Îmbogăţiţii de războaie

 

Autor: Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

   

Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: “Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.
Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind împlântată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).
La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.
Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat? În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.
Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.
Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate  (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).
Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.
Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).
Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!
Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.  
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.
Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).
Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură  îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.
Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…

Popularity: 4% [?]

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Popularity: 4% [?]

E frig și ninge ne-ncetat, ne-am strâns la un vecin acasă,
Că-i sărbătoare,-i ziua lui și ne-a chemat pe toți la masă.
Se fierbe țuica pe cuptor, amirosind a scorțișoară,
Făcându-ne să mai uităm de gerul crâncen ce-i afară.

Iar zecile de sărmăluțe ne-așteaptă liniștite-n oale
Și-un purceluș se frige-n vatră să ne grijească pe la foale.
Cântăm manele, ne distrăm, Ionuț dă tonul la bairam,
Doar soacra lui, așa, pierdută, se uită de vreun ceas pe geam.

Văzând-o, el se-oprește-un pic, ca un Trabant ce pune frână,
Apoi se-ntoarce către noi și dă lehamite din mână:
- Veniți și m-ajutați să iau cârnații de pe coș și-o tobă
Apoi s-aducem niște lemne să nu se stingă focu-n sobă.

…

E-un viscol de sfârșit de veac ce ne pătrunde până-n oase,
Iar lupii urlă-n depărtăre ca prin siberii viforoase.
Mă uit la soacra lui Ionuț, stă tot cu ochii pe fereastră,
Și-i fac așa, un semn discret, de după florile din glastră.

Vecinu-ncepe a rânji, schimonosit ca o maimuță:
- Auzi la lupii din pădure, parc-ar cânta și ei ca Guță!
- Vecine, m-am luat de el, eu zic că treaba e cam groasă
Și dacă se apropie-lupii s-o bagi pe soacra ta în casă!

Popularity: 3% [?]

Ascultaţi cu mic, cu mare, să vedeţi numai ce show
S-a-ntâmplat în satul nostru chiar acum de Anul Nou.
☺
C-au venit ‘napoi acasă, după douăzeci de ani,
Ion cu Leana lu’ Cipezăr, cetăţeni americani.
☺
Şi-uite-aşa, Revelionul l-au făcut din case-n case
Pe la rude şi prieteni până-n zori, la ora şase.
☺
Şi-ntorcând pe ulicioară, către casa părintească,
Ion Cipezăr, beat cum cuiul, începu să-şi amintească:
☺
-Măi nevastă, ţii tu minte când erai pe vremuri fată?
Uite-aici, pe întuneric am făcut-o prima dată!
☺
I-arătă Ionică gardul de la fostul Ceapeu:
-Hai s-o facem înc-o dată să-ţi arăt cât sunt de zmeu!
☺
Şi-o înpinse pe Lenuţa drept pe sârmele-alea creţe
Şi-ncepură cu iubitul mai ceva ca-n tinereţe!
☺
Când gătară socoteala, Ion îi spuse-aşa, cuminte:
-Măi nebuno, dar te mişti chiar mai bine ca-nainte!
☺
-Cred şi eu, răspunse dânsa şi sfârşi cu un oftat,
Că pe vremuri, gardul ăsta n-a fost… electrificat!
☺

Popularity: 3% [?]

Răvaşe de Crăciun 2011 – Oriunde te-ai afla române!

 

Autor: Georgeta RESTEMAN

 

De SFINTELE SĂRBĂTORI, române, doar gânduri luminoase pentru tine, oriunde te-ai afla!

 

Suntem aici, cu toţii, plămadă vie din pământul românesc şi ne unim doar prin Cuvânt simţirea. Ne strângem mâinile, atunci când ne-ntâlnim şi tot prin el, Cuvântul, ne dezrobim gândirea. Acum, când sentimentele frumoase, Iubirea, Bunătatea şi Iertarea ne bat sfios la uşă, în prag de sărbătoare, ne umezim privirile în lacrima speranţei de mai bine. Şi tresăltăm de bucurie, precum copiii, atunci când Domnul Bun sau Moş Crăciun ne calcă pragul şi se îndreaptă, vesel, spre mine şi spre tine…

 

Oriunde te-ai afla, române, frate, îţi dăruiesc din suflet gând frumos! E sărbătoare pe Pământ şi îţi doresc ca astăzi să îl primeşti cu bucurie, în casa ta, pe pruncul sfânt ce s-a născut, Isus Hristos! Să-ţi fie masa plină şi sufletul curat! Să uiţi de supărare, să fii bun şi să te bucuri de ce-i frumos cu-adevărat! Copiii să ţi-i creşti în pace şi-armonie şi dragoste de semeni să le sădeşti în suflet! Să porţi mereu cununi de fericire şi dăruieşte, dragul meu – de n-ai făcut-o până-acum -, în jurul tău, Lumină, Pace, Linişte, Iubire! Frate, române, oriunde eşti în lumea asta, deasupra ta, fără-ndoială, lucesc lumini pe Cer, dar nu uita, în seara Sfântă de Crăciun, adună-i pe cei dragi şi bucuraţi-vă cu toţii, şi colindaţi cu sufletul, rostind cu drag, şi „linu-i lin” şi „leru-i ler”!

 

Crăciun fericit!

 

***

 

DIN SUFLET VĂ COLIND

 

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

 

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

 

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

 

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

 

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

 

Georgeta RESTEMAN

Craciun 2011

Cluj Napoca, ROMÂNIA

 

 

Popularity: 3% [?]

Răvaşe de Crăciun 2011

 

Autor: George Roca (Sydney, Australia)

 

SEARA DE CRĂCIUN

 

Este seara de Crăciun,

Stelele sclipesc în ceruri,

Luna s-a gătit de gală,

Peste tot e armonie!

 

Este seara de Crăciun,

Nori pufoşi cu albe mantii

Cern încet fulgi de zăpadă,

Peste tot e feerie!

 

Este seara de Crăciun,

Creştineasca sărbătoare,

Îngerii cântă colinde,

Peste tot e pietate!

 

Este seara de Crăciun,

Stau doar eu cu mine însumi,

Mi-e un dor nebun de tine,

Peste tot, singurătate!

 

Este seara de Crăciun,

M-am culcat să-mi alin dorul,

Te visez numai pe tine,

Peste tot e doar iubire!

 

Este seara de Crăciun,

Visele mă duc departe,

Sunt copil ca altădată,

Peste tot doar amintire!

 

Este seara de Crăciun,

Lângă mine stau părinţii,

Aşteptăm să vină Moşu’…

Peste tot, doar mângâiere!

 

Este seara de Crăciun,

Mă trezesc udat de lacrimi,

Nu mai e ca altădată,

Peste tot e doar durere!

 

 

POEZIA IERNII

 

De când m-am trezit

sunt copleşit de-atâta bucurie,

e totul alb afară şi ninge,

ninge cu poezie!

 

Stau în zăpadă singur

şi norii cern încet

versuri, lirică dulce,

din suflet de poet.

 

Un fulg e Eminescu,

altul Alecsandri,

Coşbuc, Blaga şi Labiş

şi câţi oare-or mai fi?

 

Pe-o mânecă Arghezi,

căzut lângă Sorescu,

pe-un umăr Cincinat,

Cusin şi Păunescu.

 

S-au prins cu toţi de mână

parcă dansează-o horă,

Ţepelea şi Nichita,

au Blandiana – sora!

 

Stau toţi în armonie,

Dinescu, Fruntelată,

Astaloş, Ivănescu,

şi nimeni nu se ceartă.

 

Totu-mi pare feeric

În dulcea Românie

fiindca aici şi iarna

murmură poezie!

 

 

PARODIE DE CRĂCIUN

 

Comunistul Moş Gerilă

De mult nu mai vine,

Toată lumea a sperat

C-o să fie bine!

 

Acum vine Moş Crăciun,

Aşteptat cu-ardoare,

Dar de-oamenii săraci

Nici în cot nu-l doare!

 

Copilaşii mititei

Nu îl mai salută,

Fiindcă nu le dă nimic

Dacă n-au valută!

 

Dorindu-ţi o jucărea,

Te uiţi la vitrine

Ca şi Nastratin Hogea

Şi să plângi îţi vine!

 

Având ochii-nlăcrimaţi

De-atâta splendoare,

Stai în stradă necăjit

Şi simţi că te doare!

 

Unii ţipă ca e bine,

Alţi găsesc scuze,

Mulţi se uită la vitrine

Şi se ling pe buze!

 

Asta-o fi economia

Aia de piaţă?

Dacă-l văd pe Moş Crăciun

Îl arunc pe gheaţă!

 

 

George ROCA

Crăciun 2011

Sydney, Australia

 

 

Popularity: 2% [?]

Bătrânul Moş Crăciun

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

Aş fi putut să cred cu zeci de ani ‘nainte,

Pe când eram copil în satul dintre vii

Şi nu aveam pe-atunci ca azi atâta minte,

Că Moşul cel iubit e-un basm pentru copii,

 

Şi nici chiar prin liceu, chiar şi la facultate,

Colegi la care eu, franc, nu m-am aşteptat,

Cătau sa mă convingă, cu chestii fumate,

Că Moşul nu există şi nici n-a existat,

 

Dar n-am crezut atunci şi n-am să cred vreodat’,

Când pruncul ce-a adus iubirea între noi,

A fost, la Bethlehem, cu daruri aşteptat

De oameni înţelepţi şi nu de maimuţoi,

 

Aşa că mă gândesc, acum, la anii mei

Cu primii ghiocei la tâmple, cum mi-ar sta,

Vâzând cât mă iubesc, să-i mint pe nepoţei

Că “Moşul” care-l ştiu nicicum n-ar exista…

 

De-aceea, când pe brazi steluţe se coboară,

Copilul de demult, din satul dintre vii, 

Privind nepoţii azi, e sigur c-o s-apară

Bătrânul Moş Crăciun, cu daruri la copii…

 

Iar voi ce-aţi mai nega, de răi şi urâcioşi

Şi-atâta clevetiţi ca “Moşu”-i basm curat,

Vă rog, pe cinstea mea, fiţi oameni serioşi!

Pe Moş Crăciun îl ştiţi că este-adevărat…

 

E drept, bătrânul “Moş”, care odinioară

Venea prin nea în zbor, din nordul depărtat,

Cu barbă, nasul roş’, cu reni la sănioară,

Chiar de-i nemuritor, a mai evoluat,               

 

E tuns, chiar mai mereu, şi-i zilnic bărbierit,

De sac a şi uitat, cu VISA-n portofel,

Iar nasu’, v-o spun eu, mă mir cum n-aţi ghicit!

E roşu câteodat’, de la un păhărel,

 

Şi când o ia la mers, ca un arac de viţă

E zvelt, nu-i cocoşat, şi-atâta-i de vioi…

În deosebi când dă cu ochii de-o pipiţă,

Dar asta…ce să mai !…rămâne între noi…

 

 

Popularity: 3% [?]

Sărbătoarea de Ignat în satul românesc

 

Autor: dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

 

Motto: Colo jos, colo mai jos / Oi linoi, linoi, lar Doamne / Ce turme de oi s-o scos / Pa Rătutu cel frumos! / – Da la turmă cine-şi umblă? / – Umblă-şi Lariu, păcurariu, / C-on topor încolţurat, / C-on fluier înverigat.

                                                                    (Păcurarul sătul de oi, vechi colind popular ardelenesc)

 

Cuvinte cheie: sătean, Ignat, sărbătoare, ritual, tradiţie, animal, deusian, sanctificat, sacrificiu

 

Keywords: villager, Ignat, celebration, ritual, tradition, animal sacrifice, glorified as a Saint, deusian

 

Summary: Converted to Christianity, the ancient inhabitants of the Earth, our ancestors  have linked the ritual slaughter of the pig with Christ’s birthday, Christmas day, who would later become the feast of life and light, possibly the reason why Jesus may have been prophesied by a star to the Magi. On  Ignat day, in the tradition of the Romanian people, for the preparation of Christmas food, sacrifice the  pig bred in their yard since February of the year after on wich, on  20 December, to find its end.

 

            Ziua de Crăciun are o semnificaţie importantă în viaţa săteanului creştin, cutume păstrate cu multă aplecare spre tot ceea ce tradiţia strămoşească a încondeiat în sufletul golit de lumesc a ţăranului, din largul cuprins a hotarului românesc, când zilele se coborau odată cu lăsatul secului şi până în ziua naşterii Mântuitorului, când evlavia scânteia în zilele acelea de curăţire a trupului şi a sufletului, preamărind îngăduinţa. Oamenii de atunci, de când casele satului erau luminate cu opaiţul iar lumina aceea aducea miracolul umbrelor şi teama de răzvrătire, jinduiau mai mult ca noi, cei de azi, după liniştea meditaţiei rugăciunii. Însăşi lumina aceea era sacra aprindere a lumânării slujite, a purificării interiorului şi a aşteptării în cuminţenie a vremii colindatului, ritual de mare concentrare realizat în noaptea de Crăciun: Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi! (“Astăzi s-a născut Hristos”, colind popular).

            În tradiţia populară românească iarna începea odată cu Sânmedru, acel fecior de o rară frumuseţe, crescător de animale şi stăpân al spiritelor morţilor. În ajunul sărbătorii de Sfântul Dumitru, la sate se aprindeau focuri mari, numite chiar focurile lui Samedru. Sătenii alegeau un brad verde, simbol al vieţii veşnice, care era jertfit nopţii pe care o  lumina cu lemnul lui, ales de cetele de copii însoţite de câţiva tineri cu câteva zile înainte de ritual. Copiii, consideraţi element pur al vieţii, vor fi fost şi atunci ca şi acum în obiceiul strămoşesc, cei care vor fi oficiat, pentru potolirea spiritelor nopţii, jertfa. Stejarul, în mentalitatea ţăranului român, ar fi putut sugera trupul veşnic viu al Mântuitorului, supus luptei cu lumea neagră şi înrăită a Satanei. Lumina focului însă era cea care îi proteja de un eventual rău al spiritelor. Pe înserat, deci nu la miezul nopţii, când se puteau dezlănţui spiritele, tot copiii erau cei care aprindeau şi focul, în prezenţa întregii suflări a satului, un ritual al unei lumii a jertfei. Dacă tinerii reuşeau să sară peste foc, însemna că următorul an le era ursită legarea prin cununie însă săritura copiilor însemna că vor fi sănătoşi. Focul era un semn al purificării şi a trecerii unei trepte de iniţiere, aceea a nearderii, care însemna putinţa pentru cel ce izbândea însă rău se credea pentru comunitate, cât şi pentru cel care se dovedea neputincios trecerii într-o altă stare de fapte. Cei mai în vârstă, în fapt cei iniţiaţi, luau din focul aproape stins câte un tăciune, pe care îl aruncau în livadă pentru ca aceasta să fie foarte roditoare în anul care urma să vină. În acel timp, femeile ofereau celor prezenţi la ceremonia de purificare şi atragere a spiritelor bune fructe de toamnă şi colaci.

            După acest important eveniment din viaţa satului, oamenii începeau, din timp, pregătirile pentru intrarea în marele post al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-ar fi pregătit să intre în propria lor casă curăţată de greutatea colbului verii şi a ploilor necontenite ale toamnei. Timpul trecea iar sufletele lor se simţeau, cu fiecare zi petrecută a postului, curăţate şi alinate de durerea grijilor de peste an. Toată această durere a fost preluată de cel care avea să se nască pentru binele lumii, iar ziua naşterii trebuia să însemne pentru săteanul pătruns cu adevărat de credinţă o curăţire vremelnică de nevoi a trupului şi sufletului lumit.

            Dezlegarea la peşte, din timpul postului premergător sărbătoririi naşterii lui Iisus, este tocmai ce datina doreşte să sugereze: ofranda. În timpul istoric al miracolelor credinţei, imagistic, delfinul simboliza peştele, pe care îl vom întâlni asociat cultului lui Apollo şi templului din Delfi. În mitologia greco-romană delfinul era cel ce conducea sufletele spre insulele fericite, găsindu-l gravat, ca animal sacru, pe mormintele şi în inscripţiile funerare. Dezlegarea îşi trăieşte în tainele postului însăşi semnificaţia de a elibera elementul voirii lui Dumnezeu faţă de om, la ceea ce se înclină a înfăptui pentru sănătatea creaţiei lui, hrănirea trupului. Dezlegarea este semnul iubirii de frumos şi a păstrării armoniei trupului cu forma de început a creaţiei omului, fără a se altera în nevolnicii culinare, libertatea aceasta de numai o zi, în anumite perioade ale marilor posturi conştientizează că omul este în puterea deusiană, o legătură energetică superioară ştiută numai de cei iniţiaţi.

            În creştinism, delfinul avea să insufle corabia lui Hristos, biserica ca navă protectoare de nevoi ce ducea lumea spre mântuire. Când trupul delfinului era străbătut de un trident, el sugera imaginea crucii ca element viu al apropierii sufletului omului de mântuire, faptul existenţial al delfinului găsindu-l şi în religia iudaică, amintind că în sinagoga tunisiană Hammam Lif se observă şi azi reprezentarea delfinului, care purta în gură o funie, ce dădea impresia că se va rupe, alături de un peşte, continuând, într-o imagine alăturată, cu reprezentarea a două raţe, ce simbolizau complexitatea geniului deusian în facerea vieţii şi… mâna lui Dumnezeu, care se înalţă peste tot ceea ce oamenii credeau că le poate stăpânii conştiinţa. Faptul că delfinul, ca animal oceanic, asemănător peştelui însă diferit în multe privinţe, apare şi în catacomba Torlonia, din Roma,   ducându-ne cu gândul la tălmăcirea şi înţelegerea importanţei fructului dorit al religiei de a încununa postul cu peştele plin cu solzi, ca pământul cu vegetaţie sau cu ochii aceia sticloşi şi palizi, care ar sugera slăbiciunea de a ne fi putut salva fără mântuire. De multe ori peştele, în reprezentările iudaice dar şi creştine, apare alături de obiecte în formă circulară, simbolizând pâinea. Alăturate însă cele două imagini le vom descoperi în peceţile neobabiloniene. Este de subliniat faptul că în iudaism, cei care cercetează slova Torei, sunt supranumiţi peşti pentru că însăşi această scriptură este sugestia apei din care rabinii se îndestulează şi se purifică continuu.

            La români, peştele constituie un produs alimentar, uşor digerabil, cu valenţe gastronomice şi cu un ritual de consum ce rivalizează cu însăşi existenţa acestui animal al apelor. Postul şi petrecerea cu peşte a mesei constituie hrana delicioasă şi pregătită cu multă evlavie, pentru că sărbătoarea naşterii Fiului constituie o dorinţă a uşurării trupului de tot greul adamic, de către creştinul ortodox. Iisus este venerat tocmai datorită limpezirii minţii credinciosului şi a liniştirii, totodată, a dorinţei de consum a cărnii, prin savurarea peştelui, pe care însuşi Mântuitorul l-a dăruit oamenilor, minunea de la Marea Tiberiadei din Noul Testament.

            Postul se apropie de sfârşit odată cu pregătirea sacrificiului unuia dintre animalele pe care însuşi Dumnezeu le-a interzis pentru consum oamenilor, pentru carnea lui necurată. În vremurile de demult, porcul se sacrifica după Crăciun pentru ca postul să-şi nevoiască adevărata dăruire a creştinului ortodox, faţă de naşterea celui mai luminat dintre oameni, Iisus Hristos. Consemnăm însă faptul că acest obicei necreştin, strămoşii noştri îl practicau încă cu mult înainte de naşterea Domnului şi că în religia vechilor daci constituia un simbol al divinităţii întunericului, care lua puterea de luminare a soarelui în cea mai scurtă zi a anului, respectiv solstiţiul de iarnă. Desfăşurând evenimentele trecutului îndepărtat al omenirii, cu toate ciclurile rituale, vom constata că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeităţii solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se făceau sacrificiile animaliere. Această tradiţie nu va fi întâlnită în obiceiurile popoarelor mongoloide, ci numai în India şi în Europa doar la românii din spaţiul dacic şi a celor care odată formau teritoriul marelui neam trac. Tot acest ceremonial, de altfel sacru, este considerat ca veche sărbătoare a zeului hindus Shiva, sau Osiris la vechii egipteni, zeul soarelui, al luminii.

            Strămoşii daci sacrificau porcii, semn al dies irae, ca pe un animal ce putea hrăni soarele, cu tot ritualul luminos şi încins al sacrificării acestuia, venind în ajutorul soarelui pe care îl venerau crezând că îl hrănesc sporindu-i puterile. Miracolul se dobândea, pentru că în ziua următoare lumina se ivea mai devreme, ziua începea să se mărească, ca drept mulţumire a astrului ceresc, pentru tot ceremonialul de sacrificare a porcului, care, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor născuţi), devine simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi.

            Creştinaţi, vechii locuitori ai pământului nostru străbun, au legat ritualul sacrificării porcului de naşterea Domnului, ziua de Craciun, care avea să devină sărbătoarea vieţii şi a luminii, posibil fiind ca de aceea Iisus să fi fost vestit magilor de către o stea. La Ignat, în tradiţia poporului român, pentru prepararea mâncărurilor de Crăciun se sacrifica porcul, crescut în ograda gospodarului cam de prin luna februarie a anului în care urma ca, în ziua de 20 decembrie, să-şi găsească sfârşitul.Tradiţia strămoşească spune că în ziua de Ignat săteanul nu făcea altceva decât pregătirile de sacrificare a porcului iar din bătrâni se credea că omul care nu avea porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu aveau cum să cunoască fericirea, pentru că în ziua de Ignat, o datină de demult spune că trebuie să vezi sânge pentru a avea puterea trăiniciei casei. Întâlnim iar, în tradiţia strămoşească, ritualul jocului sângelui, care încă din antichitate semnifica eroismul, curajul învingătorului asupra învinsului ce se lăsa înjunghiat. Atât de puternic s-a înrădăcinat acest ritual strămoşesc al sacrificării porcului în ziua de Ignat încât, în unele zone ale ţării noastre manifestările triumfă cu acea imitare a grohăitului porcului. Un instrument muzical, numit surlă, confecţionat asemănător unei trompete cu şase găuri, de către tinerii Braşovului, umplea cu sunetul ei, identic ca al glasului porcului zarea, fermentând în toată reprezentarea preistorică a spiritului grâului. Sunetele acelui instrument însoţeau alaiurile grupurilor de tineri din Scheii Braşovului iar localnicii ieşeau în întâmpinarea junilor, făcând semnul crucii şi mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important in ceata junilor, mergea în fruntea alaiului imitând glasul zeului jerfit auzit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor.     

            Când momentul tăierii porcului se înscria în evenimentul sacrificării acestuia pentru pregătirea mâncărurilor de Crăciun, toţi membrii familiei gospodarului, chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă cu săteanul, dar şi prietenii, se adunau, participând la ritualul producerii efectului gastronomic, contribuind laolaltă pentru a ajuta la desfăşurarea tradiţionalului obicei. Se mai spune că, atunci când tăiau porcul, oamenii aveau obligaţia să rostească cuvintele: Ignat, Ignat / Porc umflat, iar înainte de sacrificare să spună: Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi. Erau formule adresate atât sfântului care patrona ziua de tăiere cât şi Creatorului, mai mult pentru iertarea uciderii voite a animalului. Nici după creştinare românii nu au renunţat la acest ritual al unei adevărate arte de preparare a cărnii de porc, unice, de altfel, în lume.

            Bătrânii au transmis credinţa că în noaptea din ajunul Ignatului, animalul ce urmează să fie sacrificat îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. De asemenea, se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul, moment denumit în popor tăcerea porcului.

            Ritualul de tăiere cere ca în preajma porcului să nu fie oameni miloşi pentru că aceştia vor transmite animalului starea de teamă, fapt ce îl va face să moară foarte greu iar carnea lui să nu mai fie bună la gust. De asemenea, sacrificatorului nu îi este îngăduit să scrâşnească din dinţi în timpul tăierii, deoarece carnea va fierbe foarte greu.

            Cei mai în vârstă, din sat, spun că tradiţia cere ca soţiile gospodarilor, care sacrifică porcul sau un alt animal pentru consumul din zilele premergătoare Crăciunului, să înmoaie în sângele scurs din trupul lor un smoc, păr din coada porcului sau pene, dacă se sacrifică păsări, şi să îl pună la păstrare. Acest ritual  se supune unei credinţe prin care se crede că prin sacrificarea animalului, propus pentru consum, să nu fie stricată puterea de reproducere a  porcului din gospodărie, asigurându-se prin acest ritual că animalul tânăr, păstrat şi hrănit pentru anul viitor, să dea roade.

            O un alt obicei, consemnat de această dată în Ardeal, destăinuie că pe fruntea copiilor trebuie neapărat să se facă semnul crucii cu sângele animalului sacrificat la Ignat, pentru a fi plini de sănătate în anul care va urma să vină. Porcul este legat de mai multe ritualuri şi anume cel al Ignatului Porcilor, dar apare şi în folclorul şi in jocurile de copii, sub diferite denumiri: De-a Poarca, Purceaua sau în colinda Siva, probabil după numele marelui zeu indian, Shiva. Un vechi colind popular, purtând titlul Vasâlca[1], spune: Lerului Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n cer şi pe pământ ? / Mi-e o dalbă mănăstire / Printre dalbe mănăstiri, / Mi-este jeţuri de argint / Peste jeţuri de argint, / Şade bunul / Dumnezeu / Cu Maica Precista; / Lângă Maica Precista, / Şade bătrânul Crăciun, / Cu busuiocu-n dreapta, / Cu cruciuliţa-n stânga / Şi-mi judecă pe Şiva: / – Şivo, leo / Vasilco, leo, / Ce-ai făcut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat ? / – Sus la munte m-am suit, / Jir şi ghindă mi-am mâncat, / De aceea m-am îngrăşat. / Mai la vale m-am coborât, / Apă rece mi-am băut, / Grădinile le-am izbit, / Românii că m-au văzut, / Şi pe mine m-au luat,
Românii cu topoarele, / Ţiganii cu baroasele, / M-ajunseră, / Mă doborâră / Şi cu paie mă pârliră / Şi carnea că mi-o-mpărţiră: / Luară românii slănina, / Şi ţiganii căpăţâna. / Văzură că se înşală, / Frumuşel mă-mpodobiră / Cu parale, cu mărgele; / Cu frumoase panglicele; / Şi m-adus-n această casă / Şi mă puse pe-astă masă / Ca nouă să dăruiţi / Cu aur şi cu argint, / La anul şi la mulţi ani! În lucrarea sa Folclorul românesc, (p. 388-390), eruditul folclorist, Ovidiu Bârlea, spunea despre versurile cântate ale Vasilcăi, nume uzitat în partea Munteniei: Un colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părţi şi fiindcă e practicat numai de ţigani (fierari, rudari, lăutari) în Muntenia şi Oltenia, apoi Dobrogea (jud. Constanţa). La Anul Nou (sau în Ajun), ceata colindă de la casă la casă, purtând pe o tavă o căpăţână de porc împodobită cu mărgele şi panglici. Prin Dobrogea şi pe alocuri prin Muntenia, căpăţâna de porc e înlocuită de o păpuşă împodobită cu cercei şi mărgele.

            Credem că toate aceste manifestări ale omului, ale gospodarului, care supunea morţii un animal pentru consum, în fapt pentru hrănirea trupului său şi a familiei sale, era un gest de teamă, de mijlocire a realităţii dorinţei de a avea şi a dispune de hrană şi de iertare în faţa lui Dumnezeu pentru că acel animal nu era jertfit Creatorului, pentru îmbunarea lui, ci era sacrificat pentru opulenţa omului.

            Tot în obiceiul sacrificării porcului intră şi cântărirea capului acestuia, pentru a se dovedi greutatea animalului, care reprezintă a zecea parte din trup. Coborând în negura de vremi, vom constata, din spusele bătrânilor, pentru noi documentele scrise, că acum două sute de ani, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiţia spunea că numai aşa nu se altera carnea, tânărul nenuntit fiind considerat încă lipsit de păcatul adamic. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care urmează să fie pârlit animalul, iar pe capul acestuia să incizeze semnul crucii, pentru a goni spiritele malefice cuibărite în corp. Credem că acest obicei, încă păstrat în sacrificarea acestui animal nedorit de către Creator a fi produsul alimentar al hrănirii trupului, tocmai din cauza lipsei lui de curăţenie atât exterioară cât şi interioară, producea teama omului de a înmuia supărarea lui Dumnezeu, pentru că toţi care participau la sacrificare erau evlavioşi şi cunoşteau că Sfânta Scriptură interzice consumul cărnii animalului, care nu avea copita despicată în două. Încălcarea acestei legii o supuneau dorinţei de a avea hrană. De aceea, au apărut superstiţiile, care nu făceau altceva decât să producă interdicţii în a se consuma carnea de porc, cum s-au moştenit, de-a lungul vremii, zicerile: când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii ca să-i scape de sperieturi. Şi pentru că porcul era un animal consemnat el a fost introdus şi în ritualul magic: untura de la porcul negru, de exemplu, se credea că este foarte bună la vrăji, emanaţia toxinelor din timpul sacrificiului, în interiorul grăsimii porcului, o făceau nocivă şi, de aceea, persoanele care se îndeletniceau cu astfel de practici, o foloseau.

            Cei care ajutau la tăiatul porcului erau omeniţi cu pomana porcului. Un gest al gospodarului, care sacrifica animalul, de a mulţumi  pe cei invitaţi, pentru toată osteneala de care dădeau dovadă la ajutorul pregătirii şi depozitării cărnii porcului, în cămările răcoroase, ca provizii pentru iarna grea ce urma să vină.

            Se mai spune în popor că femeile, care nu ţineau ziua de Ignat, erau pedepsite de o fiinţă lacomă şi rea, numită Inătoarea, în zona Teleormanului. Această reprezentare mitică a Panteonului românesc susţine existenţa unei femei, care pedepseşte gospodinele surprinse la tors, ţesut, cusut sau la o altă activitate, care nu intra în procesul de pregătire a sacrificiului porcului, în ziua de 20 decembrie. Hidoasa apariţie reprezenta femininul de la Ignat. Un semn al împotrivirii, dar şi al pedepsei divine pentru uciderea unui animal interzis în Scriptură pentru hrănirea trupului, considerat templul lui Dumnezeu, Inătoarea era o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă. Aceste trăsături se vor întâlni, pe cuprinsul teritoriului locuit de români şi la o altă reprezentare mitică românească, numită, de astă dată Marţolea, în regiunea Muscelului sau Joimăriţa, zeiţa morţii, ce îşi făcea apariţia în prejma rugului de incinerare sau de pârlire a porcului, în noaptea de Joimari.

            Femeia a reprezentat întotdeauna, în concepţiile multor religii de constituire a pedepsirii greşelilor, a păcatului, punctul instigator, pentru că ea era cea care conducea treburile casei, ordonatoarea, chibzuitoarea şi apărătoarea produsului păcatului adamic. Era cea care avea obligaţia să respecte strict legile naturii evanghelice, cea care putea curăţa pruncul prin naştere şi, de aceea, femeile care lucrau în ziua de Ignat erau torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum zeiţa morţii procedează la Joimari, când spală de arsură pielea porcului. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat în timpurile străvechi să opărească o femeie, care voia să toarcă de Ignat însă femeia a scăpat de la acest supliciu datorită unui sfat bun primit de la o altă femeie evlavioasă, mai în vârstă, care îi era vecină.

            Sărbătorile, între alte funcţii, o au şi pe aceea de a ritma munca şi amintesc aici faptul, că în zilele de peste an, obiceiurile, diversificate, alăturate dorinţei omului, au înscris în calendar un timp al torsului, al ţesutului etc., despre care femeile de la ţară cunosc aceste lucruri.      

Ritualul sacrificării acestui animal s-a împământenit atât de puternic în obiceiurile românilor încât a devenit tradiţie, ce au sanctificat-o prin ceremonii domestice, ridicate la nivelul unui sacru ritual.

 

 

                                             14.11.2011

Popularity: 3% [?]

Priveşte înapoi fără mânie

Autor: Silvana Cojocăraşu

      Când, dintr-o întâmplare a vieţii (căci toate lucrurile mari se nasc de la o întâmplare), am ajuns să-l cunosc pe domnul Alexandru Tomescu, lectura cronicilor din revista pe care o editează m-au pus în faţa unui om care trăieşte departe, dar înţelege perfect tot ce se întâmplă aici. Citindu-i poeziile şi cărţile, care răscolesc trecutul şi, mai ales, prezentul în care te simţi străin, mă gândesc care ar putea fi cea mai bună formulă de prezentare: „scriitor şi jurnalist român, stabilit în Canada la mijlocul anilor ‘90”, sau „scriitor şi jurnalist al exilului românesc din Canada”… oricum, dilema se joacă, la orice formulă m-aş gândi, în jurul substantivului/adjectivului „român”.

     Alexandru Tomescu este un român trist. Este un scriitor român cu stil nobil: firesc şi sincer în exprimare, direct şi sensibil până la lacrimi, scrie ce crede şi ce gândeşte. De multe ori, ne pune oglinda în faţă, de peste Atlantic.

      Povestea sa începe într-o comună din Prahova, Bălţeşti (de unde şi numele Bălţescu, ca pseudonim sau împrumutat personajelor sale), în 1943, ani tulburi şi nesiguri, ce-i marchează copilăria şi tinereţea, ireversibil. A fost analist-programator şi profesor, într-o ţară din sud-estul periferic al Europei, numită România, unde a fost considerat (mult timp) ca având origine nesănătoasă, tatăl fiind deţinut politic. Aici, în ţara sa, nu a publicat nimic. A participat apoi la evenimentele din decembrie 1989. În 1990, a fost martor ocular al mineriadei. În 1992, dezamagit, cum însuşi mărturiseşte, îşi părăseşte ţara şi pleacă în Anglia, cu statutul de „căutător de azil”, iar din 1995 primeşte rezidenţă în Canada, hotărând să se stabilească la Toronto, „oraş cu influenţă americană, care însă în scurt timp m-a obligat la mari mutaţii spirituale…” Aici îşi începe activitatea publicistică: este redactor şi corespondent pentru Europa al ziarului „Cuvântul Românesc”, publică proză şi poezie în presa românească nord-americană.

        Din 2003, Alexandru Tomescu editează revista bilingvă on-line „Alternativa” – numele însuşi pare predestinat, publicaţia sa oferind o platformă de exprimare pentru nume de referinţă ale exilului românesc (formulă mai realistă, după părerea mea, decât termenul diasporei), de pretutindeni. Cronicile şi editorialele semnate pentru „Alternativa” şi alte publicaţii de peste ocean au devenit, în 2011, cartea „De peste Atlantic. Cronici şi editoriale” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2011).

      Pentru a-l înţelege însă pe deplin pe editorul Alexandru Tomescu, trebuie să înveţi să-l priveşti pe omul Tomescu. Citindu-i primul volum, publicat în 2008: „Să ştii să priveşti” (Criterion Publishing, Bucureşti).

      Greu de prins într-o formulă literară, ”Să ştii să priveşti” poate fi considerat un volum de memorii, cu note de jurnal cuprinse în povestiri/episoade aparent separate, ca nişte secvenţe de film. Această poveste a primei sale vieţi se transformă într-o cronică, un film documentar al anilor ’50-’90, cu lumina şi atmosfera specifică „acelei epoci”, un film care, dacă printr-o minune ar fi fost produs, nu s-ar fi difuzat niciodată. Autorul vorbeşte despre sine la persoana a III-a, prin Ştefan, ca o detaşare de un trecut trist, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita: copilăria modestă alături de mamă şi vacanţele la bunici, aşteptându-l pe tata – „Dosarul 11703”, lipsurile materiale şi lupta pentru supravieţuire şi decenţă, cu stigmatul originii nesănătoase, într-o societate mincinoasă şi bolnavă: „În perioada de început a anilor ’50, teroarea stalinistă se manifesta violent în toate statele lagărului socialist… Sănătatea mentală şi fizică (a lui Stalin, n.n.) se deteriora zilnic, iar crizele paranoice erau urmate de decizii care îngrozeau lumea… Familia lui Ştefan, care fusese supusă procesului de distrugere imediat după război, ca de altfel întreaga categorie a intelectualilor, proprietarilor de pământ, negustorilor, industriaşilor, nu se mai considerau afectaţi de ultimele măsuri de represiune. Priveau neputincioşi şi oarecum resemnaţi la acest tratament de dezumanizare… Cel mai bun prieten al lor era aparatul de radio aşezat pe şifonier, fixat la Europa Liberă, Radio Paris ori Vocea Americii. Pentru acest lucru au suferit mult. Când au percheziţionat prima dată casa, după arestarea tatălui lui Ştefan, căpitanul de securitate a menţionat expres că radioul era pe unde scurte. Pentru asta se iau ani buni de închisoare, a spus el, înspăimântându-i pe toţi. Mai târziu, mama lui Ştefan a fost chemată la securitate, în urma reclamaţiei unui vecin, că ar asculta posturi de radio interzise… Pe timpul iernii, toţi dormeau într-o cămăruţă: Ştefan cu fratele său mai mic într-un pat, iar mama lor pe o canapea lângă fereastră. Odată cu venirea primăverii, când nu mai era nevoie de foc, mama se muta în camera din faţă.”  („Simplă, dar regretabilă coincidenţă”)

       Pelicula se derulează, iar amintirea constantă a sărbătorilor creştine aduce clipe de lumină şi linişte, credinţa fiind liana din jungla încâlcită, de care Ştefan se prinde întotdeauna, chiar şi atunci când povesteşte de „desfiinţarea” Mănăstirii Runca, ctitorită la 1710, sau când evocă figura plină de dumnezeire a părintelui Nicodim, devenit, prin încercările Domnului, tăietor de lemne şi muncitor la calea ferată, sau pe cea a măicuţei Christofora, ajunsă femeie de serviciu într-o uzină. Toţi păstrându-şi credinţa.

      Dacă ar fi să compun un tablou, care să cuprindă esenţa acestei cărţi, atunci acesta ar avea un cer olandez deasupra unei biserici albe, pe poarta căreia intră Ştefan, personajul principal, văzut din spate: îşi ascunde chipul, să nu i se vadă lacrimile.

      Pentru că în şcoala în care au învăţat – şi deci s-au format – Ştefan şi Adela, prietena de suflet din copilărie, erau apreciaţi elevii „Vasilescu”, pentru că „tatăl lui era activist de partid la comitetul orăşenesc şi preşedintele Comitetului de Părinţi pe şcoală. Era mereu invitat la tribuna oficială cu ocazia defilărilor de 7 Noiembrie – aniversarea marii revoluţii din octombrie, 1 Mai – ziua internaţională a muncii, sau 23 August – eliberarea României de sub jugul fascist. Vorbea foarte mult, folosind verbul a fi numai la singular, genitivul şi dativul cu lu.” Iar acest elev „a început să citească tema de acasă, descriind Cenaclul Junimea ca pe o adunare de producţie plină de indicaţii şi responsabilităţi. A încheiat compunerea cu fraza: Ion Creangă şi Mihai Eminescu au fost adevăraţi tovarăşi, iar exemplul lor ar trebui urmat. Tovarăşa Boeru, care era şi secretară de partid pe şcoală, a făcut aprecierea că ultima compunere a fost foarte bună. Creangă şi Eminescu, a subliniat ea în încheiere, au fost adevăraţi tovarăşi, oameni căliţi de partid, cu simţ de răspundere, fii ai poporului, care au pus mai presus de toate interesele ţării.” („Compunere la Limba Română”)

     Anii au trecut, Ştefan pleacă la Bucureşti, să se înscrie la facultate, ar fi dorit să urmeze filologia, fiind iubitor de literatură, dar era apropiat şi de matematică şi fizică, materii la care dăduse şi meditaţii, în timpul liceului: „Bucureştiul anilor ’60 încă îşi mai păstra ceva din farmecul capitalelor europene, sistematizarea nu reuşise încă să-l mutileze în totalitate. Prin acei ani, Ştefan încerca să urce treptele universităţii, dar era mereu respins din motive de origine nesănătoasă, cum se mai spunea de dosar. Sosit în Gara de Nord, a luat tramvaiul 6, care, trecând pe lângă Piaţa Matache şi traversând Ştefan Furtună, l-a lăsat la cap de linie pe strada Nuferilor. Mai târziu, aceste locuri i-au fost martorii luptei cu autorităţile Ministerului Educaţiei, pentru a-şi găsi dreptatea.” („Ultima speranţă”)

      Corespondenţa cu Adela, din anii unei studenţii refuzate, reprezintă pentru Ştefan, tânărul calificat la locul de muncă ca operator în rafinarea petrolului, un capitol important dintr-un drum pe care, parcurgându-l, a învăţat să iubească şi să ierte. În „Scrisoare de la locul de muncă”, am remarcat atmosfera românească alienată/alienantă, aşa cum exista şi, din nefericire, persistă, prin fabrici şi uzine câte mai sunt, dar şi în instituţiile publice: „Draga mea, a trecut un timp de când nu ne-am văzut şi nici nu mai ştiu cum arăţi… Eu am rămas un om neisprăvit şi fără nicio perspectivă. Singurul meu suport moral sunt meditaţiile de matematică şi fizică, şi participarea la diferite evenimente, să le zicem culturale. Pe la cenaclu nu mă mai duc, pentru că este pierdere de timp… Sunt totuşi aici nişte oameni de valoare din generaţia tatălui meu; unui din ei, profesor de română, mi-a spus cu destulă discreţie că-l ştie pe tata de la Iaşi. Odată, sosind amândoi mai devreme, mi-a povestit mai mult în şoaptă despre literatura de sertar. Avea un tremurat în vorbă şi privea în jur. La serviciu există o brigadă artistică, Bebe ţiganu’, că aşa îi zice toată lumea, în afară de secretarul de partid, care-i spune tovarăşul Lambru, este personaj de frunte, membru în taraf… Anul acesta au fost trimişi cu bursă la facultate trei angajaţi, care abia terminaseră liceul seral. Îţi spun toate acestea pentru că numai tu mă poţi înţelege. Pe mine m-au exmatriculat fără un motiv real; măcar să-mi fi dat ceva în scris. Aşa de mare nedreptate nici că se mai poate. Nu m-am descurajat, dar m-am închis în mine, m-am interiorizat. Trăiesc în lumea cifrelor şi a calculelor, care simt uneori că m-au subjugat. Dar în acelaşi timp mă apără de prăbuşire, de abisul disperării care oricând m-ar înghiţi… Închei cu rugămintea să rupi această scrisoare după ce o citeşti. Te îmbrăţişez cu dragoste, Ştefan.” Scrisoarea pare atât de actuală, încât îmi vine să-i răspund: „Dragă Ştefan, am primit şi eu scrisoarea ta şi îmi pare rău să-ţi spun că aici nu s-a schimbat nimic… peste tot, aceeaşi tensiune care pluteşte în aer, aceleaşi vorbe cu multe sensuri, aceiaşi oameni, făcând mereu parte din partidul potrivit, genă ce se transmite, se pare, din generaţie în generaţie… aceiaşi semianalfabeţi, cu atitudine dedicată faţă de comunitate şi oamenii de încredere ai conducătorilor, aceiaşi colegi despre care nu ştii cum îi cheamă, dar care ştiu totul despre tine, şi ceva mai mult, ce nu va fi niciodată…”

      În plin secol 20, în Europa, nu undeva la marginea lumii, au avut loc asemenea drame. Dar istoria, istoria noastră adevărată, unde este? Ce ni se spune nouă? – strigă unul din personajele cărţii.

       Istoria noastră se scrie în fiecare zi, important este să nu fim prea grăbiţi sau prea indiferenţi, ca s-o înţelegem. Uneori, se scrie chiar de dincolo de ocean, De peste Atlantic, fie şi în Cronici şi editoriale, ca ale domnului Tomescu.

        Volumul publicat anul acesta, adunând, în fapt, articolele politice, sociale şi culturale scrise în ultimii ani, vin să completeze firesc personalitatea scriitorului Tomescu: sunt expresia privirii lucide asupra fiecărui eveniment important al prezentului, aşa cum a fost receptat la momentul trăirii. Pentru ca toate aceste lucruri să nu rămână nespuse. Adunate într-o carte, purtând fiecare data la care au fost publicate, cronicile compun o adevărată carte de istorie contemporană, un manual necenzurat al evenimentelor pe care le trăim şi cărora nu le dăm însemnătatea cuvenită, dar pe care, recitindu-le, ne dăm seama că fac parte din viaţa noastră şi ne influenţează deciziile. Şi existenţa.

       Cronicile adunate „De peste Atlantic” sunt istoria noastră, sunt evenimentele timpului nostru, pe care-l compunem şi din care facem parte: cu plusuri, cu multe minusuri, cu gesturi care devin mai profunde sau se deschid abia după ce anii trec peste ele… Piaţa Universităţii şi evenimentele din 1990, „abatajele groazei”, aduc mărturia autorului prezent acolo, la fel ca şi la cele din decembrie ’89. Încă o mărturie, alături de alte adevăruri nespuse. „De la romantismul revoluţionar la politicianismul de elită”, „Tăcerea care condamnă”, „Toamna parodiilor parlamentare”, „Umilinţa, propaganda şi sărăcia”, „Paul Goma, întâlnirile cu trecutul”, „Apele sunt încă tulburi”, „Fantomele şi istoria”, „Noi n-am avut un Havel”, „La proră ceaţă densă” sunt doar câteva dintre articolele care radiografiază lucid situaţia economică şi socială a unei ţări într-o nesfârşită reformă, şi demagogia oamenilor politici ai momentului, mulţi dintre ei, aceiaşi, foştii… Aberaţia programelor sociale, care subliniază, în fond, o sărăcie profundă, strategiile propuse pe zeci de ani, la fiecare schimbare sau remaniere de guvern, figurinele politice ale momentelor, reluate sau uitate, chiar şi celebra mătuşă Tamara, fac toate parte din istoria noastră… Alexandru Tomescu este mereu prezent, sau mereu la curent cu tot ce se întâmplă, şi consemnează, pentru că nimic nu-l lasă indiferent, căci este „Cu gândul la tine, Românie” fie de acolo, de departe, din locul unde a ales să trăiască, fie că este din nou în vizită acasă, în gara centrală din Ploieşti, „La drum de seară”, sau că îşi retrăieşte, din amintiti, tinereţea, ca „Un însingurat pe viaţă”.

       Din volum nu lipsesc editorialele legate de sărbătorile creştine şi de personalităţi ale bisericii ortodoxe, care şi-au închinat viaţa întru Hristos şi de care ne amintim doar când trec în eternitate… nici cronicile de istorie, cu subiecte referitoare la Unirea Principatelor, la Basarabia, pământ românesc, la dispariţia lui Vasile Paraschiv, „nebunul” după libertate şi dreptate, dar şi cele foarte actuale, precum „Condamnarea comunismului, văzută de peste Atlantic”, o temă dezbătută în cercuri largi şi care face pe românii din exil să se întrebe: „oare profesorul Vladimir Tismăneanu este cea mai potrivită persoană să conducă Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, mai ales când raportul ei va deveni document de stat?”

       Alexandru Tomescu analizează şi condiţia scriitorului român din „exilul” zilelor noastre, dând multe exemple, în adevărate cronici literare, din care reţin pe Adrian George Săhlean din Boston, necunoscut în ţară (am remarcat răspunsul primit de la D.R.P. – departament al M.A.E.!, privind distribuirea unor materiale cu traduceri din Eminescu la bibliotecile din ţară, dar nu îl dezvălui, vă las să-l descoperiţi, pentru că mi se pare monumental!), sau prof.dr.Nicolae Dima, „o personalitate ce caracterizează exilul românesc în înţelesul profund şi atotcuprinzător”. În paginile sale acordă spaţiul cuvenit evenimentelor culturale, precum Târgul Internaţional de Carte „Bookarest 2002”, şi publicaţiilor româneşti de peste ocean – „Cuvântul Românesc”, „Origini-Romanian Roots”. Un loc aparte în relatările sale ocupă Câmpul Românesc de la Hamilton şi generaţia de aur a exilului românesc care a contribuit, de-a lungul deceniilor, la „cultivarea” lui. De aceea, trage şi un semnal de alarmă asupra imaginii acestuia din august 2010, întrebându-se „Quo vadis, Câmpul Românesc?”

       Alexandru Tomescu nu uită în editorialele sale nici evenimentele internaţionale care au marcat istoria mondială a ultimilor ani: evenimentele de la 11 septembrie din America, sau cele de la 11 martie din Spania.

       „De peste Atlantic” este istoria ultimilor 15 ani, trăită şi scrisă, aşa cum cred că nu a mai fost consemnată până acum: un manual de istorie spontan, sincer, scris la persoana I, care ar trebui cunoscut de toţi, dar care probabil va fi cunoscut de mult prea puţini, aşa cum se întâmplă cu adevărurile. Important este că acest „manual de istorie” există şi va rămâne: altfel, am uita, poate nu total, dar detaliile, cu siguranţă. Tomescu demonstrează că există întotdeauna o alternativă: scrisul sincer.

        Totul e să ştii să priveşti.

        Ştefan Bălţescu, din tabloul cu cer olandez deasupra bisericii, se întoarce şi ne priveşte: are chipul unui domn cu o vârstă venerabilă, ce priveşte trist înapoi, fără mânie, spre trecutul rămas peste Atlantic, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita.

Popularity: 2% [?]

Jurnal londonez (6)

 

Autor: Lavinia IANCU

 

 

Dragii mei cititori.  După o pauză cam lungă, reîncep trimiterile jurnalului meu! Deja nu mai ţin socoteala scrisorilor electronice în care relatez câte puţin din experienţele mele trăite departe de voi cei dragi, aici pe meleaguri britanice. După cum probabil ştiţi deja, faptul că am venit aici mi-a adus încă un motiv de mulţumire şi anume că am ajus cu ajutorul unui prieten (tocmai din îndepărtata Australie) să îmi public pe diferite site-uri, aceste mailuri (ulterior puţin retuşate!) sub forma unui jurnal, mai exact purtând titlul „Jurnal Londonez”. Acest fapt mă face să mă simt tare bine şi să mă apreciez şi mai mult.

 

Acum însă nu am să deschid din nou subiectul delicat al problemelor care au luat amploare în Londra şi alte oraşe mai mari în UK, şi anume revoltele degenerate în vandalism, asta pentru că am făcut-o într-un mail anterior (JL4). Am să vă povestesc însă despre alte experienţe avute aici în ţara vremii schimbătoare.

 

Cambridge

 

Nu de mult mi-am vizitat nişte prieteni în Cambridge, un orăşel de altfel foarte frumos, plin de verdeaţă… Ce mi-a mai plăcut mie cel mai mult este că e plin de biciclişti.  Se spune că după Amsterdam, Cambridge-ul are cel mai mare număr de biciclişti din Europa. Universitatea din  Cambridge este a doua universitate anglofonă ca vechime. Are o reputaţie deosebită, fiind considerată una din cele mai bune universităţi din lume.  

 

În acest orăşel de numai 115.000 de locuitori, am petrecut o duminică minunată de vară. Am vizitat celebrul centru universitar din Cambridge, care are nişte grădini absolut minunate, cu flori multicolore şi un râu numit Cam, care traversează centrul urbei şi… pe care te poţi plimba cu gondola! Fiind şi o vreme caldă, după cum spuneam,  râul era invadat de zeci de ambarcaţiuni pline ochi cu studenţi şi turişti doritori să experimenteze o plimbare pe apă asemănătoare cu cea de la Veneţia poate. Tot peisajul în sine era parcă desprins dintr-o piesă de teatru încă în faza de repetiţie, pentru că mai toate gondolele se ciocneau între ele – din cauza aglomeraţiei – dar cum deplasarea era foarte lentă, nimeni nu era afectat, ba din contră se amuzau cu toţii.

 

După această privelişte încărcată de frumuseţe şi veselie… am pornit mai departe în descoperirea acestui orăşel fabulos. Astfel că am ajuns într-o piaţetă foarte drăguţă, plină de comercianţi care mai de care mai iscusiţi în a-şi demonstra talentul în fabricarea unuor produse lucrate manual, precum bijuterii, lumânări, fotografii, mâncare, tricotaje, săpunuri…, deoarece aici este foarte mult apreciat produsul hand made. Mai apoi, prietenii mei m-au invitat să luăm masa la un restaurant cu specific pescăresc, unde ne-am răsfăţat papilele gustative cu scoici, biban de mare şi somon afumat… Hmmm, foarte delicios!

 

Monet versus Picasso & Co

 

Atracţia cea mai interesantă pentru mine a fost cu siguranţă Muzeul Fitzwilliam unde am văzut printre altele antichităţi din Grecia, Roma, Cipru şi Orientul Apropiat, artă orientală, mobilă, sculpturi, medalii, monede… şi chiar tablouri de Picasoo, Modigliani şi Titian… Wow, a fost o senzaţie foarte plăcută să ajung să văd aşa ceva, obiecte de artă despre care acasă, în România, doar în cărţi poţi citi. Deşi, nu sunt neapărat 100% pe gustul meu nici unul din aceşti pictori – pentru că eu prefer mai mult impresionismul francez, precum Monet, datorită delicateţii, romantismului şi al feminităţii pe care le exprimă tablourile lui – ideea de a vedea ceva atât de valoros şi măreţ a produs în mine o stare de entuziasm deosebită. 

 

Chaiselongue şi yoga

 

Şi deşi ziua trecea cu repeziciune, şi oboseala îşi spunea  puţin cuvântul, am avut timp totuşi pentru a mă relaxa în gradina plină de verdeaţă a prietenilor mei, Ioana şi Tavi, pe un chaiselongue, la umbră, unde am savurat o cupă de desert  delicios… povestind vrute şi nevrute până când am realizat că e cazul să mă pregătesc de plecare spre „casă”, adică înapoi spre Londra. Aşa că iată-mă părăsind Cambridge-ul seara, cu o stare de împlinire, mulţumire şi linişte sufletească.

 

Apropo, am uitat să menţionez că în scurtă relaxare avută în grădina oarecum rebelă aş putea spune, am avut parte de o şedinţă de yoga, care cred că m-a ajutat foarte mult să îmi păstrez până la sfârşitul zilei respective sentimentul de linişte interioară şi împlinire. O altă experienţă interesantă, care cred că am să o mai încerc de mai multe ori de acum încolo. And so… I conquered the fortress of Cambridge!

La Madame Tussauds

 

După reîntoarcerea la Londra, într-o zi am ajuns şi pe la  Muzeul figurilor de ceară „Madame Tussauds”. Tot de una singură! Pentru că, după cum spuneam, îmi face plăcere propria-mi persoană! Asta şi pt că nu prea are cine să mă însoţească deocamdată… Aşa că mi-am luat frumos… avânt şi aparatul foto şi dusă am fost… Direcţia, Muzeul figurilor de ceară!

 

După ce am ajuns acolo mi-am dat seama că am făcut alegerea bună pentru că în acea zi nu a fost extrem de aglomerat şi astfel am reuşit să mă pozez cu mai toate celebrităţile muzeului. Am făcut cunoştinţă cu Woppi Goldberg, Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Robin Williams, Morgan Freeman, Sean Connery, Tom Cruise, Leonardo di Caprio, John Travolta, Julia Roberts, Nicole Kidman, Angelina Jolie şi desigur, Brad Pitt. Apoi „m-am întreţinut” cu Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea, Mahatma Gandhi, Barack Obama, Vladimir Putin, David Cameron, Nicolas Szarkozy, Angela Merkel şi mulţi alţii din lumea politică de azi şi nu numai. Dar pe… Băse tot nu l-am văzut pe acolo şi nici pe micul Boc! În schimb era acolo marele Luciano Pavarotti alături de Michael Jackson, Kylie  Minogue, Elvis Presley, Lady Gaga… apoi, Charlie Chaplin, Benny Hill… Pablo Picasso, Van Gogh, Oscar Wilde, William Shakespeare, Albert Einstein, Falmilia Regală a Marii Britanii… şi mulţi-mulţi alţii.

 

În muzeu se intra direct în încăperea cu starurile de cinema, după care urma încăperea cu starurile din lumea sportului. Din păcate nu erau acolo nici Nadia Comăneci, nici Ilie Năstase sau Ion Tiriac. Nici Hagi… Sinceră să fiu, măcar Nadia Comăneci mă aşteptam să fie! În continuare păşeai în încăperea alocată familiei regale… mai apoi în încăperea cu oamenii de cultură. Apoi sala „invitaţilor” din lumea muzicii, urmată de cei din care au primit odată în viaţa premiul Nobel pt Pace… şi din „lumea păcii” păşeai direct în lumea politicii, controverselor, a puterii, a jocurilor murdare… după care ajungi în spaţiul alocat criminalilor şi metodelor de tortură din evul mediu până în zilele noastre… camera de teroare, unde totul era aproape în întuneric… Interesant! Finalul a fost chiar drăguţ deoarece stai la rând  să urci într-un taxi specific Londrei, în miniatură, care te plimbă prin încăperea alocată istoriei Marii Britanii iar la ieşire ajungi în magazinul de suveniruri… Aşa că, la muzeu, am trăit o experienţă foarte drăguţă, hazlie şi plină de agitaţie. Acolo toţi vroaiu să-şi facă poze cu preferaţii lor din lumea cinematografiei, a sportului, a muzicii… Ba chiar şi a politicii, de ce nu!?

 

Tower Of London 

 

Urmatoarea escală: Turnul Londrei! Aflată pe malul nordic al Tamisei este cea mai veche construcţie din Londra. Aceasta mai este cunoscută şi sub numele de Turnul Alb. Palatul este una din emblemele puterii şi tradiţiilor Angliei. De-a lungul anilor clădirile sale au servit atât ca fortăreaţă dar şi ca reşedinţă regală. Ultimul care a locuit aici a fost regele Carol al II-lea (1630-1685). Construcţia acestui palat a fost începută în anul 1076 de către William Cuceritorul şi chiar dacă iniţial Turnul Londrei era o structură mult mai modestă pe parcursul secolelor s-a transformat în ansamblul arhitectonic care există astăzi. Aici s-a aflat monetăria, observatorul astronomic, trezoreria, depozitul de arme, arhivele statului şi chiar grădina zoologică regală. Totuşi cea mai cunoscută parte a acestei fortăreţe medievale este închisoarea.

 

Când am intrat în Palat, am zărit câţiva tineri îmbrăcaţi în haine de epocă… Foarte frumos şi interesant! Ba chiar la anumite ore poţi întâlni în plimbarea ta prin Palat, acei beefeters, care sunt de fapt nişte gardieni foarte simpatici care au rolul teoretic de a pazii bijuteriile coroanei, dar în practică ei sunt ghizi, îmbrăcaţi în uniforma oficială, care vorbesc teatral, gesticulează şi imita diversele personalităţi ce au marcat istoria turnului. O altă atracţie sunt corbii crescuţi aici în curtea palatului, care de altfel sunt împiedicaţi să zboare prin tăierea penelor. Legenda spune că atunci când corbii vor zbura, imperiul britanic se va prăbuşi. În concluzie asta nu se va întâmpla niciodată pentru că aceşti corbi nu sunt lăsaţi să zboare. Punct!

 

În centrul palatului se afla Turnul Alb, de fapt o clădire compusă din patru turnuri înalte, care adăposteşte armurile şi armele folosite în lupte. Cel mai interesant mi s-a părut  etajul, locul unde sunt expuse armurile diverşilor regi. Astfel poţi urmări evoluţia ţinutei de luptă de-a lungul timpului, de la o simplă cascheta, la o armură ce astupa faţa şi apoi şi ochii până ajungi să-ţi pui întrebarea dacă cel din armura mai vedea ceva şi cum îşi diferenţia aliaţii de duşmani!? Şi… ceea ce m-a încântat pe mine cel mai mult a fost faptul că şi caii aveau armura lor! 

 

Bijuteriile coroanei britanice

 

Aş spune totuşi că atracţia principală în Turnul Londrei este turnul care adăposteşte bijuteriile coroanei. Acolo, vom vedea alături de sceptru, coroana regală şi alte coroane, toate decorate cu pietre preţioase de diferite mărimi… care mai de care mai strălucitoare, de la diamante,  safire, rubine, smaralde, perle etc… până la briliante,  toate montate în aur masiv sau chiar platină. Am văzut deasemenea şi alte decoraţiuni din aur masiv, săbiile de ceremonie, veselă şi toate accesoriile ce sunt utilizate doar la ocazii foarte speciale de către regina Marii Britanii. Când am intrat în clădirea care adăposteşte aceste bijuterii, prima încăpere era decorată cu blazoanele tuturor monarhilor de până acum. Sub forma unui diapozitiv  erau proiectate imagini de la încoronarea reginei Elisabeta a II-a şi imagini în detaliu ale bijuteriilor pe care urma să le văd acolo. Am realizat că ce va urma să văd este mai mult decât deosebit, iar când am trecut de o uşă masivă de seif, groasă de jumătate de metru, am fost impresionată profund  descoperind înăuntru o vitrină mare în care erau expuse toate bijuteriile regale. Pentru a nu se crea cozi lungi, de-a lungul acestor vitrine sunt montate două benzi rulante, de-o parte şi de alta, care te plimbă pe lângă bijuteriile expuse. Greu de descris în cuvinte senzaţia pe care o ai când vezi aceste bijuterii absolut fabuloase. Dar poate  aceasta este cea mai clară dovadă a puterii pe care a avut-o imperiul britanic şi a întinderii sale geografice. 

 

În 1905 a fost descoperit în Africa de Sud cel mai mare diamant de până acum având 3.100 de carate şi 620 de grame. Denumit „Cullinan”, a fost spart în mai multe bucăţi, iar cea mai mare dintre acestea, „Cullinan I”, sau „Steaua Africii”, se găseşte în vârful sceptrului englez. Este mare, imens… de mărimea unui măr românesc. A doua bucată spartă, „Cullinan II”, are 317 carate şi se găseşte în coroana imperială aşezată chiar lângă sceptru. Am realizat că le văd în adevărata lor splendoare şi în mărimea naturală, nu doar la televizor… Dar când te gândeşti totuşi la acele multe zero-uri pe care le are preţul unui inel cu diamant de mărimea unui bob de mazăre, ajungi să nu reuşeşti să numeri câte zero-uri ar fi necesare să redea preţul estimativ al acestor imense pietre.

 

Vreau să vă spun că fotografierea acestor bijuterii este strict interzisă şi că am petrecut aproape trei ore vizitând toate aceste minunăţii… Aş mai putea să povestesc foarte multe legate de ceea ce am văzut, descoperit şi învăţat la Tower of London,  dar mi-e teamă că aş avea nevoie de încă câteva ore bune să le pot reda în această scriere.

 

Tunbridge Wells

 

În acest orăşel mi-am vizitat o fostă colega de liceu, pe care am ajutat-o să se mute. Aşa că acest weekend l-am petrecut alături de numeroasa ei familie (pentru că sunt 8 fraţi din care 6 sunt căsătoriţi şi au şi… copii!). Astfel m-am simţit acolo ca într-o mica Românie, oarecum mai aproape de casă, dacă pot spune!

 

Tunbridge Wells e un orăşel micuţ, puţin mai mic decât Oradea mea natală. Este situat pe mai multe coline şi e plin de verdeaţă. Din păcate nu am apucat să văd foarte multe din oraş deoarece am fost ocupaţi toată ziua cu mutatul, iar la finalul zilei eram prea osteniţi pentru a bântui pe străzi… Din  păcate nici vemea nu a ţinut cu noi, dar în acel weekend am făcut cunoştinţă cu viaţa de club din Marea Britanie unde am poposit cu  aproape jumătate din adulţii familiei. În acea atmosferă a fost plăcut şi nostalgic să-mi aduc aminte de momentele frumoase din vremea liceului. Şi ce mi-a plăcut mult încă, a fost faptul că nu miroseai a fum de ţigară din cap până în picioare după ce plecai acasă! Acolo, la Tunbridge, nu se fumează în localuri deloc, numai afară în stradă… şi pe deasupra aveau şi sistemul de ventilaţie foarte bine pus la punct pentru a nu simţi alte mirosuri nepălcute. Pe de altă parte a fost totuşi şocant pentru mine să constat ca tinerii vin aici cu alte motive decât o făceam noi la vârsta respectivă şi anume pentru a dansa şi a ne simţi bine în compania prietenilor. Aici tinerele vin îmbrăcate de parcă se pregătesc de o nuntă sau cel puţin un banchet! Dar asta nu ar fi o problemă, pentru că e alegerea fiecăruia, până la urmă, cu ce se îmbracă… Este după cum îi dictează inima sau poate instinctul. Problema majoră este că fetele vin cu intenţia clară de a primii cât mai multe băuturi gratuite de la băieţii din club, după care se ameţesc bine şi ajung să facă sex pe unde şi cu cine apucă. Iar scopul băieţilor este acelaşi, să bea cât mai mult până numai ştiu de ei şi să „curteze” o domnişoară  care le place pe moment până respectivă cedează… Nu mai spun că media de vârstă este undeva între 16-26 de ani. Trist dar adevărat! În ce hal a ajuns tineretul din ziua de azi şi nu mai spun în ce stadiu e  omenirea… Şi aici nu mă refer numai la adolescenţi ci în plan general. Individualismul, egoismul, superficialitatea şi…. câte şi mai câte, au adus societatea de azi în haosul în care se află. Dar poate cu timpul vom  începe să ne trezim şi să realizăm că aşa nu mai merge, că trebuie schimbat ceva cât de curând şi în bine. Toate aceste experienţe bune, rele, ciudate sau interesante mă ajută să îmi cizelez personalitatea într-un mod mai bun.

 

Cu drag şi dor vă trimit îmbrăţişările mele de pe meleagurile britanice. Oricum, cu siguranţă în următorul segment al jurnalului meu am să abordez subiectul birocraţie şi al muncii în UK, pentru că atât a fost deocamdată partea de exlporare a turismului şi culturii britanice. Voi lua o pauză în ceea ce priveşte viaţa mea de turist pe meleaguri londoneze. Vreau să mă focalizez pe ce înseamnă muncă şi viaţă de zi cu zi. Aşa că pe curând.

 

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârşit de august  2011

Popularity: 2% [?]