]

Interviu cu domnul prof.univ.Ion Coja

Autor: Marius Marinescu

„Punctul meu de plecare este încrederea în români, în energiile nationale”

Discurs împotriva vorbelor nesabuite ale unor Andrei Plesu, Teodor Baconski etc.

Domnule profesor, v-am trimis pe internet articolul Persistenta, publicat de dl Teodor Baconski în revista „22”. L-ati citit, probabil. Ce parere aveti?
Textul circula si pe Internet, cu titlul dat de internauti Un portret corect al românilor, sau asa ceva. Da, este un text bine scris, bine articulat, dl Baconski stie sa fie si convingator, si fermecator. Tocmai de aceea devine periculos pentru societate atunci când sustine idei false, caci face multe victime, sunt multi cei ce si le însusesc.
Care sunt aceste idei false?
Este vorba de o atitudine, în primul rând. Dl Baconski ne pune în fata oglinda ca sa vedem cât suntem de urîti, de hidosi, românii de noi! Or, oglinda sa nu prea este neteda, drept care deformeaza imaginea noastra. Îmi vine greu sa cred ca dl Baconski nu-si da seama ca ne judeca strâmb. Iar daca într-adevar nu-si da seama, m-as bucura. Ar însemna ca este recuperabil. Ceea ce nu este cazul lui Andrei Plesu, si el autor al unor texte impecabil scrise, sub raport stilistic, literar, dar chitite si ele în aceeasi directie: denigrarea componentei românesti a lumii în care traim. Putem vorbi despre amândoi acesti fini intelectuali din elita intelighentiei românesti?
E mai mult decât speram! Mai ales ca sunt tare multi cei care în mass media româneasca se pronunta foarte des si foarte critic la adresa istoriei, a comportamentului, a weltanscauungului românesc, daca pot spune asa. Mereu apar „dovezile” ca suntem ba un popor fara istorie, ba un popor fara viitor! Pot fi luate în serios aceste critici?
Le iei în serios numai daca rezista la un examen critic! În textul dlui Baconski, m-am poticnit aproape la fiecare fraza în afirmatii lipsite de acoperire, aruncate fara nicio justificare, ca si când ar fi lucruri mult prea bine dovedite. Înca de la început aflam ca noi, românii, „persistam în propriul stat, slab statalizat”, fraza care suna aproape ca un repros ca înca n-am disparut de pe fata pamântului! Iar despre statul român ca ar fi „slab statalizat”, ce vrea sa ne spuna dl Baconski? Încerc sa-i dau dreptate, dar nu gasesc ca argumente decât vorbele usuratece spuse la adresa statului în general, dupa 1990, paravan pentru spolierea statului român de ceea ce noi stiam ca este „averea poporului”. Asa zisii liberali – raspânditi prin toate partidele, s-au întrecut în a deplânge neputinta statului de a gestiona si de a gospodari, de a „manageria”, argument pentru a i se lua tot ce avea statul în posesie sau administrare: imobile, fabrici, ogoare, obiecte de patrimoniu etc. Tot jaful postdecembrist s-a facut sub aceasta acoperire… Dar poate ca dl Baconski are în vedere istoria când spune ca suntem un stat „slab statalizat”. Din aceasta perspectiva este la îndemâna oricui care cunoaste putina istorie sa-l traga de mâneca pe autor: noi, românii, avem o statalitate proprie dintre cele mai vechi din Europa. O statalitate neîntrerupta, care dureaza din secolul al 14-lea. La câte popoare din Europa si din vecinatatea noastra o mai întâlnim?
La unguri?
De la Mohaci, 1526 parca, statul maghiar a disparut, si a mai aparut dupa 1919, la Trianon. Dar sa nu insistam prea mult si sa ajungem la subiect, adica la afirmatiile care m-au suparat cel mai tare. Anume comentariul facut de autor în legatura cu „faimoasa teroare a istoriei”. Citez: „Generatia lui Eliade, care a consacrat aceasta nefericita expresie, poarta vina de a fi propus, astfel, cea mai perfida schema de autosabotare. Nu exista vreo scuza mai lasa pentru neîmplinirile unui popor decât aceasta stupida „teroare a istoriei”. Ea rasfata toate viciile, ambaleaza indulgent toate esecurile, cauta, iresponsabil, sa justifice retroactiv toate nemerniciile.” Repet, este bine scris întreg articolul, asa cum se vede si din citatul propus. Bine scris, dar nu la obiect. Conceptul amintit a fost propus de Mircea Eliade pe la 1960, 60 si ceva, într-un comentariu la Miorita, si în niciun caz nu a fost „consacrat de generatia lui Mircea Eliade”. Adica de legionari! Daca l-a consacrat cineva, asta a facut-o Miron Costin!…
Asadar pe legionari îi acuza de a fi inventat „cea mai perfida schema de autosabotare, cea mai lasa scuza”!
As face o paranteza: cine se autosaboteaza numai perfid nu este!… Aici s-a cam lasat dl Baconski furat de propria sa retorica si a uitat de logica! …Cât priveste consacrarea sintagmei amintite, aceasta s-a produs târziu, dupa anii ’70. Dar pentru ca dl Baconski a introdus în argumentatia sa Miscarea legionara, as vrea sa ne oprim putin la aceasta si sa raportam la Miscarea legionara chiar întreaga pledoarie a dlui T.B. Domnul Baconski o acuza de lasitate si perfidie, acuzatie rasfrânta asupra tuturor românilor în fapt. Nu m-ar deranja aceasta identificare, legionar=român. Ma onoreaza si pe mine, ca român. Numai ca referinta la legionari, daca-i corect facuta, este de natura sa-l contrazica total pe dl Baconski, ba chiar este capabila, daca dl Baconski este „cinstit sufleteste”, sa-l vindece de tot scepticismul sau cu privire la valoarea si consistenta românescului din lume.
V-as ruga sa fiti mai explicit.
Pai, domnule Marinescu, într-o discutie cât de cât serioasa pe acest subiect, subiectul fiind „ce fel de oameni sunt românii? Cu ce merite si cu ce esecuri îi înregistreaza istoria?”, referinta la legionari este obligatorie. Obligatorie si mântuitoare, daca e facuta corect. Miscarea legionara este una din marile ispravi ale Neamului românesc. Sunt voci autorizate care considera ca Miscarea legionara este cea mai grozava înfaptuire a poporului român! În orice caz, ea poate fi numita „a poporului român”, caci a fost creatia unor tineri români, la care a aderat practic întreg tineretul României, aproape ca nu a existat familie de români care sa nu fi avut pe cineva în Miscare. Da, a fost neîntrerupt calomniata în modul cel mai sistematic, cu tenacitate si mare desfasurare de forte, dar un individ ca Teodor Baconski a avut toate posibilitatile de a afla adevarul despre legionari. Numindu-i pe legionari „generatia lui Micea Eliade”, foarte multi autori recurg la aceasta stratagema ca sa poata vorbi mai liber si ca sa omagieze aceasta generatie fantastica, de mari oameni, dintre care cei mai multi au fost de dreapta sau chiar legionari declarati ori macar cu simpatii legionare. Iata însa ca despre „generatia lui Mircea Eliade” dl Baconski se pronunta cu o asprime nemaiîntâlnita în publicistica româneasca: perfidie, lasitate, prostie. Deci, românilor care, ca si dl Baconski, sunt cuprinsi de sentimentul ca apartin unui popor care nu a facut mare brânza în istoria sa, le recomand sa se informeze corect asupra legionarilor. Le recomand sa înceapa prin a citi cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu. Este tamaduitoare pentru morbul disperarii si al lamentarii în grup.
Iar eu le recomand cartea Legionarii nostri, a domnului Ion Coja.
N-am nimic împotriva, nu-i rea, dar mai sunt câteva mult mai bune.
Ati spus ca voci autorizate afirma ca Miscarea Legionara este cea mai grozava isprava a românilor. Numiti o asemenea „voce”.
As cita o voce autorizata si neasteptata, vocea lui Joseph Goebbels, ministrul nazist. Stiu ca unii vor crede ca le fac un deserviciu legionarilor daca voi sustine ca Goebbels i-a pretuit. Acestora le amintesc de Hitler, care nu i-a iubit deloc pe legionari, de la Hitler a obtinut Carol, în 1938, acordul decisiv pentru asasinarea Capitanului… Goebbels, la Paris, de fata cu ziaristii straini acreditati în capitala Frantei ocupate, a declarat ca „Garda de fier este lucrul cel mai important care s-a petrecut în secolul nostru”. Am mai publicat o data aceasta declaratie si sursa ei. Nu insist asupra acestei chestiuni. Problema mea nu este Goebbels, ci dl Baconski, si Plesu si altii ca ei, care nu cunosc adevarul despre legionari, sau nu vor sa-l recunoasca, ignorând astfel capitolul, dupa unii cel mai glorios, din istoria noastra. Ceea ce nu-i împiedica pe acesti domni atât de exigenti sa ne faca inventarul facutelor si, mai ales, al nefacutelor din istoria noastra. Raportarea la Miscarea legionara este însa obligatorie pentru cei care cauta cu lumînarea defectele si pacatelor românilor. Vor fi contrazisi de prestatia legionarilor, atât de eroica.
Andrei Plesu cu ce greseste?
O clipa numai, as vrea sa propun un principiu: în secolul trecut, al 20-lea, românii au avut câteva momente importante, prin care au participat la istoria planetei. Pe lânga legionari…
Dar legionarii ce au cu istoria planetei?! Chiar dumneavoastra ati spus, de mai multe ori, ca legionarismul este un fenomen românesc, care s-a declansat si desfasurat fara niciun amestec din afara, nici macar unul german, nazist.
Fenomenul legionar începe sa fie tot mai cunoscut pe planeta noastra, în ciuda embargoului mediatic total. Acest interes este azi în crestere. Am întâlnit tineri rusi sau polonezi ori spanioli, irlandezi, care stiau foarte multe despre legionari, despre Capitan, si se straduiau sa-si însuseasca corect viziunea legionara asupra lumii politice. Si postulez: intelectualul român, publicist si ideolog, care nu a fost capabil sa-si faca o parere exacta, corecta, despre legionari, care are lacune grave de informatie în ceea ce priveste lumea legionara, nu are voie sa exprime un punct de vedere defetist cu privire la români. Este acesta un principiu, l-as numi al cumsecadeniei: poti sa lauzi pe cineva chiar si daca nu-l cunosti prea bine! Dar când te apuci sa critici pe cineva, trebuie sa te asiguri ca stii totul despre acel ins, mai ales daca este vorba de un grup uman, de un popor!
Or, este evident ca dlui Baconski îi lipseste una dintre cele doua sau trei informatii capitale pentru cine se apuca sa ne judece pe noi, românii, ce ne poate capul! Daca nu s-a învrednicit sa afle ce este de aflat despre acesti bravi români, despre „românii cei mai români”, adica despre legionari, individul decade din dreptul de a ne judeca cu asprime, de a ne condamna ca pe niste repetenti ai istoriei. Când nu esti informat asupra subiectului pus chiar de tine în discutie este foarte grav. Mai bine taceai!
Care ar fi celelalte doua „informatii capitale” despre români?
Una priveste contenciosul româno-evreiesc, acuzatia de holocaust, de genocid, de pogrom, cu care suntem gratulati de unii evrei. Repet, unii evrei, nu toti. Pentru mine, românul care nu s-a interesat în mod special despre ne-vinovatia românilor în aceasta materie si nu a cercetat acest subiect, ci si-a însusit fara sa clipeasca „dilematic” teza lui Wiesel si a altor haimanale de evrei si români, teza care sustine ca suntem un popor de criminali, acel român, oricât ar fi el de scolit, de academic, decade din dreptul de a rosti judecati de valoare asupra poporului român! Asemenea judecati nu se pot formula fara a lua în seama faptul ca românii, pusi la încercare de istorie sau de Dumnezeu, supusi testului de omenie alaturi de celelalte popoare din Europa, au dovedit un comportament mai mult decât onorabil, oferindu-le evreilor napastuiti un sprijin pe care alte popoare nu au fost în stare sa-l arate si sa-l ofere evreilor. Or, acest adevar multora nu le convine azi, asa ca au scornit basna cu holocaustul, cum ca a fost holocaust în România, ba chiar „holocaustul a început în România”. Eu nu le cer intelectualilor români sa protesteze fata de aceasta minciuna netrebnica, dar îi pretind românului care se crede îndreptatit sa-si judece parintii cu asprime, chipurile cu luciditate, îi cer acelui românas sa se pronunte mai întâi asupra acestui subiect: a fost sau nu holocaust în România? Sau purtat sau nu românii într-un mod care ar fi fost normal sa le atraga recunostinta evreilor? Repet, eu nu pretind de la dl Baconski sa intervina în problema holocaustului. Îi înteleg pe toti cei care se abtin si tac: au familie, au o cariera în fata, au cine stie ce pacate pentru care se simt vulnerabili sau santajabili etc. Dar daca, nesilit de nimeni, te încumeti sa abordezi subiectul gingas al unei evaluari totale, generale, a prestatiei istorice de care s-au învrednicit românii de pretutindeni si dintotdeauna, emitând astfel judecati critice aspre si categorice, deloc dubitative, pe un ton sententios, ca si când tu ai fi pedagogul neamului, eu nu te iau în serios decât daca ai trecut „proba Holocaustului” si nu te-ai ferit sa spui adevarul. Daca te-ai aratat gata sa suferi pentru adevar!
Despre ce suferinta poate fi vorba?
Sa zicem suferinta de a nu fi publicat, de a nu ti se oferi un microfon sau câtiva centimetri patrati de „sticla”. De alte suferinte nu mai vorbesc…
A treia informatie?
Cred ca sunt mai multe, dar daca e sa ne rezumam la trei, as adauga corecta receptare a epocii comuniste, 1944-1989. A invoca acesti ani pentru a deduce numai defecte si abandonuri românesti, dezertari si tradari etc., mi se pare neserios. Penibil. Nu e cazul dlui Baconski, vorbesc acum în general, cu gândul la alti „ochi neînduratori” care scruteaza fenomenul românesc tinând batista la nas cât mai ostentativ. Cine nu sufla o vorba despre partizanii din munti, despre ardoarea unor minoritari de a sustine partidul comunist si prezenta Armatei Rosii în România, cine nu întelege marea opera savârsita în acei ani de Biserica Ortodoxa Româna, cine nu recunoaste performantele economice atinse în anii „dictaturii de dezvoltare”, cine nu este capabil sa separe epoca în care românii erau minoritari printre comunisti de epoca în care partidul comunist „se românizeaza la vârf” si cine nu vede deosebirea ca de la cer la pamânt între cele doua epoci, acela sa se abtina sa faca judecati publice asupra chestiunii.
Ajungem iar la Ceausescu?
Numai atâta spun: cei care l-au condamnat la moarte pe Ceausescu, care propriu zis l-au asasinat, nu au facut-o în numele nostru si cu asentimentul nostru, ca sa ne razbune pe noi, ca sa pedepseasca greselile si pacatele lui Ceausescu, ci ca sa-l pedepseasca pentru tot ce a facut în folosul neamului si al Tarii. Dovada: felul cum acei indivizi au guvernat dupa aceea, felul cum au distrus Tara. Cine nu pricepe ca am fost intoxicati cu informatii si aprecieri incorecte asupra a ceea ce se întâmpla în România „lui Ceausescu”, acela nu stie pe ce lume traieste. Daca lucrurile ar fi evoluat dupa 1990 asa cum am sperat noi, atunci da, se adeverea ca Ceausescu ne-a fost dusmanul cel mai mare. Dezastrul însa pe care îl înregistram azi, dovedeste ca nemernicilor le-a fost frica de Ceausescu, cu Ceausescu în viata nu le-ar fi fost usor sa instaureze politica de subminare a tot ce este românesc si în primul rând a intereselor noastre nationale cele mai firesti. L-au ucis pe Ceausescu pentru ca le-ar fi fost dusmanul cel mai informat asupra intentiilor lor criminale. Trebuie sa aplicam regula les amis de mes amis sont mes amis, cu varianta dusmanii dusmanilor mei îmi sunt prieteni!
Adica?
Adica cei care ne guverneaza de douazeci de ani sunt în mod evident niste dusmani ai neamului românesc, ai românilor, ai nostri. În decembrie 1989, ei s-au dovedit dusmanii de moarte ai lui Ceausescu. Deci, daca ne sunt dusmani si noua, si lui Ceausescu, noi nu mai putem vedea în Ceausescu un dusman! Logic?
Cum apreciati afirmatia dlui Baconski, cum ca „cantitatea de teroare istorica este matematic egala pentru toate grupurile umane constituite sau nu în stat”?
Este tipic comunista în esenta ei, caci proclama un soi de egalitate între popoare!… Asadar nu a existat nici teroarea tarista, nici cea sovietica pentru popoarele din Rusia, dintre care multe au disparut în ultimii 200 de ani. Pun acest termen cu gândul la Basarabia. Au suferit egal românii din Rusia si rusii din Rusia?… Au suferit spaniolii la fel de mult ca popoarele amerindiene, la fel germanii si evreii, evreii si palestinienii… Ce sa mai zic de englezi?! Nimeni nu crede „ca numai ai lui au suferit”, dar pun o întrebare dlui Baconski si altora ca dînsul…
„…oligofreni sau ignoranti”, am citat din articolul dlui Baconski.
Pun întrebarea: oare chiar pretutindeni, la toate „grupurile umane” poti înregistra un masacru similar celui de care au avut parte legionarii? Carol omoara peste 300 de legionari, decapitând Miscarea de cei mai importanti lideri, vine apoi a doua decapitare, efectuata de Ion Antonescu, victimele fiind de data aceasta si mai numeroase, apoi vine razbunarea cominternista pentru refuzul legionarilor de a colabora la bolsevizarea Romîniei, cu alte sute de morti, cu zeci de mii de încarcerari. Unde în Europa secolului 20 s-a mai petrecut asemenea macel?! În China comunista, însusi regele, tradator de tara caci oferise pe tava japonezilor Manciuria, va fi condamnat la numai 10 ani de temnita! Un adevarat mizilic, fata de dezmatul din tribunalele bolsevice ale anilor ’50, unde practic nici o condamnare nu a fost sub 10 ani, chiar si a unor minori detot nevinovati… Cunoaste multe tari dl Baconski unde într-o singura noapte au fost arestati 10.000 de studenti, de tineri nationalisti? Am dreptul sa ma întreb si de ce numai în România caderea comunismului a facut mii de victime? Ma întreb si tare as fi curios sa aflu raspunsul dlui Baconski.
Iar dl Plesu, Andrei Plesu, ce ar fi de spus despre dînsul?
Domnul Plesu al dumitale – eu nu-i pot spune domn!, are o întreaga opera pe acest subiect: precaritatea a cam tot ce este românesc. Scrisa aceasta opera cu si mai mult talent, cu virtuti literare si stilistice deosebite. Dar nici lui Andrei Plesu, pentru aceleasi motive, nu-i pot recunoaste dreptul de a aborda acest subiect, caci acesta este un subiect pe care atunci când îl tratezi, volens nolens te erijezi în postura de justitiar, de judecator moral al poporului tau. Aceasta postura, de instanta morala nationala, nu i se potriveste oricui. O accepti la persoane care au facut lucruri deosebite pentru neamul lor, care au suferit, care si-au pus pielea la bataie pentru „grupul uman” din care fac parte. Avea acest drept bunaoara Petre Tutea, care facuse ani grei de temnita pentru ca vorbea slobod despre drepturile poporului sau, împotriva celor care încalcau aceste drepturi. Si deseori nea Petrache rostea vorbe aspre despre neamul românesc, dar imediat lua aminte ca nu se cade sa faca asa ceva si retracta cu umilinta, caindu-se.
În cazul lui Plesu însa sunt si mai multe motivele care îi impun sa stea decent în banca sa si sa încerce sa treaca cât mai neobservat. Instinctul de aparare ar trebui sa-i impuna acest comportament. Dar se pare ca insolenta si vedetismul îl fac sa uite de orice precautie. Nu sunt eu singurul care, când pronunta sau aude numele lui Andrei Plesu, nu poate sa nu se gândeasca la acel ministru al culturii care a abrogat în ianuarie 1990 legea patrimoniului cultural, ceea ce a declansat hemoragia de valori artistice inestimabile care au disparut din institutiile publice si au luat calea strainatatii, cele mai multe. Asadar un Andrei Plesu mai mult decât infractor, caci s-a facut astfel complice la toate furturile din patrimoniul national. Un hot oarecare fura si el un tablou, doua, câteva carti rare. Andrei Plesu poate fi considerat ca a fost si este în continuare complice la toate actele de jaf din muzee, din colectii etc., deja consumate sau viitoare. Nota bene, acea lege a patrimoniului abrogata de Plesu nu era o lege comunista, ci traducea întocmai legea franceza a patrimoniului. Acuzat pentru aceasta masura absolut nemernica, nici pâna azi acest individ subtire, cu maniere elegante si plin de umor, nu a catadicsit sa dea o explicatie pentru gestul sau de tradare a unui interes national foarte important, elementar… Mai are curajul Andrei Plesu sa bata obrazul cuiva?! Uite, domne, ca are. Are curajul sa ne tina lectii de morala sau de eleganta comportamentala. Nu mai zic si de celelalte pacate, de dinainte de 1990 sau tot de dupa 1990, nu-i fac eu inventarul complet, mi-e destul sa stiu ca dezastrul facut în materie de patrimoniu artistic national i se datoreaza aproape exclusiv numitului Andrei Plesu.
Circula pe Internet un text al dlui Plesu, despe un brancardier…
L-am citit, este grozav. Pezevenchiul stie sa scrie, i-a dat Dumnezeu multe daruri, dar nu a fost în stare sa-si dobândeasca el singur acel dar ales pe care nu-l ai din nastere, ci ti-l edifici singur, luptând si confruntându-te cu tine însuti ceas de ceas: caracterul. Obrazul… Nema!
Principiul pe care l-ati formulat se aplica si la oamenii mai de rând? Ma gândesc ca deseori aud, fel si fel de oameni, unii mai de soi, altii mai de duzina, zicând cu un total dispret „Asa-i la noi, la români” sau „treaba româneasca!”…
În general noi, românii, suntem mai auto-critici. Vezi multimea de bancuri cu trei personaje, un rus, un american si un român, sa zicem, în care românul iese mai de ocara, mai…
Dar numai aparent, la o interpretare mai atenta este pe invers. Oricum, românul stie sa faca haz de el însusi!
Pai asta este o mare calitate! Numai oamenii foarte destepti sunt capabili de auto-ironie! Deseori, la Andrei Plesu este mai degraba auto-ironie, recunosc.
În concluzie?
Postulez asadar: exista cele trei momente de istorie româneasca recenta, momente de excelenta româneasca, dar pe care niste netrebnici vor sa le înregistreze ca momente de rusine nationala: Legionarii, Salvarea evreilor si Rezistenta la bolsevizarea Tarii. Noi, ca români, avem de ce sa fim mândri si pentru ca dintre români s-a nascut Miscarea legionara, si pentru felul cum ne-am purtat cu evreii, ba chiar si pentru felul cum am trecut prin perioada de dictatura comunista. Intelectualul sau individul care a acceptat minciunile din raporul Wiesel si din raportul Tismaneanu, se descalifica în fata instantelor morale. El nu mai are dreptul sa judece poporul român, sa-l acuze de una sau de alta, atâta vreme cât s-a aratat incapabil sa apere adevarul despre poporul român, adevar ultragiat grav în cele doua documente! Partidul Anti-Românesc instalat la guvernare în 22 decembrie 1989, prin serviciile sale de propaganda prezinta deformat pâna la calomnie cele trei reusite românesti. O buna parte dintre intelectualii nostri considerati de elita au pus botul si, pentru diverse avantaje si stipendii, colaboreaza la aceasta diversiune, nu comit niciun gest de revolta sau protest ori dezicere fata de minciuna institutionalzata, fata de politica anti-românesca a guvernantilor, a cercurilor internationale interesate de compromiterea sau ocultarea momentelor de excelenta româneasca (cele amintite mai sus sau altele). Nici pe Plesu, nici pe Baconski, nici pe multi altii nu-i aud dezavuând comisia Wiesel sau raportul Tismaneanu, ori intervenind în apararea lui Mircea Eliade cu precizarea: „Da, Mircea Eliade a fost si a ramas legionar! Dar asta nu îl dezonoreaza de fel, ci dimpotriva! Caci faptul de a fi fost legionar ridica si creste valoarea operei si personalitatii lui Mircea Eliade!”
Nu ma intereseaza ce obtin acesti fini intelectuali prin acest comportament jalnic, rusinos pentru un crestin, pentru un barbat, pentru un om cu carte etc. Fiecare ins are dreptul sa se compromita si sa se prostitueze dupa voia inimii sale! Dar un astfel de ratacit, de plaisirist, de fripturist, oportunist etc., trebuie sa stie, sa aiba minimum de bun simt si sa priceapa ca daca nu este capabil sa faca nici cel mai mic sacrificiu în apararea „grupului uman” din care face parte – în cazul de fata poporul român, îsi pierde dreptul de a da lectii de conduita sau de a critica prestatia grupului respectiv, cu aerul ca el se afla deasupra pacatelor si greselilor identificate la nivelul acelui grup – în cazul de fata Neamul românesc!
Sunt multi intelectuali români care se tin departe de cele trei subiecte „fierbinti” si atât de primejdioase. Îsi vad însa cu onestitate de subiectele în care exceleaza si se fac astfel utili, si au bunul simt de a nu se apuca sa-i certe si sa-i judece pe români ca grup uman. Le strâng mâna cu prietenie. Sunt oameni care îsi cunosc limitele, îsi vad lungul nasului…
În plus, domnule Marinescu, noi, România, suntem de aproape 20 de ani o tara ocupata. Cei care ne-au ocupat au fost atât de dibaci, au fost asa de mari scamatori, încât publicul românesc nici nu si-a dat seama. Constatam doar efectele: saracia care s-a instalat, nesiguranta tot mai mare, minciuna tot mai acaparatoare la toate nivelurile societatii, inechitatile stridente. Sunt tot mai multi cei care înteleg sau stiu ca Tara se afla în aceasta situatie extrema, extrem de periculoasa, cu o economie pusa la pamânt si cu o datorie externa de 120 miliarde de euro! Un Baconski sau Plesu stiu mai bine decât mine ca suntem într-o situatie disperata. Or, în aceasta situatie nu ai voie sa vii mereu cu acelasi mesaj defetist, descurajant pentru toti românii, semanând sau strecurând în sufletele românilor neîncredere în ei însisi, lehamitea de tot si de tine însuti mai ales. Nu este acum momentul sa arati cât esti tu de destept! Dispare individul ca reper, cauza este generala, caci corabia se scufunda daca nu punem mâna cu totii sa tragem la vâsle sau sa scoatem apa din cala corabiei… Este atât de nepotrivit acest balet al cuvintelor când lumea are nevoie, de la desteptii natiei, de cuvinte clare care sa le dezvaluie prapastia în care am fost adusi! Si mai ales sa ne arate directia salvatoare, s-o identifice si s-o indice! Prestatia acestor flacai rascopti în ifose si fite, a acestor Savonarola de doi bani perechea, devine aproape comica, de n-ar fi atât de tragic contextul general, national.
Dumneavoastra va considerati îndreptatit sa faceti examenul critic si lucid al poporului român?
Oricine are dreptul sa faca acest examen, dar problema este ca, în situatia în care ne aflam, un asemenea examen trebuie sa faca parte dintr-o viziune asupra viitorului, a drumului de urmat ca sa ne salvam. Eu am facut acest examen, îl fac si-l ras-fac de ani de zile, si m-am ales din acest exercitiu cu o mare încredere în potentialul românesc, în energiile neamului nostru. Se înseala cei care cred ca vom capota. Românii au capacitatea de a transforma loviturile soartei în sanse de redresare si reînnoire. Eu de aici pornesc, de la credinta în acest potential românesc. Acest potential, în care includ si zestrea noastra genetica, poate fi pus la lucru numai de noi însine!
Altfel nu as mai candida!
A consemnat Marius Marinescu

Popularity: 18% [?]

Ne-am ratat până şi mafioţii!

Autor: Liviu Antonesei
O parte a colegilor mei din presa online, presa scrisă şi audio-vizuală dovedindu-se de o stranie pudicitate, s-au grăbit să acuze cuplul de comici vestiţi ai microfonului ascuns că strică imaginea presei. În opinia mea, se înşeală, şi încă de două ori – mai întîi, e imposibil să-i porecleşti pe cei doi jurnalişti, e foarte greu să-i consideri şi foşti jurnalişti, de altfel. În al doilea rînd, dacă privim cu atenţie şi nu ne îmbătăm cu apă rece, este aproape la fel de greu să mai strici ceva la imaginea presei, s-a ocupat singură de asta, mai ales în ultimul deceniu, cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună.
E suficient să te uiţi la subsolurile articolele şi ale blogurilor, să te citeşti forumuri, să priveşti sondajele de opinie şi dincolo de clasamentele partidelor şi ale politrucilor, ca să constaţi asta. Şi cînd mă refer la subsolurile cu pricina, nu mă opresc doar la celebrii „postaci” puşi, plătiţi de partide să le rezolve problemele electorale de atac – la adversari – şi de apărare – a propriilor candidaţi –, ci de poziţia generală a celor care comentează acolo. În comentariile cu pricina, presa şi jurnaliştii nu ies mai bine decît politrucii şi mă tem că nu este vorba de o eroare generală de percepţie. Şi ce naiba a mai rămas din „încrederea în presă”, relevată de sondajele de opinie, acum, comparativ cu scorurile nu mari, ci scandalos de mari, din anii nouăzeci?!
Faptul că, după un asemenea scandal, cu puţine excepţii, nu i-am văzut, totuşi, pe cei doi mameluci ostracizaţi de colegii lor din presa clasică, scrisă sau audio-vizuală, ci din contra am asistat, mai degrabă, la deturnarea atenţiei ori la operaţiuni de spălarea cadavrelor, nu va contribui cu nimic la ameliorarea imaginii cu pricina, ba dimpotrivă! Presa va încasa ceea ce merită şi după aceea va plînge ca proasta în tîrg că o „bate” publicul citiror/ascultător/privitor!
De altfel, nici politrucii nu au ieşit mai bine din acest scandal – cei mai mulţi dintre s-au făcut că plouă sau au băgat capul în nisip ca struţii, unii au deturnat chestiunea, privind către cei doi mameluci de presă ca înspre doi aliaţi de nădejde, devreme ce atacau în direcţia „bună”, deci a adversarilor lor, iar cei care au vrut, totuşi, să atace problema în adevărul său n-au fost în stare să găsească drumul în ceaţa deasă ce-i încojura, provocată de colegii de dezbateri şi întreţinută imbecil de „moderatori”, eşuînd în argumentare sau părăsind iritaţi platoul, ceea ce poate nici n-a fost soluţia cea mai rea!
Oricum, aş vrea să-i previn pe cei care au sărit în ajutorul unor şantajişti ordinari – momentan „tovarăşi de drum”, dar ei vor fi în această postură oricînd şi faţă de oricine „va marca banul”! –, pe principiul că te faci frate cu dracul pînă treci puntea, că asemenea „alianţe”, dincolo de abjecţia lor morală, au obiceiul să se răzbune cînd te aştepţi mai puţin, cînd îţi este lumea mai dragă.
În sfîrşit, compararea acestor două exemplare ale sub-umanităţii – iar limbajul din înregistrare este intens caracteristic pentru această categorie de fiinţe – cu Pamfil Şeicaru, cu mafioţii noştri trecuţi sau cu cei din seria „Naşul” sau din „Clanul Soprano” sînt intens jignitoare pentru toţi termenii luaţi în comparaţie. Pînă şi în ticăloşie poate exista o anumită grandoare, pînă şi mafiile adevărate au nişte repere etice şi nişte dimensiuni afective ce pot atinge tragismul. Cum văd, noi am reuşit să ne ratăm pînă şi destinul mafiotic cu asemenea „mafioţi” de doi bani duzina. Mafioţi de Dîmboviţa poate, adică pur şi simplu nişte găinari! Iar cei care-şi iau asemenea specime în slujbă sau în alianţă, politruci sau oameni de afaceri, precum şi cei care se simt mîndri de „colegialitatea” lor, nu sînt nici ei altceva!

Nota Redactiei. E vorba de scandalul Sorin Rosca Stanescu, Bogdan Chireac si Catalin Macovei, seful de la ANI

Popularity: 3% [?]

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Autor: George Petrovai

Criza-i în toi şi peste tot vezi şi auzi cum ea îşi face cu neruşinare mendrele, ori cum se pregăteşte să şi le facă nu peste mult timp: ici ciuntiri din lefuri şi disponibilizări de personal, dincolo creşteri alarmante de preţuri şi prevestiri tot mai sumbre, încât te prinde mirarea că, iată, românii – cu toată sărăcia de care se simt agresaţi fără milă – încă mai au resursele sufleteşti şi financiare să o ţină tot într-o petrecere. Ca şi cum nici nu s-ar sinchisi că le fuge terenul de sub picioare…
Din fericire mai sunt pe ici-pe colo şi oameni cu capul pe umeri, care se întreabă cu îngrijorare crescândă cam ce fel de fatalitate planează asupra României, încât în cele două decenii scurse de la Decembriadă, ea a cunoscut creşteri spectaculoase doar la corupţie, mojicie, fraudă, impostură şi prostituţie?!
Pesemne că vrăjitoarea Circe, cea care a prefăcut însoţitorii lui Ulise în porci, s-a hotărât să iasă din poemele homerice şi să caute pe meleagurile noastre navigatori demni de dragostea ei. Dar cum pe-aici nu-s nici de leac cam de când întreaga noastră flotă a dispărut ca măgaru-n ceaţă, iar cel din urmă navigator a devenit întâiul după ce-a eşuat spectaculos la Cotroceni, zeiţa şi vrăjitoarea Circe, profund indignată de această stare de lucruri, se răzbună lovind cu nuiaua ei fermecată trupurile doldora de osânză ale românilor împliniţi, fără să-i pese de marile primejdii la care-şi expune produsele magiei ei negre, acum când gripa porcină îşi cam face de cap…
Căci fără farmece, cum naiba să-ţi explici că românilor toate le ies pe dos, de-au ajuns de pomină cu contraperformanţele lor! Ei nu mai produc aproape nimic din ceea ce este util pentru nevoile curente ale omului civilizat din zilele noastre, în schimb se străduiesc să consume mult mai mult decât înşişi producătorii de bunuri şi utilităţi; românii îşi construiesc autostrăzile în antologicul ritm de 5 km/ an, dar ţin morţiş să-şi plimbe trufiile lor ridicole de ciocoi în maşini de lux, chiar dacă suspensiile acestora sunt roase de datorii şi hărtănite de hârtoape; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, România este în mare suferinţă cu educaţia elementară şi cercetarea fundamentală, dar ţine cu dinţii să avem un Minister al Educaţiei şi Cercetării, unde plouă cu reforme şi lucrurile merg din rău în mai rău de la un an la altul, atâta timp cât o bună parte a elevilor merg la şcoală doar pentru a-şi încasa alocaţiile, atâta timp cât lefurile dascălilor şi ai puţinilor cercetători ce-i mai avem se dovedesc total neîndestulătoare şi atâta timp cât universităţile noastre se vădesc mult mai necesare pentru profesori decât pentru cohortele nesfârşite de cursanţi, ce nu mai au aproape nimic în comun cu studenţii de altădată.
Oricât ne-ar veni de greu, trebuie s-o spunem lucrurilor pe nume: Universităţile româneşti (avem peste 100, dar nici una nu intră în topul primelor 500 de universităţi din lume!), universităţile româneşti, deci, s-au transformat în adevărate SRL-uri profitabile în ceea ce priveşte încasarea contravalorii diplomelor eliberate pe bandă rulantă, căci în învăţământul nostru superior, profesorii se antrenează să-l taxeze la centimă pe examinat pentru ceea ce acesta nu ştie, nicidecum să-l recompenseze cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştie, aşa cum se întâmplă în prestigioasele universităţi ale lumii!
Fireşte, avem şi absolvenţi bine pregătiţi, care conferă valoare şi eficienţă universităţilor unde s-au format şi care dacă şi-ar întrebuinţa potenţialul spiritual acumulat pentru folosul nemijlocit al României, ar contribui decisiv la urnirea economiei naţionale pe calea anevoioasă a progresului. Din păcate, cei mai mulţi dintre ei (dacă nu chiar toţi!) se gândesc încă de pe băncile facultăţilor cum să-şi părăsească ţara, aşa încât putem spune cu toată satisfacţia că da, universităţile româneşti funcţionează la turaţia maximă în dubla lor ipostază: din punct de vedere calitativ ele produc pentru ţările apusene, care astfel devin tot mai bogate, iar din punct de vedere cantitativ (producţie pe stoc!) pentru România, care astfel devine tot mai săracă.
*
Aceasta fiind starea de lucruri de la noi, este firesc să ne întrebăm cum putem contribui la ieşirea României din actuala criză, având în vedere jocurile ruinătoare la care se pretează politicienii noştri conjuncturali şi necalificaţi. (Constatarea de mai sus se susţine atât prin protocolul încheiat anul trecut între PD-L şi PSD, protocol eminamente conjunctural, cât şi prin ruperea lui în aceste zile, care în acest mod a acoperit principala componentă a crizei româneşti – criza moral-spirituală, cu acel strat de mâzgă balcanică ce poate fi numit politicianism proteic.)
Iată de ce zic că, în aceste zile depotrivă tragice şi comice pentru România (miniştrii PD-L speră să  devină eficienţi cu două ministere în cârcă, după ce cu unul n-au izbutit), noi românii trebuie să ne ajutăm singuri! Nu în acest chip procedează, de exemplu, olandezii şi japonezii, primii greu încercaţi de apele mării, ceilalţi de furia devastatoare a cutremurelor şi taifunelor? Nu tot aşa au procedat înşişi predecesorii noştri în perioada interbelică?…
Dar pentru ca efortul să fie cu adevărat constructiv la nivel naţional, este nevoie să ia parte la el toţi membrii comunităţilor (de la cea mai mică până la cea de rang judeţean), atât pentru preîntâmpinarea unor cataclisme (viituri, alunecări de teren etc.), cât şi pentru refacerea a ceea ce deja a fost distrus ori este pe cale să se distrugă.
Să luăm, la nivel de comune, exemplul şcolilor, dispensarelor şi al căminelor culturale, bunuri ale întregii comunităţi: şcoala are nevoie de reparaţii, dispensarul şi căminul cultural sunt într-un grad avansat de deteriorare, iar primarul se dă de ceasul morţii şi face demersuri peste demersuri la Consiliul Judeţean, doar-doar va primi niscaiva bani pentru reparaţii. Dar banii primiţi nu numai că sunt insuficienţi pentru nevoile în continuă creştere, ci vin şi cu mare întârziere (cel mai adesea ei sunt atraşi ca de un magnet de culoarea politică a primarului!), aşa că în majoritatea cazurilor de-abia este cârpăcită în mare grabă şcoala, timp în care dispensarul şi căminul cultural îşi continuă procesul de deteriorare până la deplina lor degradare, încât ţi-e pur şi simplu teamă să pui piciorul în atari locaţii prăpădite.
Iată unde ar trebui să intervină mâna obştei, călăuzită de primar, preot şi directorul şcolii. Dar există o asemenea colaborare, măcar în ceea ce priveşte reparatul toaletelor şi zugrăvitul şcolii?
Realitatea ne demonstrează că nu, deoarece fiecare dintre cei cu greutate în coordonarea eforturilor locale, se arată interesat doar de derularea unor proiecte mai mult sau mai puţin suspecte, însă aducătoare de comisioane după urnirea lor din loc. Căci pe urmă, nimeni nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie că ele se vor împotmoli înainte de-a ajunge la jumătate…
Ori, e clar, din programele comunale, în general din cele obşteşti, nu numai că nu pică nimic, ci, dimpotrivă, trebuie să dai! Iată de ce înclin să cred că asemenea programe vor prinde la noi viaţă doar atunci când măcar unul dintre iniţiatori va afla că există acea carte a lui N. Steindhart, al cărei titlu este deosebit de grăitor prin el însuşi: Dăruind vei dobândi…
Dincolo de orice comentariu pro sau contra, este bine de ştiut că în perioada interbelică, perioada de vârf a nivelului românesc de trai şi de reprezentare pe plan internaţional, foarte multe aşezăminte sociale şi culturale s-au ridicat prin donaţii şi contribuţii în muncă ale membrilor comunităţilor.
Bolşevicii au căutat să-şi materializeze planurile lor inumane de demolare a trecutului şi de reconstrucţie a viitorului fie prin muncă forţată, fie prin şantierele cu voluntari, pentru ca în momentul de faţă românii să se abandoneze în braţele prostraţiei, poziţie în care ei simt silă faţă de trecut şi manifestă neîncredere vizavi de viitor.

George PETROVAI

Popularity: 5% [?]

Un cliseu american:  “fun” – ul

Autor: Silvia Jinga

Este imposibil sa nu observi dupa putin timp de la sosirea in America frecventa in viata cotidiana a expresiei „to have fun”. Cum comunicarea dintre oameni ne ajuta sa le intelegem scopurile existentiale, idealurile sau lipsa lor, obsesia „fun”-ului pe care l-am traduce prin satisfactie, amuzament, placere, ne sugereaza orientarea unei dominante parti a lumii americane spre cucerirea cu orice pret a unui feud individual plin de fericire, conceptul de fericire fiind sinonim cu acela de self-gratification la care se refera multi sociologi americani. Mai mult de trei sferturi dintre americani, arata Eric G. Wilson, se declara foarte multumiti de viata lor, calificând-o „happy” (Agaisnt Happiness, p. 5). Aceasta perceptie pare a tine insa mai mult de o reprezentare artificiala a vietii personale care se identifica in mare parte cu imaginea generata de mass media, cu o anumita ideologizare a omului transpus in paradisuri rupte de realitate. Criza economica actuala a sfâsiat valul straveziu care separa obstinatia fericirii personale de vuietul  vietii adevarate. Pentru ca in viata adevarata s-au prabusit companii uriase ca Enron-ul, spulberând securitatea financiara a numerosilor lui angajati, fiind urmat de caderile marilor banci, cresterea rapida a somajului, erodarea pe zi ce trece a increderii cetatenilor in institutiile traditionale si onestitatea angajatilor lor. The American dream (visul american, n.r.) care presupune ca fiecare lucrator sa fie capabil sa-si cumpere propria lui casa a suferit enorm in ultima vreme din cauza pierderii locurilor de munca care a atras dupa sine insolvabilitatea unui segment considerabil al populatiei americane. Si toate aceste triste evenimente se desfasoara pe fundalul a doua razboaie al caror ecou  tragic il simtim si auzim in fiecare zi.
Pornind de la aceste considerente, la care se adauga interventia nefasta a omului in echilibrul ecologic si climatic, Eric G. Wilson, autorul cartii Against Happiness. In Praise of Melancholy (Impotriva fericirii. In sprijinul melancoliei), Sarah Crichton Books, New York, 2008 considera eronata tendinta societatii americane de a exclude melancolia, tristetea, suferinta in general din paleta de sentimente normale ale fiintei umane. Imi amintesc ca in timpul studentiei prin anii ‘60 am citit eseul filozofului D.D. Rosca, Existenta tragica, intarindu-mi credinta in caracterul imprevizibil al conditiei umane si fragilitatea ei. Ratiunea noastra proiecteaza un univers patronat de armonie si cognoscibilitate, când in realitate universul este in cea mai mare parte a lui irational, arata filozoful clujean. Eric Wilson se intreaba cu o amara ironie: „What is behind this desire to purge sadness from our lives, especially in America, the land of splendid dreams and wild success?  Why are most Americans so utterly willing to have an essential part of their hearts sliced away and discarde like so much waste?  What are we to make of this American obsession with happiness, an obsession that could well lead to a sudden extinction of the creative impulse…” (p.5 „Ce este in spatele acestei dorinte de a elimina tristetea din vietile noastre, in special in America, tara visurilor minunate si a succesului salbatic? De ce sunt cei mai multi dintre americani atât de dornici sa aiba o parte esentiala a inimilor lor taiata si aruncata ca atât de multe deseuri? Ce suntem noi sa facem din aceasta obsesie americana a fericirii, o obsesie care poate conduce la subita extinctie a impulsului creator?” – trad. ns.).  To have fun and to be happy cu orice pret imi aduce aminte intr-o oarecare masura de imaginea omului de tip nou pe care o profesau codul eticii si echitatii socialiste. In ambele cazuri se manifesta o tendinta vizibila de a schematiza tumultul de sentimente si emotii din care este tesuta complexitatea psihologiei umane. Urmarirea obstinata a unei stari de satisfacere deplina a egoului personal ignora caracterul conflictual al existentei. S-a mers atât de departe in acest sens incât a aparut o intreaga stiinta a pshiologiei pozitive, o cohorta de doctori specializati in intensificarea fericirii prin placere si terapie in scopul obtinerii deplinei satisfactiei terestre.  Autorul eseului comenteaza sarcastic: „Everywhere I see advertisements offering even more happiness, happiness on land or by sea, in a car or under the stars.” (p.5 – „Pretutindeni vad anunturi oferind inca mai multa placere, placere pe pamânt si pe mare, intr-un automobil sau sub cerul liber” – trad. ns.)
Intr-o lume fara indoiala tragica precum cea contemporana sustragerea din realitate cauzeaza inautenticitatea si, in ultima instanta, izolarea in turnul de fildes al unei fantasmagorice fericiri. Indemnul pe care il auzim zilnic „look at the bright side”, adica sa vezi intotdeauna latura luminoasa a situatiei, deci sa te cantonezi intr-un perpetuu optimism este un alt leit motiv din acelasi arsenal al iluzionarii. De fapt trebuie sa privesti lucrurile pe fata si pe dos, in latura lor luminoasa si in latura lor intunecata deoarece existenta este un continuu joc al contrariilor. Intr-un vers popular românesc se spune ca „cine n-a gustat amarul/nu stie ce e zaharul”. La Eminescu „farmecul” e „dureros”, la Lucian Blaga „numai in lacuri cu noroi cresc nuferii”. Tristetea isi are locul ei in gama trairilor omenesti si alungarea ei prin pilule sau alte mijloace contrafacute conduce la transformarea vietii intr-o entitate mecanicista. Insistenta in procurarea gratificatiei imediate, a confortului superficial fara nici cea mai slaba banuiala ca dincolo de aceasta ingradire in fericire exista un intreg si urias cosmos al nelinistii, conduce la o viata gaunoasa, lipsita de perceptia completitudinii. Si in acest sens Eric Wilson observa „The American dream might be a nightmare” (p.9) (Visul american poate fi un cosmar, n.r.) in masura in care cantonarea intr-un microcosmos artificial rupt de contradictiile realitatii transforma oamenii in roboti, in prizonieri ai unei utopii in roz.
Dreptul la „viata, libertate si urmarirea fericirii” sunt stipulate in Declaratia de Independenta. Ceea ce se stie mai putin este conectia dintre urmarirea fericirii personale si dreptul de proprietate. De aceea, observa E. Wilson, America a fost si este inca locul unde individul isi poate gasi fericirea numai prin acumulare de bunuri, pe o baza deci strict materialistica. Orientarea strict pragmatica a americanului il face sa vada intr-o padure nu splendoarea frunzisului ei, ci o cifra de afacere, preturi de comercializare si stocuri. Dar, a ignora splendoarea frunzisului si locul padurii in armonia universala, a o reduce la o entitate pe care o consideri doar in masura in care se potriveste in planul tau de exploatare a ei in folosul personal, inseama deja o tradare a realitatii. Supunerea pragmatica a lumii, utilizata pentru maximul confort individual slujit de revolutia tehnica in plin avânt, a dus la crearea aici a unui paradis al convenientelor si eficientei. Civilizatia digitala il indeparteaza pe om inca mai mult de latura obiectiva a realitatii, producând realitati virtuale. Procesul de artificializare a univesului nostru imediat de viata este in continua crestere.  Autorul eseului conchide: ”In each of these cases we have traded flesh for prosthetics, heart for hardware” (p. 17 – „In toate aceste cazuri am schimbat carnea pe proteze, inima pe hardware” trad. ns.), cu alte cuvinte ne-am indepartat de autenticitate. Eludarea tragicului in filozofia de viata face ca „in this American capitalistic view the world is a kind of playground, with each object serving its purpose for pleasure.” (p. 17) – „in aceasta viziune capitalist americana lumea este un loc de joaca in care fiecare obiect este destinat placerii” – trad. ns.). Vânarea fericirii cu pretul sacrificarii contrastului ei dialectic, nefericirea, tristetea este nefireasca si violeaza legile dupa care se conduce intregul cosmos. „The American dream” care exclude asperitatile existentei din ecuatie este in ultima instanta narcisist, iluzoriu si tocmai de aceea primejdios. Acesti „happy types of Americans” doresc sa impuna lumii egoul lor imperialistic, neluând in considerare diferentierile dintre oameni, necesitatea dialogului continuu dintre eul nostru si cei din afara noastra. Este un divort de realitate care, ignorând polaritatea complexa a lumii bazata in esenta ei pe contrarii, seamana mai mult cu o moarte a ceea ce e viu in fiinta noastra decât cu o cucerire a fericirii.
Omul perpetuu fericit este un om gaunos. Incercând sa fie mereu in control si sa-si construiasca o fericire sigura el intra in conflict cu imprevizibilitatea lumii mereu in schimbare. Si de aici apare starea de debusolare care la multi americani se manifesta in consumul de droguri si a altor paleative menite sa suprime suferinta. Dimpotriva acceptarea dialecticii contrariilor ca lege a ritmurilor universale devine o sursa de energie vitala, ne mai aparând ca o aberatie greu de suportat. Inca din antichitate grecul Heraclit observase ca eterna e doar miscarea, ca nu poti intra de doua ori in acelasi râu. Ishmael, personajul central din „Moby-Dick” al lui Herman Melville, contemplând vasta intindere a oceanului are aceeasi revelatie a vesniciei miscarii, a continuumului de vibratii care e viata. Melancolia noastra provine din chiar aceasta revelatie a caracterului finit al existentei umane intr-o lume infinita pe care noi o traim in momente, fragmente, in ceea ce numim clipe de viata. Cliseele colective ca „to have fun”, „American dream”, „I’m fine” sunt, observa Eric Wilson, „armuri” impotriva socurilor existentiale. Nu e usor sa ne imprietenim cu adevarurile inconfortabile, dar salvarea noastra consta in acceptarea tensiunii dintre viata si moarte, dintre bucurie si durere, lumina si intuneric.  In aceasta tensiune se afla sursa creatiei umane si privita din aceasta perspectiva moartea este o invitatie la explorarea sanselor si riscurilor vietii noastre.
Deosebit de interesanta mi se pare interpretarea psihanalistului elvetian Carl Yung acordata momentului Crucificarii din biografia lui Christos. Yung vede in acest moment un simbol al dezintegrarii materiale dincolo de care, dupa trei zile de sedere in mormânt are loc transformarea, trecerea la un nou sine, la un nou eu produs din alchimia, amestecul contrastelor, al polaritatilor: lumina si intuneric, viata si moarte, masculin si feminin. Imbratisând aceasta interpretare, Eric Wilson observa ironic: ”I often wonder if America would be better off, would be a richer and deeper nation if it took seriously Yung’s version of Christ”.(p. 52 „Ma mir adesea daca America n-ar fi o natie mai buna, mai bogata si mai profunda luând in serios versiunea lui Yung despre Christ – trad. ns.). In raza acestei ironii Wilson il cuprinde pe Billy Graham, pastorul Americii din suburbii care predica o teologie a confortului. In teologia lui Billy Graham se reflecta mentalitatea clasei americane instarite retrasa in turnul de fildes al cliseelor pe care le-am analizat pâna acum. Este un turn care s-o apere de cruzimile realitatii din marile orase. Retragerea americanilor instariti in suburbiile protejate de porti pazite este, dupa parerea lui Eric Wilson, o fuga din fata realitatilor sociale conflictuale ale Americii contemporane. Care este semnificatia fenomenului suburbiilor daca nu o artificiala evitare a lumii imprevizibile, eterogene a societatii reale cu injustitiile ei. Este un mod de a te sustrage din flux la adapost de suferinta. Suburbiile, ca expresie a evadarii din fata realitatii, mentalitatea mallurilor si constructiile de sticla glaciale ca niste imense oglinzi, sunt dupa Eric Wilson, simptomele unei „pervasive paranoia”(p.57). Mall-urile, comunitatile suburbane, blocurile din otel si sticla au toate aceeasi arhitectura. Caracterele particulare ale lucrurilor dispar si totul ajunge a fi de o monotonie mai mult sau mai putin abstracta, omul devenind prizonierul unor paradisuri artificiale care il indeparteaza de natura si de autenticitatea vietii. „To have fun” si „to be happy” expresii foarte des uzitate, parând asa de inofensive la prima vedere ascund in fond realitati semantice, psihologice si sociologice serioase.  Cartea lui Eric G. Wilson, profesor de engleza la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, North Carolina face o interesanta radiografie a societatii americane privita prin prizma unor mentalitati stereotipe.

Popularity: 8% [?]

PAMFLETEL
“BASESCU  E  MORT!!”
“TRAIASCA  BASESCU!!”

Autor: Corneliu Florea

E mult, tare mult de când copil fiind, vara in vacante, seara de seara stateam pe marginea santului, cu alti copii de seama mea, si ascultam povesti cu tâlc. Acolo, in satul acela doljean, in care nu era gaz de ars de pomana in lampi, povest ile celor mari luminau mintea noastra din care apoi sareau scântei de gândire si imaginatie. Acolo am auzit pentru prima data o poveste cu tâlc, care noua copiilor ne-a placut, ne-a inveselit si am tot inflorit-o cu imaginatia de atunci. Ascultati: ‘’Când soacra intra in casa, dadu peste nora-sa care plângea si isi tragea naframa de pe cap. Da ce te apuca fa, de zgheri asa de trezesti tot satu? Mama-socra da nu vezi ce nenorocire se abatu asupra mea si a copilului meu? Ce sa vad fa? Vad ca mititelu doarme linistit in copaie! Da mata nu vezi drobul ala mare de sare de pe polita de sus? |l vad fa, e acolo de o saptamâna, cum sa nu-l vad!! Da daca cade pe copilul meu din copaie? Tacu o clipa, dupa care incepu si soacra sa chiraie, de se zguduiau giurgiuvelele si se adunara vecinele sa vada ce se intâmpla in casa la Carolina lui Malai –Mare. De cum aflara de ce e vorba se apucara si ele sa chiraie de nenorocirea ce se putea intâmpla. Cum nu mai incapeau in casa, vecinele adunate chiraiau si jeleau in curte de se auzi si-n satul vecin. Si din sat in sat pâna ce tot Doljul era intr-un chirait, vaicarit si rugaciune sa nu cada drobul de sare pe nepotu Carolinei lui Malai Mare, nepot ce dormea linistit in copaie cu toate boceturile din jur. Poate ar fi chirait mult si bine, daca nu s-ar fi oprit pe acolo un trecator oarecare, ce intreba de ce plâng si se tânguiesc toate fomeile. Când afla isi facu cruce, si se rasti la ele: ‘’Fa, da voi sunteti proaste rau, oamenii vostri nu va vazura când va loara de mueri? Tu esti orb, nu vezi nenorocirea, sarira vreo doua cu gura! Nu, zise trecatorul, si lua drobul de sare de pe polita si-l puse jos pe pamânt. Toate fomeile ramasera incremenite cu gura cascata privindu-l pe acel trecator, ce nu era de la ele din sat, dar li se paru ca e tare destept, scapindu-le de nenorocire!!’’ Da, voi copii, ati inteles? Pai, cum!!!
Mi-am adus aminte de povestea asta taraneasca cu tâlc, ascultata in urma cu  vreo sasezeci de ani, acum, când aproape toti cetatenii români – externi si interni- sunt speriati, ca de drobul de sare, de frica ca Basescu Traian are sa ajunga din nou presedinte si din toamna asta. E aceiasi panica generala ca in satul acela de pe Jiu, de-i zice Castranova, unde toate fomeile se temeau ca are sa cada drobul de sare de pe polita pe copilul din copaie, dar stateau cu mâinile in sân si naframa legata peste gura!! Dati-l jos de pe polita!! Dar cum sarmanii mei concetateni in cei sasezeci de ani trecuti nu au tras invataminte din povestea asta taraneasca, si nu au spus-o nici copiilor lor sa-i inteleaga tâlcul, situatia e si mai incurcata, decât, atunci la Castranova. Acum ei se plâng in agora, se vaicaresc pe sticlele televizoarelor sau a blogurilor, se roaga si fac matanii la toti sfintii sa le aduca scaparea de nenorocire, numai sa dea drobul de sare de pe polita jos nu le trece prin minte. E simplu oameni buni: Nu-l votati!! Taiati-l de pe lista!! Degeaba, argumentara unii, a fost suspendat si când s-a facut referendum a fost pus la loc! Deci nu conteaza ce votam noi, conteaza cine numara voturile, cum vor ei! Vreti sa spuneti ca nimic nu s-a schimbat din vremurile lui Stalin? Cam asa e si azi! Nu e chiar asa, multe s-au schimbat in lume, multe se pot schimba daca nu va e teama: ridicati-va! Cum? SIMPLU: democratia va permite sa contracarati mincinosii, falsificatorii, parvenitii! Lansati ideea pe care sa o transformati in fapta: Daca Basescu candideaza la al doilea mandat, cetatenii români nu se prezinta la vot!! Incercati sa vedeti cine-i mai tare: voi sau ‘’marioneta zeus’’! Nu putem sa-i lamurim, sa-i cuprindem pe toti? Bineinteles! Patapievicienii, parvenitii si prostii, autonomistii vor vota pentru Basescu, dar ei sunt vreo 20%, ori prin acest procent se demonstreaza ca alegerile au fost boicotate, candidatii nefiind acceptati de alegatori!! Si cetatenii români au dreptul sa ceara un referendum, nu?!? Cereti unul, prin care sa se socoteasca alegeri valabile numai daca 70% din alegatori se prezinta la urne!! Trebuie sa invingeti acum, altfel dupa numararea voturilor va ramâne numai Basescu sa va râda in nas, bând sampanie direct din sticla si sa va zica sa traiti bine, ca eu m-am descurcat …
(SEPTEMBRIE  2009 – WINNIPEG – Canada)

Popularity: 8% [?]

Marirea si decaderea d-lui Boc

Autor: Liviu Antonesei

 

Iata, într-un an si ceva, dl. Boc a trecut de la extaz la agonie, de la recâstigarea primariei din Cluj cu peste 70% din sufragii la demiterea din functia de prim-ministru prin adoptarea de catre Parlament, la un scor zdrobitor, a motiunii de cenzura împotriva guvernului pe care îl conduce(a). Sigur, scorurile nu sunt chiar inexplicabile. Primul tine de valul portocaliu creat de referendumul privind suspendarea presedintelui, val pe care au sosit si alti primari PDL si care a mai adus partidului si victoria relativa, cap la cap cu PSD, la alegerile legislative. Cel de-al doilea tine de scaderea simpatiei generale fata de respectiva culoare politica si fata de presedinte, datorata atât greselilor proprii, cât si situatiei generale de criza prin care trecere tara; dar mai tine si de redusele performante guvernamentale, precum si de multe erori politice grave, unele apartinând partidului, altele presedintelui, iar o multime d-lui Boc însusi. De fapt, s-a plecat chiar la drum gresit! Ideea ca modestul activist uasecerist – a carui singura calitate este aceea de a fi guraliv, cu un discurs demagogic pâna la provocarea senzatiei de regurgitare – va putea tine în frâu guvernul produs de o coalitie cu un partener la fel de puternic electoral, la fel de lacom economic si la fel dornic de a câstiga presedintia, a fost cum nu se poate mai creata. Nu a fost mai stralucita nici ideea de a lasa în continuare pe umerii firavi ai d-lui Boc si un partid la fel de hibrid, alcatuit din nucleul dur pedist si o oaste de strânsura formata din oportunisti sositi de la toate celelalte partide, de la PNL si PSD pâna la PRM. Dl. Boc nu poate purta o biata palariuta, cum sa poarte doua palarii si înca asa de mari?! Am explicat deja factorii succesului electoral de la Cluj, de la ultimele alegeri locale. Dar mai este ceva, ciudatenia intrinseca a electoratului de acolo, care nu s-a sfiit sa-l aleaga de trei ori la rând pe un personaj înca mai exotic decît dl. Boc, ma refer la superexoticul domn Funar!
Si, totusi, dl. Boc n-a ajuns favoritul d-lui Basescu chiar din întâmplare. Presedintele avea nevoie de o marioneta care sa-i tina locul la partid si de un pseudonim care sa functioneze pentru calitatea sa de premier, pe care nu si-o putea asuma oficial, ca nu avem Constitutia Americii!, postura pentru care a ales formula „presedinte jucator”. Doar ca o fantosa nu poate servi drept prim ministru, care chiar are probleme de rezolvat, cu atât mai putin în vremuri de criza, asa ca totul a plecat la vale. Incapabil sa contracareze criza, guvernul Boc a ales s-o rostogoleasca pâna dupa alegerile prezidentiale pompând banii de la FMI si cei împrumutati cu miliardul de euro odata de dl. Pogea, de la banci, în salarii si pensii, deci în linistea sociala, nefiind de gasit macar o urma de masura care sa fi contribuit la relansarea economica. În aceasta operatiune, ministrii pesedisti l-au însotit eminent, ca doar aveau si ei candidat prezidential! Pe fondul crizei economice tot mai insistente, dl. Boc si-a gasit în schimb timpul si energia necesare unei crize de orgoliu: l-a demis pe ministrul interimar de la Interne, declansând astfel si criza politica, prin retragerea PSD de la guvernare. Daca a fost sfatuit de dl. Basescu, a fost prost sfatuit. Daca a fost o idee proprie, a fost una cu totul nefericita. Daca a fost o capcana a PSD, înseamna ca a cazut ca ultimul fraier în aceasta! Si astfel, guvernul Boc s-a metamorfozat în guvernul „mini-Boc”, sau „semi-Boc”, cu 11 ministri, care nu erau în stare sa-si gestioneze ca lumea propriile ministere, ocupând fiecare câte doua! De ce aceasta inginerie dâmboviteano-someseana? Pentru ca „noul” guvern, de fapt înjumatatitul guvern Boc, sa evite învestitura în Parlament, ceea ce s-ar fi întâmplat daca ar fi cooptat noi ministri pentru posturile ramase libere prin plecarea demnitarilor pesedisti. Si a mai declansat si o furibunda pedelesizare a structurilor locale, care abia se formasera în urma unor lungi negocieri!
De ce a crezut ca o asemenea mânarie politica ar putea tine… Nu stiu, e greu de înteles. Cert este ca n-a tinut! Noua majoritate parlamentara, informala, creata ad hoc, mai mult din antipatie fata de aroganta pedelista decât de vreo coeziune politic-doctinara, n-a ezitat si a coborât de pe soclu în câteva zile de la intrarea sa la apa: acest guvern a ramas nu doar incompetent, cum fusese si în formula completa, ci si miniatural. PDL n-a reusit sa pastreze o alianta cu PNL, n-a reusit acum sa pastreze nici una cu PSD, desi izvorasc ambele din aceeasi muma fesenista. Nu ca partidele cu pricina ar fi mai breze, mai competente si mai oneste, dar asta este o alta discutie, una despre „triunghiul toxic” al politicii românesti, care va merita vreodata facuta. Revenind însa la PDL, nici nu cred ca va reusi vreodata vreo alianta stabila, cu oricine, atâta vreme cât în spatele liderului de fatada, servind de trompetica obedienta, se va afla mereu un lider ascuns. Drama PDL este aceea ca creatorul sau real este, în acelasi timp, si principalul sau factor disolutiv si tensionant. Câta vreme nu se va emancipa, va depinde, aproape exclusiv de simpatiile, antipatiile, ambitiile si interesele, în sensul cel mai egoist al termenului, liderului sau din umbra. Iar drama d-lui Boc este aceea ca pe Domnia Sa a cazut magareata sa serveasca de pseudonim!
Ce va fi acum? Guvernul Boc III, alt guvern politic, guvern de tehnicieni? Când scriu aceste rânduri, tocmai se dezbate aceasta chestiune. Deocamdata, sunt sub regimul Boc III, cu mari sanse de a trece prezidentialele cu el, devreme ce dl. Basescu a respins propunerea noii majoritati, dl. Klaus Johannis, propunându-l pe dl. Lucian Croitoru, care poate aduna vreo 30% voturi la învestiutra. Nu ca nu ar fi importanta chestiunea guvernului, dar daca ma gândesc la competenta, onestitatea si altruismul cu totul problematice ale clasei noastre politice în general, nu e chiar asa de importanta pe cât pare. Mai important mi se pare ca PDL, dl. Boc si Dumnezeul ascuns al d-lui Boc au primit o lectie de modestie. Daca vor învata ceva din ea, e cu totul alta poveste. Daca va servi de pedagogie si pentru restul politrucimii? A, nu, nu sunt chiar atât de optimist!

Popularity: 6% [?]

Crin Antonescu-Vorbete: omul
cu ochi de peste mort-de-trei-zile

Autor: Vasile Zarnescu

În Filosofia istoriei, Hegel observa ca, „…în genere, o rasturnare a vietii de stat este sanctionata oarecum prin opinia publica atunci cînd ea se repeta. Astfel, Napoleon s-a prabusit de doua ori si tot de doua ori au fost alungati Bourbonii. Prin repetare, ceea ce la început parea numai întîmplator si posibil devine o realitate si este confirmat“ (381). În vitriolata sa carte 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Karl Marx rezuma caustic acest pasaj si releva ca Hegel atrage atentia asupra faptului ca „…marile evenimente istorice apar, ca sa zicem, asa de doua ori. El a uitat sa adauge: prima oara ca tragedie, a doua oara ca farsa“. Ironia lui Marx se potriveste, întrutotul, istoriei postdecembriste a Partidului National Liberal, a carui disparitie implacabila, definitiva, din istoria politica a tarii este simbolizata si marcata de sefia lui Crin Antonescu-Vorbete.

Frîngerea P.N.L.-ului în „aripioare“

Aparut în vîltoarea tumultosului început de an 1990, P.N.L. a aglutinat sperantele multor români care – din cauza cenzurii staliniste – nu cunosteau adevarata fata a P.N.L.-ului interbelic si, atunci, dupa caderea aranjata sa para spontana a regimului totalitar, îl creditau doar prin perceperea abstracta a numelui sau sonor si patriotic: Partidul National Liberal. Or, daca fiintarea interbelica a P.N.L. constituise, realmente, o tragedie pentru România Mare, reaparitia sa pe scena Istoriei, în ianuarie 1990, s-a încadrat perfect în categoria de „farsa“, asa cum o calificase, malitios, Marx.
Într-adevar, caracteristica esentiala a existentei postdecembriste a P.N.L. este „frîngerea-n-aripioare“. Desigur, am putea sa-i dam o definitie mai fasonata – de exemplu, sa-i zicem „sciziparitate politica“. Sintagma suna mai pompos, are o aura politologica si chiar un aer academic, cvasi-stiintific; dar i-am da, astfel, un aer prea sobru, prea serios – calitate care intra în contradictie cu ideea esentei sale, de farsa istorica, de comedie a Istoriei! Ceea ce revine la a spune ca – sub specie istorica – este o tragi-comedie, deci, în fond, tot o tragedie. Pentru ca P.N.L.-ul reînviat a fost o mare si profunda dezamagire pentru cei care, naivi si „plini“ de incultura politica si istorica, îsi pusesera mari sperante în el!
Ridicolul situatiei actuale din P.N.L. este dat de faptul ca, dupa reaparitia sa istorica plina de expectanta politica, de promisiuni liberale, fusese primul partid care îsi începuse divizarea ca în reactia de fisiune nucleara: în „aripa“ Câmpeanu, în „aripa“ Rusu-Patriciu, în P.N.L.-Aripa Tînara (P.N.L.-A.T.), în aripa „P.N.L.-2003“, în „aripa“ Quintus, în „aripa“ Cerveni etc. Deci, decît sintagma aparent fastidioasa si marcata de pretiozitate „sciziparitate politica“, singura potrivita este „frîngerea-n-aripioare“ – prin care, iata!, am creat un nou concept politologic atribuit P.N.L.-ului, devenit un pom care are, pe fiecare creanga, o pasarica.

Parvenitii liberali postdecembristi se bat pe ciolan

Primul presedinte epatant a fost „marele liberal“ Radu Câmpeanu, revenit în tara îmbibat de democratie frantuzeasca. Dar a fost rapid „suntat“ de „tinerii liberali“, care, de fapt, nu erau decît unii dintre fostii tineri lideri U.T.C.-isti, care abia asteptau sa acceada în functiile de conducere ale P.C.R., cum fusesera Dinu Patriciu, Viorel Catarama, Mihai Razvan Ungureanu (vazut, acum, ca asul din mîneca al lui Traian Basescu!) si altii mai juni, ca impertinentul si parvenitul Bogdan Olteanu (numit zilele trecute viceguvernator al B.N.R., e-adevarat, nu stim pentru ce merite, dar banuim: sa-i ia locul lui Mugur Isarescu!). Asa ca l-au expediat, prompt, pe occidentalizatul Radu Câmpeanu în antecamera gropii de gunoi a Istoriei, insinuîndu-se ei la masa bucatelor. Desigur, fiind doar „lupi tineri“, „catelandri“ – cum îi ironizeaza Tudor Gheorghe – care vor forma, ulterior, clici, haite, au stat, initial, „cuminti“ în siajul noului presedinte al P.N.L., juristul epigramist Mircea Ionescu-Quintus, secondat de venerabilul francmason patriot Dan Amedeo Lazarescu. Dar, nerabdatori sa ajunga în vîrful politicii, s-au organizat în clici – „aripioare“ de partid – si au aranjat asasinarea morala a celor doi, cu ajutorul unor ticalosi din sinistrul C.N.S.A.S., pe motiv ca ar fi fost colaboratori ai Securitatii.
Dupa debarcarea lui Ionescu-Quintus, a fost pus presedinte Valeriu Ssstoica, plin de charisma precum broasca de par. Dar, cît fusese ministru al Justitiei, fusese supranumit Valeriu Stoica-Bancruta-Frauduloasa, fiindca dezincriminase bancruta frauduloasa în mod deliberat provizoriu, ca sa-i scape de puscarie pe marii escroci – ca sa nu mai vizam si alte fapte grave de coruptie, care i se imputa. Asa ca nu a facut multi purici la conducerea P.N.L.: debarcarea lui Valeriu Stoica s-a facut tot printr-un mare scandal, ceea ce i-a facut pe unii analisti sa afirme ca, dintr-un partid „istoric“, P.N.L. a devenit un partid isteric. Apoi, Valeriu Stoica a sters-o englezeste si din partid. Desi se dadea mare liberal si a publicat chiar o compilatie, Noua Dreapta (cine i-o fi scris-o?!), el a esuat politic, alergînd dupa ciolan, în actualul P.D.-L. – partid care-si zisese, anterior, P.D. si deci, macar demagogic, era de stînga, caci fusese acceptat în Internationala Socialista, la insistentele presedintelui de atunci al P.D.-lui, d-l Traian Basescu, desi P.S.D.-ul se opusese! Aceeasi degringolada partinica a dovedit-o alt mare lider „liberal“ si membru de vaza al cleptocratiei, Theodor Stolojan – ex-F.S.N.-ist, ex-P.S.D.-ist, ex-P.D.-ist, numit atît „mercenar în razboiul politic“, cît si „cel mai destept baiat“ –, care a fost, si el, o vreme, presedinte al P.N.L., acum fiind adjunctul presedintelui P.D-L., Emil Boc cel Mare si Scund (dupa cum îl persifla, recent, Academia Catavencu).

C.N.S.A.S. – vidanjorul politic

Facatura ticalosilor din C.N.S.A.S. a fost aplicata inclusiv în cazul altei personalitati liberale, Mona Musca, care a fost zburata si ea din P.N.L. si, uite asa, cînd cu C.N.S.A.S.-ul, cînd cu traseismul politic, P.N.L.-ul a ramas rapid fara lideri, pîna a ajuns la conducere Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu, fost fotomodel, deci charismatic si chiar bun „manager“, caci se îmbogatise facînd comert (cinstit!) cu masini Citroën, cînd era, simultan, si prim-ministru (si nu se instituia odiosul „conflict de interese“, ci doar favorizarea concordantei de interese). Dar nici acesta nu a rezistat mult, fiindca a fost înlocuit cu vorbetele P.N.L.-ului, omul cu ochii de peste mort-de-trei-zile, pe numele sau întreg George Crin Laurentiu Antonescu, iar pe cel scurt Crin Antonescu-Vorbete. I-am atribuit acest calificativ, printre altele, în articolul „Satanizarea Securitatii: atentat la siguranta nationala“ (în SANTINELA nr. 9/sept. 2006, pag. 12). De ce i-am spus vorbete?! Pentru ca singura sa calitate si calificare în partid este sa debiteze mult nimic despre orice. În disputa televizata, pe Antena 3, din timpul campaniei „democratice“ premergatoare alegerii actualului sef al P.N.L., chiar presedintele în functie, Calin Popescu-Tariceanu, i-a reprosat concurentului sau, Crin Antonescu, faptul ca în Parlament a stralucit prin lipsa, caci el a fusese mereu pe sticla televizoarelor ca sa „vorbeasca discutii“. De aici calificarea lui, manifesta, de vorbete. Prin vorbaria sa se aseamana cu ceilalti vorbeti din mass media, care se folosesc de logoreea lor politicianista pentru a parveni, pentru a patrunde în mediile de partid si a fraieri electoratul. Mai mult, însusirea sa de vorbete îl aseamana cu acel orbete (Spalax microphtalmus) care, desi nu vede, îsi creeaza eficient galeriile subterane prin care parvine la foloasele-i necesare. Si, trebuie sa recunoastem, Crin Antonescu-Vorbete a reusit sa „ia fata“ multora, caci, fiind calificat ca istorico-filozof, macar atît a reusit sa faca: sa „abureasca“ auditoriul prin sofismele sale.

Crin Antonescu: vorbetele P.N.L.-ului

Printre cei pacaliti de verbozitatea lui Crin Antonescu s-a numarat, de exemplu, si versatilul Octavian Paler. Amintiti-va ca, de la un moment dat, raposatul Octavian Paler a început sa itereze obsedant marturisirea ca a ajuns sa fie dezamagit de toate, dar de politicieni îndeosebi. Dar recunostea, totusi, ca singurul politician pe care-l admira este… Crin Antonescu! Va mai amintiti, da?! Dar va amintiti si ca Octavian Paler fusese deputat în Marea Adunare Nationala timp de mai multe mandate, ca fusese, mult timp, membru al C.C. al P.C.R., ca, pe vremea cînd conducea România libera, lansase – poate chiar inventase! – sintagma „Epoca de Aur“, ca, deci, fusese un mare sulfar la viata lui si nu mai era cazul sa fie dezamagit atît de mult de ceea ce întîlnea în viata, mai ales în domeniul politic. Dar, dupa ce avea atîta experienta de viata – inclusiv de viata politica –, sa vii si sa spui ca singurul politician pe care-l admiri a ramas Crin Antonescu, asta era prea mult!
Si asta înca nu e tot. Între timp, presa fusese scandalizata de faptul ca unul dintre liderii importanti ai P.N.L., Dinu Patriciu – copiindu-l ca model de comportament politicianist pe mentorul sau, spionul si escrocul international Marc Rich –, daduse, simultan, bani atît P.N.L.-ului, cît si P.S.D.-ului; ba sponsorizase cu sume mai mari P.S.D.-ul, care era la Putere, P.N.L.-ul fiind în Opozitie! Omul era prevazator, vedea în perspectiva istorica. Pentru ca, înca de atunci, pe cînd Crin Antonescu se afirma ca vorbetele P.N.L.-ului, pe un post TV s-a transmis întrebarea pusa acestuia de un reporter: „Nu credeti ca Dinu Patriciu a facut un gest imoral, sponsorizînd, simultan, P.S.D.-ul si P.N.L.-ul?“ La aceasta întrebare, ce credeti ca a raspuns Crin Antonescu-Vorbete, din care dadea pe dinafara moralitatea? A zis, senin, ca „Nu, nu este imoral, pentru ca e o situatie normala în politica…“ si alte asemenea palavre. Precizez, acest miniinterviu fusese transmis pe multe posturi, era înainte ca „maestrul“ Octavian Paler sa-si fi manifestat admiratia netarmurita fata de el si era imposibil ca el, Paler, sa nu fi auzit sau sa nu fi aflat de replica profund imorala a lui Crin Antonescu-Vorbete. Totusi, el ramasese pentru atît de versatul Paler singurul politician pe care-l mai admira! Cum-necum, el a ramas si singurul simbol al P.N.L.: daca zici P.N.L., atunci zici Crin – chiar daca a devenit „Dezamagirea liberala – un Crin ramas fara parfum“!

Crin si sugestia lui cretina: „premierul“ Iohannis

Acum, Crin Antonescu, singurul lider cu „imagine“ al P.N.L., care vorbeste despre orice, vorbeste si despre tehnocrati. Dar, în mod evident, în mintea lui gaunoasa de istorico-filozof – adica nici istoric, nici filozof, dar vorbete în fiecare dintre aceste domenii! –, prin cuvîntul tehnocrat el întelege cleptocrat – adica unul care are puterea sa fure fara sa fie prins si pedepsit! Altfel, ca vorbete-orbete „care este“, se explica si cecitatea politica dovedita în vizita electorala de la Sibiu, cînd l-a ales ca viitor prim-ministru al unui halucinant guvern de tehnocrati pe primarul Sibiului, Klaus Werner Iohannis! „Premierul Iohannis!“ Horribile dictu!…
Asa cum am demonstrat aici, în articolul „Ati votat cleptocratia…“, în ultimele doua decenii cleptocratia a condus România, iar din clicocratia cleptocrata fac parte P.N.L., U.D.M.R., F.D.G.R. – condusa permanent de K. W. Iohannis – si celelalte partide care, prin rotatie, au detinut Puterea. Iar primarul K. W. Iohannis, personajul prezent în multe articole din publicatiile JUSTItIARUL, în care este acuzat de coruptie, este figura principala si în dosarele penale tergiversate de D.N.A. Si D.I.I.C.O.T., în scopul prescrierii ilegalitatilor comise de el, ca si în cazul multor alti lideri politici. Întrucît Departamentul National Anticoruptie (D.N.A.) este campion la dat cu solutia „N.U.P.“ – un „înalbitor“ juridic mai bun decât cele chimice Vanish sau Ace – si la tergiversat dosarele, cred ca ar trebui sa-si schimbe denumirea în „Departamentul Neputintei Anticoruptie“ sau „Departamentul Netrebnicilor Anticoruptie“! Elocvent, în acest sens, este ca D.N.A., ca sa-i plimbe dosarul lui Iohannis, l-a trimis la Judecatoria Alba Iulia – adica la prietenii lui, care i-au dat mereu cîstig de cauza în dosarele judecate acolo. În acest sens, vedeti, aici, adresa mea, nr. 6456/08.10.2009 depusa la registratura D.N.A., referindu-ma la aceea din 6 august 2009 – deci cu doua luni înainte de declansarea isteriei pro-Iohannis!

K. W. Iohannis: o facatura politicianista

Prin „desemnarea“ primarului K. W. Iohannis ca potential prim-ministru, Crin Antonescu-Vorbete si-a dovedit atît cleptotropismul politic – adica orientarea preferentiala spre hoti –, cît si faptul ca are ochi de peste; dar unul mort-de-trei-zile si nu ca acel obiectiv al aparatului de fotografiat, numit „ochi de peste“, care „vede“ la aproape 180 de grade. Pe cînd Antonescu-Vorbete nu-si vede nici lungul nasului.
În plus la inventar, Iohannis NU a fost ales de 90 la suta dintre alegatori – cum pretind, acum, Crin Antonescu-Histrionul si „tonomatele“, care repeta ca niste papagali minciunile mercenarilor din presa locala, fiindca au preluat minciuna difuzata de Martin Muller, în pretinsul sau „sondaj de opinie“ –, ci doar de o treime din electorat! Iar faptul ca l-a propus premier în iluzoriul guvern de tehnocrati doar dupa ce „s-a uitat“ – cu ochii lui de peste mort – la Iohannis „de trei ori“ la câte o sueta reflecta cât de bine „vede“, într-adevar, Crin Antonescu. Totodata, atesta si cât de bine dezinformeaza „Crin“ opinia publica, deoarece, acum, „a uitat“ sa dezvaluie cât de bine îl sprijina Germania: la alegerile din 2004, Susanne Kastner, vicepresedinta Bundestag-ului si agent electoral pentru Iohannis în lunile premergatoare alegerilor, venise pregatita de acasa pentru a-l decora pe führerul sibian din partea Parlamentului german pentru victoria stralucitoare cu o medalie la fel de stralucitoare.
În asta rezida priceperea de „tehnocrat“ si „succesurile“ primarului Iohannis, etalate de „tonomatele“ din presa: în faptul ca e sprijinit, în mod ocult, din afara. Au auzit Serviciile Secrete ale României de sintagma „agent de influenta“?! Dar de expresia „Coloana a V-a“?
Culmea este ca, în 17 oct. a.c., la emisiunea Q&A, de la Antena 3, ziaristele Floriana Jucan si Alessandra Stoicescu au relevat ca mai multe publicatii au dat sfoara-n în tara despre dosarul penal nr. 609/P/2007, initiat de noi si, ulterior, trimis la D.N.A., în care este implicat priceputul primar „neamt“ Iohannis, si l-au întrebat, expressis verbis, pe „marele“ german Iohannis ce-i cu acel dosar; l-ati auzit ce a balmajit: „…nu stiu, s-a încheiat acum o luna…“! Alo!, se aude?, mai e cineva la D.N.A.? Când aveti de gând sa raspundeti la adresa noastra?! Sau vreti sa ajunga Iohannis premier si sa-l santajati cu dosarul, ca sa joace tontoroiul dupa cum îi cântati voi?! De asemenea, cele doua ziariste – frumoase, dar „rele“ – l-au mai întrebat: „Sunteti mason?!“ si, cu o moaca mirata si speriata, de parca le-ar fi întrebat, în sinea lui, „O stiti si p-asta?!“, a raspuns tot cu juma’ de gura si tot cu pauze de gîndire: „Nu,… nu sunt!“… Asa o fi?! Cititi ce spune Marius Salajean în formidabilul sau articol „Klaus Iohannis: un mason spre Palatul Victoria?“, e-adevarat, aparut abia acum.

K. W. Iohannis: un potential pericol

Sa ne amintim, totusi, ca regretatul mason liberal Dan Amedeo Lazarescu a fost asasinat moral de C.N.S.A.S. tot în urma manevrelor masonilor anti-români, fiindca el fusese, tot timpul, un mare patriot român, iar atunci – înainte de ostracizarea lui drept colaborator al Securitatii, care, se pare, i-a si grabit sfîrsitul! –, începuse sa demaste public masinatiile antiromânesti ale unor masoni occidentali, care cautau sa scoata Transilvania dintre granitele României, printre altele denuntîndu-l pe masonul maghiaro-francez André Szakvary drept impostor! Devine evident, astfel, ca nu este vorba de nevinovata cecitate lui politica si ca aceasta aparenta orbire a orbetelui Crin Antonescu, din cauza careia facuse aceasta propunere cretina cu „premierul“ Iohannis, reprezinta paravanul în spatele caruia se comite o manevra oculta, de propulsare a sasului K. W. Iohannis, omul de paie al altora – cum remarca si Angela Furtuna, din Germania – , de la sefia F.D.G.R. – „o adevarata Coloana a V-a“, cum zice Marius Salajean – direct în fruntea guvernului României! Sa ne amintim ca unele grupuri masonice au complotat contra domnitorului Alexandru Ioan Cuza si au reusit sa-l detroneze!
Iata cu cine se lauda histrionul Antonescu si alianta ad-hoc P.N.L.-P.S.D.-U.D.M.R. + grupul parlamentar al minoritatilor antinationale – care este o noua „monstruoasa coalitie“, conform stigmatului aplicat de proverbul „Cine se aseamana se aduna“: U.D.M.R.-ul, de 20 de ani, submineaza unitatea si suveranitatea nationala, inclusiv în aceste zile; tiganii ne-au facut de rîs în toata lumea si, îndeosebi, în Europa; în numele altor minoritati care-l sprijina pe Iohannis vorbeste unul, Pambuccian, cu o fata de vampir si chiar de Nosferatu – de le face pe gravide sa lepede cînd îl vad! În numele astora vorbeste vorbetele Antonescu! Toti liberalii autentici, de la Bratieni pîna la Dan Amedeo Lazarescu se rasucesc în mormînt cînd îl vad pe Crin Antonescu la conducerea P.N.L. Unul dintre motivele invocate de Crin Antonescu pentru a explica alegerea lui Klaus W. Iohannis ca premier este ca, fiind „neamt, atunci e bun manager, e corect“ etc. Adica, vezi, Doamne, daca-i neamt (desi nu e neamt, este sas, iar sasii sunt pentru nemti un fel de tigani de-ai lor!), nu stie sa faca porcarii, desi coruptia nu are nationalitate si nu ocoleste Germania; dimpotriva, putem spune ca nemtii ne dau lectii! Amintiti-va de titlurile din presa centrala: „Scandal. O banca din Liechtenstein ascunde cea mai mare evaziune fiscala din Germania / Germania plateste unui informator 5 milioane de euro ca sa bage la apa 1000 de bogatani evazionisti – *Pe lista neagra figureaza si directorul Postei Germane; *Cei vizati vor trebui sa dea înapoi statului sute de milioane de euro (vezi Eva Galambos, în Gândul, 23 februarie 2008). În ceea ce-l priveste pe K. W. Iohannis, în afara de noi, de la publicatiile JUSTITIARUL, care l-am demascat frecvent, aproape în fiecare numar al revistei, au fost si altii care au scris – e-adevarat, preluând informatiile de la noi! –, despre ticalosiile primarului Iohannis, împins, acum, în mod ocult de P.N.L. la postul de premier, în publicatiile Dacii liberi, Gândul, Ziua, Interesul public, Academia Catavencu, MediaFax si altele! Faptul ca au preluat informatiile de la noi fara sa indice sursa tine de deontologie, dar acum, în plina isterie politicianista si mediatica pro-Iohannis, conteaza mai putin acest aspect si conteaza mai mult faptul ca, la vremea respectiva, fusesera convinsi de noi si se situasera pe  aceeasi pozitie anti-Iohannis!
Iar, 18 oct. a.c., pe postul Antena 3, pe la ora 11 si 15 min, pe burtiera era scris fara jena: „V. Steriu: Klaus Iohannis se bucura de sprijin la nivelul national“ (sic)! Cred ca, dupa cum gîndeste, pe asta ar trebui sa-l cheme „V. Steril“. Dar afirmatia lui întrutotul falsa privind „sprijinul la nivel national“ nu este decît o crasa manipulare – subsumata directivei principale a propagandei cenusii, „Prostiti poporul cu televizorul“! Acea „majoritate parlamentara de 65 la suta“, oricum, nu reprezinta poporul, ci este ea însasi ilegitima, fiindca a fost votata de doar circa o treime din electorat.
Apoi, în emisiunile televizate s-a facut mare caz de venirea a doua oara a lui K. W. Iohannis la Bucuresti pentru a discuta cu liderii partidelor care formeaza monstruoasa coalitie. Un fandosit de la Antena 3, Radu Tudor, a vorbit chiar de „a doua descalecare a lui Iohannis la Bucuresti“ (sic). Sintagma corecta pentru a desemna acel eveniment istoric la care face aluzie ignorantul si îngîmfatul Radu Tudor (altfel „anal-ist militar“!) este „descalecatul“ lui Dragos, al lui Bogdan, Basarab s.a. Descalecarea o face Iohannis de pe nevasta-sa sau de pe sibienii pe care îi pacaleste de atîtia ani, dar la Sibiu, nu la Bucuresti! Oricum, mult trîmbitata si comentata „venire“ la Bucuresti a fost, cum era de asteptat, un mare fîs. NU s-a mai întîlnit cu mai nimeni, fiindca toti liderii care-l „sprijina politic“ se împrastiasera ca potîrnichiile!
De altfel, azi, 22 oct., la postul TV B1, d-l Radu Moraru, l-a avut invitat în emisiunea sa pe d-l Marius-Albin Marinescu. Cine a vazut-o, a putut sa constate si singur ca l-a facut praf pe „marele neamt-sas“ Iohannis, care-i „suspectat de trafic de copii“. Sa vedem ce va mai zice, acum, marele descoperitor de „premier-desemnat“ Crin Antonescu-Histrionul.
Domnule Traian Basescu, de vreme ce tot croncanesc astia contra lui Lucian Croitoru, vreti sa câstigati cu un premier tehnocrat? Vi-l desemnam noi: puneti-l premier pe economistul Florea Dumitrescu, ex-ministru de Finante, ex-guvernator al B.N.R., ex-ambasador în China; e-adevarat, domnia sa nu este „independent“, fiindca este patriot: este dependent de România!

22 octombrie 2009
Vasile I. ZARNESCU

Popularity: 14% [?]