Cazul Nikita Hruşciov – Erns Neizvestnâi

Autor: Leo Butnaru (Basarabia)
DUPĂ GROPARI – VINE ARTISTUL…

„Aici odihneşte…” – Exact, aşa „sună”… mut, pe nenumărate pietre de mormânt, cel mai popular început de epitaf, continuând cu: „…robul Lui Dumnezeu…”

Însă în cazul pe care îl invoc ad hoc robul parcă nu fusese al Celui de Sus, ci al… Celui de Jos, din tenebre, – fusese robul diavolului întruchipat în ceea ce se numea comunismul sovietic. Chiar el, acest rob, în 1960 proclamase sus şi tare, îngâmfat şi… necontrolat, că următoarea generaţie de oameni sovietici avea să trăiască în… comunism. Acesta (acela), comunismul, urma să fie dat la cheie exact în anul… 1980! Trebuia să-l prind şi eu, cel care, la acea vreme, aveam să fiu în floarea vârstei a trei decenii de viaţă. Dar slavă Domnului, a trecut de la noi paharul acela… Cu forţe unite ca nicicând altădată, cele 15 republici unionale au demolat cu incredibil succes mastodontul cu picioare de argilă – URSS…

Apoi să luăm cazul şi din alt unghi de apreciere. Cel din mormânt, robul tenebrelor, pe când era în plină fală triumfală bolşevică, îl înjurase, îl ameninţase pe cel care, peste ani, parcă i-ar fi fost, implicit, unul dintre gropari. Mai bine zis, el a venit după ce isprăviseră cu înmormântarea mahărului groparii propriu-zis; venise sculptorul care fusese solicitat să modeleze piatra funerară. Bineînţeles că nu putea să-l solicite cel din mormânt care, pe când era la suprafaţă, ba chiar în vârful piramidei puterii sovietice, îl înjurase, îl ameninţase. Solicitarea venise de la fiul ex-mahărului mahărilor, fiul numindu-se Serghei Hruşciov. Iar sculptorul, cândva înjurat, ameninţat de tatăl acestuia, nimeni altul decât Nikita Sergheievici Hruşciov, se chema Neizvestâni. Pre româneşte tradus, acest nume înseamnă: Necunoscutul. Ernst Neizvestnâi (rus.) =  Ernst Necunoscutul (rom.). Probabil, ştiţi cât de inspirat s-a dovedit a fi acest mare sculptor Neizvestnâi (ajuns celebru în lume) în ctitorirea monumentului funerar al celui care fusese atât de imprevizibilul, controversatul Nikita Sergheievici Hruşciov, fost prim-secretat al PCUS, mereu dezlănţuitul, iar uneori, se părea, chiar… dezmăţatul până la caricatură  conducător al fioroasei Uniuni Sovietice din anii 60 ai secolului trecut. Reproduc imaginea sculpturii funerare executată de Erns Neizvestnâi-Necunoscutul, ajuns, peste ani, celebru, extrem de… Cunoscutul. Reţineţi delimitarea, ruptura în zig-zag dintre alb şi negru, ce simbolizează contradicţia dintre aşa-numitul „dezgheţ hruşciovist”, condamnarea cultului personalităţii lui Stalin şi, în scurt timp, revenirea şi la îngheţ, şi la cultul personalităţii, şi la…

Foto.De la dezgheţul - la re-îngheţul hruşciovist

Dar ce spusese cel din mormânt, mahărul mahărilor bolşevici, despre tânărul sculptor Ernst Neizvestnâi, în anul 1962? Vizitând expoziţia din Sala Manejului moscovit, cel „mai la vale” de Kremlin, prim-secretarul PCUS se dăduse cu părerea-concluzie (pentru toţi!) că Neizvestnâi practică „o artă degenerativă”. Şi acesta fusese începutul. Pentru ca, peste câteva luni, spre sfârşitul aceluiaşi an, la întâlnirea cu intelectualitatea de creaţie, după ce, în largă ochire asupra artelor, l-a înfierat pe tânărul poet Andrei Voznesenski, Nikita Hruşciov trece, furibund, şi la tânărul sculptor Erns Neizvestnâi. Precum în alte cazuri similare, care l-au avut de protagonist (tot aici, pe blog) de asemenea pe ex-prim-secretarul dezlănţuit, care ajunsese chiar să bată cu pantoful său (partinic) în înalta tribună a ONU, voi reproduce pasaje din stenograma respectivei întruniri.

Prin urmare, după ce-l înjurase pe Voznesenski, ceva mai la vale Hruşciov zice (păstrez incoerenţa oralităţii vel-politrucului. – L.B.): „Dar eu, tovarăşi, nu pricep un lucru. Iată sculptura lui Neizvestnâi. Asta să fie sculptură? Vă cer iertare, eu am discutat cu dânşii (e vorba de mai mulţi artişti plastici, la expoziţia din Sala Manejului. – L.B.), şi când am văzut asta, i-am întrebat: „Ascultaţi, voi, tovarăşilor, oare voi să fiţi bărbaţi adevăraţi? Nu care cumva sunteţi pederaşti, scuzaţi de cuvânt? – le zic. – Pentru că asta nu e decât pederastie în artă şi nicidecum artă”. Aşadar, zic, de ce pederaştilor li se dă zece ani [de închisoare], iar ăstora li se dă ordine, medalii ar reieşi? De ce? (Aplauze.) Dacă societatea judecă aşa ceva drept crimă, păi asta se referă şi la aceşti doi tipi. (La Neizvestnâi şi la pictorul Jutovski. – L.B.) Unde mai pui că asta e mai mult, decât! pentru că el creează, şi el, cum s-ar spune, vrea să influenţeze societatea. Numai că el o face nu pentru dânsul, nu pentru înfrumuseţarea propriei case. Suntem îndemnaţi de unii să fim asemenea lui Noe şi să luăm de toate în Arcă. Eu nu ştiu dacă Noe într-adevăr a luat tot ce era curat, dar şi necurat. Eu gândesc că Noe nu era om prost şi, probabil, nu a luat. Nu e decât o născocire. Probabil, nu a luat. A? Ce spuneţi? (Din sală se aud strigăte: „A luat!”) Hruşciov: – A luat? (Râde. Râde îndelung. Tace.)”

După un timp, revine la sculptorul Neizvestnâi:

„Acum iată că acest Neizvestnâi (Necunoscut) nu a expus nimic necunoscut. Dar deja crede că e cunoscut. După mine, aceşti sculptori sunt nişte mediumi. Iată-i că au pictat, au modelat, au cioplit, au creat, iar noi ne tot învârtim şi nu înţelegem: ce-i asta? Reiese că vinovaţii am fi noi. (Pauză lungă, lungă. Sala a amuţit.) Dacă aceşti tovarăşi necunoscuţi ar deveni tovarăşi cunoscuţi şi şi-ar crea propriul lor Comitet Central, voi, probabil, nu ne-aţi fi invitat la această şedinţă. Însă noi v-am invitat!!! (Aplauze îndelungate.)”

Peste un alt răstim, Hruşciov revine iar la cazul Neizvestnâi, întrerupând pe cel care vorbea de la tribună, replicând:

„Haideţi să ne întrebăm, oare aşa ceva trezeşte vreun sentiment oarecare? Nici nu pot şti câte mijloace consumă el. Acest Neizvestnâi/ Necunoscut este destul de izvestnâi/ cunoscut dacă e să calculăm cât cheltuie pentru el statul. Asta e. (Pauză. Cineva îi şopteşte ceva lui Hruşciov.) Hruşciov urlă la Neizvestâi: – Dragul meu, ştii tu oare cât trebuie să muncească un miner, pentru ca să extragă o atare cantitate de aramă? (Oare nu de acolo i-a venit lui E. Neizvestnâi ideea să-i sculpteze capul lui Hruşciov în aramă? – L. B.) Ştii tu oare? Nu, nu ştii. Iar eu ştiu. Pentru că eu însumi am fost miner. Ce, asta cade din cer? Iată că-i spun tovarăşului Şelepin, el e cu controlul partinic de stat: Verificaţi, de unde ia arama. Poate că Uniunea Artiştilor Plastici repartizează iraţional arama pe care o primeşte? (Voci din sală: „Aşa e, corect”.) Hruşciov: – Ştiu şi eu că e corect…. Iată, la noi situaţia e împinsă până la absurditate…. „E artist”, – mi se spune. Ei şi ce dacă e artist? Cu ce e mai bun el decât un muncitor? „Trebuie să-i intrăm în situaţie – e natură”.  Dar ce iese din asta, tovarăşi? Iată-l pe el, stând, ca Napoleon, pe malul râului, cu braţele încrucişate la piept, iar pe-alături, pe râu, – îmi cer scuze, – pluteşte un rahat, iar noi trebuie să privim aşa ceva. Şi asta dumneavoastră numiţi artă…”

Foto. Ernst Neizvestnâi discutând cu… Hruşciov (1974) 

 

Raport  de forţe în posteritate…

Popularity: 5% [?]

INTERVIU CU SCRIITORUL VIOREL BAETU

 

Autor: George ROCA

Născut la Timişoara în 1948, a terminat în 1966 liceul în acelaşi oraş. Absolvent al Institutul Politehnic din Timişoara – Facultatea de  Electrotehnică, promoţia 1972. În august 1989 pleacă cu familia în Germania şi se stabileşte la Aachen. După un an de studiu postuniversitar la Köln, în 1991 se angajează ca inginer în cercetare-dezvoltare la o firmă de tehnică medicală, din Bayern, unde lucrează până în 1995, după care, prin absolvirea unui curs pentru manageri îşi deschide o firmă şi lucrează pe cont propriu în domeniul tehnicii medicale. Este vicepreşedintele asociaţiei culturale „Ars Longa” din Nürnberg şi face parte din comitetul de conducere a Ligii Asociaţiilor Româno-Germane (LARG). Publică de mai mulţi ani articole de jurnalistică, eseuri, romane, poezie, consacrându-se ca scriitor român. Este membru al „Deutschen Jurnalisten Verband Bayern” (Asociaţia jurnaliştilor germani din Bavaria).

***

 

George ROCA: Domnule scriitor engmatic, v-am văzut în fotografie învăluit de fum de pipă şi mister, un adevărat detectiv al instrumentului de scris, semnând ba Mike Boy, ba Michael Cuţui, ba… De aceea aş dori să vă identificaţi pentru cititori. Care este numele dumneavoastră real şi ce pseudonime folosiţi în scrierile dumneavoastră? Care sunt criteriile pe care le adoptaţi pentru a „denumi” autorul unor asemenea scrieri?

 

Viorel BAETU: Numele meu este Baetu Viorel şi în registrul Catedralei Ortodoxe din Timişoara mai e trecut şi Mihail. Când am început să scriu am adoptat numele de Michael Cuţui. Michael este internaţionalul pentru Mihail iar Cuţui (unul din căpitanii lui Tudor Vladimirescu) este numele de fată al bunicii mele, pe care am iubit-o foarte mult şi care a murit când eu aveam doar 8 ani. Sub pseudonimul Mike Boy, adică Mihai Baetu americanizat, am scris o serie de nouă fascicole poliţiste în colecţia „Detectivi – Poliţie – Crimă”. În paralel, prietena mea, scriitoarea şi editoarea Rodica Elena Lupu a scris sub pseudonimul Roena Woolf o serie de nouă fascicole în colecţia „Tainele mării nu se cunosc de pe mal”. Astfel am vrut să reînviem în lumea stresată din ziua de azi, care nu mai are timp de citit, tradiţia fascicolelor, fiecare fascicol fiind în fond un roman comprimat. Dar societatea Rodiped din Bucureşti, cu care am avut un contract de distribuţie, după ce a distribuit câte ceva din primele trei numere, a lăsat totul în voia soartei, sau mai bine zis la „muiat”. Fascicolele în loc să fie distribuite au fost depozitate în curte, unde ploaia le-a deteriorat, deci nu au mai putut ajunge la cititori. Cât valorează un contract în România nu trebuie să mai explic.

George ROCA: Aveţi o activitate literară foarte extinsă. Ce gen de literatură adoptaţi? Sunteţi un narator-romancier, un jurnalist, un futurolog, sau un scriitor-detectiv de proză poliţistă?

Viorel BAETU: În principal scriu cărţi poliţiste, dar m-am aventurat şi în lumea jurnalului de călătorie, al romanului social şi al thriller-ului. Iar ca tot românul am scris şi puţină poezie. Articolele pe care le scriu pentru ziare, fără renumeraţie, mă definesc ca un jurnalist interpretativ, care încearcă să explice fenomene sociale şi politice brizante, în cuvinte simple pe care să le înţeleagă tot românul, dacă e ceva de înţeles.  

George ROCA: Puteţi să îmi enumăraţi cărţile pe care le-aţi scris până în prezent? Unde le-aţi publicat, pe hârtie sau în spaţiul virtual?

Viorel BAETU: Începutul l-am făcut cu un serial poliţist-antiterorist sub titlul „De ce  oameni, omoară oameni?” (Vol.1 – Explozie la Belfast, Editura Vremea 2003, Vol.2 – Pădurea de la Moara Dracului, Editura Publistar, 2004). În 2005 am publicat la Editura Anamarol cartea: „Trei Doamne şi toţi trei… în Himalaia pe Kala Patthar (5550m)”,
Jurnal de călătorie – noiembrie 2004 – Nepal. În 2006-2007 am publicat în colecţia „Detectivi Poliţie Crimă” seria de fascicole „Chris Miller un detectiv din ziua de azi”, Editura Anamarol. O parte din acestea sunt publicate sub formă de serial în revista „Clipa” din Statele Unite. În romanul „Ortopezii” care a apărut în Editura Anamarol 2008, am încercat să surprind, trecerea de la economia planului cincinal la economia de piaţă, în  lumea medicală a anilor 1994-1996 din România.

În octombrie 2010 a apărut o colecţie de 21 de nuvele poliţiste în limba germană  sub titlul „Mord in 5 Minuten Takt”. Aceste nuvele scrise iniţial în limba română, sub titlul „Crima de 5 minute – Criminalistică pentru avansaţi”, au fost traduse în germană şi publicate de editura BoD-Nordestted. Pentru o publicare a acestei cărţi în limba română aştept oferte de la editurile din România. Cu ocazia zilei de naştere a soţiei mele, în ianuarie 2011, am publicat o colecţie de poezii „Friederikes Welt” (Lumea lui Friederike) la editura BoD-Nordestted. În prezent lucrez la corectura thrillerului „Clipa Adevărului”, pe care sper să-l public – într-o zi cu… soare.

George ROCA: V-am citit deseori prin diferite reviste electronice. Povestiri publicate pe… bucăţi. Acestea au fost scrise dinainte şi republicate pe internet, sau scrise spontan şi publicate imediat… cu menţiunea „va urma” pentru a vă da timp de gândire şi de creaţie? Care este tehnica dumneavoastră de publicare?

Viorel BAETU: Totul este scris şi finalizat iar apoi publicat. Perioadele de gândire, creaţie şi gestaţie fac parte din programul anterior. Am publicat o serie de fascicole în revista „Clipa” condusă excelent  de „spartanul“ Dwight Patton, dar din cauza lungimii lor a trebuit să le secţionăm, deci a apărut acel celebru „va urma”, atât de iubit de cei care sunt focusaţi pe serialele de televiziune.

George ROCA: V-aţi folosit pana şi pentru scrieri jurnalistice: reportaje, materiale informative, eseuri, destinate atât presei româneşti cât şi celei internaţionale. Care este tematica, orientarea şi scopul acestor materiale? Cărui segment de cititori i se adresează?

Viorel BAETU: Cum am mai spus, apar la un moment dat evenimente politice sau economice stringente care afectează o mare masă de oameni, naţional sau internaţional, care sunt explicate în publicaţiile curente şi la televiziune de oameni de ştiinţă, politologi, economişti, futurologi, etc. într-un limbaj academic. Acest limbaj  fiind de specialitate deci foarte selectiv nu este înţeles decât de un număr redus de oameni şi poate duce prin interpretări greşite la manipularea lui „Ion plătitorul de impozite”. Ceea ce încerc eu să fac este să explic că 1+1=2 fără a folosi pentru a ajunge la acest rezultat „Bazele calcului vectorial şi tenzorial”.

George ROCA: Am citit cu mare interes articolele dumneavoastră sportive din perioada „Campionatului mondial de fotbal 2006” şi a „Campionatului european de fotbal 2008” şi desigur a recentului campionat mondial de fotbal din Africa de Sud. Sunteti un cronicar sportiv înzestrat cu talent. Ştiu că articolele dumneavoastră au fost preluate de mai multe reviste. Puteţi să ne enumăraţi căteva şi să ne daţi câteva detalii despre acest hobby?

Viorel BAETU: Ca sportiv nu am jucat fotbal, ci am făcut atletism, dar ca suporter a lui Poli Timişoara nu am pierdut nici un meci. În Germania urmăresc Bundesliga consecvent,  vorba aceea, sângele apă nu se face. În 2006 când Steaua a jucat cu Rapid în semifinala Cupei UEFA, deci am ajuns şi noi românii în catedrala fotbalului european şi încă la aşa un nivel, am fost foarte mândru, deci am scris primul reportaj sportiv care a fost foarte bine primit. Apoi în timpul desfăşurării campionatului mondial de fotbal am scris seria de articole: „Campionatul mondial de fotbal Germania - 2006” – Serial în 25 de acte cu o finală”, în care am comentat  fiecare meci desfăşurat, imediat după ce arbitrul a fluierat sfârşitul partidei. Am reluat seria de articole în timpul Campionatului european de fotbal 2008 şi la Campionatul  Mondial din 2010 din Africa de Sud, pentru revistele: Clipa/SUA, Spirit Românesc/Australia,  Observatorul/Canada, Romanian NL/Olanda, Român în Lume/Spania, Starpress/România.

George ROCA: În toamna anului 2008, scriitoarea Rodica Elena Lupu, patroana editurii Anamarol din Bucureşti, mi-a atras atenţia (în mod elogios!) asupra romanului dumeavoastră „Ortopezii”. O scurtă prezentare vă rog!

Viorel BAETU: Am să-mi permit să fac această prezentare prin câteva comentarii făcute de câţiva cititori după ce au lecturat romanul.

„E timpul tranziţiei de la economia planificată la cea de piaţă. Tranziţie înseamnă în acest context transformare şi sincronizare a structurilor economice iar în chip special însuşirea standardului tehnic occidental precum şi adaptarea cadrului juridic la economia de piaţă. Situaţiile de viaţă surprinse în roman se află uneori în afara cadrului legalităţii. Ceea ce se întâmplă în marginea acestui cadru alcătuieşte substanţa romanului prilejuind accente critice sociale. Ca de obicei, mobilurile, care agită personajele sunt carieră, bani, amor”. Emil Cira

 „Cu toate că titlul şi coperta cărţii te împinge să crezi că e vorba de o carte de specialitate medicală, ea este de fapt un roman, cu episoade care pot fi socotite de referinţă pentru România din acea perioada. De aceia ea este accesibilă tuturora.
Eu personal am regăsit în acest roman multe aspecte prin care am recunoscut atmosfera spitalului românesc, meseria mea, dar mai ales am recunoscut istoria familiei noastre care a trecut de multe ori prin cazuri similare celor descrise în carte. De aceia consider ca acest roman are nu numai o valoare literară, valoare binecunoscută la Michael Cuţui, dar este şi o cronica vie a unei Românii în efervescenţa tranziţiei pe care o trăieşte”. Mariana Mateiaş

„Felicitări din toată inima pentru cartea «Ortopezii», care se citeste pe nerãsuflate şi… din păcate spune multe lucruri adevãrate” Prof.Dr. Oropedie – Dinu Antonescu

George ROCA: Tot la editura Anamarol v-a apărut un „Jurnal de călătorie” cu titlul „Trei Doamne şi toţi trei… în Himalaia pe Kala Patthar (5550m)”. Despre ce este vorba? Am înţeles că aţi fost „pentru documentare” chiar la sursă, adică în Nepal… Puteţi să ne daţi căteva detalii?

Viorel BAETU: În noiembrie 2004 am  făcut o tură de trekking (adică „per pedes“), împreună cu cei doi fii ai mei, în munţii Himalaia, de la Lukla până  sus pe Kala Pathar cel mai înalt punct de pe glob pe care îl pot atinge cei care nu se folosesc de coardă şi piolet. Momentele trăite sunt redate în această carte. M-am străduit, cum spune domnul Adrian Constantinescu: „Totul, absolut totul este descris de autor in aceasta carte. Ce mănâncă şi ce beau nepalezii, cum se îmbrăcă si cum se distrează, cum respecta religia si tradiţia milenara, cum se lucrează în Nepal, de asemeni câteva biografii ale unor cunoştinţe făcute in timpul şederii în această ţară. Şi lucrul care iese peste tot în evidenţă: «Turismul Internaţional» – rolul jucat de turism în dezvoltarea şi emanciparea ţării, rolul jucat de veniturile realizate din turism în echilibrarea PIB-ului naţional, etc. Dacă pâna şi în nişte cătune izolate la 4.000 sau 5.000 de metri altitudine unde nici maşina şi nici avionul nu poate pătrunde, unde întreg transportul de mărfuri se face pe yak (fratele nepalez şi tibetan al bivolului european) există Internet – cafe-uri, pentru ca turiştii – în special cei americani, australieni, japonezi, englezi, germani – să nu fie rupţi de viaţa lor modernă… Ei bine, ce să mai spunem?”

George ROCA: Aventurile lui „Chris Miller un detectiv din ziua de azi” le-aţi publicat parţial în fascicole pe internet şi la revista „Clipa” din Anaheim, Califonia. Aceste scrieri apar şi „pe hartie”? Care sunt subiectele descrise în această luptă a eroului dumneavoastră pentru justiţie?

Viorel BAETU: Chris Miller este un detectiv din ziua de azi, el nu este un erou şi vede justiţia destul de lejer, dar are un spirit foarte dezvoltat pentru dreptate. El este omul modern, internaţional, aşa cum se cere în lumea globalizată de azi…

Fascicolul 1: O afacere ciudată (Lumea diamantelor – Antwerpen)

Fascicolul 2: Vineri în 13 şi pisica neagră (Mafia din Marsilia)

Fascicolul 3: Adevărul şi numai adevărul (Cercurile universitare – Timişoara)

Fascicolul 4: Un glonţ în ţara sfântă (Lumea falsificatorilor de artă – Tel Aviv)

Fascicolul 5: Blondele… Ah! Blondele! (Comerţul cu prostituate – Viena)

Fascicolul 6: Flori, cai şi amazoane (Lumea sportului hipic – Germania)

Fascicolul 7: Jocuri periculoase (Mafia drogurilor – Las Vegas)

Fascicolul 8: Sex and the computer (Lumea pedofililor – Thailanda)

Fascicolul 9: Două crime şi-o limuzină (Un Bugatti reapare – Bucureşti)

10. Ştiu că aţi fost un admirator al regretatului poet basarabean Grigore Vieru, colecţionând cu migală aforismele acestuia. Puteţi să ne redaţi căteva care v-au impresionat cel mai mult?

Viorel BAETU: Poţi iubi până la Dumnezeu, dar este cu neputinţă să şi gândeşti până la El! Chiar dacă nu ar exista Dumnezeu, oricum, nu omul a creat Universul!

George ROCA: Am citit pe saitul dumneavoastră (http://www.michael-cutui.de) o frumoasă poezie având titlul „Clepsidra”. Am rămas impresionat de calitatea exprimării şi de frumuseţea versurilor. Sper că nu este singurul element liric din scrierile dumneavoastră?

Viorel BAETU: Cele câteva poezii în română şi germană pe care le-am scris de-a lungul timpului, sunt dedicate în majoritate soţiei mele şi după cum am spu mai sus au fost recent prinse într-un mic volum. Aceste poezii le scriu spontan, de obicei pentru evenimente deosebite, deci nu ca un poem, ci după motto-ul: „căci nu e om să nu fi scris o poezie“.

George ROCA: În afară de arta scrisului sunteţi preocupat şi de partea obştească a conaţionalilor noştri stabiliţi în Germania. Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei culturale „Ars Longa” din Nürnberg şi membru al Comitetului de conducere al „Ligii Asociaţiilor Româno-Germane”. Care sunt obiectivele acestor organizaţii şi care este rolul dumneavoastră în promovarea românismului peste hotarele perimetrului naţional?

Viorel BAETU: Asociaţia interculturală „Ars Longa” are ca obiectiv propagarea şi promovarea interactivă a culturii româneşti în Germania. L.A.R.G. (Liga Asociaţiilor Româno-Germane) şi şi-a propus ca obiectv păstrarea identităţii culturale (Heimatpflege), promovarea culturii, precum şi a bunei înţelegeri între naţiuni. Despre rolul meu, nu pot să spun decât că mă străduiesc să fac ceva în sensul realizării obiectivelor propuse, iar dacă asta ajută la promovarea românismului peste hotarele perimetrului naţional… asta ştie doar bunul Dumnezeu.

A consemnat,

George ROCA

Sydney- Nürnberg

15 februarie 2011

Popularity: 2% [?]

,,Vocea Americii” şi ,,Radio Europa Liberă “

- s-a născut în 1923 la Gherla,

- a fost Militar de profesie, Ofiţer de carieră, a luptat în cel de-al II-lea război mondial,în răsărit şi în apus. A fost rănit şi decorat.

- în 1946 este dat afară din armată datorită activitătilor sale         anticomuniste. În 1947 este arestat.

- în 1948 ia calea exilului
- în 1951 emigrează în Statele Unite unde devine jurnalist şi analist politic. Este mai întâi crainic, redactor şi apoi şeful Serviciului Românesc al postului de radio „Vocea Americii”.

- din 1979 până în 1995 este analist şi prezentatorul programului „Actualitatea internatională” şi director-asistent al Departamentului românesc  la ,,Radio Europa Liberă“.

- la microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă din care se citea o atitudine radical anticomunistă.

- a lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii şi Europa liberă, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara graniţelor.
- este autorul volumului “Vocea Americii în România (1969-1978)”  Polirom, 1997. A scris articole la reviste şi ziare,a dat interviuri la radio şi Tv.

         După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat şi invitat la domnia sa la München unde locuieşte. Pentru mine a fost o surpriza şi mare  onoare.

         Am ajuns la ora stabilită şi domnul Carp m-a primit cu toata afecţiunea. Doamna, soţia domnului Carp ne-a lăsat să discutăm în voie şi după terminarea interviului  ne-a servit cu prăjituri şi cafele. Am stat de vorba cu doi oameni intelectuali, respectuoşi şi tare de treabă. 

         Pentru mine a fost un mare privilegiu şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnul Mircea  CARP un adevărat profesionist al radioului.

                     ,,Sa auzim numai de bine !” 

Adalbert GYURIS:

- De ce credeti că este aşa de rău comunismul?

Mircea CARP:

- În primul rând, nu cred ci sunt convins ca, comunismul este un lucru foarte rau. Au afirmat acest lucru zeci de ani milioane si milioane de oameni cu suferintele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care în toate ţările în care comuniştii au reuşit să preia puterea,au făcut-o nu prin alegeri libere ci cu forţa,cu minciuna,cu amăgirea oamenilor.

În ce mă priveşte, sunt împotriva oricărei forme de dictatura,deci şi a comunismului. Pentru ţara noastră acest regim impus la putere de o forţă din afară,Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin care bătând cu pumnul în biroul Factorului constituţional al ţării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a guvernului Groza. A urmat 55 de ani teroare,distrugerea instituţiilor tradiţionale ale poporului  român, desfiinţarea proprietăţii particulare, terorizarea instituţiilor tradiţiionale ale poporului român-biserica, armata, izolarea de restul lumii apusene căreia îi aparţinem,de fapt de veacuri.

Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtuţilor moştenite din moş-strămoşi: bunătatea, dorinţa de muncă, credinţa în Dumnezeu, veselia.

        Cei peste 50 de ani nu au fost însă îndeajuns pentru ca „cei fără de neam şi Dumnezeu”  cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim ministru constituţional al României, înainte să fie alungat de la putere,să reuşească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii „luminii de la Răsărit” au lăsat totuşi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime.

        De aceea sunt convins, comunismul este ceva rău. 

A.G:

- Am citit că aţi făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu.Ce amintiri aveţi din această perioadă ?

M.C:

- Înainte, am fost la un alt liceu militar de prestigiu „General Makarovici” de la Iaşi.Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil “Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Pe vremuri toate liceele,ca şi şcolile primare erau deschise tuturor,erau  Instituţii de Elită în ţara noastră. Profesorii  erau de înaltă calitate şi se găseau, alături de alte profesii particulare sau de stat, în fruntea societăţii, se bucurau de respectul  tuturor, în primul rând al elevilor.

Aş vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreşte din fragedă tinereţe. Eram ofiţer, făceam parte dintr-o unitate de tancuri unde aveam camarazi şi mai mulţi ofiţeri de rezervă. Între alţii, un învăţător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte pe front, stând de vorbă după ce se liniştiseră luptele, l-am întrebat: „domnule locotenent sunteţi  rezervist, aţi participat la campania din Răsărit şi acum sunteţi din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord. V-aţi îndeplinit datoria cu prisosinţă. De ce nu vă duceţi acum acasă, la familie şi la meseria Dvs ?”  Camaradul meu mi-a răspuns: „Ani şi ani de zile mi-am învăţat elevii ce înseamnă Istoria ţării noastre, cum să-ţi faci datoria faţă de poporul din care te-ai născut. Cum aş putea deci să nu -mi fac  datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învăţat !”

 În acelaşi fel am fost educaţi şi la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu şi nu numai acolo. Era o şcoală în care eram învăţati nu numai cum să ne facem datoria faţă de neam şi rege dar şi cum să fim cetăţeni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolvenţilor de la Mănăstirea Dealu – dar şi de la celelalte instituţii de învăţământ liceal  s-au ridicat nu numai militari de vază dar şi  arhitecţi desăvârşiţi, academicieni. Înfiinţat  în 1912, Liceul de la Dealu  cum îi spuneam noi şi-a închis porţile în 1948, când comuniştii s-au instalat ferm la putere. Acest  „cuib de năpârci“ trebuie desfiinţat a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăraş.

După ce am absolvit Liceul Militar în 1942 am urmat Şcoala Militară, am fost înălţat la gradul de sublocotenent. Am fost pe frontul de Est şi pe cel de vest.

Am fost rănit şi am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiţeri care-şi făcuseră de asemenea datoria faţă de ţară dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oaşa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alţi ofiţeri care doream să punem bazele unei unităţi de rezistenţă contra regimului comunist.

A.G:

- Vreţi să ne daţi amănunte?

M.C:

- Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebeş-Alba, căruia m-am confensat, dupa ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucureşti, la Prefectura Poliţiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus la lagărul de la Văcăreşti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, toamna lui 1947. Am fost sever anchetat dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii ţintă pe procesul de la Bucureşti. Din lipsa de dovezi concrete am fost pus în libertate,cu condiţia să nu părăsesc Bucureştiul. A venit abdicarea forţată a Regelui,30 Dec.1947. Am  fost îndemnat de către un lider al rezistenţei să încerc să mă refugiez în străinătate,spre a-mi pune serviciile la dispoziţia Generalului Rădescu care era deja în Apus. Am plecat la sfârşitul lui Ianuarie 1948 clandestin, într-o călătorie plină de peripeţii la sfârşitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, unde am rămas până în vara lui 1952.

A.G: 

- Aţi vorbit de peripeţii ? Nu vreţi să fiţi mai explicit ?

M.C:

-  Am fugit pe la Arad,pe lângă Curtici  până am ajuns la Budapesta.Din păcate cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat…

Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice clin România, căsătorită cu un ungur din Buclapesta. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum ungureşte. Era sfârşitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată şi ne-am întors. Doamna mi-a spus că atunci când va veni soţul o să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup şi că după cină va trebui să plec. M-a trims în dormitor să mă odihnesc, eram un pachet de nervi şi nu stiam ce să fac.

A.G:

- Cale de întoarcere nu era?

M.C:

- Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric şi  m-am rugat intens lui Dumnezeu. Rugămintea mea a fost  să-mi dea linişte să gândesc.Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm.M-am întors de la fereastră şi pe perete am văzut o hartă a Ungariei şi alături Austriei cu zonele de ocupaţie aliate. Acest moment o fost hotărâtor. Erau zonele de ocupaţie americană, franceză,engleză şi  rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară şi se subţia în jos lângă graniţa cu fosta Iugoslavie. Jos unde zona era cea mai subţire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză.

După cină am fost cu soţul doamnei la gară, mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât şi trebuia să trecem spre ieşire din gară pe o uşa unde stăteau doi jandarmi şi un civil ce avea o banderolă roşie pe un braţ al paltonului.În faţa mea pe un tânăr l-au dat deoparte , ceilalţi călători au trecut cu toţii,când am ajuns eu am fost oprit şi pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar  m-am gândit că m-am impiedicat ca „ţiganul la mal”. Am fost dus la poliţia gării, civilul a vorbit ceva ungureşte, n-am înţeles nimic şi atunci m-a intrebat  ceva în ungureste, i-am spus pe germană că nu ştiu limba lui, el ştia nemţeşte. I-am spus că sunt român, ofiţer, am fost închis şi acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări şi apoi m-a întrebat câţi bani am la mine. Aveam un dolar şi ceva bani ungureşti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării şi să cheltuiesc banii ungureşti. Mi-am zis că probabil aşa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant am comandat o pălincă şi un kolbasz-cârnat.Starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul şi am băut două pahare de pălincă.

A apărut civilul cu un tânăr jandarm şi m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrasi Uca, unde era securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana şi „dumneata eşti din…Iugoslavia ! Noi avem voie şi chiar ordin ca toţi cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”.  Aşa am ajuns în lumea liberă !!!

A.G:

- Cum aţi ajuns la „Vocea Americii” şi mai târziu la „Radio Europa Liberă” ?

M.C: 

- Am ajuns mai întâi la Salzburg unde am lucrat pentru misiunea americană.M-am căsătorit şi apoi în 1951 am emigrat în Statele Unite.In baza unei legi,americanii primeau oameni pe care ei îi considerau de valoare.Aşa că am primit o viză specială.

M-am stabilit la New York şi am lucrat ca ziarist la Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, la departamentul de presă şi publicitate. Aici am scos împreună cu alţi colegi publicaţia „Cronica românească”, ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la „Vocea Americii” şi am plecat la Washington. Era în anul 1955 când am început să lucrez la „Vocea Americii”. La început crainic, apoi reporter şi cu anii m-am ridicat până la rangul de şef al serviciului românesc, unul din cele mal bune servicii din cele 37 câte avea „Vocea Americii” .

      Într-o zi, eram în vacanţă m-au sunat de la departamentul de stat, şeful de la secţia română care mă cunoştea şi mi-a spus că preşedintele Richard Nixon pleacă în România şi că eu îl voi însoţi.

La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Şeful mi-a spus că voi pleca cu paşaport oficial şi voi fi trecut pe lista celor care îl însoţesc pe preşedintele Statelor Unite. În aceste circumstanţe mi-am revăzut ţara după 21 de ani.

A.G:

- Cum a fost revederea cu ţara?

M.C:

- Foarte emoţionantă. Când am văzut pământul românesc din avion am avut o stare greu de axplicat. La aeroportul Băneasa, la controlul paşapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în paşaport mi-a spus: “cu numele acesta nu puteţi să spuneţi că sunteţi American”. I-am răspuns scurt: “Ba da! Îl voi însoţi pe preşedintele Nixon”. Apoi reprezentantul ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zle în ţară, în tot acest timp am avut mult de lucru însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp. Până în 1990 am fost  ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul şi cu alte ocazii de… lucru.

Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la „Europa Liberă”. Aveam experienţa şi legături în acest domeniu. Era în 1979 şi am rămas la acest  post de radio până în 1995, când am ieşit la pensie.

A.G:

- Cum vedeţi România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drum modificărilor?

M.C:

- Fără îndoială, în aceşti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din Decembrie 1989 s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund nici pe departe aşteptărilor. Există libertate,o libertate a presei, a mediilor deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă  unelte ale vechiului regim care prin poziţiile pe care le ocupă şi acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de mişcare nu numai în ţară dar şi în străinătate. Fiecare sau aproape fiecare  îşi poate procura un paşaport şi dacă are bani, se poate duce mai ales în străinătate. În majoritatea cazurilor,vacanţe în ţara,la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate şi de calitate inferioară. Comerţul, în ciuda preţurilor ridicate şi a unor piedici puse chiar de conducere, este în plină desvoltare. Cu toate acestea totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Mulţi meseriaşi buni şi slavă Domnului avem, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine platiţi. Trimit bani acasă,îşi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramureş, fără nici o noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oameni tineri pleacă în străinătate ademeniţi de mirajul unui occident care trece totuşi printr-o criză extraordinară. Mulţi din acei care-şi găsest în occident o sursă de venit  tineri, muncitori calificaţi,se întorc acasă. Majoritatea însă din păcate rămân departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate.

A.G:

- Fiul dumneavoastra Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O.,din această functie ajută România ? Are afinităţi pentru ţara noastră, fiind născut în S.U.A. şi soţia sa fiind daneză, diplomată şi ea ?

M.C:

- Băiatul meu s-a născut în Statele Unite, a urmat cursurile uneia din cele mai prestigioase universităţi americane Georgetown, din Washington. A lucrat la început în cadrele Departamentului de Stat  la ambasadele, de la Berna, Berlin,a pus umărul la înfiinţarea Ambasadei americane din Chişinău,apoi a trecut la Ambasada americană din România mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic la Bucureşti. Apoi a dat examen şi a fost primit la NATO, din Bruxelles. Vorbeşte curent limbile engleza, franceza,a urmat cursuri la Şcoala de Ştiinţe Politice Superioare din Franţa; germana-mama lui, prima mea soţie care a murit când Mihai avea 7 ani şi, bineînţeles limba română.A doua mea soţie, critic de artă Gabriela născută Dumitrescu i-a fost ca o mamă după aceia.                                                                    Are o vilă la Zamora, lângă Sinaia şi vine cu toată familia în fiecare an, ori de câte ori are prilejul în România. În misiunea lui de la NATO unde este adjunctul Secţiei de dezvoltare a crizelor,a fost în Kosovo şi acum se duce des în Afganistan. Nu pierde nici o ocazie să ia legătura şi cu militarii români staţionaţi în regiune.

         Să precizăm însă misiunea lui  ca şi a tuturor angajaţilor la NATO  este de a pune în aplicare  în birou sau pe teren dispoziţiunile pregătite şi transmise de forurile conducătoare ale alianţei, dispoziţiuni, puse la punct în baza instrucţiunilor date de miniştri de externe ai celor 16 ţări membre forul suprem de conducere. Aşa dar n-are nici rolul şi nici latitudinea de a face ceva special pentru România cum m-aţi întrebat Dvs. Dar prin atitudinea şi angajamnentul său în cadrul alianţei nord atlantice Mihai se poate afirma şi în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atenţia şi că este de origine română.

A.G:

- Ce aţi transmite românilor de acasă şi celor ca noi aflaţi mai departe de ţară?

M.C:

- Salutul cu care-mi luam rămas bun de la ascultătorii mei atât la Vocea Americii cât şi mai târziu la Europa Liberă.

                                                     “Să auzim numai de bine !“

A.G:

- Stimate domnule Carp aţi încheiat cu îndemnul făcut ca şi la radio. Doamne dă să fie aşa ! Mulţumesc pentru primirea călduroasă şi pentru  interviul acordat. Să aveţi parte de sănătate, liniste şi împliniri!                                    

A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră. Mulţumesc pentru tot!

Adalbert GYURIS

Popularity: 8% [?]

Un alt soi de… provocările mileniului

Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau, Basarabia)

Versiuni actuale ale îndemnului naţionaliştilor moldoveni din vara lui 1989

Pe 8 februarie curent, după ce am sorbit, în drum spre serviciu, editorialul din TIMPUL „Eu, „marginalul” şi „odiosul” C. Tănase, AIE-2 şi ruşii”, îndată a început să mă mănânce palma dreaptă, având dorinţa de a reacţiona la acest material… Seara, revenind acasă, am hotărât să văd şi comentariile pe marginea acestui articol în varianta electronică a ziarului şi m-am înspăimântat de reacţiile unor tovarăşi, supăraţi rău de tot… Aceste supărări mi-au amintit de o altă gravă supărare pe publicaţia TIMPUL, inserată în săptămânalul moldovenesc Russkoe slovo din 28 ianuarie curent şi în care cititorul de limba rusă din R. Moldova era informat despre succesele remarcabile ale participării elevilor din câteva şcoli ruseşti din R. Moldova la cea de-a VIII-a Olimpiadă internaţională la limba rusă din capitala acestei limbi… Dar autoarea a insistat să meargă mai departe… 

Bănuiesc că acesta a şi fost scopul articolului provocator, dar nu ştirea despre succesele ruşilor moldoveni la Olimpiadă. Autoarea s-a lăudat colegilor de breaslă moscoviţi cu un citat dintr-un material publicat, chipurile, în ziarul TIMPUL, în care şcolile ruseşti din R. Moldova au fost numite – nici mai mult, nici mai puţin! – „ferme de îngrăşat porcii”. Citesc zilnic TIMPUL, dar aşa ceva aici n-am văzut niciodată! Nici măcar în paginile gazetei subterane aşa ceva nu s-a scris… În schimb, am dat de astfel de ziceri idioate în unele comentarii la materiale de maximă tensiune, publicate în TIMPUL, în alte ziare, pe site-urile unor TV kominterniste de la noi… Iată că metodele kaghebiste de pe timpurile lui Ejov şi Beria… rămân neschimbate, sunt doar modernizate: interesaţii de o provocare (interesat putea fi chiar cel care a provocat materialul amintit mai sus) publică un comentariu urât pe un site frumos, apoi preia de-acolo acest citat şi-l transmite la o publicaţie moscovită şovină de mare tiraj… Pe urmă, le dai ruşilor să rumege aceste pastile otrăvite, căci ei sunt obişnuiţi cu ele încă de prin anii ’30 ai secolului trecut. Acestea-s adevărate provocări ale mileniului!

Să nu se înţeleagă cumva că eu optez pentru introducerea cenzurii asupra blogurilor – ar fi un pas sau chiar doi înapoi faţă de ce am avut, mai ales că provocatorii mileniului au în rezervă multe alte metode şi tehnici de otrăvire a spaţiului mediatic. Important este ca cititorul, telespectatorul, radioascultătorul, bloggerul etc. să ştie a separa adevărurile mileniului de provocările mileniului…

Aceste provocări, la rândul lor, mi-au amintit de o altă provocare, şi mai gravă, a KGB-ului sovietic, depăşită doar de cea de la Tighina din primăvara anului 1992, care a atras într-o capcană fără seamăn conducerea R. Moldova, ca să intre într-un război fratricid ce a furat sute de vieţi omeneşti în primăvara-vara acelui tragic an, rupând teritoriile noastre naţionale din stânga Nistrului, precum şi oraşul Tighina. Este vorba de placatul ridicat pentru trei secunde deasupra capului de către un frontist popular, bine instruit la Planetariu, la prima noastră Mare Adunare Naţională din 27 august 1989. Era o placardă în trei culori şi conţinea un îndemn din trei cuvinte şi 19 litere ruseşti, care a făcut furori ani în şir… Deci, de trei secunde a avut nevoie TV-ul sovietic pentru a filma acel frontist şi îndemnul său, ca pe urmă să-l difuzeze zi şi noapte telespectatorilor de pe întinsurile Imperiului rus, ca să vadă ei cât de urât se poartă moldovenii cu vorbitorii de limba rusă, care nici azi, după aproape 22 de ani, n-au învăţat măcar limba majoritarilor din acest stat… Nu m-aş mira dacă tinerii patrioţi care, pe 7 aprilie 2009, s-au urcat pe Palatul lui Voronin, ridicând deasupra capului harta României Mari şi Tricolorul Românesc, ar fi chiar feciorii acelui frontist-lozincard din 1989… Acea lozincă-îndemn din 1989 era „Чемодан – Вокзал -Россия!” („Valiza-Gara-Rusia!”) şi făcea parte din noile provocări ale mileniului…

http://www.timpul.md/articol/un-alt-soi-de-provocarile-mileniului-20677.html

Popularity: 2% [?]

Un proces în derulare (IX)

 

Autor: Pr.Vasile Susan (Chicago)

Iubiţi fraţi Preoţi Români Ortodocşi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul Cel Ce în brațe de dreptul Simeon a fost purtat,

Români cu suflet curat de pretutindeni dornici de a cunoaște adevărul despre Dictatori Bisericești,

În speranța că anul 2011 în care am intrat nu de prea multă vreme, va fi un an în care Prea Milostivul și de oameni iubitorul Dumnezeu cel în Sf. Treime preamărit, plealăudat și închinat de toți creștinii adevărați, va asculta rugăciunile și va dărui dreptatea tuturor acelor preoți Români Ortodocși și familiilor lor, pe care nemiloșii, falșii, abuzivii, necinstiții, neortodocșii, neromânii, necredincioșii episcopi din Biserica Ortodoxă Americană (OCA), împreună cu Dictatorul Arhiepiscop de la ROEA, i-au persecutat peste ‘7 ANI’ și au batjocorit preoția lor lucrătoare dată de Domnul Iisus Hristos, vom continua publicarea adevărului în paginile publicatiei Curentul Internațional in folosul tuturor cititorilor. Nu ne este rușine de propagarea adevărului.

Ca semn de respect pentru toți cei ce iubesc citirea adevărului din paginile acestei publicații românești de prestigiu din America/ Diaspora, scriu din dorința de a primi replica din partea celor despre care scriu. Lipsa replicilor de până acum spune cine sunt cei despre care scriu. Adevărul supără pe cei ce nu spun adevărul și nu doresc să se facă adevărul cunoscut membrilor de la OCA și ROEA.

Trebuie să se știe faptul că, nu este ușor de scris despre abuzurile si manevrele de culise ale episcopilor de la la OCA și ROEA, dacă nu ești în același timp “o victimă” a unor “astfel de nelegiuți și falși slujitori ai lui Dumnezeu” precum am menționat în articolul precedent. Ca preot, nu am crezut niciodată că voi duce o luptă – nu ușoară – cu diavolul, mascat și întruchipat de “lupi îmbrăcați în piei de oaie și veșminte arhierești” precum arată faptele ultimlor 30 de ani ale “nu prea ortodocșilor episcopi de la OCA și ROEA” Cine nu crede ce scriu eu, să citească la www.ocanews.org ce s-a scris / publicat în ultimii 6 ani despre OCA.

Acești “lupi îmbrăcați în piei de oaie și veșminte arhierești de la OCA și ROEA, au fost cei care prin abuzurile, deficiențele si manevrele de culise, m-au batjocorit pe mine, familia mea, preoția mea lucrătoare - eu devenind o victimă prin însuși faptul că mi-au luat pâinea de pe masa mea, a familiei mele, m-au aruncat în stradă la mila Domnului, mințind lui Dumnezeu și oamenilor, potrivit întunecării minții lor de către vicleanul diavol, tatăl tuturor minciunilor și fărădelegilor.

Vremea dictatorilor politici precum Nicolae Ceaușescu, Saddam Hussein, Hosni Mubarak etc a trecut.

În curând va veni vremea cînd se va încheia epoca rușinii dictatorilor bisericești de la OCA și ROEA, iar Dumnezeul cel drept, va îndrepta cele strâmbate de dictatorii bisericești de la OCA și ROEA.

Cum este cu putință ca unor asemenea ne-fețe bisericești, credincioșii Ortodocși Români de la OCA sau ROEA, să le sărute mâna, sau să le spună ‘preasfințite’… etc? Acesta este adevărul fraților … treziți-vă la realitate.

Trebuie eliminați dictatorii de la OCA și ROEA și în același timp sclavia religioasă și asupritorii / opresorii eclesiali care sunt falși următori ai Domnului Hristos! Popoarele care și-au dorit libertate și demnitate au eliminat dictatorii politici abuzivi. Membrii de la OCA și ROEA trebuie să-și dorească libertatea și demnitatea și să acționeze, să se jertfească pentru realizarea acestui deziderat, prin post, rugăciune și acțiuni comune spre binele tuturor.

Cu o floare nu se face primăvară, spune un proverb românesc. Unirea face puterea, spune alt proverb românesc și ea duce la realizarea aspirațiilor și visurilor de libertate și unire frățească.  

Eu am tras semnalul de alarmă, am spus adevărul, lipsa faptelor voastre vă va condamna.

Am fost rugat de foarte mulți cititori să scriu tot adevărul și durerile anilor prin care am trecut, și voi face acest lucru fără ocolirea faptului că eu, Pr Vasile Susan am fost dat afară pe nedrept; contractul de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA din cauza abuzului de putere și ranchiunii Arhiepiscopului ROEA.

Acest Arhiepiscop de la ROEA care face parte din Sinodul Episcopilor de la OCA, favorizează clericii homosexuali de la OCA și ROEA și pedepsește pe nedrept preoți nevinivați / nejudecați de la ROEA, care în ultimă instanță apelează la Trinunalele Civile pentru a cere să li se facă dreptate.

În cele ce urmează voi face  prezentari / referințe la Prevederi și Proceduri din Regulamentul de la ROEA, care au fost încălcate, violate, abuzate, batjocorite de către Arhiepiscopul dictator, necinstit, neromân, necreștin, neortodox de la ROEA, ca o continuare a celor scrise în articolul publicat în luna precedentă, după cum urmează:

A. Regulamentul ROEA: 27 articole au fost încălcate de Arhiepiscopul ROEA, respectiv Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6. Episcopul:  Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii.

NOTĂ: Explicare, interpretare, sinteză a articolului de mai sus în legătură cu adevărul ce trebuie cunoscut.

Arhiepiscopul de la ROEA, cu toate că este conducătorul de jure al ROEA, conducerea sa nu trebuie să fie similară sau asemănătoare cu a unui dictator abuziv, față de legile și membrii de la ROEA. El nu conduce de unul singur, ci potrivit prevederilor și procedurilor Statututlui / Regulamentuului ROEA. Numai așa cum se prevede la Statutul / Regulamentul ROEA (potrivit Congresului ROEA care aprobă “normele / legiferările” care oferă putere limitată, nu absolută Episcopului sau Arhiepiscopului), trebuie condusă ROEA.

Statutul și Regulamentul de la ROEA nu trebuie, și nu poate fi citit, interpretat și aplicat în mod discriminatoriu și neobiectiv de nici un membru de la ROEA, inclusiv Arhiepiscopul, … ci în mod corect, potrivit cu  regula contextului, care are în vedere conecțiile sau legăturile dintre diferitele articole, secțiuni și litere din Statut și Regulament, referitoare la atribuții și membrii ce fac parte din ROEA.

Abuzul Arhiepiscopului de la ROEA, a constat în faptul că a abuzat de poziția, de puterea, și de interpretarea personal greșită a prevederilor Articolului I, Secțiunea 3, Litera a, pagina 6, referitoare la autoritatea ce a primit-o de la Statutul și Regulamentul de la ROEA, ca și conducător al ROEA. Teoretic și Practic Arhiepiscopul de la ROEA s-a abuzat pe sine însuși și în final va fi bun de plată, de despăgubire pe măsura abuzului comis, făcut.

Chiar dacă citim ce se scrie, că Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: “(a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii” în mod cu totul ortodox și potrivit cu prevederile Statutului și Regulamentului de la ROEA, aceste prevederi trebuie înțelese, și aplicate. Ne-ortodocșii sectari, atunci când vor să ademenească pe ortodocșii creștini nestatornici și slabi în cele ale învățăturii de credință ortodoxe, aruncă un citat biblic în ochii orbilor, neștiutorilor, pun presiune pe interpretarea ne-ortodoxă a citatului respectiv, și prin forță și abuz demonic, corup și trec la adunarea lor pe anumiți creștini ortodocși, care necunoscînd adevărul părăsesc Biserica Ortodoxă.

Nu trebuie să facem prea multe speculații și să înțelegem că de unul singur Arhiepiscopul de la ROEA a folosit aceeași tactică sau metodologie de interpretare și aplicare abuzivă a respectivului articol citat mai sus. De fapt acest articol citat mai sus a fost ‘prima citare’ a unui Articol din Regulamentul de la ROEA, în scrisoarea din data de 22 Ianuarie, 2004, (vezi la www.rocpnews.blogspot.com  exhibit 1 g), prin care mi se aducea la cunoștință faptul că de la data de 1 martie, 2004, nu voi mai fi preot la parohia Sf Maria din Chicago, nu voi fi transferat la nici o parohie din ROEA sau din OCA, voi fi excomunicat, dat afară pe nedrept din ROEA, și voi fi aruncat în brațele celui mai mare delapidator și deturnător de milioane de dolari din istoria OCA, fostul Mitropolit corupt și necinstit, Herman Swaiko.

Spune-mi cu cine te unești ca să-ți spun cine ești, ne spune nouă un proverb românesc, Î.P.S Arhiepiscop de la ROEA! Oare dumneata cunoști proverbele românilor, sau cunoști proverbele altora, între care și cele ale lui Solomon cel înțelept ?!?

Până in prezent am revizuit de mai multe ori activitatea bolnăvicioasă de interpretare distorsionată a Statutului și Regulamentului de la ROEA făcută de Arhiepiscopul de la ROEA. Timpul cât am fost membru în Consistoruil Spiritual și Tribunalul de la ROEA au fost anii în care mi-am întocmit notele personale în legătură cu toate abuzurile Arhiepiscopului de la ROEA cu privire la la Statutul și Regulamentul de la ROEA.

Chiar dacă am fost constrâns de împrejurări, și în final am considerat că așa numitul jurământ de loialitate (vezi la www.rocpnews.blogspot.com exbibit 1 c) față de Arhiepiscopul de la ROEA este necanonic și neconform cu conținutul Statutului și Regulamentului de la ROEA, l-am semnat și l-am respectat tot timpul când am fost parte din ROEA, de teama de a nu supăra dictatorul, nu din conștiință.

Atunci când am fost acuzat de lipsă de loialitate de Arhiepiscopul de la ROEA (vezi  la www.rocpnews.blogspot.com  exhibit 1 e) și eu la rândul meu l-am acuzat de false și mincinoase acuze pe Arhiepiscopul de la ROEA, (vezi scrisoarea din 13 martie, 2003 la www.rocpnews.blogspot.com exhibit 1 f), cerând în mod formal arătarea acuzelor cu cărțile pe față, acesta a refuzat să răspundă și să rezolve plângerea mea referitoare la minciunile proprii ca Arhiepiscop de la ROEA, până în ziua de astăzi.

Textul sau conținutul Statutului și Regulamentului de la ROEA din 1994, nu are nici un articol în care să se citească despre un astfel de ‘fals, necanonic, nestatutar, neregulamentar … jurământ de loialitate’. Acesta nefiind parte integrantă din cuprinsul Statutului și Regulamentului de la ROEA nu obligă pe nici un preot sau diacon de la ROEA, ca să-l respecte, mai ales cu privire la cele referitoare la Arhiepiscopul de la ROEA.

Curios lucru că atât Arhiepiscopul de la ROEA, precum și Pr Prot. de la Chicago de la Biserica Nașterea Domnului în Martie 2008 fiind întrebați dacă acest ‘jurământ de loialitate’ este scris în Statutul și Regulamentul de la ROEA au răspuns da, că este scris. Fiind apoi rugați să-l caute, să-l găsească, să-l arate celui ce i-a întrebat nu au știut unde să-l găsească. Apoi, cel ce i-a întrebat le-a spus: nu mai căutați în zadar, nu este scris nici în Statut, nici în Regulament. Așa oameni sunt puși în funcții și cu titluri în ROEA, mai slabi ca la P.C.R. Membrii de la P.C.R. cunoșteau Statutul de la P.C.R. iar preoți, protopopi și Episcopi de la ROEA nu cunosc  propriul Statut. Rușine să le fie, ROEA–iștii sunt mai prejos decât cei P.C.R. – iști.

Prevederile Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine au fost total marginalizate, prin inventarea acestui text al așa numitului ‘jurământ de loialitate’. Cum este posibil ca Arhiepiscopul de la ROEA să fie Președintele Comisiei Canonice de la OCA și el nu cunoaște nimic, din Prevederile Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine? Numai în așa numita OCA este cu putință să se acorde poziții și titluri pentru personae incompetente, needucate la școli de teologie ortodoxe, necinstite, controversate, mai ales cu privire la așa numitul capitol acoperiri de clerici homosexuali de la OCA și ROEA!

În lumina și în spiritul adevărului scris negru pe alb la Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, din broșura intitulată Statutul și Regulamentul … Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii, precum și cu privire la informarea corectă a membrilor OCA, ROEA, doresc să adresez în mod deschis, transparent, responsabil și cu franchețe românească, așa numitului Arhiepiscop de la ROEA, următoarele întrebări, la care aștept răspuns publicat la Revista Solia pe luna Martie, 2011:

Î.P.S. Voastră, este adevărat că sunteți un conducător fals, nedeschis, netransparent, controversat, necinstit, abuziv, neloial al Statutului / Regulamentului de la ROEA și a membrilor ROEA, al Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine, și a Statutelor de la OCA, potrivit faptelor din ultimii 30 de ani?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că sunteți Președintele Comisiei Canonice de la OCA și nu cunoașteți nimic din Prevederile Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că potrivit prevederilor Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, din broșura intitulată Statutul și Regulamentul cu privire la … Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii,  în mod Statutar și Regulamentar, m-ați numit Preot Paroh la Parohia Sf Maria din Chicago, IL, la 14 Septembrie, 1992? Î.P.S. Voastră m-ați făcut înlocuitor al Pr. George Gage, ce fusese Preot Paroh la Parohia din Chicago, IL, mai sus amintită …?

Î.P.S Voastră, este adevărat că potrivit prevederilor Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, din broșura intitulată Statutul și Regulamentul cu privire la … Episcopul va avea de asemenea autoritatea ca: (a) Să numească, să transfere și să înlocuiască preoții și diaconii din parohii, în mod Statutar și Regulamentar m-ați transferat de la Parohia Sf. Nicolae din Alliance, OH ca și Preot Paroh la Parohia Sf. Maria din Chicago, IL, la 14 Septembrie, 1992?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că în 5 Martie 2003, în mod necreștinesc, necinstit, neortodox, abuziv împreună cu Pr. Prot. de la Biserica Nașterea Domnului de la Chicago ați făcut prima încercare, înscenare de a mă scoate afară de la Parohia Sf Maria din Chicago, IL?

Î.P.S Voastră, este adevărat că atunci când am fost acuzat de lipsă de loialitate de Arhiepiscopul de la ROEA (vezi la www.rocpnews.blogspot.com exhibit 1 e), și eu la rândul meu am acuzat de false și mincinoase acuze pe Arhiepiscopul abuziv de la ROEA, (vezi scrisoarea din 13 martie, 2003 la www.rocpnews.blogspot.com exhibit 1 f), cerând în mod formal arătarea acuzelor cu cărțile pe față, acesta (Arhiepiscopul de la ROEA) a refuzat să răspundă și să rezolve plângerea mea referitoare la minciunile proprii ca Arhiepiscop de la ROEA, până în ziua de astăzi, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA?

Î.P.S.Voastră, este adevărat că  textul sau conținutul Statutului și Regulamentului de la ROEA din 1994, nu are nici un articol în care să se citească textul unui astfel de ‘fals, necanonic, nestatutar, neregulamentar, cum ar fi ‘jurământul de loialitate’ inventat de Î.P.S. Valerian Trifa? 

Î.P.S. Voastră, este adevărat că în martie 2008 fiind întrebat dacă acest ‘jurământ de loialitate’ este scris în Statutul sau Regulamentul de la ROEA ați răspuns da, și fiind rugat să-l căutați nu l-ați găsit în Statutul și Regulamentul de la ROEA, și că se pot documenta spusele Î.P.S. Voastre?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că în mod deliberat, conștient și cu intenție malicioasă ca și conducător fals, nedeschis, netransparent, controversat, neloial Statutului și Regulamentului ROEA, ați abuzat prevederile și procedurile Statutului – Regulamentului de la ROEA și a membrilor ROEA, al Canoanelor Bisericii Ortodoxe Creștine, și a Statutelor de la OCA, potrivit faptelor din ultimiii 30 de ani, mai ales în ce privește cazul meu, al Pr Vasile Susan, precum și a altor preoți de la ROEA potrivit evidențelor publicate lunar sau anual de ROEA?

Î.P.S Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și ‘persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept; contractul de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA drept urmare a abuzului de putere și ranchiunii Arhiepiscopului ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, DIN CAUZA abuzului de putere a Arhiepiscopului ROEA am fost înlocuit cu Pr Gheorghe Ursache, nepotul Maicii Starețe Gabriela Ursache de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, din Rives Junctions, Michigan, și care a venit în Amnerica cu acte false, ca și cantor la Mănăstirea amintită mai sus, fiind angajat pe post de cantor (mare minciună) cu un salariu de $ 7.00 sau $7.50 pe oră, fiind considerat lucrător religios cu normă întreagă, ca angajat al Mănăstirii din Rives Junction, MI, primind forma de W2, pentru a trimite formele de Income Tax la IRS?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și ‘persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept am pierdut dreptul la pensie de la OCA precum și celelalte beneficii ca și angajat cu normă întreagă, și niciodată nu am fost preot cu salariu și benefici la o parohie în OCA, de la 1 martie, 2004?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și ‘persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept trebuia să mă adresez potrivit prevederilor de la Articolul XV, Secțiunea 28, pagina 73, din Regulamentul de la ROEA, Tribunalului Civil și Justiției Americane pentru revendicarea și redobîndirea drepturilor de care am fost deprivat?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că eu, Pr Vasile Susan la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și ‘persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept am avut dreptul Regulamentar de a ‘Vă’ acționa în judecată potrivit dosarului # CH 07360, de la C.C.C.C. din Chicago, IL, la data de 26 Aprilie, 2005?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, potrivit publicațiilor ROEA cum sunt de exemplu, Solia, Solia Almanac, Rapoartele la Congresele Anuale ale ROEA, foarte mulți preoți din ROEA au fost numiți, transferați și înlocuiți, în parohiile și Misiunile din ROEA în ultimii 30 de ani, precum următorii: Constantin Tofan, Richard Grabowski, Laurence Lazar, Romey Rosco, Ian Păcurar, George Treff, Simion Pavel, Traian Petrescu, Constantin Alexe, Viorel Sasu, Vasile Susan, Dumitru Măcăilă, Cornel Todeasa, Dimitrie Vincent, Romulus Bar, Vasile Muntean, Gheorghe Libotean, Vasile Părău, Virgil Suciu, Filimon Bărbos, Remus Bleahu, Romulus Bleahu, Remus Grama, Pantelimon Stanciu, Raymond Samoilă, Cosmin Antonescu, Adrian Bălescu,Vasile Bărsan, Ionel Cudrițescu, Adrian Grigoraș, Dumitru Ionescu, Alin Muntean, Georgel Oanca, Dumitru Păun, John Schmidt, Nicolae Stoleru, David Subu, Gheorghe Ursache, Cosmin Vinț, etc, … potrivit mai mult sau mai puțin cu prevederile și procedurile prevăzute de Statutul și Regulamentul de la ROEA?

 

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, toți preoții din ROEA au urmat forma de numire, transfer, înlocuire și nu au pierdut Salariul, Beneficiile de la Casa de Pensii, Vacanțele Plătite, Asigurarea Medicală, Locuința de la Casa Parohială, Subvenții pentru uzura mașinii personale, etc ci dimpotrivă toate cifrele beneficiilor enumerate mai sus au crescut la numire, transfer și înlocuire dintr-o parohie sau misiune in altă parohie în cadrul ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, toate acele beneficii enumerate mai sus, etc, eu, Pr Vasile Susan le-am pierdut din cauză, că la 1 martie 2004, am fost excomunicat, expulzat din ROEA ca și ‘persona non grata’ și totodată am fost dat afară pe nedrept; contractul de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Statutului și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA ca urmare a  abuzului de putere a Arhiepiscopului ROEA și nu am fost angajat ca preot paroh la nici o parohie de la OCA?  

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, potrivit Istoriei scrise a ROEA, precum și publicațiilor ROEA nici un alt preot Român nu a avut preoția lucrătoare batjocorită în felul în care eu am avut-o, ca urmare a încălcării / violării / abuzului / batjocoririi Prevederilor și Procedurilor din Statutul și Regulamentul de la ROEA, Statutul OCA, Canoanelor Bisericii Ortodoxe, Bibliei, de către Arhiepiscopul de la ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat că, Arhiepiscopul de la ROEA, în mod direct, deliberat și conștient a fost necinstit cu membrii de la ROEA în legătură cu litigiul de la Tribunalul Bisericesc de la OCA, precum și cu cel de la Tribunalul Civil?

            Î.P.S. Voastră, este adevărat toate întrebările de mai sus cu toate că / deși sunt la subiect și nu au intenția de a duce în inspită sau de a ascunde adevărul, cer în mod imperativ răspunsuri din partea Î.P.S. Voastre către toți membrii de la ROEA?

Î.P.S. Voastră, este adevărat ca membrii ROEA doresc să știe dacă la timpul prezent cheltuielile de judecată de la C.C.C.C. din Chicago, IL, inclusiv cele legate de Mitropolitul Jonah și Arhiepiscopul (+)Job de la OCA sunt mult peste suma anticipată de calculele personale, aproximativ sau peste suma de $ 140,000.00,  bani neraportați la nici un Congres de la ROEA!?!

Acest mod ridicol de a abuza prevederile de la Articol I, Secțiunea 3, Litera a, Pagina 6, a constituit un lucru bun pentru mine, căci Tribunalul din Chicago, a văzut din materialele prezentate de către acuzare și apărare, modul abuziv, neconform cu Statutul și Regulamentul de la ROEA din 1994.

Poziția mea vis-a-vis de Episcopii de la OCA / ROEA este ilustrată de citatul biblic de mai jos:

Romani 1, 18.

“Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.”

(13 Februarie 2011)

 

P.C. Preot Vasile Susan

5413 N. Nottingham Ave. Chicago, IL. 60656

Phone: 773-220-9503; E-mail: vasilesusan@hotmail.com

Popularity: 5% [?]

UNDEVA, ÎN AUSTRALIA

 

Autor: Monica Corleanca (Cincinnati, Ohio)

Victor reuşise să plece în Olanda cu o bursă de doctorat arătând un fals ataşament faţă de partidul comunist, însă noi ne-am bucurat pentru el fiind un bun fizician şi coleg. La timpul acela n-ai fi putut căpăta o plecare peste hotare dacă nu te implicai serios în politica comunistă, nu erai căsătorit cu copil şi să mai ai pe cineva la locul potrivit ca să te susţină pentru bursă.

Eram aceiaşi generaţie, lucra în alt grup decât noi, dar ne întâlneam deseori la seminariile de la reactor şi ciclotron, sau în maşina botezată rumbatron, la cantina numită ciorbatron prin asociere cu ceilalţi acceleratori de particole din campus. După ce a plecat n-am mai auzit de el o vreme. Nu s-a mai întors, iar un fost coleg al lui de facultate, care lucra în grupul nostru, ne-a spus că după terminarea doctoratului în Olanda fugise în Australia.

Înainte de a părăsi România am cerut fostului său coleg adresa lui gândind că poate îl voi găsi, aşa cum am făcut cu alţi prieteni ai mei din copilărie: greci, armeni şi evrei care au putut plecat din ţară după anul 1951.

I-am scris după ce m-am liniştit cu instalarea la New York şi mi-a răspuns, dându-mi o mulţime de sfaturi bune şi spunându-mi ca va veni în State când va avea lucrări în Canada fiindcă o rudă a lui locuia chiar în zona unde mă aflam eu atunci.

Într-o zi am primit un telefon la compania unde lucram în care mă anunţa că se afla la lucru în Canada şi va ajunge şi la New York sperând să ne vedem. Era prin primăvara lui 1986.

Am fost emoţionată fiindcă trecuseră vreo douăzeci de ani de când nu ne mai văzusem, iar el făcea parte din tinereţea mea consumată cu entuziasm de copil naiv în laboratoarele unde avusesem o atmosferă unică de prietenie şi colaborare cinstită, cum n-am mai avut niciodată în viaţă. Eram toţi de vârste apropiate, eram înaripaţi de vise comune, învăţam unii de la alţii lucrând în adevărat spirit de echipă,  fără invidii, fără mizerii umane şi intrigi aflate mai târziu în jungla marilor companii.

L-am aşteptat la trenul de Manhattan cu teama că nu ne vom mai recunoaşte şi l-am adus la mine, împreună cu un coleg al său britanic, cu care lucrau la acelaşi proiect din Calgary. Mi-a cerut să merg şi să le cumpăr bere Foster australiană, vin si vodca în cantităţi apreciabile, apoi ne-am aşezat la poveşti,  timp în care eu am pus masa, iar colegul lui a băut câteva cutii uriaşe de bere şi a adormit. Erau destul de obosiţi amândoi, dar eu cu Victor nu ne-am putut opri să nu ne povestim măcar câteva din aventurile trăite în atâţia ani care au acoperit feţele noastre cu ceva riduri şi ne-au adus pe cap destule fire de păr alb.

Dintr-odată ne-am scufundat amândoi în atmosfera unde lucrasem împreună şi de unde păstram un noian de amintiri. Am enumerat colegii fugiţi din România, care se aflau prin toată lumea ca să scape de năpasta comunismului şi cu care ne-am bucurat de timpul trăit în institutul unde am crescut cu toţii hrăniţi cu ştiinţă adevărată, învăţând meserie.

A fost cu lacrimi lucind printre vorbe şi duioase aduceri aminte.

-Spune-mi ce s-a petrecut cu tine după ce ai plecat din Olanda şi cum ai ajuns în Australia, am întrebat eu moartă de curiozitate să aflu, fiindcă fiecare fugar din lagărul comunist avea o poveste fascinanată de pus pe masă.

-Dacă vei avea răbdare o voi face, dar de mă vezi că adorm să nu te superi pe mine că mă simt foarte obosit.

-Nici o problemă, i-am spus eu, mă voi retrage în camera mea şi voi dormiţi cât vreţi aici în living- room. Le pusesem pe covorul din livingul meu imens două fotolii care se desfăceau în saltele confortabile de dormit şi le improvizasem acolo paturile pentru culcare. Am aranjat la companie să iau câteva zile libere aşa că vom merge să vă arăt zona, pe la muzee şi vom avea şi destul timp de vorbă, i-am spus eu.

James, colegul lui englez, nu ne înţelegea limba aşa că puteam să trăncănim fără grijă, mai ales că el plecase deja în visele lui.

-Păi, să încep cu începutul: am stat cam trei ani şi jumătate în Olanda ca să termin doctoratul. Fiind acolo, am chemat-o pe nevastă-mea în vizită şi i s-a dat drumul fiindcă lăsasem copilul în ţară. Cu ea şi chiar înainte de venirea ei, am ştiut că nu mai vreau să mă întorc în România, dar trebuia să plec cât mai departe de securişii care ne urmăreau, deci să părăsesc Europa. Contactele pe care le făcusem în timpul doctoratului erau la Melbourne unde se mai aflau câţiva români printre care şi Haraga, îţi mai aminteşti de el?

-Sigur, era mai mare decât noi, făcuse studiile in Uniunea Sovietică şi cred că era omul securităţii şi KGB-ului, fiindcă făcuse studiile în Rusia, am răspuns eu.

-Poate, dar ”se lepădase de Satana”, de aceea a plecat aşa departe ca să fie greu de utmărit. Să ştii că a murit, dar nu cunosc în ce circumstanţe.

-Imi pare rău pentru el si mă tem că l-au lichidat cei pentru care lucrase la secu. Ai reuşit să-ţi faci acolo prieteni, eşti mulţumit de viaţa ta acum, am continuat eu, care venisem de peste doi ani în State şi mă străduiam cu greu să mă adaptez.

-Măi… aici ar fi multe de spus. Eu am dorit să plec din ţară în primul rând din cauza mamei mele, comunistă convinsă, îndoctrinată şi fanatică, care mi-a făcut viaţa imposibilă pentru că nu mă iubea de loc, ba dimpotrivă. Am suferit mult fiindcă în nebunia ei s-a dăruit numai regimului şi fratelui meu în asemenea măsură încât m-am întrebat dacă eu eram cu adevărat copilul ei, sau nu. Toată copilăria am fost lipsit de afecţiune, de încurajări, de ajutor şi tratat ca un obiect nefolositor din casa noastră. Cum tata murise, am avut o viaţă foarte grea şi mi-am dorit să nu se mai repete asta cu băiatul meu. Aşadar, mi-am dorit să plec cât mai departe şi am făcut-o când s-a ivit ocazia.

Mama nu o plăcea nici pe nevastă-mea, nici copilul meu, deşi era primul ei nepot. Cred că în afară de Partidul Comunist nu o interesa nimic pe lume; cu fratele meu se purta mai bine de teama că nu va avea cine s-o ajute la bătrâneţe, deşi fusese leneş, egoist şi cu aceleaşi tare psihologice ca ea. Eu am înţeles că numai făcând pe ataşatul de regim pot scăpa să ies din ţară şi am păstrat taina intenţiilor mele, până a venit la mine nevastă-mea.

În timp ce povestea, Victor bea bere continu, după care a trecut la vin negru şi mai târziu la vodcă. Îl urmăream cum se îmbată şi cum îşi încetineşte vorbirea, dar îl ascultam lăsându-l să-şi descarce ceea ce îl rodea pe dinăuntru. A continuat:

-În urma aplicaţiilor făcute după terminarea doctoratului am primit o oferta în Melbourne, la cel mai prestigios institut al Australiei şi aşa am început viaţa acolo. Eram foarte ocupat având dese deplasări prin ţară; ah, trebuie să înţelegi ce înseamnă “ţară”, parcurgeam uneori 25.000 km distanţă pe terenuri aride, plate şi cu drumuri aproape inexistente, ceea ce îmi lua mie şi colegilor cu care lucram, zile sau săptămâni de călătorit. De plictiseală, de oboseală şi sete beam toţi mult şi constant, mai ales că berea australiană este vestită pentru gustul ei excelent. Australia este un pustiu fără capăt, numai nisip şi soare, un fel de iad care se sfârşeşte numai la marginile continentului unde întâlneşti oceanul limpede, cu ape nepoluate şi răcoritoare, dar până ajungi acolo te stoarce căldura, praful şi sălbăticiunea din jur. Aşa am început să beau, dar şi pentru a-mi ostoi durerea că relaţia mea cu soţia era mereu mai proastă, ea devenise tot mai străină, cocheta cu bărbaţii din jurul nostru şi în mod special un englez mai bătrân, urât şi rău care se cam învârtea în jurul ei. In Australia am văzut obiceiul petrecerilor unde se  practică sexul în comun, sunt frecvente căsniciile doar de formă în care el sau ea au aventuri multiple de care ştiu amândoi, dar eu nu mă abonasem la asemenea orgii şi nu eram de loc un tip modern cu concepţii chiar aşa de avansate în relaţiile de famile. Crescusem fără tată, cu o mamă despotică care m-a urât şi eram retras, poate chiar timid, foarte respectuos şi îmi dorisem cu disperare o familie adevărată în care să mă simt iubit şi să am suportul din care să-mi iau energia pentru a lucra. Greşisem! Nevastă-mea dovedea cu fiecare zi o cât de uşuratecă este, cât de puţin o interesa familia şi am avut toate semnele că începuse aventurile, la început camuflate, cu diverşi, printre care chiar colegi de-ai mei. Englezul care era omniprezent, însurat şi cu copii, se afla tot mai des în preajma ei, până am aflat că era gravidă,  iar copilul nu avea cum să fie al meu. Am căutat un apartament şi am fugit de acasă fără a scoate o vorbă, dar cu sufletul frânt. Eu mă uitam acum la Victor care fusese un bărbat frumos, înalt, cu părul ondulat şaten,  fin şi fermecător, deştept şi nobil, răspândind numai bunătate din ochii lui de culoarea smaraldelor, care acum păreau rătăciţi şi parcă îşi pierduseră lumina sub o perdea de ceaţă groasă. Cum să-l fi înşelat o femeie, ba să mai lase şi un copil de la altul fiind măritată cu el,  când la vremea când lucram împreună era curtat de toate fetele din jurul său?

-Şi ce-ai făcut după ce te-ai mutat de la nevastă, am întrebat eu ca să-l fac a-şi continua destăinuirea. Intre timp el bea şi iar bea fără oprire.

-Ei, atunci a început adevărata aventură. Mi-am căutat deplasări pe tot globul şi am călătorit cât toţi marinarii lumii fiindcă lucram în departamentul unde şi aveau măsurători pe toate continentele. Şeful meu aflase ce se petrecuse în căsnicia mea şi m-a încurajat să călătoresc ca să-mi spăl rănile şi să mai uit. Între timp soţia mea a dat naştere bastardului britanic, iar tatăl biologic se afla mai tot timpul pe lângă ea, deşi păstrase aceiaşi relaţie cu nevasta lui cu care a rămas însurat. Printr-o întâmplare fericită, după nişte ani, am întâlnit o doctoriţă  mai tânără decât mine cu care am început o relaţie frumoasă fiindcă mă acceptase aşa cum eram, mă scosese din apatia zilelor mele fără vreo bucurie, nu mă lăsa să mai beau aşa de mult, se înţelegea pefect cu băiatul meu când îl luam de la nevastă-mea să stea la mine, aşa că ne-am mutat împreună. Pot spune că abia acum eram îndrăgostit cu adevărat şi mă simţeam liniştit, împlinit, datorită acestei femei minunate, care adusese soarele în viaţa mea întunecată ce semănase cu o fundătură de mahala murdară de care îmi fusese ruşine înainte. Relaţia mea cu doctoriţa a durat mai mult de patru ani în care am trăit cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Eram creativ, lucram mult fără să simt, aproape că uitasem că mai există pe lume acea femeie pe care o luasem de nevastă, până într-o zi, când m-am trezit cu ea la la uşă. A venit după mine fiindcă englezul şi-a văzut de viaţa lui întorcându-se la nevastă, deci nu o prea mai onora cu prezenţa, iar despre mine aflase că sunt fericit alături de o femeie de calitate care fusese gata să facă orice numai pentru a-mi fi alături, ignorând complicaţiile din viaţa mea. Răutatea şi despotismul fostei mele neveste, mahalagismele şi proasta creştere, când şi-a pus mâinile în şolduri şi poalele-n cap, au venit să-mi otrăvească clipele, dar mai ales să-mi strice relaţia prin care devenisem alt om şi prin care mă înălţam. S-a repezit la prietena mea, a început s-o insulte, a acuzat-o că “i-a stricat casa“ (!?), a ameninţat-o folosind toate armele de atac ca s-o îndepărteze de mine, umilind-o oribil. În ziua aceea aş fi vrut să dispar din această lume şi să nu mai văd pe nimeni în faţa ochilor! In toţi anii separării noastre ea a avut asupra copiilor influenţa totală spunându-le ce-a vrut, îndoctrinându-i probabil împotriva mea şi cum BB-ul  (british bastard) fusese declarat pe numele meu, eram tatăl lui din punct de vedere juridic. Când s-a născut BB eu eram pe undeva prin Japonia, plecat cu cercetăriele mele special ca să nu fiu acasă la eveniment. Să trăieşti pe un continent străin, numai printre anglo-saxonii perfizi şi reci ca nişte reptile care deţin supremaţia locului şi să nu ai măcar un partener de viaţă care să-ţi fie loial, este cumplit. Aproape că te întrebi ce rost mai are viaţa dacă propriul tău copil este tot mai distant fiindcă nu ştie ce s-a întâmplat, de ce am plecat de acasă, dacă i s-o fi spus că tatăl a părăsit-o pe mama pentru o altă femeie, ceea ce era inexact. Eu nu puteam să-i explic fiind prea mic la acel timp. Atâta parşivenie odioasă, numai pentru că ea îmi devenise total indiferentă, iar eu eram fericit acum, însă vroia mai ales banii mei pentru existenţă şi pentru copiii atraşi de partea ei. Spintecat de atâta durere m-am urcat în primul  avion şi am plecat în România, singur, după care am făcut un tur prin Europa. Acasă am găsit pe fratele meu, alt duşman gelos pe mine că eu sunt în Austrlia, iar el suferă acolo, apoi pe mama gata să mă sfâşie urlând la mine că aş fi  venit să-mi iau dreptul la jumătate din casă!? Am fost demontat de atâta prostie. N-am avut cu cine vorbi, îţi dai seama, m-am întâlnit cu câţiva dintre foştii colegi printre care şi Iancu, care îţi dăduse adresa mea din Sidney şi care mi-a spus că ai plecat in America. Am părăsit România mai devreme decât planificasem fiindcă m-am simţit acolo mai străin decât oriunde şi m-am descoperit purtând în mine un suflet gol, altoit pe un trup de cârpă saturată cu alcol, care plutea într-un vacuum. Odată reîntors în Australia m-am apucat iar de muncă şi băutură, mai mult decât inainte; mă mir cum mai sunt capabil să lucrez cu rezultate bune şi aprecieri care nu-mi mai aduc nici o satisfacţie. Funcţionez ca un motor controlat de reflexe automate şi gândesc mereu mai rar şi mai puţin.

Mi-a spus Iancu că vroiai să emigrezi în Australia; ce bine că n-ai făcut-o! Ai fi murit de izolare şi primitivismul băştinaşilor sau de răceala englezilor care pun oamenii în tipare după culoarea pielii. Period! (vorbea când în engleză, când în română).

Ştii că în primii ani ne duceam la ocean şi aveam grijă ca băiatul meu să nu stea prea mult la soare să se bronzeze, chiar dacă este blond cu ochi albaştri, aşa de mult ne temeam de rejecţia britanicilor rasişti care domină continentul Australian.

Poate că tu ai fi găsit vreun partener care bea 20 cutii de Foster pe zi dar tot singură erai.

Stai aici, în America, unde tot mai ai ceva de văzut  şi este mult mai potrivit pentru un european, comparând cu Australia sau Noua Zeelandă, care sunt doar imense ţinuturi nepopulate care-şi aşteaptă emigranţii la muncă.

*

S-a oprit din povestit şi mi-am dat seama că adormise. M-am furişat încetişor din cameră, închizând uşa şi am plecat la culcare. Când am ieşi am luat cu mine relicvele băturii numărând douăsprezece cutii goale de bere australiană, o sticlă de vin negru chilian şi una de 750 ml de vodca rusesca Stalichnaia, consumate în câteva ore. Mi s-a făcut frică!

Pe la nouă, dimineaţa am auzit un ciocănit la uşa dormitorului meu. Era Victor.

-Te rog mult mergi şi cumpără-mi urgent o sticlă mare de lapte bătut şi nişte castrveţi acri, îmi spuse el clătinându-se şi cu ochii tulburi. Arăta înfiorător!

*

Am sărit în maşină şi am adus cele dorite, improvizat un breakfast şi i-am invitat pe amândoi să mâncăm. Cum James dormise mai mult arăta ceva mai bine fiindcă nu apucase să bea atât de mult, însă Victor era o epavă care de-abia mai putea articula câte o vorbă. Nu se putea ţine pe picioare, iar când s-a aşezat tremura din toate mădularele; a îndopat în grabă castraveţii muraţi peste care a băut laptele bătut împărţindu-l cu James, dar au mâncat foarte puţin.

Am plecat toţi trei în Manhattan să vizităm Muzeul de Arte Moderne unde Victor vroia să-i arate englezului salonul cu Brâncuşi. Am colindat toată ziua, ne-am oprit să mâncăm la un restaurant italian, unde ei au băut din nou.             Când s-a făcut seară am luat trenul din Grand Central şi ajungând la staţia mea din nord am luat maşina spre casă. Au avut norocul că am condus numai eu, că nu văd cum ar fi putut ţine volanul vreunul din ei, poate volanul să-i fi ţinut pe ei.

Înainte de a ajunge acasă m-au rugat să opresc în drum să-şi cumpere din nou băutură, însă cantităţile încărcate în maşina mea puteau face faţă unei petreceri cu mulţi oaspeţi.

L-a sunat verişoara lui Lisa, care s-a invitat a doua zi la mine să-l întâlnească. Când a venit am asistat la o lungă discuţie despre viaţa lui şi m-am îngrozit prin câte trecuse, aproape că nu-l mai condamnam pentru că bea (ci pentru „cât” bea ).

Am petrecut cu totul trei zile cu Victor şi colegul său, pe care i-am plimbat pe unde am putut mai bine, apoi i-am dus la aeroport unde a venit si Lisa să-l conducă; am simţit că şansele de a ne mai revedea erau aproape inexistente. Când ne-am luat rămas bun era aşa de absent şi-i tremurau mâinile încât m-am întrebat dacă mai ştia cu cine vorbeşte sau nu.

Eu şi verisoara lui am plecat cu ochii în lacrimi şi ca să ne liniştim am intrat la o cafea bună într-un resaturant din aeroportul Kennedy. Fără să ne spunem am avut amândoua acelaş sentiment că Victor se distruge singur şi nu mai are mult de trăit.

Nu mai vroia să trăiască!.

-Vezi tu draga mea, îmi spuse Lisa, splendoarea asta de băiat a fost aşa de nefericit toată viaţa deşi nu merita. Mătuşa mea şi sora mamii a fost o inflăcărată comunistă căreia politica i-a spălat creierul şi s-a purtat cu copiii ei mai rău ca o nazistă. Victor a fost cel sensibil, în timp ce fratele lui a fost o lichea fără suflet, slab la şcoală şi leneş. Dacă şi căsnicia i-a adus numai decepţii a căutat să-şi ucidă emoţiile în alcool până s-a distrus. Nevasta lui a fost o fată de mahala fără principii morale, care era în căutarea unui băiat naiv; l-a găsit şi apoi a urmat tot ce ştii. Te rog să-i mai scrii şi să vorbeşti cu el dacă te sună, mi-a spus că vă cunoaşteţi de o viaţă şi are nevoie să-l mai asculte cineva.

*

Eu cu Lisa ne-am propus să ne mai vedem, ne-am întâlnit de două ori în Manhattan, punând la cale un plan pentru salvarea lui Victor prin plecarea lui definitivă din Australia şi mutarea în Canada, unde ar fi putut avea imediat un job foarte bun.

După ultima noastră întâlnire eu am plecat din New York şi căutând-o mai târziu la telefonul ştiut n-am mai găsit-o. De la Victor n-am mai auzit nimic.

* * *

După vreo doi ani am primt de la  Lisa o scrisoare scurtă, care s-a plimbat ceva timp prin America până până m-a găsit:

“Victor ne-a părăsit, nu mai este. A scăpat de suferinţe”, am citit eu scăpând hârtia din mână, cu lacrimile ţâşnind din ochi.

 

Popularity: 4% [?]

Casatoria cu un cetatean american garanteaza obtinerea de green card?

 

Autor: Av. Marcel Miclea (Michigan, USA)

Desi reprezinta una din cele mai rapide modalitati de obtinere a rezidentei permanente, casatoria cu un cetatean american nu asigura intodeauna dobandirea statutului de imigrant legal.

In general, procesul de obtinere a unui green card in baza casatoriei cu un cetatean american decurge fara complicatii. Formularele necesare, procedura si alte detalii se gasesc la adresa www.uscis.gov, care este pagina oficiala a serviciului american de imigrare (USCIS – United States Citizenship and Immigration Services). Pentru cei aflati deja in Statele Unite procesarea actelor si interviul au loc aici, iar pentru cei din tara obtinerea statului de imigrant se face prin intermediul ambasadei SUA.

Cu cateva exceptii, cei aflati in Statele Unite admisi in baza unei vize obtinute de la ambasada SUA (ex: turist, student etc), care insa nu s-au reintors in Romania, au posibilitatea de a obtine rezidenta permanenta in baza casatoriei cu un cetatean american.

Din nefericire, nu acelasi tratament se aplica celor care au intrat in Statele Unite in mod ilegal. Acestia sunt considerati “inadmisibili” iar casatoria cu un cetatean american nu le permite procesarea actelor prin intermediul USCIS si astfel intrarea in legalitate. In asemenea cazuri, procesarea actelor se face prin intermediul ambasadei. Pentru a obtine o derogare de la starea de inadmisibilitate in cauza, aplicantul trebuie sa solicite aceasta in persoana. Dosarul inaintat are la baza completarea formularului I-601 “Application for Waiver of Grounds of Inadmissibility” impreuna cu alte documente ce vor fi prezentate mai jos. O decizie nu va fi luata de catre ambasada SUA, dosarul urmand a fi trimis la Viena, Austria unde exista un oficiu regional al USCIS. Aici, hotararea se ia in mod discretionar, sansele de success depinzand de fiecare situatie in parte. In caz de refuz, apar situatii dramatice in care sotul/sotia cetatean american impreuna cu copiii sunt nevoiti fie sa se stabileasca in Romania, fie sa ramana separate, pana cand cel in cauza este considerat admisibil.

Chiar si celor care nu au fost niciodata in Statele Unite li se poate refuza viza de imigrare in ciuda faptului ca exista o casatorie reala, de buna credinta, cu un cetatean american. Aceasta se datoreaza existentei unei situatii de inadmisibilitate care, dupa caz, fie prelungeste perioda de dobandire a unui green card, fie inlatura in totalitate posibilitatea de a emigra.

Cele mai des intalnite situatii de inadmisibilitate sunt:

• Motive de sanatate: existenta unor boli transmisibile, mentale sau de comportament care pot pune in pericol grav securitatea altor persoane sau a proprietatii acestora (ex: tuberculoza, dependenta de droguri);
• Savarsirea unor anumite infractiuni: de exemplu, conducerea unui autovehicul in stare de ebrietate si fara permis, cu permis anulat sau suspendat, rapire, furt, frauda, delapidare, inselaciune, evaziune fiscala, contrafacere, spalare de bani, prostitutie etc.; Inadmisibilitatea exista chiar si in situatia in care pedeapsa aplicata a fost suspendata sau daca persoana admite comiterea acestor infractiuni;
• Prezentarea ca adevarata a unei situatii false in scopul obtinerii unui beneficiu de natura imigrationala: de exemplu, declaratia falsa conform careia persoana este cetatean american in scopul obtinerii dreptului de a vota sau de a obtine un loc de munca.
• Sederea ilegala in SUA: sederea neintrerupta pentru o perioada intre 180 zile pana la 1 an peste durata admiterii indicate in pasaport atrage interdictia de a intra in SUA pentru o perioada de 3 ani. Daca perioada depaseste 1 an de zile, interdictia este de 10 ani. Asa cum am aratat mai sus, aceasta interdictie nu se aplica celor aflati deja in Statele Unite care sunt casatoriti cu un cetatean american. Aceste persoane trebuie sa ramana pe teritoriul SUA pana cand actele sunt procesate de catre USCIS si rezidenta permanenta este obtinuta.
• Intrarea ilegala in SUA fie cu documente false, fie prin evitarea inspectiei la vama;
• Securitate nationala: persoanele suspectate de spionaj sau sabotaj, membrii ai unui grup considerat terorist, membrii ai partidului comunist sau organizatie totalitara sau cei care au fost implicati in genocid sunt considerati inadmisibili iar admiterea lor pe teritoriul SUA e refuzata. 

 

O parte din situatiile de inadmisibilitate stipulate de lege primesc uneori o rezolvare favorabila. Asa cum am mentionat, o astfel de decizie se ia in mod discretionar, in urma inaintarii unei petitii (I-601) si in functie de circumstantele particulare ale fiecarui caz, dovedite cu documente justificative. Serviciul de imigrare (USCIS) sau, dupa caz, judecatorul (pentru cei aflati in procedura de deportare) analizeaza aceste petitii care in mod obligatoriu trebuie sa cuprinda dovezi ce indica cumulativ existenta uneia din urmatoarele situatii: (1) Petitionarul este sot/sotie, fiu/fiica sau parinte al unui cetatean american sau rezident permanent care, ca urmare a separarii, ar suferi dificultati extraordinare (extreme hardship) de ordin emotional, economic, medical, profesional etc. sau (2) au trecut cel putin 15 ani din momentul in care infractiunea a fost comisa; intrarea persoanei in SUA nu ar afecta negativ sistemul de ajutor social, siguranta si securitatea SUA, iar persoana a fost reabilitata, adica nu a mai comis alte infractiuni.

Dovedirea dificultatilor extraordinare se face cu documente din care sa rezulte starea extrem de dificila prin care cetateanul american/rezidentul permanent ar fi nevoit sa treaca ca urmare a separarii. Suferinta emotionala, existena copiilor din casatorie, dificultati economice datorate separarii, datorii si obligatii, conditii medicale care necesita tratament continuu in SUA sau pentru care nu exista tratament adecvat in Romania, studii/training in curs de finalizare cu potential de a oferi o cariera mai buna etc. sunt doar cateva din dovezile care vor trebui sa sprijine aceasta petitie.

Pe de alta parte, legea nu prevede o derogare pentru unele situatii de inadmisibilitate. Cu alte cuvinte, exista persoane care vor fi considerate permanent inadmisibile. In aceasta categorie intra, de exemplu, persoanele dependente de droguri, persoanele condamnate la inchisoare ca urmare a savarsirii unor fapte grave cum ar fi omor sau tortura, sau cei care dupa data de 30 septembrie 1996 au pretins ca sunt cetateni americani cu scopul de a obtine un avantaj.

Chiar daca unul din obiectivele principale urmarite de serviciul de imigrare american priveste unitatea familiei, acest scop devine secundar celui de protectie a intereselor generale ale societatii americane. Asa se explica diminuarea substantiala, iar alteori eliminarea, sanselor de a imigra pentru acele persoane declarate inadmisibile.

 

Nota: Acest articol are scop informativ si nu are pretentia de a oferi o paleta completa si detaliata a cazurilor de inadmisibilitate sau a solutiilor posibile. Fiindca cele prezentate nu echivaleaza cu un sfat legal, cei care se afla in situatii similare sunt indemnati sa consulte un avocat.

 

 

Marcel Miclea

Avocat specializat pe probleme de imigrare

George P. Mann & Associates P.C., Michigan

www.greencard-us.com

Contact: mmiclea@greencard-us.com

Popularity: 23% [?]

PAUL BARBĂNEAGRĂ

Autor: Elena ARMENESCU

Paul Barba-Negra (sau Paul Barbăneagră), s-a născut în 11 februarie 1929 la Isaccea, România, fiind absolvent de Medicină şi Cinematografie (IATC) la Bucureşti în 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut eseist si cineast, autor şi realizator de filme documentare de scurt şi lung-metraj cu tematică legată de tradiţie şi modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Specializat în antropologie şi simbolism şi atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor cărţi precum: «Symbolique des cathédrales – Miroirs de l’univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l’Egypte – Naissance de la spiritualité» (în colaborare cu David Bordes) ş.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alături de Paul Barba-Negra.

Este deosebit de cunoscut documentarul lui Paul Barba Neagra dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar în 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului» în traducerea doamnei  Mihaela Cristea si a domnului Marcel Tolcea.
A obţinut Marele Premiu pentru scenariu în 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films).

P. Barbăneagră este discipol al lui Mircea Eliade căruia i-a şi consacrat pelicula „Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Tradiţiei, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creaţii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmăresc triumful spiritului, revelat în perfecţiunea arhitecturală. Operele expun totodată o concepţie despre rostul şi piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului.”

Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat în 2004 “Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique” de Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz. “Symbolique de Paris – Paris Sacré, PARIS Mythique” prezintă o interpretare a geografiei sacrului, în care «actul simbolic este fondatorul identităţii» unei naţiuni. De la individual la colectiv, conştiinţa apartenenţei la o cultură este tipic civilizaţiei umane, gradul de emancipare o dă însăşi evoluţia acelui popor.
Există o reală aspiraţie spre divin în fiecare piatră din Paris, în sensul constructiv al cuvântului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundaţie până la devenirea sa. «Cheia simbolică a unui oraş se decriptează şi se aprofundează de-a lungul geografiei lui sacre», pentru că, aşa cum menţiona şi Platon, oraşul este permanent în strictă relaţie cu universul, acordat în cele mai mici detalii.
Ce este geografia sacră? De la Cuzco din Peru, Pataliputra din India, Roma bulversantă a civilizaţiei romane până la Parisul luminilor, totul este construit în raport cu omul şi sensul divin al originii sale. Ce semnificaţie poartă Champs-Élisées în raport cu istoria profeţiilor Apocalipsei? Ce importanţă simbolică are catedrala Notre-Dame al cărui plan în cruce se regăseşte încadrat perfect în intersecţia axelor Cardo şi Decumanus ale oraşului înşuşi, ce valoare mistică pentru întreaga creştinătate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iată întrebări care îşi găsesc răspunsul în paginile acestei cărţi.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, oraşul construit pe cele şapte coline ( asemeni maretei capitale a Imperiului roman -Roma!) aminteşte de o altă forţă mistică menită să deschidă porţile universului. Rotirea vizibilă şi invizibilă a cetăţii se datorează unor factori de natură divină, ceea ce face ca ea, cetatea să devină inexpugnabilă. Totuşi, «între Notre-Dame şi Défense traversând Louvre, Concorde şi Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».
Ce este Apocalipsa în conceptul unui oraş? Gasim raspunsurile in opera lui Paul Barba Neagra ori in studiile unui alt roman de renume european – Camilian Demetrescu
(Il simbolo nell’architettura e nell’iconografia sacra. The symbol in architecture and sacred iconography). In Romania si nu numai!, arhitecta Silvia Paun este cunoscuta si pretuita pentru prestigioasele sale cercetari materializate in numeroase lucrari si volume privind Arhitectura traditionala dezvoltata din cele mai vechi timpuri de civilizatiile geto-daco-trace pana azi. Revenind, la ce gasim in volumul citat mai sus, viziune sacră şi viziune profană dincolo de frontierele cunoaşterii umane, iată invitaţia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz în strădania lor de a dezvălui tuturor geografia sacră a Parisului, unic în lume, «Oraşul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» aşa cum spunea Henry Montaigu. «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» reprezintă o revelaţie din punct de vedere simbolistic, al interpretării Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizaţiei europene.

(Elena ARMENESCU, Bucureşti, 3 februarie 2011)

 

Popularity: 4% [?]

OVIDIU CREANGĂ LA 90 DE ANI

ANIVERSĂRI MEMORABILE. SCRIITORI ROMÂNI DIN DIASPORA

Autor: Elena Buică (Toronto, Canada)

Puţini sunt cei care pot păşi pragul vârstei de 90 de ani  păstrându-şi valorile care i-au definit de-a lungul vieţii, în aşa fel, încât să poată spune la 90 de ani: ”eu voi sări peste sută”, precum cu umor şi optimism ne spune  prietenul nostru Ovidiu Creangă.

Mulţi l-am luat ca model de viaţă şi toţi râvnim să ne păstrăm starea lui de spirit, vioiciunea minţii capabilă să aştearnă scrieri şi să scânteieze în epigrame într-o etapă de viaţă în care mulţi au trecut într-un fel sau altul la odihnă. Câţi sunt la număr cei care, la 90 de ani s-au înscris la concurs de literatură şi au primit Premiul Scriitorilor din Diaspora, aşa cum a primit el recent, premiul acordat de Liga Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti? Nu-l cunoşteau, dar membrii comisiei de evaluare a textelor, scriitori experimentaţi, au fost luaţi prin surprindere întâlnind un fenomen atât de rar în literatură. Câţi sunt cei care s-au apucat de scris după trecerea pragului de 80 de ani, aşa cum a făcut el? Mintea sa scormonitoare l-a ajutat ca la această vârstă să mai prinda un tren al vieţii în care s-a urcat cu firescul cu care a trăit până acum. A fost aceeaşi minte iscoditoare care i-a încununat studiile la facultate, cu Magna Cum Laudae, iar invenţiile în specialitatea lui mult îndrăgită – chimia – l-au ridicat pe cele mai înalte culmi ale cercetării, cu cele mai mari premii şi aprecieri, încât a stârnit invidia “savantei de renume mondial” şi a fost nevoit să se refugieze în Canada. Deşi securitatea şi aici i-a făcut mari greutăţi, le-a învins şi şi-a urmat cariera în mod strălucit şi cu succese care au făcut cinste neamului nostru românesc. Când a venit vremea să încheie munca pe acest tărâm, s-a apucat să studieze medicina alternativă şi hipnotismul cu rezultate incredibile. Scrierile au fost ultima sa iubire. Ele cereau mai puţină alergătură şi de pe scaun, acum putea să vadă ceea ce tinerii nu pot vedea stând în picioare. Opt cărţi publicate în aceşti ani şi alte câteva volume care îşi aşteaptă momentul trimiterii la tipar, vin să întregească volumul studiilor de specialitate publicate în ţară. La acestea  mai avem de adaugat prezenţa sa în mai multe antologii, cu multă laudă mai ales în cele de epigrame. Mai punem la socoteală şi câteva premii din Basarabia, dar şi de la Observatorul, prestigioasa publicaţie din Toronto, Ovidiu Creanga numărându-se printre fondatorii ei alături de directorul Dumitru Puiu Popescu şi de regretatul sculptor şi scriitor Nicăpetre. Şi cărţile şi tot ce intreprinde, Ovidiu Creangă le face ca pe cel mai simplu şi firesc gest. Într-o zi, când discutam despre bateriile cu care funcţionează ceasurile de mână, îmi spune:

- Buni, ştii tu cine a inventat aceste baterii în urmă cu 50 de ani? Tăcerea mea şi ridicatul din umeri au adus răspunsul lui scurt. Eu. Şi a început să îmi povestească împrejurarea, în timp ce eu încă nu dădeam semne că înţelegeam prea bine totul. E brevetat, a continuat el  şi bine că mi-ai stârnit această amintire, fiindcă am să cer din Romania brevetul de invenţie. Şi tot la fel de simplu, în cursul aceleiaşi săptămâni, datorită internetului, mi-a pus în faţă brevetul lui de invenţie care acum a luat locul lângă multe altele pe peretele din elegantul lui birou de lucru.

Ovidiu Creangă poate să se înscrie printre oamenii deosebiţi chiar dacă aş pune punct aici, dar mai sunt multe de adăugat şi, de bună seamă, nu le voi putea cuprinde pe toate. A fost înzestrat cu o structură psihologică fericită şi cu farmec personal, “lipici” cum se spune în popor. Născut în ziua îndrăgostiţilor, 14 februarie,  ursitoarele au fost bucuroase să-l înzestreze şi cu acest dar. Carisma sa l-a făcut să fie mereu înconjurat de oameni care l-au îndrăgit şi apreciat. Conversaţia cu el este o rară plăcere. Ironia, autoironia, persiflarea, alunecarea spre ludic, limbajul simplu, clar, direct, sfătos cu care se adresează interlocutorului face ca prezenţa acestui “Moş Bodrângă” cum îi place să se prezinte, să fie una dintre cele mai atrăgătoare persoane.

Pentru că firul vieţii sale s-a desfăşurat pe drumul omului de omenie, i-a mai adus încă o recunoaştere de valoare în ochii celor care-l cunosc.  Dragostea neţărmurită pentru Basarabia sa natală şi oamenii ei pentru care nu de puţine ori a fost gata să sară în foc, i-au colorat viaţa şi i-au dat satisfacţia că a putut să-i ajute, chiar şi material, din prea plinul inimii sale. Ovidiu Creangă este model strălucit şi pentru fraţii săi basarabeni care i-au acordat multe diplome şi titluri onorifice, iar câteva şcoli, cămine culturale şi străzi îi poartă numele.

Şi ar mai fi de spus încă multe altele. Pentru că am avut şansa şi norocul să mă număr printre cei apropiaţi lui şi familiei lui, mi-a dat prilejul să-l admir pentru cum şi-a crescut copii şi nepoţii, pentru întreg devotamentul său faţă de familie, de prieteni şi de toţi cei care i-au stat aproape, dar şi de fiinţele necuvântătoare din preajma lui, în special câinii. Dacă prinde o muscă în casă, nu-l lasă inima s-o omoare, o dă afară, să trăiască şi ea, fiindcă şi ea este o făptură creată de Cel de Sus. M-a uns la suflet dragostea lui  pentru frumos şi pentru înalte valori morale. Aş mai adăuga şi un alt aspect şi anume acela că îi plac nu numai florile, ci şi buruienile, de unde i se trage un anume aspect, este uneori “buruienos la gură” cum obişnuieşte să se “scuze”  pentru  limbajul lui uneori cu picanterii. N-aş vrea să închei fără să amintesc de pasiunea lui pentru pescuit, adevărat izvor de povestiri, asemenea oricărui pescar care se respectă.

Respectul este şi cuvântul cu care închei aceste rânduri şi pe care îl adaug celuilalt cuvânt cel de inimă, dragostea, dar şi preţuirea, cuvinte care îi sunt adresate de toţi cei care îl cunosc şi de colaboratorii “Obsevatorului”.

SA NE TRAIESTI, dragul nostru Ovidiu Creanga!

LA MULŢI ANI! ŞI SĂ ŢI SE ÎMPLINEASCĂ DORINŢELE alături de cei dragi.

(Elena Buică – Buni, Toronto)

N.R. Ovidiu Creanga este colaborator la Curentul International din 2007.

Popularity: 3% [?]

Reportaj de la Cernăuţi: Ca zborul unui cocor singuratic…

DIMENSIUNI SUFLETEŞTI

Autor: Maria Toacă-Andrieş (Cernăuţi)

Ca zborul unui cocor singuratic mi s-a părut „aterizarea” lui Vasile Şoimaru la Cernăuţi, în ajunul zilei de naştere a lui Eminescu. Era tocmai în ziua patronului său sufletesc – Sf. Vasile cel Mare. Or, Şoimaru, ca orice român de bună-credinţă, o serbase deja cu două săptămâni în urmă, pe nou. Oricum, în drumul său din Chişinău spre Cernăuţi, poposind, ca de obicei, la prietenii din Boian, nu putea să nu se întâlnească cu cei mai vestiţi Vasile de acolo şi, în aceeaşi bună tradiţie românească, să nu sărbătorească încă o dată. Mai ales că, încărcat ca un Moş Crăciun, care parcă în mod special îi vizitează la urmă pe cei mai dragi, de data aceasta a avut pentru boinceni un dar deosebit. Le-a adus un film despre Boianul din Canada şi despre urmaşii celor care au întemeiat acolo prima vatră românească, după chipul şi asemănarea Boianului din Bucovina, cântat în „Doina” lui Eminescu.

Foto.Vasile Şoimaru la gimnaziul din Boianul bucovinean

Deşi am mai scris despre drumurile şi căutările acestui bărbat dornic de a cuprinde cu iubire pe fraţii de-un sânge de pe meridianele globului, aş vrea să împrospătez memoria cititorilor noştri, amintind că doctorul în economie Vasile Şoimaru este unul dintre cei care a stat la baza fondării Academiei de Studii Economice din Moldova, de două ori deputat în Parlamentul RM, autorul mai multor cărţi (cea mai recentă, de publicistică, volumul „Căderea comuniştilor”), dar, mai presus de toate, – maestru al artei fotografice. Obsedat până la un suprem sacrificiu de patima drumeţiilor sau, mai precis, de un dor de românii de pretutindeni, imposibil de înţeles pentru oamenii „normali”, care se mulţumesc cu ce văd în apropierea lor, el a realizat o monumentală unire în volumul de imagini „Românii din jurul României”, adus, de ziua lui Eminescu, pentru a fi dăruit muzeului care îşi aşteaptă de vreo douăzeci de ani deschiderea în Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi. Printre exponatele viitorului – sperăm noi – muzeu, la fel de binevenit este şi CD-ul cu filmul „Un emigrant” şi imagini despre românii din Boianul canadian, însoţite de promisiunea dlui Şoimaru de a ne aduce la următoarea vizită volumul II al „marii sale uniri a românilor”, la care lucrează în prezent.

Foto.Bordeie în care s-au adăpostit primii emigranţi români bucovineni în Boianul canadian

Deoarece n-am avut posibilitatea să mă deplasez la Boian în ziua lansării filmului, l-am privit în singurătate, finalul cu zborul unui cocor singuratic în înaltul cerului azuriu asociindu-l nu atât cu sufletul emigrantului, ci mai mult cu trecerile lui Vasile Şoimaru prin Cernăuţi. Ştiu că inima şi obiectivul său fotografic au nevoie de momente de maxime emoţii şi că nu întâmplător apare printre noi chiar atunci când larma e mai mare, decorurile mai strălucitoare, când se adună oameni remarcabili, oaspeţi de vază de prin toată România.
Bunăoară, în acest miez de ianuarie ne-am bucurat să avem printre noi pleiada unor scriitori de elită, printre care şi cinci laureaţi ai Premiului Naţional „Mihai Eminescu”. I-am văzut, i-am admirat, i-am ascultat, numai nu ştiu dacă am fost noi văzuţi şi auziţi. Mai plăcut e cazul lui Vasile Şoimaru, care s-a străduit să ne audă şi să ne vadă (prin Cernăuţi, la Voloca, Crasna, Boian) cu cel de-al treilea ochi al său fermecat – obiectivul fotografic.

Foto.Căluţul românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

Despre emoţiile ce-au vibrat la Gimnaziul „Ioan Neculce” în timpul celor 45 de minute cât a fost derulat filmul mi-a povestit dna Eleonora Bizovi, prima gazdă la care se opreşte Vasile Şoimaru când ajunge la Boian.

Foto.Biserica romaneasca din Boian

- Au fost prezenţi gimnaziştii, profesorii, directoarea Svetlana Hauca, primarul satului, Gheorghe Demenciuc, preşedintele filialei Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Botă… Toţi eram numai ochi şi urechi, porniţi imaginar pe puntea aşternută de Vasile Şoimaru peste Atlantic. Ni se auzeau şi bătăile inimii, care parcă acompaniau graiul românesc (aşa cum vorbeau străbunii din Boianul nostru) al urmaşilor primilor emigranţi – V. Toma, V. Suprovici, S. Iftodi, W. Rusu… Printr-o perdea de lacrimi, am ascultat povestirile lor despre construcţia Bisericii „Sf. Maria”, care este identică cu sfântul locaş „Adormirea Maicii Domnului” din centrul Boianului nostru. Gândul la cei care au luat cu ei în lumea umbrelor dorul greu de baştină ne-a răscolit dureros, mai ales în momentul când pe ecran s-a ivit imaginea cimitirului din Boianul canadian. Am aflat că primul nostru consătean înmormântat acolo a fost Nicolae Falcă. Deşi unii săteni de la noi au fost peste ocean să-şi vadă înstrăinatele rude, iar descendenţii pionierilor canadieni au vizitat baştina străbunilor lor, imaginile aduse de Vasile Şoimaru ne sunt ca o icoană făcătoare de minuni. Drept mulţumire, aş vrea să-i laud consacrarea cu un vers de Constantin Morariu, care redă întocmai crezul vieţii sale: „De-a cuprinde cu iubire/ Pe toţi fraţii mei de-un sânge,/ De-a mă bucura cu dânşii/ Şi a plânge, când vor plânge!”.

Malanca românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

La mulţumirile boincenilor am mai vrea să-i dorim acestui peregrin fără seamăn ca pretutindeni în drumeţiile sale să se regăsească în îmbrăţişarea românilor şi să ne aducă şi nouă ce-a văzut şi ce-a găsit – zâmbete sau lacrimi… Bucuroşi vom fi de toate, vorba Poetului, care nu-l lasă să ocolească Cernăuţiul.

Foto.Vasile Soimaru

N.R.Articol publicat in TIMPUL (Chisinau), 28 Ianuarie 2011, trimis Curentului International de catre Vasile Soimaru

Imagini de Marcel Porumbescu şi Iurie Scurtu

Popularity: 7% [?]