Curentul International

Obrăznicii ude mereu

Autor: Cornel Cotutiu

        S-au întâmplat în ultimele săptămâni (de fapt, câte din 1990 încoace?) o seamă de evenimente politice, congrese de partid, crampe la nivel guvernamental și parlamenatar, toate spre disperarea populației sau afrodisierea ei (prin cârnați, bericici și un pachet de orez gratuit). După ce gură-cască a înghițit  ce i-a picat în plisc, acum cască ochii (nu pliscul) și , încă buimăcit, se întreabă ce i se întâmplă.

        Lumea constată că totul fierbe, dar în același fel ca până acum ( de 20 de ani): felurite feluri, toate la fel.

         Tăbăcit  de astfel de scenarii, unul mai penibil ca altul,  m-am trezit impresionat de două aspecte ieșite din comun, ieșite chiar din comunul bun simț: manelele (omologate de președintele țării) și îndrăzneala ude mereu-lui.

         Locatarul de la Cotroceni, după ce o dă, în public, cu expresia ”țigancă împuțită”, mai deunăzi consideră că această specie de cântec, maneaua, este majoritar preferată de poporul român (invocând chiar nume de cabotini care infestează folclorul românesc). Cu un comportament, o mentalitate, o simțire, o vorbire adesea de maidan (cum o are președintele țării) e firesc, e logic să declari că  populația pe care o păcălești de atâta vreme e manelistă, telenovistă.

        O declarație atât de iresponsabilă, ofensatoare la patrimoniul folcloric românesc a trezit până și mass-media occidentală, provocând mirare și râs. Dar la această aruncare cu mucii în fasole vine, degrabă, un majordom al curții de la Cotroceni – patibularul R.H.Patapievici, jenantul personaj care a fost desemnat de Cotroceni să conducă Institutul

 Cultural Român. A zis el, cu vocea lui de alogen: Da, limbajul de manele este mai corect decât acela de la unele posturi de televiziune românești. S-o recunoaștem: Ce zel pupincurist!

        Ei bine, de unde vine titlul textului acesta? Desigur, de la UDMR.

        Liderii acestei formațiuni ilegale au un comportament uluitor și exemplar pentru ceea ce înseamnă a fi obraznic, parșiv, oportunism și capabil de șantaj circumstanțial.

        Indiferent cum se va finaliza  povestea cu președintele Senatului României, rămâne ideea (prin declarația lui Marko Bela) că UDMR  ar fi râvnit la funcția de al doilea om din stat, în postura de președinte al Senatului. Ce obrăznicie!

        Ce înseamnă obraznic? Dicționarul spune: lipsit de respect, lipsit de rușine, neascultător, neastâmpărat, nerușinat. Acestea sunt, de fapt, atributele acestei organizații, de la înființare până în prezent (altfel, ar fi dispărut de mult!). Tot timpul s-a situat la lipitură,  la pânda unei fripturi. ”Ude mereu” știe că trăim, de 2o de ani, sub o umbrelă a democrației cârpite. Și profită. Așa cum o face dl. Băsescu, hrănindu-și enoriașii cu un cârnat și o bericică.

        Apropo de ”Ude mereu”: prietenii mei unguri sunt sigur că mi-au înțeles  corect demersul acesta. Noi, oamenii normali, români, unguri, sași, tigani suntem la fel de năpăstuiți, de săraci, de păcăliți. Îmbuibații nu au naționalitate.

                                                               Cornel COTUȚIU

Popularity: 1% [?]

RĂSPUNDERE ŞI RESPONSABILITATE

Autor: Dr. Constantin Izvănariu

“De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere.”  (Luca 12:48) 

Decizia de a da afară din parohie şi din Episcopie pe Pr. Vasile Susan, fostul paroh al Bisericii Ortodoxe Române “Sf. Maria” din Chicago, a fost greşită. Arhiepiscopul Nathaniel a făcut o mare greşală.

De ce scriu şi de ce îmi exprim părerea? În măsura în care şi eu sunt Român Ortodox în aceasta ţară măreaţă, întemeiată pe principii solide de credinţă şi libertate, mă deranjează tulburările din mijlocul nostru. Sunt forţat să vorbesc pe faţă şi îmi voi suporta argumentele şi declaraţiile cu citate biblice pentru a afla adevărul. Intenţiile mele nu sunt de a ofensa pe nimeni, dar dacă cineva va fi ofensat de adevăr sau citate biblice, aceia ar trebui să se gândească serios şi să reflecteze cu nădejdea că lucruri bune vor rezulta din aceasta. Cele ce urmează reprezintă gândurile şi convingerile mele personale.

Adresându‑se credincioşilor, Biblia spune: “Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetaţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2:19). Biblia spune, de asemenea: “Ca să şti…cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3:15). Deci, ca oricare altul, bărbat, femeie sau copil, şi eu aparţin familiei lui Dumnezeu. Prin originea noastră culturală românească şi prin credinţa noastră, suntem unul şi acelaşi popor.

Cum încep problemele, cum cresc şi scapă de sub control?

Situaţiile create de către Arhiepiscopul Nathaniel sunt câteodată corecte, dar de multe ori sunt ambigue, constituite din jumătăţi de adevăr, erori, manipulare şi dorinţa de egocentrism. Este o combinaţie de mai multe lucruri. Felul cum Î.P.S. Sa tratează problemele ce ne interesează pe toţi este neclar, evaziv şi în multe cazuri se îndepărtează de adevăr. Iisus Hristos a zis: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:16). La Marcu 10:43 citim: “Cel ce vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.”

Problema pe care Arhiepiscopul Nathaniel o are cu Pr. Vasile Susan este un rezultat al acestei situaţii create de către însuşi Arhiepiscopul prin depărtarea de la cuvântul lui Dumnezeu. În slujba lui către Dumnezeu, Pr. Vasile Susan atrage atenţia asupra greşelilor comise de Arhiepiscop şi pentru acest motiv este dat afară. Nu suntem mai întâi şi peste toate slujitori ai lui Dumnezeu? Nu pun la îndoială nici cunoştintele biblice ale Arhiepiscopului şi nici autoritatea dânsului, ci acţiunile sale. A avea cunoştinte biblice este o măsură a maturităţii creştine; celelalte reprezintă caracter şi mod de manifestare. Viaţa creştină este mult mai mult decât crez şi convingere. Este o viaţă în adevăr, iubire şi nădejde. Înalt Prea Sfinţia Voastra, aţi rătăcit atât prin crearea acestei situaţii cât şi prin demiterea Pr. Susan.

Este un fapt real că majoritatea preoţilor din Episcopia condusă de Arhiepiscopul Nathaniel sunt născuţi în România. Prin aceasta, ei au luat de acolo prima răsuflare de aer, au învăţat să vorbească, să meargă, au spus prima rugăciune şi mai târziu au studiat teologia în vederea preoţiei. Prin aceasta, preoţii şi toţi ceilalţi sunt, într‑un mod de netăgăduit, legaţi de România. Parte din inima Pr. Susan este acolo, aşa cum este inima fiecăruia asemenea dânsului care găseşte cuvântul “român” scris pe biserica lor sau se simte legat de acea ţară. Suntem uniţi şi legaţi în spirit şi cultură de locul nostru de origine. Legătura noastră românească reprezintă o parte constitutivă a identităţii noastre ce a devenit cu timpul mai complexă îmbrăţişând această ţară. În scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de demitere a Pr. Susan o parte din motivul acestei demiteri este că “inima lui se află în altă parte.” Dacă urmăm acest fel de gândire atunci majoritatea preoţilor ar trebui daţi afară din Episcopie. Nu sunt de acord cu Î.P.S. Sa în această problemă. Este foarte clar că inima Pr. Susan este în Episcopie deoarece Pr. Susan a dorit să corecteze tocmai problemele ce există în Episcopie. Dacă inima lui era în altă parte, nu i‑ar fi păsat de nimic. Numai când cineva este îngrijorat atunci se implică.

Arhiepiscopul Nathaniel este conştient de faptul că majoritatea preoţilor şi credincioşilor doresc unitatea bisericească dar Î.P.S. Sa opreşte în mod consistent orice încercare de a discuta această problemă. Accentuarea gândirii sale de a menţine Biserica Româneasca dezbinată se vede şi din demiterea Pr. Vasile Susan pe motiv că inima lui “este în altă parte.” La Congresul Episcpiei din 2003 când s‑a încercat să se discute subiectul unitatii, Arhiepiscopul nu a acceptat spunând că acest subiect nu era pe ordinea de zi. Oare lipsa atenţiei asupra acestui subiect important nu creează tensiune, frustrare, resentimente şi motiv de îngrijorare între preoţi?

Desigur că da! Oare nu este Arhiepiscopul văzut ca laş prin faptul că evită să discute adevarata problemă şi menţine un sens fals de pace şi control asupra situaţiei? Desigur că da! Adevărul este că dacă Arhiepiscopul ar avea control ar fi rezolvat această problemă până acum. Sf. Apostol Pavel a avut soluţia: francheţea. “Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare” (Efes. 4:25). Când minţi pe altul, sfârşeşti a te minţi pe tine însuţi. Aşadar de ce nu se pune acest subiect la vot să se vadă în ce direcţie vor oamenii să meargă? De ce oare se controlează şi se manipulează viitorul oamenilor? Cine vă dă dreptul să faceţi aceasta? Sunt sigur că nu Dumnezeu.

În conformitate cu Sf. Scriptură Arhiepiscopul nu reuşeşte să îndeplinească cerinţele păstoriţilor săi şi să adreseze subiectul unităţii cu aceeaşi dedicaţie. “Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal. 6:10). Biblia, de asemenea, spune: “Că de se crede cineva că este ceva, în timp ce el nu este nimic, pe sine însuşi se amăgeşte” (Gal. 6:3). Deci ceea ce ar trebui să facă Arhiepiscopul, în conformitate cu Scriptura, este de a nu evita problema ci a o pune pe lista priorităţilor. Nu ar trebui să aducă scuze, să amâne sau să aştepte împrejurări mai bune. Ştim din Scriptură că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce înseamnă că putem cugeta, iubi, raţionaliza, diferenţia între bine şi rău şi avem o conştiinţă morală. Dumnezeu a dat omului şi libertatea de a păcătui. Cel mai uşor fel pentru noi de a păcătui este încercarea de a controla circumstanţele din jurul nostru precum şi viitorul nostru personal şi viitorul celorlalţi. În felul acesta ne atribuim, în mod conştient sau inconştient, calităţile lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit. Noi trebuie să fim slujitorii Lui credincioşi, ascultători, smeriţi şi devotaţi; trebuie să dovedim caracter puternic în acţiune şi să nu pretindem că suntem Dumnezeu. Unde se încadrează controlul şi manipularea de către Arhiepioscop a subiectului unităţii, al relaţiilor iubitoare şi al comuniunii în comunitatea Românească?

În exterior, Arhiepiscopul Nathaniel încurajează dialogul, relaţiile bune şi comuniunea cu Arhiepiscopia Ortodoxa Româna din America şi Canada. În ascuns, însă, descurajează sau pune oprelişte acestora. Preoţii din Episcopie trebuie să ceară permisiune specială Arhiepiscopului de a primi sau a sluji cu preoţii din Arhiepiscopie. Am crezut că acest lucru s‑a rezolvat încă de la începutul dialogului în urmă cu mai bine de zece ani. Prin această cerere specială de permisiune, Arhiepiscopul Nathaniel face ca relaţiile iubitoare şi comuniunea în comunitatea noastră Românească să fie condiţionate. Nu aflăm niciunde în Sf. Scriptură ca aceste relaţii să fie condiţionate. Exprimările iubirii, a grijii şi înţelegerii în cadrul relaţiilor umane ar trebui să fie libere, din inimă şi pline de sens. Sf. Pavel spune că o viaţă autentică este cea a iubirii: “Şi toate averile mele de le‑aş împărţi şi trupul meu de mi l‑aş da să‑l ardă, dar dacă n‑am iubire, nimic nu‑mi foloseşte” (1 Cor. 13:3). Biblia de asemenea zice: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Parafrazând a 7‑a Fericire, veţi fi fericiţi când veţi arăta oamneilor cum să coopereze, în loc de cum să fie în competiţie sau să se lupte. Atunci se va vedea cine eşti cu adevărat şi unde‑ţi este locul în familia lui Dumnezeu (Matei 5:9). Sf. Apostol Pavel scrie la Romani 12:18: “Dacă este cu putinţă, pe cât se ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” De asemenea, Sf. Pavel a scris: “De aceea, primiţi‑vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v‑a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Sf. Ioan scrie: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că‑i iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Sf. Scriptură accentuiază clar faptul că relaţiile, nu realizările sau acumulările de lucruri, sunt ceea ce contează mai mult. De aceea, Iisus “întinzându‑şi mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată‑i pe mama Mea şi pe fraţii Mei. Că tot cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi sora şi mamă” (Mat. 12:49‑50). Deci, fiind inclus în familia lui Dumnezeu este cea mai mare cinste şi cel mai mare privelegiu ce‑l poate avea cineva. Nu găsim niciunde în Scriptură control şi manipulare pentru că acestea sunt greşite. Aceste tactici sunt folosite de către Arhiepiscop pentru a ne menţine divizaţi în scopurile sale egoiste.

Atitudine contradictorie şi conflictuală asupra subiectului unităţii:

Când Arhiepiscopul Nathaniel a fost întrebat despre progresul spre unitate, răspunsul său a fost imprecis, ca întotdeauna ‑ că exista un dialog şi că relaţiile sunt calde şi progresează. Nu cunosc să se fi făcut vreun pas semnificativ spre unitate. Au fost aceste răspunsuri clare, adevărate, sincere, definite, sau au fost evazive, confuze, neclare şi imprecise? Nu sunt aceste acţiuni promotoare de sine însuşi şi neavând nici o substanţă? Ştie cineva pe ce poziţie ne aflăm? Există oare vreo îndoială cine este responsabil pentru situaţia aceasta confuză şi ambiguă?

În scrisoarea de demitere a Pr. Susan, Arhiepiscopul menţionează autoritatea de a transfera, muta sau demite preoţi din parohii. Dacă acesta este cazul şi intenţionează să o folosească fără o prealabilă consultaţie cu Consiliul Eparhial, nu se vede în nici un fel caracteristicile smerite ale unui slujitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, arată caracterul unui om egocentric, a unui dictator. Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu ar lua serios în considerare această problemă şi ar permite ca procedura normală să‑şi urmeze cursul. Un om smerit ar aduce această problemă în faţa Consiliului Episcopesc cu dovezile pe faţă şi ar căuta o soluţie. “Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Supuneţi‑vă deci lui Dumnezeu” (Iacov 4:6‑7). S‑a gândit oare Arhiepiscopul că s‑ar putea să fie greşit?  Biblia spune: “Prin urmare, cel căruia i se pare că stă‑n picioare să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10:12).

Nu cred că Arhiepiscopul a acordat destul timp şi destulă gândire înainte să ia hotărârea de a‑l demite pe Pr. Susan. Dânsul uită că a  vorbi pe faţă este un atribut al personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Î.P.S. Sa desconsideră pe cei ale căror opinii sunt diferite de ale dânsului în legătură cu subiecte importante. Î.P.S. Sa aşteaptă supunere totală şi oarbă de la credincioşii săi datorită poziţiei ce o are, chiar şi atunci când se depărtează de adevăr. Ar putea să fie acest lucru greşit? Biblia spune: “Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele” (Efes. 5:15‑16). “Drept aceea, cine ştie să facă binele şi nu‑l face, păcat îşi este sieşi” (Iacov 4:17). Biblia recomandă ca fiecare să‑şi facă o evaluare periodică pentru a evita calea greşită şi a se corecta la timp. “Ci fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras şi momit de ea. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul, odată săvârsit, odrăsleşte moarte. Nu vă înşelaţi, fraţii mei preaiubiţi” (Iacov 1:14‑16).

Autoevaluarea o găsim în Biblie: “Cercetaţi‑vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă, puneţi‑vă la‑ncercare” (2 Cor. 13:5). De asemenea, “Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându‑ne la Domnul!” (Plângeri 3:40)

Înalt Prea Sfinţia Voastră, trebuie să restabiliţi credibilitatea care este necesară în poziţia de conducere ce o aveţi. Iisus a zis: “De la cel căruia i s‑a dat mult, mult i se va cere; şi de la cel căruia i s‑a încredinţat mult, mai mult se va cere” (Luca 12:48). Trebuie să aveţi credibilitate pentru a vi se da încredere şi a fi urmat. Asemenea credibilitate şi încredere pot fi stabilite numai prin onestitate consistentă şi păstrarea adevărului cu orice preţ. Colaţionarea de circumstanţe pentru a vă promova imaginea nu este în slujba lui Dumnezeu aşa cum nu este nici fuga de adevăratele probleme ce trebuie rezolvate. O autoevaluare critică este necesară. Aceasta vă va permite să vedeţi că v‑aţi depărtat de adevăr. Creşterea spirituală se poate restabili numai prin recunoaşterea acestei depărtări. Astfel veţi putea înlocui minciunile cu adevărul. Bibilia spune: “Sfinţeşte‑i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Cu siguranţă ştiţi că mântuirea cere ispăşire. Biblia spune: “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31‑32).

Înalt Prea Sfinţia Voastră, cel mai uşor şi cel mai grabnic mod de a clarifica controversa ce implică pe Pr. Susan este de a reconsidera poziţia de demitere a Pr. Susan. Apoi, trebuie să oferiţi parohienilor de la Sf. Maria motivele pentru care aţi socotit necesar să luaţi o asemenea hotărâre. În rest, ar trebui să rectificaţi situaţia ambiguă ce aţi creat‑o şi cred că astfel problemele legate de Pr. Susan şi multe altele se vor soluţiona de la sine.

Trebuie să nu mai stăruiţi asupra problemei vechi de dezbinare în comunitatea noastră, problemă care nu mai există. Trebuie să înlăturaţi şi să uitaţi felul vechi de a acţiona. “Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii” (Efes. 4:22).

Ajustaţi, schimbaţi ţi transformaţi felul de gândire deoarece necesită reajustare după o autoexaminare, “să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efes. 4:23). Biblia ne spune că putem fi transformaţi numai din interior, dacă înlăturăm trecutul dureros şi trist. Numai atunci putem merge înainte, “şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4:24).

Salut pe preoţii din Episcopie care s‑au adresat Arhiepiscopului în legatură cu tratarea greşită a cazului Pr. Susan. Sunteţi probabil aceiaşi care vă exprimaţi opiniile şi despre alte probleme relevante.

Preoţilor care au fost puşi la tăcere prin intimidare şi au cedat fricii, vă spun acestea: veţi dovedi cât de îngrijoraţi sunteţi dacă veţi proclama adevărul. “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4:18). Este mult mai uşor a tăcea decât a provoca o confruntare, dar vă întreb: cum puteţi tăcea la demiterea Pr. Susan fără o cauză dreaptă şi o procedură normală? Oare acest ton dictatorial şi această modalitate de viclenie nu vă ameninţă siguranţa poziţiei voastre în viitor? Când alţii urmăresc o linie păcătoasă nu aveţi datoria de a o arăta pe faţă? Oare nu este teama de a vorbi pe faţă cauza nemulţumirii, tulburării şi gâlcevii? Nu vi se pare că lipsa unei griji de a participa la problemele Episcopiei va contribui la ivirea unor probleme şi mai mari? Acum toţi ar trebui să aveţi teama unui rezultat similar când nu sunteţi de acord cu Arhiepiscopul. Poate că a venit timpul soluţiei Sf. Pavel: francheţea. Fără minciuni, fără pretexte. Spuneţi adevărul semenilor voştri. Toţi suntem uniţi în Hristos şi când minţi pe alţii, te minţi pe tine însuşi. De aceea, vorbiţi şi suportaţi pe fratele vostru care a adus la iveală greşelile Arhiepiscopului în numele tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, când a spus adevărul. Eliberaţi‑vă de vina tăcerii. Puneţi în practică ce aţi învăţat.

Dacă prea cucerniciile voastre, preoţii Episcopiei, sunteţi un grup care doreşte să stea şi să crească împreună în viaţa duhovnicească, trebuie să vă suportaţi unul pe altul. Aceasta ţine de datoria pe care o aveţi. Sf. Pavel spune: “pentru ca împreuna cu voi să mă mângâi prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea” (Rom. 1:12). V‑aţi gândit oare că dacă toţi împreună veţi vorbi pe faţă atunci Arhiepiscopul nu va putea să vă dea pe toţi afară şi va găsi necesar să se corecteze?

L‑am cunoscut pe Pr. Vasile Susan de mulţi ani şi am o stimă deosebită pentru dânsul, fiind un om de caracter.

Spre deosebire de alţii, nu îi este teamă să spună adevărul. Am fost de  multe ori în biserica unde a slujit dânsul şi am văzut că era respectat de parohieni şi dedicat slujirii lui Dumnezeu şi a credincioşilor. Nu cunosc să fi fost vreo neînţelegere creată în parohie. Sunt sigur că atât Pr. Susan cât şi parohienii de la Sf. Maria au fost uimiti de scrisoarea Arhiepiscopului Nathaniel de a‑l demite. Au fost uimiţi datorită faptului că nu se menţionează nici un motiv substanţial, nefiind vreo problemă de caracter şi nici nu se menţionează o procedură normală. Primul motiv menţionat este “gura” Pr. Susan, ceea ce este o caracteristică a personalităţii şi nu o deficienţă de caracter. Nu există un test de a măsura unde este inima cuiva. Arhiepiscopul Nathaniel este vag în ceea ce priveşte motivele demiterii Pr. Susan. Aceste motive ar trebui menţionate în mod precis şi în totalitatea lor. Este de necrezut cum Arhiepiscopul specifică puterea sa absolută şi intenţia de a se folosi de ea. Adevărul este că aceste fleacuri, aşa cum sunt exprimate în scrisoare, nu vor avea nici o putere în faţa oricarei instanţe judecătoreşti. Să nu uităm cât de abuzivă poate fi o dictatură. Acesta este motivul pentru care suntem aici în Statele Unite ale Americii: să scăpăm şi să evităm asemenea abuz de putere.

Ce am fi făcut fără Sf. Apostol Pavel care a avut ca şi caracteristică a personalităţii franchetea? Oare l‑a demis Hristos sau altcineva? Oare nu este clar că un astfel de om este determinat să facă o schimbare?

Probleme de caracter, dragi prieteni, trebuie să constituie motive pentru demitere, nu caracteristici ale personalităţii. Arhiepiscopul a uitat că Biblia încurajează pe oameni să vorbească. Biblia nu sugerează, nici nu roagă, ci porunceşte de a recunoaşte mărirea Lui, de a cinsti mărirea Lui, de a vesti mărirea Lui, de a medita asupra măririi Lui şi de a vieţui pentru mărirea Lui. Aceasta înseamnă o reîntărire a faptului că în slujba lui Dumnezeu toţi trebuie să folosim tot ceea ce este în puterea noastră şi în caracterul nostru de a urma cuvântului Său ‑ adevărul. “Înfăţişaţi‑vă lui Dumnezeu ca vii dintre morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii în slujba lui Dumnezeu” (Rom. 6:13).

Dr. Constantin Izvănariu

Popularity: 1% [?]

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un -ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

Popularity: 6% [?]

Lectie de istorie pentru cei ce invata din istorie

 Autor: Emil Gheorghiu

     Ma intreb adeseori, cum va arata aceasta «Noua Ordine Mondiala» pe care fostul Presedinte George Bush a anuntat-o la 11 Seprembrie 1990, si la 15 Septembrie 1991 a inceput sa o aplice in razboiul «Desert Storm» contra Irakului. “This is something I do not like, because will pave the way for the New World Order” said James H. Webb, former supreme commander under Reagan Administration. 

     Atacul terorist de la 11 Septembrie 2001 – aceiasi data la care a fost anuntata Noua Ordine Mondiala -  si razboiul contra terorismului inceput de Presedintele George W. Bush, este inceputul celui de al treilea razboi mondial care trebuie sa duca in final la instauratrea unui nou guvern mondial. In anul 1773, intr-o strada evreiasca din Frankfurt s-au planuit in mare secret trei razboaie mondiale care urmau sa batatoreasca drumul catre instaurarea unui guvern mondial pana la sfarsitul anului 2000… Primele obiective au fost atinse la termen. Planul continua asa cum s-a stabilit…

    Bilioane – nu milioane – de oameni trebuie sa moara de foame, hrana si apa otravita, noi vaccinuri, droguri, epidemii si noi razboaie, pentru ca populatia disperata sa ceara instaurarea Noii Ordini Mondiale cu o noua religie «Lucifer», disparitia granitelor nationale, o economie globala si un guvern mondial cu un singur rege la Ierusalim.

     Fara indoiala, toate aceste schimbari sunt puternic ancorate in schimbarile care vor avea loc in Univers si trecerea de la era Pestilor la era Varsatorului. Poate fi insa acest obiectiv o realitate sau o utopie ca si communismul, nazismul, fascismul, etc? Realitatea este ca la trecerile acestea de la o era cosmica la alta, lumea a fost intotdeauna supusa unor mari transformari conceptual-religioase, precum si politico-structurale.

     Intram acum in «Era de Aur» a sistemuluil nostru planetar privit in relatia sa cu Marele Soare Central, in jurul caruia ne rotim odata la 25890 de ani (2155 durata unui an platonic x 12 ere cosmice). Potivit acestei legi care domina miscarea tuturor planetelor din Univers, intram acum, in concordanta cu evolutia cosmica, intr-o epoca in care ordinea existenta in momentul de fata se va destrama si trebuie edificata una noua, stimulativa, in care numai cei puternici vor rezista. Puternici si fizic si spiritual. Cine sunt acesti oameni puternici si fizic si spiritual? Multi considera ca evreii sunt cei mai sanatosi oameni si fizic si spiritual, datorita hranei lor kosher si religiei care se identifica cu originea lor ca evrei.

     In Lexiconul Langer de istorie universala se spune ca «ar trebui luata mereu in considerare diferenta dintre evrei si ebraici, pentru ca evreii moderni nu au nimic comun cu ebraicii ». Este intr-adevar o chestiune istorica faptul ca 95% din actualii evrei nu sunt de origine ebraica, adica semitica, ci de sorginte huno-turca. Ei nu au venit de pe Iordan, ci de pe Volga, nu din tinutul Canaanului, ci din tinutul Caucazului si nu sunt legati genetic de Abrahaam, Isaac si Iacob, ci de huni, unguri si turci.

     Acest lucru este posibil, pentru ca poporul evreiesc se imparte in doua categorii, sefarzii si ashkenazimii. Sefarzii sunt evreii de origine ebraica care au trait in Spania pana la alungarea lor la sfarsitul secolului al XV-lea.

     In editia din 1960 a lucrarii « Encyclopedia Judaica » sunt mentionati 500.000 de evrei de origine etnica si 11 milione de evrei khazari. Astazi numarul lor depaseste 20 de milioane, iar cu numarul celor de rasa mixta depaseste 100 de milioane.

     Khazarii sunt un popor de origine turceasca, a carei viata si istorie sunt legate de formarea istoriei evreiesti in Rusia. In a doua jumatate a secolului al VI-lea, khazarii s-au stabilit  in sudul Rusiei. La sfarsitul secolului al VIII-lea, Chagan, regele khazarilor si poporul lui s-au convertit la religia iudaica, au dus o viata de nomnzi de stepa si au trait din jafuri si campanii de razbunare pana cand s-a constituit monarhia Varegilor in anul 855 A.D. Dupa o lupta crancena, rusii i-au invins pe khazari si au cucerit tot regatul lor la est de Azov. Multi membri ai familiei khazare au migrat in Ucraina, Polonia, Basarabia si Bucovina, iar  multi  s-au dus in Ungaria si Turcia; majoritatea populatiei a ramas insa in Rusia, (Jewish Encyclopedia, vol IV, pag. 1-5).

     Secuii, care sunt khazari la origine, au venit in Europa cu 100 de ani inaintea ungurilor si s-au stabilit in locul unde este astazi Cehoslovacia (Cehia si Slovacia, noile state de dupa 1990, n.r.). De abia dupa ca au venit ungurii in Europa, Secuii au inaintat in Transilvania si s-au stabilit in chiar inima Romaniei,  – tinutul Secuiesc fiind considerat cea mai frumoasa regiune a Romaniei dupa nordul Bucovinei ocupat astazi de Ucrainieni. Este neadmis insa faptul ca, in timp ce traiesc in Romania, ei se considera in primul rand unguri si nu romani care sunt probabil cel mai ospitalier popor din Europa.

     Cu ajutorul evreilor khazari, ungurii au creiat imperiul Austro-Ungar, iar turcii au distrus imperiul Bizantin si au creiat imperiul Otoman, si oriunde au gasit conditii favorabile au creiat un imperiu de care ei au profitat in primul rand si tara gazda in al doile rand. Venirea lor in America este o problema cu totul deosebita, pe care o voi dezvolta numai pentru marii iubitori de istorie, sau care vor sa invete de la istorie in capitolul in engleza «Quo Vadis America».

     Cei mai cunoscuti evrei khazari sunt astazi membrii clanului Rothschild, cei mai bogati oameni din lume, care au finantat toate razboaiele si revolutiile – si ale invingatorilor si ale invinsilor – si care administreaza si marea avere a Vaticanului. Ei au planuit, finantat si executat revolutia bolsevica, pentru a-si recuceri teritoriile din care au fost izgoniti de rusi. (Des Griffin, Descendentii, pag. 100.) 

     In imperiul khazar a inceput pentru prima data in istoria omenirii comertul cu sclavi, si a continuat, dupa descoperirea Americii, cu comertul cu sclavi din Africa. Este deci posibil ca, cu ajutorul unui presedinte american de culoare, toata omenirea sa fie inrobita in Noua Ordine Mondiala, asa cum a prezis si marele politolog Henry Kissinger. Pentru cei care vor sa adanceasca mai mult aceasta problema, le recomand sa citeasca „The Wonderful World of Tomorow” by Herbert W. Armstrong. Pentru a obtine aceasta carte puteti contacta Philadelphia Church of God  on line www.pcog.org or telefon 1-800-772-8577.

Emil Gheorghiu/George E. McOllan

Ann Arbor, Michigan

USA

Popularity: 7% [?]

De cine-i este frică preşedintelui A.O.Ş.R.?

 Autor: Vasile Zarnescu

Motto: „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

 Se zice că, după aducerea cartofului din S.U.A. în Europa, un agronom – om de ştiinţă francez – a încercat să popularizeze ideea avantajelor cultivării lui şi le-a ţinut multor ţărani prelegeri în acest sens. Dar, curios, s-a lovit de refuzul lor, suspicios şi circumspect, întrucît aceştia nu credeau în calităţile nutritive ale noii plante agricole. Atunci, omul de ştiinţă – altfel onest! – a recurs la un şiretlic: în jurul tarlalei cu cartofi a pus, ziua în amiaza mare, numeroşi paznici, cărora le-a dat consemnul ca noaptea să stea cît mai puţin de pază şi, oricum, să-i lase pe cei care veneau noaptea să fure cartofi. Şi se pare că aşa ar fi cucerit cartoful Vestul Europei.

Mitul „fructului oprit“ în tehnologia diseminării valorilor A.O.Ş.R. 

La această poveste m-am gîndit cînd am citit Marea Circulară nr. 1 din 18 ianuarie 2010, emisă de „PREŞEDINTELE A.O.Ş.R., Prof. univ. dr. Vasile Cândea“, în care dă directiva lapidară, de parcă-ţi dă cu piatra-n cap: „Începînd cu data de 19.01.2010, accesul persoanelor străine în A.O.Ş.R. este permis numai în baza unei aprobări date de către conducătorul instituţiei, eliberate de către Secretariatul de la nivelul Prezidiului, prin domna (sic) Pasvantu Irina, dacă persoană (sic) în cauză doreşte să se adreseze unui membru al Prezidiului, şi prin Secretariatul general al instituţiei, prin doamna Stoian Violeta, dacă persoana în cauză doreşte să se adreseze unui salariat al instituţiei“. Pentru început, reţineţi că, în cele cinci rînduri academice, au comis, deja, două greşeli gramaticale!

Asociind prin similitudine situaţiile, am conchis că A.O.Ş.R. este depozitara unor inestimabile valori intelectuale şi praxiologice. Şi, deoarece – în afara cîtorva iluminaţi, iniţiaţi, favorizaţi şi salariaţi – nimeni altcineva nu trece pragul A.O.Ş.R., atunci, ca să-i atragă pe turiştii veniţi în Capitală sau pe consumatorii de alte genuri de cultură sau subcultură, preşedintele A.O.Ş.R. a dat această interdicţie imperativă. Adică, insinuînd ideea „fructului oprit“ – ca în stratagema cu ofensiva cartofului –, prof. univ. dr. Vasile Cândea a apelat la această interdicţie „de faţadă“, mi-am mai zis în sinea mea, iniţial, oarecum îngăduitor. Numai că este ineficientă, deoarece, atîta vreme cît interdicţia nu devine publică – acţiune ce-ar fi similară cu plasarea ostentativă, la vedere, a paznicilor la cartofi! –, eventualii străini (de A.O.Ş.R.) nu vor cere, în prealabil, aprobarea importantissimei sale persoane, ci, fără să ştie că-i aşteaptă o dezamăgire, se vor buluci direct la uşa A.O.Ş.R., în faţa căreia se vor opri ca viţelul la poarta nouă: dincolo nu vor trece, căci nu au ţidula şi vor pleca proferînd „vorbe grele“ la adresa conducerii A.O.Ş.R., din cauză că le-a obturat scientotropismul insaţiabil.

Pentru că, trebuie să admiteţi în mod axiomatic, filoscientiştii – adică „iubitorii de ştiinţă“, cei care vor ştiinţă şi o vor „mînca pe pîine“, cum perora ex-premierul Ciorbea, care, pătruns de numele său, se exprima în termenii politologiei ţărăniste gurmande –, filoscientiştii, ziceam, cînd citesc sau aud expresia sibilinică „Preşedintele A.O.Ş.R., gen. prof. univ. etc.“, sunt străfulgeraţi de o iluminare, de un einsicht şi, imediat, i-l imaginează pe generalu’ Cândea stînd marţial pe malul Dâmboviţei, ca Hristos pe malul Iordanului, declamînd eclatant emfatic chemarea „Veniţi să luaţi lumină!“ – „lumina“ ştiinţifică de la candela lui Cândea, evident, ca, altădată, de la „Lampa lui Ilici“! – şi, continuînd convingător cu versetul atît de des citat încît a devenit cvasi-laic, „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!“ (Ioan, 8, 32). Ca atare, filoscientiştii, spre a-şi satisface arzătoarea apetenţă gnoseologică, vor da buzna să-i atingă stelele care-i luminează epoleţii şi să-i pipăie eghileţii uniformei, tot aşa cum enoriaşii se îngrămădesc să-i atingă patrafirul şi să-i pupe poala popii cînd trece printre ei să-i aghezmuiască.

Şi, atunci, care-i „raţiunea“ acestei insolite interdicţii categorice, dacă admitem – prin reductio ad absurdum – că ar avea vreuna?! Dar, probabil, nu aţi priceput substratul acestor raţionamente, fiindcă nu ştiţi cine se ascunde sub sigla A.O.Ş.R.: „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România“ (facsimil 1)! Aşadar, A.O.Ş.R. deţine mari valori intelectuale, spirituale şi morale şi a recurs la interdicţia intrării „persoanelor străine“ în instituţie, pentru ca, pînă la urmă, să-şi răspîndească, în vreun fel oarecare, acele valori, ca în povestea invadării West-ului Europei de către imigrantul cartof american. Altfel, nu ar avea sens impunerea interdicţiei de acces decît cu aprobarea Marelui ŞEF al Marelui Prezidiu al A.O.Ş.R.! Pentru că trebuie să ştiţi – dacă nu aţi apucat, între timp, să intraţi pe site-ul A.O.Ş.R. (http://www.aos.ro/) –, că „prof. univ. dr. Vasile Cândea“ este şi general în retragere cu opt stele (cîte patru pe fiecare umăr!), aşa că nu se poate intra la Suverana Sa Persoană, precum acceleratul în gara Periş, ci numai dacă îţi dă aprobarea Marele ŞEF! Dacă intri fără ţidulă, te opreşte ameninţîndu-te cu „bastonul de mareşal (care există în raniţa fiecărui soldat!“ – Napoleon dixit): Hände hoh! Ausweis-ul! Altfel, uuuş!, de la A.O.Ş.! (Vezi, alăturat, model de ausweis.) Asta-i singura explicaţie cît de cît „raţională“, deşi cam ininteligibilă.

„Este interzis să se interzică!“

În timpul marilor demonstraţii studenţeşti din luna mai 1968, iniţiate şi manevrate de C.I.A. ca să compromită Franţa şi care au determinat, în final, retragerea generalului Charles de Gaulle de la conducerea statului, au apărut pe ziduri cunoscutele mai tîrziu graffiti, dintre care a rămas faimos sloganul „Este interzis să se interzică!“ Paradoxul conţinut în această lozincă militantă este atît de puternic încît se interzice pe sine, este autodevorator, ceea ce ne aminteşte de paradoxul lui Epimenide, numit şi „paradoxul mincinosului“. Dar, vedeţi, şi în A.O.Ş.R. se născocesc paradoxuri, căci crearea de invenţii intră în „fişa postului“ acestei instituţii.

Revenind la „oile noastre“, circulara este niţel ilegală măcar pentru faptul că nu este înregistrată la registratura A.O.Ş.R., ca să devină întrutotul act oficial, ci are scrisă, cu pixul, doar menţiunea „01/18.01.2010“; de unde „01“: din agenda telefonică a preşedintelui A.O.Ş.R.? Mister Mare… Dar, interdicţia accesului publicului este, de jure, pe deplin ilegală, iar, de facto, frizează absurdul, fiindcă procurarea respectivei aprobări devine imposibilă: nu poţi accede la cele două secretare – la „domna (sic) Pasvantu, de la nivelul Prezidiului A.O.Ş.R.“, sau măcar la cea comună, pentru „salariaţii instituţiei“ – deoarece nu ai obţinută, în prealabil, aprobarea „Conducătorului“! Adică, eşti lovit în moalele capului cu această contradicţie birocratică, dură ca o bîtă: nu poţi intra în A.O.Ş.R. ca să ajungi la secretare fiindcă nu ai aprobarea anterioară a Marelui ŞEF, iar ca să obţii înaltissima sa aprobare, trebuie să treci, iniţial, totuşi, pe la secretare, ceea ce nu se poate fiindcă nu ai, în prealabil, aprobarea ŞEFULUI! Şi uite-aşa ne învîrtim într-un cerc vicios, care cerc se numeşte, în termeni academici, paradox – situaţie redată inclusiv prin reproşul neacademic şi cam populăros, dar, totuşi, esoteric „Te învîrţi ca un koy într-o căldare!“ Vedeţi profundele valenţe „creatoare“ care zac neştiute la A.O.Ş.R. şi care trebuie răspîndite k kartofu-n Europa de Vest?! Căci nu este la îndemîna oricui să meşterească un asemenea paradox! Nu, cineva trebuie să fie mAre Om de Ştiinţă ca să fie în stare să dea o directivă inextricabilă, în care îşi dă cu „stîngu-n dreptul“! Fără îndoială că, prin acest paradox, generalu’ Cândea va intra, dacă nu în Antologia Mondială a Paradoxurilor – ca Epimenide –, atunci măcar în Cartea Recordurilor, Guiness Book, ca găina lu’ Cristoiu, care a fătat pui vii!

În al doilea rînd, interdicţia accesului liber şi neîngrădit este ilegală, deoarece, conform art. 1 alin.3 (2) al Legii nr. 31/2007 privind reorganizarea şi funcţionarea A.O.Ş.R. (modificată ulterior prin Legea nr. 296/2007 şi Legea nr. 241/2009) şi, implicit, art. 1 alin. (3) al Statutului ei, A.O.Ş.R. „este instituţie de interes public (…)“. Adică este plătită din bugetul statului, adică din banii noştri, ai tuturor – aşa cum prevăd, textual şi clar, § 4 al Legii 296/2007  şi § 2 al Legii 241/2009 – şi nimeni – nici măcar Marele Şef al Marelui Prezidiu al A.O.Ş.R., „General (r) Prof.  Univ. Dr. Vasile Cândea“! – nu poate interzice sau restricţiona accesul public în instituţie!

Dar, iată!, interdicţia inextricabilă – a opta minune a Lumii! – s-a produs în mod implacabil, subminînd însuşi scopul A.O.Ş.R., care este stipulat în art. 3 alin. (1) din Statutul ei: „Atribuţiile principale ale AOSR sunt: conceperea, promovarea, dezvoltarea, sprijinirea şi protejarea ştiinţei sub toate formele, acţiunile şi metodele directe, indirecte sau adiacente (…)“. Or, expresia „sub toate formele, acţiunile… etc.“ obligă, dimpotrivă, la permiterea accesului public neîngrădit în A.O.Ş.R., inclusiv la bibliotecă: de exemplu, vreţi să citiţi „opera de mare valoare ştiinţifică“ a preşedintelui A.O.Ş.R. şi vreţi să mergeţi la biblioteca A.O.Ş.R. – fiindcă, aşa cum stipulează art. 9 alin. (5) al Statutului ei, are şi bibliotecă. Dar – „Hooo! Stai că trag! Hands up! Mîinile sus!“, că nu se poate: ca să afli ştiinţa pe care a produs-o pînă acum generalul (retr.) Vasile Cândea, trebuie să îţi dea inevitabila sa aprobare de acces, fără de care nu te poţi apropia de el. Culmea ştiinţei şi răspîndirii ei imperioase prin aceste „metode directe, indirecte“, ilogice şi hiper-giroscopice; acest ultim concept este caracterizarea sintetică şi academică a faptului că vizitatorii-titirez se „învîrt, la nesfîrşit,… într-o căldare“, fără să obţină, totuşi, permisiunea de intrare!

Există comori ascunse şi la A.O.Ş.R.?!

Lema 1. Faţă de această încălcare gravă inclusiv a propriei legi de funcţionare, propunem, în preliminarii, teoria plauzibilă – care este derivata a doua din Marea Teorie-Standard a Conspiraţiei – cum că, prin respectiva interdicţie, generalu’ Vasile Cândea nu vrea să dezvolte ştiinţa, să-i răspîndească prestigiul etc., ci, dimpotrivă, vrea să ermetizeze instituţia fiindcă se teme de ceva, de cineva, vrea să ascundă ceva! Ceva comori materiale, medalii, incunabule, diamantul care taie gheaţa, fosile umane din precambrian sau degetul mijlociu al lui Einstein? NU, nu e cazul, fiindcă astea se păstrează, acum, la bancă. Sau, cumva, „luminiţa de la capătul tunelului“, poate chiar flacăra violetă invizibilă, dar făcătoare de preşedinte de ţară şi, concomitent, demolatoare de preşedinte de partid?! Sau, poate, păzeşte date despre Istoria impenetrabilă a Dacilor, panaceul contra SIDA, vaccinul sigur-şi-de-necontestat contra gripei porceşti, leacul de alungare definitivă a prostiei omeneşti etc.?! Sau are ceva idei măreţe şi creţe privind ieşirea din criza economico-financiară, pentru care idei vrea să ceară, la schimb, guvernului Boc IV drepturi de autor?! Nici astea, fiindcă, dacă le-ar avea – cum îl obligă art. 5 alin. (1) al Statutului A.O.Ş.R., care spune că „A.O.Ş.R. reuneşte personalităţi ştiinţifice reprezentative, cu o înaltă ţinută spirituală şi morală, care s-au distins prin rezultatele muncii depuse, inclusiv în ceea ce priveşte dezvoltarea şi promovarea…“ etc., deci, implicit, dezvoltarea economiei, căci de aici statul strînge, cu greu, banii din care-şi suge partea A.O.Ş.R., ca caracatiţa, în contul său bancar –, dacă, zic, ar avea respectivele idei, atunci, evident, şi le-ar vinde repede cu mare profit, chiar aşa impozitate cum le vrea guvernul, ţinînd cont că guvernările postdecembriste ne-au băgat pîn-la gît în kkt – cum se spune pe unele posturi TV, ceea ce în termeni latineşti şi academici se zice cloaca maxima (doar e vorba de A.O.Ş.R.!)!

Deontologia cercetării ştiinţifice a problemei ne obligă să analizăm şi circulara anterioară, nr. 22/05.01.2010, care, în penultimul alineat, impune sentenţios şi cu iz penal: „Nu se dă nici o referire, sub nici o formă, nimănui din afara instituţiei despre activitatea academiei decît cu acordul şefului ierarhic superior şi, după caz, [al] conducerii academiei“ (sic). Măi să fie! O asemenea interdicţie categorică nu există decît la S.R.I., S.I.E., F.S.B., MI6, la C.I.A., F.B.I. şi, mai ales, la N.S.A. (National Security Agency – NSA/CSS), despre care James Bamford spune că era supranumită „Agenţia care nu există“. Dar aici nu e vorba despre o instituţie care strînge, păzeşte, gestionează şi valorifică mari comori informative şi informaţionale, secrete mari, mici şi mititele – conform dictonului „Informaţia înseamnă Putere!“ –, ci de una cu pretenţii deja legiferate de „utilitate publică“, deci fără secrete: A.O.Ş.R. – care, e-adevărat, nici ea nu există în conştiinţa publică. Această interdicţie ameninţătoare a preşedintelui A.O.Ş.R. încalcă inclusiv alte trei legi: Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi, în mod special, art. 3 lit. (i) al Legii nr. 7/2004 privind codul de conduită a funcţionarilor publici şi art. 3 lit. (h) al Legii nr. 477/2004 privind codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, articole care impun, expressis verbis, „deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor“ (s.n. – V.I.Z.). În plus, Legea nr. 544/2001 şi Legea nr. 7/2004 prevăd, în art. 9 alin. (3), că „angajaţii contractuali/funcţionarii publici pot participa la activităţi sau dezbateri publice, avînd obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea“.

Lema 2. Clar şi cuprinzător: angajaţii/funcţionarii publici pot vorbi cu oricine despre orice se întîmplă în instituţia lor cu condiţia respectării articolului 7 al celor două legi sus-menţionate, precum şi a legilor conexe. Corolar 1. Asta înseamnă, totodată, că au obligaţia morală şi legală să denunţe automat şi cu celeritate autorităţilor competente abuzurile şi ilegalităţile comise de unii angajaţi ai instituţiei, oriunde ar fi ei situaţi pe scara ierarhică: de la măturătoare la Marii Şefi! Consecinţă. Dacă angajaţii/funcţionarii oneşti, demni şi corecţi nu denunţă prompt abuzurile şi ilegalităţile de care ştiu (şi la A.O.Ş.R. trebuie să ştii totul, inclusiv unde se pune sau nu se pune virgula!), atunci devin şi ei pasibili de pedeapsă, inclusiv penală, pentru complicitate prin tăinuire! Circulara 22 este plină şi de alte idioţenii, asupra cărora vom reveni în episodul următor.

Zbaterea între conştient şi inconştient

Întîiul Semnatar al circularei 22/05.01.2010 este tot „Gen.prof.univ.dr. Vasile Cândea“ (sic – vezi facsimilele 2 şi 3, cu paginile 1 şi 3). Or, ca mAre Om de Ştiinţă şi ca preşedinte al A.O.Ş.R. care este, cunoaşte cu siguranţă, „ŞTIE“, con-ştie, deci este conştient de aceste prevederi legale clare şi imperative; aşadar, prin emiterea interdicţiilor sale ilegale, generalu’ cu opt stele pe umeri Vasile Cândea le încalcă deliberat! Şi asta o face pentru că are un motiv foarte întemeiat, de vreme ce îşi permite cu trufie, cu profund dispreţ, comiterea acestor ilegalităţi: vrea să nu afle alţii despre ceea ce se cloceşte în A.O.Ş.R.! De ce se teme, de cine-i e frică preşedintelui A.O.Ş.R. atît de tare încît interzice atît accesul publicului dornic să înfulece ştiinţă, cît şi salariaţilor instituţiei să se laude (aşa a apărut Magna cum Laudae!) sau să vorbească măcar în şoaptă altora, din afară, „despre activitatea academiei“? Spunem „în şoaptă“, pentru că nu este exclus ca unii angajaţi să fi adaptat calificativul Magna cum Laudae la realitatea A.O.Ş.R. şi să-l fi transformat, cine ştie, în Magna cum Fraudae!

Corolar 2. Problema are un iz obscur şi cam pestilenţial, dar ne străduim s-o descîlcim cu acribie ştiinţifică şi stoicism, deopotrivă. Oricum, însă, absolut normal şi dezirabil este, dimpotrivă, să comunici şi altora marile realizări ştiinţifice, doar te mîndreşti cu activitatea instituţiei în care lucrezi, mai ales a unei academii, nu?! E cineva de la Academia de Studii Economice, de la Academia de Sport, Academia Medicală, Academia Mămicilor etc. care nu se mîndreşte cu activitatea de acolo? Conform unei minimale politici de marketing, toţi se întrec în a populariza succesele, meritele, valoarea şi prestigiul instituţiei lor.

Lema 3. Dar, A.O.Ş.R. este pe invers. După cum se pare, aici se muşamalizează totul! În ce constă skeleton in the closet – „scheletul din debara“, cum zic americanii – pe care preşedintele A.O.Ş.R. vrea să-l tăinuiască atît de mult încît dă interdicţii ilegale? S-au comis, cumva, acolo păcate grave, fraude, hărţuiri psihice, sexuale, intelectuale, există ceva boli lumeşti?! E posibil, căci astea sunt condamnabile sau măcar ruşinoase şi trebuie acoperite, dacă nu cu pămînt, ca pisica, atunci cu hîrtii-circulare. Asta-i singura explicaţie plauzibilă a interdicţiilor aberate. Ipoteză. Ar trebui, totuşi, să concedem că, în această epocă de proliferare vertiginoasă a terorismului de toate tipurile pe care le ştim şi încă altele pe deasupra, pe care nu le ştim, această interdicţie imposibil de realizat ar avea, cît de cît, o noimă. Ca atare, punîndu-şi în aplicare fondurile materiale şi intelighenţia de care dispune, A.O.Ş.R. ar putea confecţiona, la acordarea acceptului, un ausweis-card cu care să-i vadă faţa vizitatorului pe monitor, ca nu cumva unii să arate ca în permisul alăturat şi care ar putea să mănînce cărţile sau chiar să se sperie de faţa unor funcţionare netelegenice. (Notă. Aici va intra şi ausweis-ul struţului.)

Oricum, în urma unor sancţiuni administrative confecţionate de conducerea A.O.Ş.R. contra unei salariate, aceasta şi-a adus, în 24 febr. 2010, avocatul angajat să o apere în faţa Comisiei de disciplină, dar acesta nu a fost primit, iar jurista A.O.Ş.R. şi şefa de personal l-au întrebat „cu a cui aprobare a intrat sediul A.O.Ş.R.“! Quod erat demonstrandum!

Identitatea stilului antiliterar

la generalu’ Cândea şi la poliţistu’ Pristanda

Se zice că, impresionat de personalitatea vijelioasă şi grandioasă a generalului Bonaparte, Hegel a exclamat în faţa studenţilor, pe cînd Napoleon intra în Berlin: „Iată Spiritul Absolut călare!“ Tot ca semn de profundă admiraţie, marele compozitor german Ludwig van Beethoven îi dedicase lui Bonaparte Simfonia a 3-a, „Eroica“. Dar după ce Napoleon s-a autoproclamat Împărat şi, luîndu-şi, ostentativ, coroana din mîna papei, şi-a pus-o singur pe cap, Beethoven, dezamăgit, şi-a modificat dedicaţia scrisă pe prima pagină şi a rostit supărat: „Să fii Bonaparte şi să te faci Împărat! Ce degradare!“

Acestea mi-au trecut prin minte, ca un glonţ, cînd am mai aflat de ultima circulară, nr. 130/21.01.2010, referitoare la unele probleme „organizatorice“, în care, printre altele – ţineţi-vă firea, să nu muriţi de rîs! –, scrie: „Orele suplimentare efectuate se compensează cu ore libere corespunzătoare şi nu pot fi renumerate“ (s.n. – V.I.Z.). Fireşte, şi Marea Circulară nr. 130 este semnată tot de „Gen. (r) prof. univ. dr. Vasile CÂNDEA“ (facsimil 4). Aşa că, deja, am descoperit primul păcat camuflat cu străşnicie: Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R, în trufia sa incomensurabilă, semnează ca primarul din Răscrăcănaţii din Deal, unde, fireşte, opera lui Caragiale nu a ajuns şi, de aceea, despre faimosul poliţist-detectiv Pristanda, care număra aceleaşi steaguri de două-trei ori, încă nu se ştie. Căci ştiinţa e grea, iar ştiinţa conducerii este şi mai grea! De aceea avem atîţia neaveniţi, diletanţi şi imbecili la conducere, care fac din ignoranţă o virtute. Oricum, Si parva licet componere magnis – cum ne previne Vergilius, putem să-l parafrazăm, oarecum ruşinaţi, pe Beethoven: «Să fii „Preşedintele A.O.Ş.R., Gen. (r) Prof. Univ. Dr. Vasile CÂNDEA“ şi să te etalezi ca poliţistul Pristanda! Ruşiniiicăăăă!» Parafraza este cam prolixă, dar asta-i titulatura folosită pe circulare şi pe site şi nu o putem modifica, fiindcă ar însemna să-i diminuăm funcţiile sau chiar să riscăm să schimbăm sau să scurtăm Scurta Istorie a A.O.Ş.R.!

Cele şapte păcate capitale

Pînă una-alta, am descoperit unul dintre păcatele ascunse cu energie negativă din A.O.Ş.R.: trufia. Şi, se ştie, trufia este primul şi cel mai grav dintre cele şapte păcate capitale (Marcu, 7, 21-22). Apoi, trebuie să observaţi că preşedintele A.O.Ş.R. semnează hîrtiile-circulare doar în duet cu ec. Maria Botezatu, „şefa Serviciului R.U.S.“ – ultima din nomenclatura A.O.Ş.R.! Corolar 3. Asta înseamnă că ceilalţi „membri ai Prezidiului“, din subordinea Înălţimii Sale, se fofilează – pardon!, se derobează – şi-l lasă pe preşedinte, în omnipotenţa sa intelectuală infailibilă, să poarte singur – ca Atlas Pămîntul! – pe umerii săi înstelaţi şi viguroşi de general (în retragere) greaua răspundere a conducerii instituţiei. Ba, mai rău, am putea presupune şi că preşedintele A.O.Ş.R. este lacom de putere – iar lăcomia este, şi ea, unul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 6, 31-33)! – şi nu vrea să o împartă (puterea, nu lăcomia) cu ceilalţi iluminaţi membri ai Prezidiului prin delegarea prerogativelor conducerii.

Grea şi ingrată treabă! Ceea ce explică şi de ce încă nu a avut timp să afle despre isprăvile jandarmului Pristanda, îndeosebi de renumărare a steagurilor, ca să îşi mărească şi el „renumeraţia mică, după buget…“! Aaa! Asta-i explicaţia: faptul că număra de mai multe ori – adică re-număra – drapelele l-a făcut să se plîngă lu’ conu’ Fănică de „renumeraţia mică“. Dăştept mare Pristanda ăsta: inferenţa logică imediată pe care o face de la „renumărare“ la „renumeraţie“ aproape că îl transformă, subit şi avant la lettre, în mAre Om de Ştiinţă sau, măcar, într-un mic logician! Or, hîrtiile-circulare cu care se încearcă ascunderea realităţii sunt semnate la vîrf de Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R., iar la baza ierarhiei doar de „ec. Maria Botezatu“, care, fiind doar „ec.“ şi nu „om de ştiinţă“, înseamnă că este un fel de contabilă; iar ca contabilă se ocupă cu numărarea şi renumărarea. De aici, renumeraţia pe care o stipulează în circulara respectivă, cu siguranţa „prostului senin“. Pentru că semnatarii ei au „învăţat“ gramatica doar în clasa a VII-a, iar piesa O scrisoare pierdută nu au citit-o, fiindcă ştiinţa literaturii ţine de Academia Română şi nu de A.O.Ş.R.!

Lema 4. Dar, poate, din nepăsare, moliciune (eufemistic pentru neputinţă, nevolnicie), indolenţă – adică, popular zis, din lene, lenea fiind un altul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 25, 26, 30)! –, nu se mai ocupă de conducerea A.O.Ş.R. şi îi lasă pe ceilalţi să-i bage hîrtiile sub nas, pe care le semnează, cum se vede, „ca primaru’“, fără să ştie ce conţin, fără să-şi dea seama ce consecinţe au deciziile sale şi, de aceea, „îşi dă cu firma-n cap“! Dar, dacă îi este lene sau este excedat de funcţia de conducere, de mare răspundere, de ce, atunci, nu s-a retras în liniştea pensiei pe care o bine-merita de la ţară?! Aici se iţeşte faţa hîdă a celui de-al doilea, ca gravitate, păcat capital: iubirea de arginţi (Marcu, 7, 22; I Timotei, 6, 10). Adică vrea şi pensia de general (încasată pînă în dec. 2009) şi leafa barosană de preşedinte al A.O.Ş.R., funcţie care este „retribuită la nivel de membru al Guvernului“ – după cum stipulează § 11 alin.  (2³) al Legii 296/2007. Sau, poate, este invidios, pizmaş pe alţii, care sunt capabili să îl înlocuiască şi ţine morţiş la scaunul său? Însă pizma este al patrulea dintre cele şapte păcate capitale (Marcu, 7, 21; Iacov, 3, 16). Şi ar mai fi o presupunere: poate e mînios pe unii anume şi nu vrea să-i lase doar pe ei să intre în A.O.Ş.R., interdicţia fiind abscons şi pervers selectivă şi, deci, îndreptată exclusiv contra acestora (sau numai unuia!). Dar mînia este un altul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 5, 22): la mînie, omul face prostii mari, ia chiar decizii absolut aberante şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, iar Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R. este şi el om şi, orişicîtuşi de puţin, contează enorm de mult atît din punct de vedere, cît şi al conţinutului, mai întîi prin însuşi faptul şi, apoi, din cauza lui!

Şulfării manageriale şi politice

            Ipoteza esenţială. Ipoteza de lucru esenţială se impune inebranlabil: dacă eşti „PREŞEDINTELE A.O.Ş.R., Gen. (r) prof. etc.“ şi emiţi şi semnezi cu maximă trufie şi cu deplină ignorare şi încălcare a legilor aceste dispoziţii ilegale şi aberante, atunci este posibil să fii, în realitate, imbecil, incompetent, nevolnic sau lacom de putere sau pizmaş, sau lacom de arginţi sau mînios sau leneş sau marionetă, sau trufaş sau chiar să te crezi mai presus de lege –  ori, cazul cel mai grav, deşi nu cu prea mult, cîte puţin din toate la un loc, simultan sau prin combinări de 11 elemente luate cîte două sau cîte trei, cîte patru etc.?! Oricare ar fi combinaţia posibilă de elemente, cîteva dintre consecinţele malefice ale ei au fost relevate mai sus, iar alele vor fi dezvăluite în viitor.

Dar, întrucît este prof. univ., dr., general (r.) cu patru stele şi preşedintele A.O.Ş.R. – şi, deci, este ales şi susţinut de peste 200 (două sute!) de alţi prof.-univ.-doctori în cele mai diverse ştiinţe –, nu putem afirma că ar fi ageamiu, neştiutor, incapabil, imoral etc. (căci i-am acorda inclusiv circumstanţe atenuante!), ci, dimpotrivă, adică, din premisele teoretice, trebuie considerat că ar fi omnipotent, omniscient şi incoruptibil, de o moralitate ireproşabilă!

Corolar 5. Concluzia finală ineluctabilă: pentru circularele ilegale promulgate este, din punct de vedere juridic, pe deplin vinovat şi reprehensibil! Cît despre competenţă managerială autentică şi rectitudine morală, nu mai poate fi vorba. De aceea, ilegalităţile comise îl descalifică deplin şi iremediabil pe preşedintele A.O.Ş.R.! Adunarea generală a A.O.Ş.R., care se va ţine pe 11 martie a.c., trebuie să-l demită.

Probabil, ar mai putea cîştiga un mandat, căci ar mai fi posibile cîteva şmecherii de ariegardă: să-i dea afară pe nătărăul şi pe toantele care i-au confecţionat şi băgat sub nas respectivele circulare şi alte asemenea decizii-făcături, precum şi, fireşte, să ia alte cîteva măsuri de „repliere tactică în adîncimea teritoriului“ – cum voroveşte strategia militară. Se pare că, totuşi, cu ultimele sale resurse energetice de „semănător“ al ştiinţei, şi-a dat seama de clinciul în care l-au băgat „consilierii“ săi netrebnici şi vrea să apeleze la un fel de captatio benevolentiae, văzută ca viitoare proptea sau, mai degrabă, ca harponul cu care să-l agaţe pe d-l Traian Băsescu: vrea să-l declare „membru de onoare“ al A.O.Ş.R., ca să se asigure că-i va mai da fonduri de la „bugetul consolidat al statului“ – buget care este „pe ducă“ şi, de aceea, îi „pregăteşte de ducă“ pe pensionari, ca să supravieţuiască sinecuriştii!

Dar, este posibilă şi o altă explicaţie: preşedintele A.O.Ş.R. şi membrii „prezidiului A.O.Ş.R.“ au interpretat în mod acut personal sloganul „De ce le e frică nu scapă!“ Este posibil ca preşedintele ţării să-şi făcut sloganul din respectiva zicală, care se bazează pe versetul biblic „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“ (Matei, 10, 26). Şi, cum am demonstrat aici, circularele generalului Cândea atestă că lui îi este frică de ceva, ascunde realitatea şi vrea să scape nepedepsit, sub scutul prezidenţial. Culmea obrăzniciei acestui demers de marketing politic rezidă în faptul că unul dintre „membrii prezidiului A.O.Ş.R.“ – ajuns vicepreşedinte în mod ilegal – este „masonul de aur“ Ion Basgan, care, acum trei ani, afirmase arogant că „preşedintele Băsescu a dovedit lipsă de caracter“. „Uite cine vorbeşte!“

Să vedem dacă preşedintele ţării îşi va încălca promisiunile politicii sale de înlăturare a privilegiilor, a risipei şi a salariilor nesimţite, dacă se va lăsa agăţat de ancora aruncată fariseic de „prezidiul A.O.Ş.R.“ şi se va lăsa cumpărat, „în viu“, cu o sinecură de o mie lei/lunar, o medalie de aur (suflat) şi o diplomă de carton, diplomă cu care îşi va „repera“ caracterul, acoperindu-şi lipsa clamată public de Ion Basgan – deşi ăstuia i se potriveşte, întrutotul, proverbul „Vede paiul din ochiul altuia, dar nu bîrna din ochiul său!“

Minima moralia ne obligă să continuăm cercetarea ştiinţifică asupra fenomenului A.O.Ş.R. Urmăriţi episoadele următoare, „fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi“!

24 februarie 2010, Întîia şi a doua aflare a Capului Mergătorului Înainte şi a Botezătorului Ioan.

Popularity: 9% [?]

Scrisoare deschisa
Domnului Traian BASESCU,
PRESEDINTELE ROMANIEI,

Nu suntem un popor de manelisti domnule Presedinte Traian Basescu

Stimate domnule Presedinte,

Daca afirmatia Dvs. cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele” se bazeaza pe studii sociologice sau pe notele informative ale serviciilor secrete atunci inclin sa va dau dreptate in fata evidentei. Daca insa aceasta afirmatie reprezinta opinia institutiei pe care o reprezentati atunci consider aceasta afirmatie ca fiind una total iresponsabila si ridicola.

Constat cu stupefactie, urmare declaratiilor si actiunilor Dvs. din ultimul timp, faptul ca depuneti eforturi sustinute pentru a ne convinge pe noi toti romanii, dar si opinia publica internationala, de faptul ca suntem un popor de tigani si de manelisti. Ca presedinte al Romaniei v-ati afisat la tot felul de petreceri tiganesti, v-ati imbracat sotia in haine de piranda, ati beneficiat in campania electorala de sustinerea energica a mai multor manelisti si chiar v-ati inrudit cu un cunoscut interlop, mare cap al mafiei tiganesti. Ma intreb daca toate acestea se datoreaza voturilor pe care le-ati primit in campania electorala si pentru care simtiti nevoia sa rasplatiti anumite persoane sau dumneavoastra chiar vreti sa ne manelizati pe toti.

Nu suntem un popor de manelisti domnule Basescu! Mai exista inca romani, mai multi decat credeti, carora nu le plac manelele. Nu ascultam manele, nu cumparam manele si nu ne plac manelistii, domnule presedinte. Nu ne plac manelistii agramati, nu ne plac tiganii care arunca sute de mii de euro la nunti si botezuri si apoi urla ca sunt discriminati, nu ne plac tiganii care fura, nu ne plac tiganii care cersesc, nu ne plac telenovelele si revelioanele cu tigani.

Pe fondul zecilor de articole din mass-media internationala in care suntem catalogati ca fiind un popor de tigani, de cersetori si hoti, Dvs. alegeti sa fiti foarte vocal in ceea ce priveste afinitatea noastra, a poporului roman, cu maneaua tiganeasca. Unde erati domnule presedinte atunci cand noi romanii eram comparati cu niste ciori in Elvetia, in februarie anul trecut?

Poate ca mass-media a preluat in mod eronat afirmatiile dumneavoastra cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele”. Poate ca Dvs. va refereati la faptul ca la 99% dintre membrii PD-L le plac manelele. Poate ca manelele sunt apreciate in cercul Dvs. de prieteni si cunostinte domnule presedinte. Slava Domnului mai sunt romani care mai asculta inca Grigore Lese sau Gheorghe Zamfir, care mai viziteaza un muzeu, mai citesc o poezie sau merg la opera!

Dan Tanasa
23 februarie 2010
Madrid, Spania

Altermedia, 23 februarie 2010

Popularity: 5% [?]

”Lipsa de libertate nu deranja pe nimeni”

 Autor: Cornel Cotutiu

         Mi-a fost dat să aud așa ceva din partea unui intelectual; dar nu oricare, ci persoană care asudă de mulți ani în mass-media românească.

        Această enormitate, rostită lucid și fără nici o picătură de euforie bachică, mi-a provocat o atitudine pe care nu mi-o credeam: m-am ridicat din sala unde ne aflam, prieteni, cunoștințe, și am ieșit, nu înainte de a-i cere insului să repete propoziția (din titlu) și de a o motiva. Prima dată crezusem că glumește. Nu, nu glumea.

         Îl cunosc de zeci de ani. Era, în anii antedecembriști, genul acela de protestatar persuasiv, prin luciditate, locvacitate și ironie; e drept că opina nu în public, ci între amici. Reacționam toți cu acel ha-ha! admirativ care ar fi vrut să însemne: Domnule, ai zis ca și cum aș fi zis-o eu.

         Mai apoi, a făcut câteva gesturi frumoase, pentru mine. Dar acum recunoștința  nu poate fi un imbold pentru iertare și uitare.

         Și, iată,  după 20 de ani postdecembriști, de viață  contorsionată în acest spațiu românesc, aud de la el, bun prieten, afirmația de mai sus. Sunt în ea patru cuvinte importante: ”lipsă”, ”libertate”, ” nu deranja” și ”nimeni”. Desigur că, fără vocabula ”libertate” celelalte ar fi fost niște cuvinte banale. Dar, adunate în enunțul din titlu, ele devin consternante.

         Repet, crezusem că glumește; nu glumea. Și oricîte argumente a încercat să aducă pentru această afirmație iresponsabilă, mi-am dat seama că ele nu justifică atât o stare de fapt – trăită de noi, în România,  o jumătate de secol, după cortina de fier – ci, mai degrabă, starea lui mintală (cum ar fi zis Moromete în poiana lui Iocan). Acum, căutând retroactiv, gesturi și fapte, mi-am dat seama că, până în anii 90, el, de fapt, chiar a dus-o bine și a putut să joace piesa ”De-a rebelul” cu voie de la poliție (vorba lui Caragiale). Problema e că o asemenea judecată asupra trecutului antedecembrist nu e singulară. Și nu e vorba aici de ”un caz” (nici măcar de nostalgie), ci de o lejeritate a opiniei, o dezinvoltură nerușinată în a face judecăți de valoare de către o categorie de inși din societatea românească, nederanjați atunci de lipsa de libertate a cuvântului și care acum, lucid ori maladiv, își dau arama pe față.

         Nu mă îndoiesc că, dacă ar fi să-mi dea o replică la spunerile mele de mai sus, ar face-o din postura omului care știe tot, care emite enunțuri definitive, care conchide fără drept de replică. Recunoașteți: e încă un argument medical pentru un diagnostic indubitabil.

         Mai e ceva, un ”ceva” adânc și trist, ce poate fi întâlnit pe toate meridianele și care nu ține de condiția socio-politică a individului, nici de cea etnică, ci de caracterul lui și puterea lui morală. Petre Pandrea afirma în fascinanta lui carte ”Pomul vieții” că prieteni nu avem decât în copilărie și la vârsta senectuții. Însă nu  puțini dintre noi ajungem să-i dăm mai degrabă dreptate lui Cicero:

        ”Nihil difficilius esse quam amicitiam usque ad extremum vitae permanere.” (Nimic nu este mai greu decât ca prietenia să dureze până la sfârșitul vieții).

        Or, într-o țară bolnavă socio-moral, cum este a noastră, spunerea marelui latin capătă dramatic de multe confirmări.

                                                                            Cornel COTUȚIU

Popularity: 3% [?]

Un american sustine cauza Romaniei

 Milton G. Lehrer, un prieten uitat al României

 Autor: Ioan Ispas

În istoriografia noastră nu găsim prea mulţi străini care au scris cu simpatie şi dragoste despre suferinţele românilor de-a lungul istoriei. De aceea este bine să nu-i uităm şi să-i cinstim pe cei care au făcut efortul să ne cunoască istoria şi să scrie în spiritul adevărului.

Unul dintre cei care se încadrează cu cinste în această categorie este ziaristul american Milton G. Lehrer, născut in 1906, în Brooklyn, New York, părinţii săi fiind evrei români. El îşi urmează părinţii care revin în România, aşa că o parte din studii le face în ţară, ceea ce-i permite să-şi însuşească la perfecţie limba română. Îşi continuă studiile la Paris, unde obţine titlul de doctor în drept internaţional. Întră în ziaristică, devenind corespondent de presă al săptămânalului parizian “La Tribune de Nations”, colaborează la diferite publicaţii europene, respectiv la ziarul israelian “Al Hamismar”. În vara anului1939 este trimis de către săptămânalul francez “La Tribune de Nations“, care era şi organ de presă al Societăţii Naţiunilor, în România pentru a face o anchetă privind situaţia minorităţilor naţionale. Pe această temă se ducea în occident o zgomotoasă campanie de presă antiromânească. După o documentare amănunţită în Transilvania, pe care o vizita pentru prima dată, la 6 octombrie 1939 comunică opiniei publice primele sale constatări: adevărul nu este cel prezentat de propaganda revizionistă maghiară, opinia publică occidentală este voit dezinformată, ungurii au şcolile lor, bisericele lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor. Românii, victimile persecuţiilor de mai multe secole, nu au aplicat minorităţilor acelaşi tratament. În primul său articol pe această temă, Milton G. Lehrer se adresează opiniei publice europene astfel: “Dacă

pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei în 1867, putem să ne întrebăm cum este să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci dimpotrivă a reparat una”. Rezultatele definitive ale documentării sale Milton Lehrer le va publica în anul următor în doua numere consecutive din “La Tribune de Nations” la rubrica Marile anchete ale Tribunei Natiunilor sub titlul “Minorităţile şi Europa de mâine” (3 mai 1940 şi 10 mai 1940), ultimul având subtitlul “Transilvania, pământ românesc“, exact titlul cărţii sale de mai târziu. La puţin timp după publicarea acestor articole, trupele naziste intră în Paris, iar Milton Lehrer se hotăreşte să se refugieze în Romania, unde ajunge în vara dramatică a anului 1940. Aici cunoaşte direct reacţiile societăţii româneşti la diktatele odioase ale lui Hitler, Mussolini şi Stalin. Stă de vorbă cu refugiaţi veniţi din teritoriile ocupate de Ungaria horthystă. În această perioadă cunoaşte oameni de ştiinţă români care îl ajută să adune materialul pentru lucrarea pe care o proiectase să apară atât în română, cât şi-n franceză sub titlul “Transylvanie – terre roumaine”. Lucrarea este terminată în martie 1944, dar lipsit de mijloace financiare, nu o poate publica decât în octombrie 1944, în limba română, intr-o formă incompletă, fără prima sa parte, consacrată problemei continuităţii, sub titlul “Ardealul – pământ românesc“.

După război, Milton Lehrer îşi reia colaborarea cu “La tribune de Nations” şi devine preşedinte al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România.                                                            La sfârşitul lunii ianuarie 1945, apariţia cărţii este omagiată în saloanele restaurantului Athenee Palace. În postfaţa editiei din 1991, Edith Lehrer, soţia autorului, prezintă personalităţile care au participat: doi miniştri, Principesa Martha Bibescu, M. Tican Romano, ziarişti străini, directori de ziare, Gabriel Ţepelea, Romul Boilă şi alţii.

Edith Lehrer prezintă pe cei care au luat cuvântul si redă citate din cuvântările lor, foarte interesante. De exemplu, vorbind în numele Astrei, istoricul Vasile Neţea a spus “În apărarea pe care o face astăzi domnul Milton Ardealului românesc, ca şi mult obiditei sale populaţii, d-sa continuă o fericită tradiţie a publicisticii oneste din străinătate, care de la Brissot (1785 ), cel care se adresa împăratului Iosif al-II-lea pentru a protesta împotriva schingiuirii lui Horea, Cloşca şi Crişan şi până la marele Scotus Viator (R.W. Seton Watson) a ţinut în mod permanent să se prezinte în faţa umaniţăţii aspiraţiile sale spre libertate şi toate suferinţele românilor” ( pag. 516 ). Ziua de 30 ianuarie 1945, a fost o zi minunată pentru Milton Lehrer care îşi vedea eforturile răsplătite prin această caldă sărbătoare. A avut şi satisfacţia de a participa la festivităţile prilejuite de revenirea Ardealului de Nord la patria mamă. Democraţia era însă pe sfârşite în România şi se instala treptat dictatura comunistă. Cartea sa a fost pusă la index iar autorul prigonit. Atât el cât şi soţia sa sunt daţi afară de fiecare dată când reuşesc să-şi găsească un serviciu. Au încercat să emigreze dar cererile lor au fost respinse. Prigonit şi hărţuit, Milton Lehrer se îmbolnăveşte şi moare la 21 decembrie 1969. A fost înmormântat la Bucureşti, în pământul românesc, pe  care l-a iubit şi apărat cum n-a facut-o nici un alt american.

Cum l-au cinstit românii? In Bucureşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi sunt o grămadă cu denumiri stupide. Singurul oraş care l-a onorat dând numele său unei strazi este Cluj Napoca, probabil în perioada când a fost primar marele patriot Gheorghe Funar.  

În anul 1989 Ion Pătroiu, reuşeşte cu mari dificultăţi să reediteze cartea lui Milton Lehrer “Ardealul – pământ românesc“, dar tot în forma incompletă. D-na Edith Lehrer a adus din America, unde reuşise până la urmă să emigreze, manuscrisul primei părţi. S-a reuşit astfel ca după patruzeci şi şapte de ani cartea soţului ei, Milton G. Lehrer să vadă lumina tiparului în forma completă: “Ardealul Pământ Românesc. Problema Ardealului văzută de un American“ Editura Vatra Românească, Cluj Napoca, 1991. Ediţie completă îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu. De remarcat şi prefaţa scrisă de Ion Pătroiu şi postfaţa scrisă de Edith Lehrer. Cartea este deosebit de valoroasă atât prin exactitatea informaţiilor furnizate, fără părtinire, în spiritul adevărului, cât şi prin stilul alert, gazetăresc, ceea ce o face captivantă şi uşor de parcurs. A mai rămas însă o dorinţă, nerealizată nici până astăzi, aceea de a pune la dispoziţia publicului francofon, pentru care de fapt a venit să se documenteze în România Milton Lehrer, această carte pe care a redactat-o şi în limba franceză. Ea este necesară şi astăzi deoarece propaganda maghiară antiromânească este la fel de activă, iar riposta noastră în mediile occidentale foarte palidă. În plus coloana a V-a bursierilor Sörös este foarte activă în România ajungând să se înfiltreze în cele mai înalte sfere de decizie. Este o situaţie agravantă faţă de perioada interbelică.

Se va gasi oare un patriot, printre cei 300 de milionari români, care să sponsorizeze publicarea în franceză şi, de ce nu, în engleză a acestei cărţi şi o reeditare în română?

Pentru că din partea Institutului Cultural Român sau a Ministerului de Externe sunt slabe speranţe că o vor face.

Ioan Ispas, Newark, Delaware, SUA

Popularity: 17% [?]

PICĂTURA DE CERNEALĂ

Autor: Gheorghe Andrei NEAGU

Pornind de la mai multele dezvăluiri privind veniturile realizate de scriitori pe vremea comunismului, bietul scriitor din vremea guvernării portocalii începe să se întrebe dacă nu cumva era mai bine pe vremea culorii roşie. Pentru că atunci când primea Premiul de Stat, în 1949, peniţarul se alegea cu 30 de mii lei bani-cash. Pe când vremea culorii portocalii, nu se dau asemenea premii nici măcar lingăilor de curte. A fost o tentativă de onorare a condeierilor aserviţi puterii pe vremea culorii galbene când prim ministrul Tăriceanu i-a dat lui Cărtărescu un premiu de 30 mii de euro. Ce şi-o fi zis puternicul zilei? În ’49 30 mii lei aveau tot atâta putere de cumpărare ca în 2007 – 30 mii de euro.

Şi cum să nu zică Dan Deşliu… „comunism, mântuire din mişelnic destin… mai puternică-i steaua strălucind pe Kremlin, când cu 30 mii de lei, în 1949 putea să-şi ia ditamai viloiul confiscat de la un Auschnit sau Mociorniţă – da’ las’ că-l primea pe degeaba – sau un autobuz cât două trei automobile Pobeda, că tot fusese onorat majestatea sa, regele Mihai cu ordinul aferent „avtamabilului” sau cum să nu fi fost Marin Preda fericit şi să nu-şi fericească stăpânii roşii când a luat 30 mii lei în 1952 pentru nuvela Desfăşurarea – unde chiaburul Trafurică era demn de tot dispreţul – apoi în 1955 pentru Moromeţii, vol. I sau în 1964 pentru Moromeţii vol. II, când rolul principal în filmul omonim l-a avut actorul care venise cu hârtie higienică în studioul televiziunii democrate, îndemnându-ne să ne ştergem la gură.

Cred că la capitolul şters nenea actorul şedea foarte bine. Nici Fănuş Neagu sau Eugen Barbu sau Adrian Păunescu şi tribunul Vadim n-au dus-o mai rău. Numai că în vreme ce unii îşi tocau premiile prin cârciumile patriei sau îşi făceau turme de oi, confraţii lor zăceau prin puşcării sau erau alungaţi de prin redacţii ori de câte ori muşchiul lor avea poftă. Ai crede că s-a schimbat ceva. Da de unde! În fruntea bucatelor au ajuns alţi lingăi interesaţi doar să înfulece şi să strângă pentru sine tantiemele venite din preacurvirea şirei spinării. La mogulii vechi care habar n-aveau cum se scrie o cerere de angajare, pentru că n-o făcuseră niciodată, au apărut mogulii galbeni şi portocalii. Şi pentru că au la dispoziţie purcoaie de bani, îşi permit să stea cu rozeta în sus şi să se lase pupaţi de peniţari aduşi în pragul foametei şi sărăciei.

Un non-conformist aşa cum era Cristian Şişman, care s-a sinucis din cauza foamei, nu prea mai găseşti! Foamea ne îndoaie coloana vertebrală. Foamea ne face slugi. Foamea ne transformă în turme obediente de foşti intelectuali care se mulţumesc să capete măcar un colţ de pâine, dacă nu o pâine unsă cu untură roşie pe vremuri nu demult apuse dar care încep să fie din ce în ce mai prezente în memoria bieţilor peniţari. Imaginaţi-vă că în 1949 Varujan, Cărtărescu sau Liiceanu ar fi luat Premiul de Stat. Imaginaţi-vă că Patapievici ar fi fost în locul lui Marin Preda sau Deşliu! Ce credeţi că ar fi făcut? Norocul lor că n-au fost! De fapt ce li s-ar fi întâmplat? Probabil că ar fi devenit culturnicii  de astăzi, aşa cum mulţi dintre cei care au fost mai sunt şi vor mai fi încă.

Gheorghe Andrei NEAGU

Director al revistei „Oglinda Literară”

februarie 2010

Popularity: 5% [?]

Replica la “Ceausescu a fost un idiot dezaxat”

Autor: Gheorghe Tanasescu

Ti-am mai vazut chipul în ziarul România Libera, domnule Cristian Ghinea, dar nu te-am citit pâna la editia on-line din 10 feb. 2010 în care, sub titlul, politicos si elegant, “Ceausescu a fost un idiot dezaxat” torni pe gâtul imprudentului cititor acel ghiveci de idei, opinii, libertati, principii si acuze, toate într’un ambalaj de mahala, din care nu am înteles decât ca esti un personaj (mult spus), ori insuficient pregatit pentru ziaristica, ori esti educat într’o cultura din afara spatiului mioritic. Ca un Don Quijote de canal îi provoci la un proces pe membrii familiei Ceausescu pentru a se stabili, prin tribunal, ce primeaza, libertatea de exprimare sau dreptul unui dictator de a nu fi ofensat. Si dadeai ca exemplu pe ginerele lui Ceausescu care, la Realitatea TV “îndruga prostii despre ce îi spunea Ceausescu lui Kissinger la o întalnire si, ce vizionar se dovedise prostavanul în ce priveste viitorul politicii internationale”. Si, tot asa, ura, prostia, trivialitatea si lipsa totala a bunului simt abunda în articolul susnumit, astfel ca ma opresc în a mai cita din articol si ma ofer sa-i servesc dlui Cristian Ghinea si celor, nu putini, ca el, motivatia pentru care ar trebui, neântîrziat, sa retracteze si sa ceara scuze celor ce au fost tinta imundelor sale atacuri. Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 apr. 1968 consemneaza propunerea lui N. Ceausescu de destituire din CC a lui Alexandru Draghici si numirea, în locul lui, a lui Ion Iliescu. Ce ironie a soartei, Ceausescu a promovat, ca membru plin în CC al PCR, pe propriul sau calau, Ion Iliescu, care, douazeci de ani mai tarziu, avea sa-l casapeasca. Da, ati citit bine, spre satisfactia crudului jurnalist, Ceausestii au fost casapiti, dupa cum a declarat Cerasela Birjac, garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, martor la înmormântarea dictatorilor: “Cei doi au fost torturati înainte de a muri. Vroiau sa afle numele de conturi”. “Picioarele lui erau negre si pareau rupte. Elena, foarte frumoasa, în ciuda ranii de pe partea stânga a capului. Piciorul drept scos din articulatie, fiind întors nefiresc. Nu a reusit sa-i puna decât un pantof”. Ai parinti, ai copii, crudule ziarist? Cerasela Birjac a mai spus ca a vazut executia Ceausestilor la televizor în casa lui Ion Iliescu unde avea sarcina sa o apere pe Nina Iliescu. Probabil, sotul ei era plecat spre emanare. I-as fi recunoscator ziaristului daca s’ar interesa si m’ar lamuri, de cine sa o apere si, mai ales, de ce sotia unui director de editura avea nevoie de protectie militara? Cumva, pentru ca fosta domnisoara Bercovici a studiat cinci ani la Moscova? Eu nu stiu, doar întreb. Este foarte adevarat ca Ceausescu a facut multe greseli, unele chiar catastrofale, pe care, ziaristul nostru, fiind prea tânar, nu le-a apucat, greseli pe care, daca le-ar fi cunoscut, i-ar fi servit drept argumente solide la libertatea de a afirma ca Ceausescu a fost un idiot dezaxat. Eu, mult mai în vârsta, îmi amintesc de faimoasa Declaratie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, în care, conducerea de partid si de stat îsi afirma independenta fata de Moscova, potrivit principiilor, devenite strategie politica: “neamestecul în treburile interne”, “suveranitatea nationala”, “colaborare pe baza avantajului reciproc”. Ei, bine, în prelucrarea Declaratiei din aprilie ‘64, la Timisoara, Nicolae Ceausescu, dezaxat cum era, a împietrit asistenta, a smuls strigate de bucurie si ovatii, când a spus: “Sunt în sala o serie de tovarasi care au terminat studiile in URSS. Multi dintre voi ati venit acasa cu sotii aduse din Uniunea Sovietica. Atentionez pe toata lumea ca vom pune capat agenturii KGB în România si de astazi orice abatere de acest fel va fi sanctionata de Tribunalul Militar. De aceea, rog tovarasii amintiti – se stiu ei care, si-i stim si noi-, ca în termen de doua luni sotiile lor aduse din URSS sa ceara cetatenia româna pentru ca sa se supuna legilor noastre. De altfel, tin sa va comunic faptul ca am cerut si tovarasului Hrusciov, în mod oficial, sa-si retraga agentii infiltrati în aparatul central al partidului si în guvern pentru ca altfel, îi arestam si pedepsim conform legilor noastre”. (extras din articolul “studii la Moscova, la pachet cu neveste agente KGB” semnat de Virgil Lazar, EZ on line din 30 oct. 2004)
In sept. 1965 Nicolae Ceausescu a dat un nou test de idiotenie si dezaxare când, împreuna cu Ion Gheorghe Maurer, a solicitat si sustinut la Moscova, restituirea celor 93 de tone de aur date spre pastrare în timpul Primului Razboi Mondial, eveniment despre care, stenogramele oficiale (arhiva CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 124/1965) consemneaza un schimb taios de replici între Maurer, Ceausescu, Brejnev si Kosighin. Dupa sustinerea lui Brejnev care a considerat problema tezaurului drept o întelegere între doua guverne (regal si tarist) rasturnate de la putere si a conditionat restituirea de necesitate a unor decontari privind imensele pagube provocate de cel de-al doilea razboi mondial, Nicolae Ceausescu a transat problema dupa cum l-a taiat capul sau de prostanac, sustinând: “In hotarârea Consiliului Comisarilor Poporului din 1918 se spune asa: <Consiliul Comisarilor Poporului hotaraste: Fondul de aur al României care se pastreaza la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia româna. Partea Sovietica îsi asuma raspunderea pentru pastrarea acestui fond si îl va preda în mâinile poporului român>. Deci aici nu este vorba numai de o întelegere între doua guverne care au fost rasturnate de revolutie. Aici este vorba si de un angajament public al Puterii Sovietice. . . . Trebuie sa va spunem deschis ca nu putem împartasi considerentele expuse de tovarasul Brejnev. Vreau sa va spun un lucru, tovarasi. In anul 1939, guvernul polonez al lui Beck a depus tezaurul spre pastrare în România. Atunci am avut un guvern regal. Tezaurul depus a fost pastrat, desi nemtii au cautat sa-l ia, el a fost ascuns, iar în 1948, puterea populara a restituit în întregime întregul fond al tezaurului primit spre pastrare”. (“Ziua” On line/ 24 martie 2007).
Revista “Clipa” din California, în nr. 536/ 7 feb. 2002 prezinta un articol intitulat “Duel mortal Gorbaciov contra Ceausescu” semnat de istoricul profesor Mihai Baleanu, continând unele dezvaluiri senzationale facute de colonelul Antoniade, fost ofiter român de securitate. Acesta, în calitate de aghiotant al Raisei Gorbaciov, în timpul unei vizite la Bucuresti, din vara anului 1989, a fost martorul unor momente semnificative ale cuplului moscovit, dar si a unor replici taioase dintre Gorbaciov si Ceausescu. Dupa întâlnirea de la Malta dintre Gorbaciov si Bush, a fost convocata, la Bucuresti, o conferina la nivel înalt a sefilor statelor componente ale aliantei Tratatului de la Varsovia, ocazie cu care Gorbaciov intentiona sa informeze pe ceilalti sefi de stat comunisti ca URSS va retrage rapid trupele sale din RD Germana, fara însa a divulga ca aceasta fusese stabilita la Malta. Ceausescu, afând câte ceva din cele discutate în mare secret la Malta, a declarat în cercul de apropiati, ca se va împotrivi lui Gorbaciov, propunând ca Tratatul de la Varsovia sa ramâna în vigoare pâna când se va desfiinta si NATO. Gorbaciov, fiind informat prin canalele KGB de opinia lui Ceausescu, cu care nu putea fi de acord, a fixat o întâlnire între patru ochi, în vederea Conferintei de informare la nivel înalt, întâlnire care a esuat tot ca urmarea faptului ca Ceausescu îsi aroga meritele initierii perestroikai, determinându-l pe Gorbaciov sa paraseasca demonstrativ România. Revenind, însotit de Raisa, în ziua premergatoare Conferintei, a cerut o întrevedere privata între sotii Gorbaciov si sotii Ceausescu chiar în seara zilei sosirii la Bucuresti. Din nou, iritat de încapatânarea lui Ceausescu care nu subscria la modul de destindere internationala si instaurarea “comunismului cu fata umana”, Gorbaciov i-a strigat gazdei sale: “Pâna în 24 de ore sa demisionezi. Altfel vei fi nevoit sa o faci fortat. Nu vezi în ce situatie catastrofala ai adus România? Ce se petrece aici e un exemplu negativ pentru socialism!”. Cinci luni mai târziu, la 4 dec.’89, Gorbaciov l-a convocat pe Ceausescu la Kremlin, iar dupa ce a ascultat peroratia si planurile acestuia i-a prezis: “Frumoase planuri, dar nu cred ca vei mai avea timp sa le pui în practica! Este prea târziu!”. Intr’adevar, peste numai trei saptamâni, Nicolae si Elena Ceausescu erau judecati, ciuruiti, mutilati si batjocoriti, în aplauzele poporului.
Ca un postludiu la acest maret spectacol, domnul Ion Iliescu, în anul 2000, la Madrid, anunta, cu emfaza, ca, în urma studiilor de profunzime asupra socialismului, domnul Gorbaciov a ajuns la concluzia ca sistemul totalitar comunist nu poate fi reformat. Sic!
Iar în martie 2007, acelas domn Iliescu punea concluzii pe viata sa: “Am crezut de tânar în ideile stângii, de egalitate a sanselor, am vazut la ce forme aberante a dus întruchiparea comunismului la noi si aiurea, am încercat sa dau acel echilibru democratic de care România avea nevoie pe drumul catre un nou destin istoric. Importanta pâna la urma, dincolo de adversitati, de politica de zi cu zi, e umanitatea din noi. Doar iertând poti spera la iertare (…). Mi-as dori, repet, sa ne bucuram de ceea ce am realizat împreuna.”
Pai daca e asa, bucura-te si dumneata, domnule Cristian Ghinea, de ce facusi, ca sa ma bucur si eu de ce facui. Si mâine om vedea ce’om mai face.

Baltimore – USA – 11 feb. 2010

Popularity: 15% [?]