CULTURA PRINTRE MINORITARI

Câţiva rromi au încercat
Să deschidă un cenaclu,
Dar să ştiţi c-au renunţat
Fi’ndcă n-au găsit şperaclu.

☺☺☺

IEŞIREA DIN CRIZĂ

Dup-o lungă analiză,
Dragii mei concetăţeni,
Am aflat cum ieşi din criză…
Salutări de pe-Otopeni!

☺☺☺

CIOBANUL BEŢIV SE SCUZĂ

Aş lăsa eu băutura,
Dar nu pot… şi ştii de ce?
Cât de mare-i bătătura
Toate oile-mi zic: – Beee!!!

☺☺☺

GHICITOARE

Doi români treceau oceanul
Într-o lungă zi de joi;
Câţi români când gustă banul
Mi se mai întorc ’napoi?

☺☺☺

OPERAŢII ESTETICE

Te faci mai fain, dacă socoţi,
Plătind la doctori în neştire,
Dar niciodată n-ai să poţi
Să-ţi faci obrazul mai subţire.

☺☺☺

SFAT PĂRINTESC

De-ai să-nveţi, copile, carte,
Ai s-ajungi şi tu departe…
Şi-o să ai atunci de toate
(În Canada sau în State!…)

☺☺☺

MISOGINUL

Misoginul e bărbatul
Cu un creier cât o zgaibă
Care-njură (ofticatul!)
Ce-ar dori şi el să aibă.

☺☺☺

AVENTURA EMIGRĂRII LA ROMÂNI

Cercetând puţin misterul,
Dai de-o chestie bizară:
Astăzi, aventurierul
Este cel rămas în ţară.

☺☺☺

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
C-m spus şi eu un banc cu tentă
Şi-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

☺☺☺

(Interviu luat lui Sorin Olariu pentru Revista Autocritic. Autorul interviului: Dan Cârlea).

1) Sorin, când ţi-ai luat carnetul de conducere şi cum au fost pentru tine primele întâlniri cu maşina? Apropo, ce maşină a fost la început?
Carnetul auto mi l-am luat la începutul lui 1990, în România. Eram prosesor la un liceu din Caransebeș, județul Caraș-Severin și tocmai achiziționasem un Golfuleț albastru, aspirator de fete. O bijuterie pe vremea aceea, nimic mai mult decât un junk car, azi. Tatăl meu vânduse un pământ să îmi cumpere acea maşină.

2) Cum priveşte epigramistul excepţional care eşti eterna (şi fascinanta) problemă a femeii la volan?

E loc pentru toți pe șosele, chiar și pentru femei. Oricum, ele sunt egalele noastre, nu? Bine, uneori sunt chiar mai egale decât noi…
Nu am nimic împotriva femeii la volan. Unele conduc mai bine decât bărbații, în sensul că oricum, ele beau mai puțin. Cunosc chiar femei truck driver care conduc camionul câte 3000 de mile pe săptămână. Mai degrabă am ceva împotriva celor care conduc sub influența drogurilor sau a alcoolului. De aceștia trebuie să ne ferim.
În SUA pedepsele sunt extrem de mari pentru asta și nu scapă nimeni. Aici nu merge cu pile. Dacă în România ceilalți conducători auto îți fac semn cu farurile în trafic că e un radar prin apropiere, în America ei vor suna imediat la 911 dacă te văd că urci băut la volan sau dacă te văd că conduci în zig-zag. Pentru protecția lor în primul rând, dar și pentru protecția ta. Altă mentalitate.

3) Faci sau ai făcut epigrame despre femeia la volan, le trimiţi la cratiţă, le tragi claxoane? (rămâne între noi) …

Mai comit uneori și câteo epigramă despre femeia la volan, ca de exemplu aceasta:

PAMELEI ANDERSON

Sânii tăi cu formă plină
M-au convins că nic măcar
Airbagul de la mașină
Nu-ți mai este necesar.

Dar nu le trimit la cratiță și nici nu le claxonez pentru că nu sunt deloc agresiv la volan. Din contră, am o răbdare ieșită din comun, chiar enervantă. Cel puțin așa spune nevastă-mea, care se miră cum de pot fi atât de calm în anumite situații. Dar în SUA cazurile acestea de nervi în trafic sunt foarte rare. În general șoferii conduc extrem de politicos și împart șoseaua cu ceilalți. Dacă cineva observă că ești la ananghie, adică te-ai băgat greșit și nu mai poți ieși de undeva imediat oprește și îți face loc să ieși sau să schimbi banda, chiar dacă știe că asta o să îl coste secunde bune de întârziere.

4) Povesteşte-ne câte ceva despre locurile frumoase pe unde te-ai plimbat prin România cu maşina.

În România mașina era un lux din cauză că benzina era scumpă, așa că preferam să călătoresc cu trenul sau cu autobuzul care erau mult mai ieftine. Totuși, am făcut multe drumuri de la Caransebeș la Băile Herculane, pe DN 6, la început cu Volkswagenul, apoi cu un Fiat Regata Turbo Diesel (primit ca dar de nuntă de la socrii mei) trecând prin salba de sate și locuri frumoase de pe Valea Timișului: Buchin, Sadova, Piatra Scrisă, Armeniș, Dealul Domașnei, Plugova, etc. Locuri minunate, cu oameni minunați. Din păcate, drumul acesta național este acum o ruină, un adevărat blestem al Banatului. Se lucrează la el de un deceniu și nici nu se cunoaște. Ca o paranteză, am mers odată cu mașina la Cascada Niagara, pe partea canadiană, într-un weekend. Cînd am trecut vineri seara pe Queen Elisabeth Way, am remarcat zeci, poate chiar sute de utilaje pe partea opusă. Era o forfotă de nedescris, plin de muncitori care se pregăteau să înceapă lucrul. Chiar mi-am spus în gând că o să fie mare bai la întoarcere. Când colo, duminică seara când ne-am întors în Michigan drumul era asfaltat pe o porțiune de vreo 50 de km de autostradă. Și asta numai în două zile.
De asemenea, în România am mai bătut cu mașina DN 76, de la Oradea la Brad, drum care era o splendoare, mai ales prin zona Munțillor Apuseni. De fiecare dată ne opream la Chișcău, la Peștera Urșilor. Am mai condus de multe ori prin zona Munților Almăjului și Locvei, Semenic, Muntele Mic, Țarcu, toate aceste locuri fiind niște perle ale Banatului.

5) Ai avut ceva incidente, accidente, cu maşina? (aici excludem eventualele probleme cu autostopistele

Accidente nu am avut. Ce-i drept, nici nu am condus prea mult și am făcut-o oricum cu atenție. Nu am urcat niciodată băut la volan și nici nu am avut muscle cars cu care să zbor pe șoselele patriei. N-am plătit nici măcar o amendă de circulație. În schimb am avut incidente, toate fiind din cauza mașinilor care una-două se stricau. Ba carburatorul, ba electromotorul, ba jiglerul de relanti, ba o pană de cauciuc…
Să știi că am avut totuși și o problemă cu o autostopistă mai specială. O chestie care ar părea amuzantă la prima vedere, dar până la urmă destul de tristă. Odată, într-o sâmbătă noaptea când veneam din Ungaria, pe la Pădurea Verde din Timișoara am oprit să iau o fată a unui prieten de-al meu, știind că e studentă și crezând că vrea să meargă acasă, la Caransebeș. Eu am recunoscut-o imediat, că strada era luminată ca în palmă, dar ea nu s-a prins cine e în mașină și când a deschis ușa mai-mai să îi pice fața. Atunci am relizat că ea de fapt făcea traseul. Nici nu ai idee cât s-a rugat de mine să nu o spun părinților. Cred că mă urăște și în zi de azi.

6) Buuun, ai ajuns şi în SUA. Care au fost primele impresii legate de trafic, de infrastructura rutieră, de ceea ce e legat de maşini, în general, pe teritoriul american?

Primele impresii? Traficul este mult mai lejer, cel puțin în Michigan, statul în care locuiesc. Drumurile sunt mult mai largi și se circulă pe mai multe benzi, fapt care fluidizează circulația mașinilor. Rețeaua de autostrăzi este foarte bine pusă la punct și extrem de eficientă. De exemplu, un drum de București-Caransebeș (450 km) îl făceam în 9-10 ore. Recent, am parcurs în SUA cam aceeași distanță, între Malibu (California) și Las Vegas (Nevada) în aproximativ 4 ore și jumătate pe I-15 si pe I-10 aproape impecabile.
Desigur, am văzut și în SUA drumuri proaste, mai ales pe străduțele din Detroit. Dar parcă nu sunt chiar așa ca la noi.
Parcul auto din SUA are probabil cea mai mare varietate de mașini din întreaga lume. Toate marile companii se luptă să își vândă marfa aici și oferă tot felul de facilități clienților. Există, pe lângă toate brandurile americane și o mulțime de mașini japoneze, germane sau coreene. Mai rar vezi mașini franțuzești sau italiene, exceptând bolizi ca Ferrari, Lamborghini sau Maserati. Până acum nu am văzut încă nicio Dacie.
O altă observație este că mașinile din SUA sunt mult mai mari decât suratele acestora europene, iar prețurile lor sunt mult mai mici. Benzina de asemenea este de două ori mai ieftină decât în România, la niște salarii cu mult mai mari, fapt care face ca un plin la Hummer să ți se pară floare la ureche.
Una peste alta, a conduce o mașină în SUA, pe lângă că nu te stresează mai este și destul de reconfortant uneori. Mai ales pe freeways și highways.

7) După cât timp ai început să conduci şi în SUA, cum s-au derulat lucrurile cu echivalarea permisului, primele ieşiri?

Prima chestie care mi s-a spus cînd am venit în Michigan a fost că îmi trebuie urgent o mașină fiindcă transportul în comun este aproape inexistent aici, fiind aproape desființat cu vreo opt decenii în urmă chiar de către Big Three (General Motors, Ford și Chrysler) pentru a-și vinde automobilele produse. Și cum nu puteam avea un job dacă n-aveam mașină, iar mașina nu o puteam cpnduce fără carnet, după o săptămână de America și de învățat dintr-un chestionar m-a luat sora mea și m-a dus la Secretary of State să dau examenul scris. Fără nicio programare în prealabil. Spre surprinderea mea, acel test nu a avut loc în vreo sală de clasă, cu supraveghetori, ci chiar acolo, ad hoc, în sala de așteptare plină de lume, la niște mese din apropierea ghișeelor. Oamenii veneau, își rezolvau problemele și plecau, iar eu și cu încă vreo doi răspundeam în scris întrebărilor. Nu ne băga nimeni în seamă, oficialitățile au mers pe încredere. Între timp a mai venit cineva să dea examenul. După ce am terminat, în cîteva minute am și primit rezultatul și actele doveditoare că l-am luat, pentru a mă putea prezenta la testul practic. A doua zi am luat și examenul practic. Ambele teste, deși a trebuit să le dau în altă limbă decât limba mea maternă, mi s-au părut cu mult mai ușoare decât cele din România pentru că nu au fost deloc făcute să încurce candidatul, ci au fost simple și logice.
Apoi, la cîteva zile după ce am luat carnetul, sora și cumnatul meu împreună cu o fostă elevă de-a mea din România, stabilită de asemenea în Michigan, au pus mână de la mână și mi-au cumpărat o mașină de 1000 de dolari, un Dodge Caravan vechi de vreo nouă ani, căruia i-am zis Săgeata Albastră. O mașină foarte bună, automatică, cum nu mai condusesem niciodată până atunci și de care mă speriasem la început văzând cât e de mare. Am crezut inițial că îmi trebuie un carnet de șofer de autobuz pentru așa o mașină când m-am trezit că îmi dă soră-mea cheile.
După prima zi însă m-am obișnuit de parcă toată viața condusesem așa ceva.

8 ) Am un văr care nu a condus în România, el plecând în SUA la începutul anilor ’90. Când a venit în ţară, după mulţi ani, a fost şocat de traficul de aici. I s-a părut groaznic de agresiv, aglomerat şi problematic. Tu mai conduci aici când vii în concedii? Ce diferenţe vezi între traficul din cele două ţări vecine şi prietene, America şi România?

Și mie mi se pare înfiorător traficul din România. Deși până acum am venit în fiecare an în țară și am stat de fiecare dată aproape o lună, nu am mai condus deloc la noi, poate și din comoditate. În SUA, în cinci ani de șofat nu am făcut nici măcar o depășire pe contrasens, fiindcă nu a fost nevoie. Cum spuneam, șoselele sunt foarte largi și au mai multe benzi, așa că poți face depășirile trecând de pe o linie pe alta în același sens. Rareori se întâmplă să circul pe drumuri cu o bandă dus și una întors, dar și atunci nu am de ce să depășesc mașina din față care circulă cu viteză regulamentară.
Diferențe între traficul din SUA și România? În SUA se circulă mult mai civilizat și mai politicos, iar șoferii au mai multă răbdare și înțelegere.

9) Ce maşină (maşini) deţii în prezent – nişte poze se poate?

În prezent dețin un SUV 2012 Dodge Journey şi un Camaro mai vechi, care este flebeţea mea.
În garaj mai am şi un 2010 Dodge Avenger pe care l-am cumpărat pentru nevastă-mea de aniversarea căsătoriei noastre. Personal, sunt adeptul mașinilor americane. Dintre nenumăratele mașini pe care le-am avut pănă acum, doar una singură a fost de import, un van Honda Odyssey, pe care l-am vîndut chiar acum câteva zile.
Poate o să par puțin infatuat enumerând la mașini. Nu e deloc așa. În America, și mai ales în Michigan unde se fabrică mașinile GM, Ford și Chrysler, a avea o mașină bună nu este un lux, ci o necesitate și este la îndemâna aproape a oricui. Am avut și am o sumedenie de mașini noi pentru că sora mea lucrează ca inginer la General Motors, iar cumnatul meu lucrează ca manager la Chrysler și prin ei am discount și loyalty la orice produs al acestor două companii, inclusiv la serviciile de asigurări.

10) Eşti un şofer cuminte sau năbădăios, mori să dai viteză şi să te bagi unde apuci?

În general sunt un șofer disciplinat, civilizat și politicos. Consider că șoseaua nu este a lu’ tata, ci a tuturor participanților la trafic. Chiar și a blondelor. Mai bag și talpă uneori, mai ales când conduc Camaro, dar îmi cunosc limitele și știu până unde pot să mă întind.

11) Ce sfaturi ai da unui începător?

„Stay alive / Don’t drink and drive…”
De fapt, sfatul acesta este pentru orice șofer. Unui începător i-aș mai spune în plus să nu facă pe eroul, pentru că de multe ori eroii sfârșesc prost. Iar eroismul se confundă uneori cu prostia.

12) Ce maşină ţi-ai lua dacă ai avea banii lui Nea Gigi? (să nu spui că nu ştii cine-i Nea Gigi din Pipera! Noi, oamenii de cultură, trebuie să ne cunoaştem.)

Dacă aș avea banii și oile lui mi-aș lua o bormașină. Cu care să-i scot aroganțele din cap.
Dar cum nu am banii lui, o să mă muțumesc cu un Corvette roșu, decapotabil, pe care plănuiesc să mi-l cumpăr. E una dintre mașinile sport accesibile publicului larg. Deci, aproape că mi-e accesibilă și mie…

Zi ce vrei tu, şi dacă bagi şi o epigramă pe teme auto e super.

STAI ALIVE / DON T DRINK AND DRIVE!

Mult prea gravele urmări,
Zău că mi te pun pe gînduri:
Dacă pleci pe trei cărări
Riști s-ajungi în patru. Scânduri.

Mulţumesc de interviu, Sorin.
Cu plăcere.

Golumbuţ a lu Coleaşă, un prostan cum n-ai aflat
O ajuns ca să să creadă al măi mare cheţ dân sat.
Că era urât ca foamea, şcirb ca grebla, draşi să-l ieie
Şî vegea cu ochii-n cruşe după colţuri şî coveie!

☺

Da’ ş-o tras nevastă-a-ntâia, şine măi era ca el?
Pă Măria, aia naltă şî trecută pân inel.
Ne miram pân sat ca proşcii, maţă-fripce şî fruntaş’:
“Ce pomeni că-i fata groasă o-i perdută pă rămaş!”

☺

Ş-uice-aşa, la el la nuntă n-o plecat dă lângă masă,
Trâmura ca cotoroaga tot cu ochii la mireasă.
N-o lăsat s-o jioşe nima, lângă el tot o ţânea,
Că ni-s dî la coada vaşii, şică n-avem nas dă ea.

☺

- Bă prostanilor, ne zâsă, pă nevasta me’, Mărie,
Am păstrat-o neacinsă până după cununie!
N-am făcut cum fac toţ proşcii, să uită râzând la mine,
Să mă culc cu ea ’năince, cum făcuş tu, mă veşine!

☺

Zî-i, s-audă-acu’ tot natu şî să şcie care-i baiu:
Ce-ai culcat ’năincea nunţî? Nu mă-i faşe pă niznaiu!
- M-am culcat dă câcea ori, i-am răspuns cu-ntârziere,
Da’ n-aveam dă un să şciu, c-ai s-o iei tu dă muiere!

☺

Ştiu treaba asta din discuţiile purtate cu diverse persoane, dar ştiu mai ales din mesajele care circulă pe Internet. Iată o probă în acest sens:

De câţiva ani colaborez cu o bună regularitate la mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Una dintre acestea – Pagini româneşti din Noua Zeelandă, este cu vrednicie şi pasiune condusă de Cristi Dumitrache.

Ei bine, deşi locuieşte în celălalt capăt de lume, Cristi Dumitrache se arată fără întrerupere într-atât de preocupat de gravele probleme cu care se confruntă românii din ţara-mamă, încât în urmă cu câteva zile a lansat pe Internet proiectul intitulat România noastră, un proiect-provocare adresat tuturor jurnaliştilor români, indiferent de zona în care sunt stabiliţi, prin care aceştia sunt invitaţi să-şi spună părerea despre dezastrul din România şi – lucru deosebit de important! – să prezinte soluţii concrete de asanare morală şi de relansare economică, altfel spus de revenire la o normalitate cam de mult pierdută şi imposibil de reaflat cu priceperea demagogică şi zelul tâlhăresc al aleşilor postdecembrişti…

Întrucât opinia despre vlăguirea României mi-am expus-o într-o suită de articole (Legalizarea ciupelii în România, Gregarismul românesc, Dulce ţinut al ratărilor etc.), unele dintre ele fiind publicate chiar în paginile revistei neozeelandeze, nu voi insista asupra acestui subiect, că tot de pomană este pentru nişte cârmuitori unşi cu toate alifiile nesimţirii fanariote, ci-mi voi îndrepta atenţia şi rigoarea argumentaţiei spre setul de măsuri, care – în opinia mea – ar putea scoate ţara din actuala fundătură, îndreptând-o spre sistemul tridimensional al normalităţii: respect – onestitate – productivitate.

Un lucru este limpede pentru toată lumea: Românii şi-au dat în petic încă din zorii politicii lor moderne (vezi detestabila lucrătură francmasonică împotriva luminatului domn Alexandru Ioan Cuza, apoi lichidarea fizică a lui Eminescu de către cârdăşia iudeo-francmasonică, ajunsă atotputernică cu ajutorul unor unelte autohtone ca Titu Maiorescu) şi – aşa cum bine remarca Mircea Eliade la vremea lui – şi-au consumat o bună parte din energie în prelungi şi inutile dezbateri politice.

Fiind, aşadar, politica vinovată de neîntrerupta crucificare a României, atât prin importanţa ce i se acordă de toată suflarea hipnotizată de un impunător aparat legislativ şi instituţional, cât şi de corupţia promovată prin favoriţii ei, fireşte că procesul de redresare de-aici trebuie să înceapă.

Cum politica românească postdecembristă face tot mai mult dovada unui cartel al fărădelegilor îndreptate împotriva ţării şi poporului (jaful sistematic, murdărirea valorilor naţionale, deprecierea prestigiului internaţional al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni şi externi), se impune constituirea unei forţe naţionale cu rol de contrapondere.

Iar această forţă, actualmente jucată pe degete de oribilii făcători ai politicii româneşti, nu poate să vină decât din partea societăţii civile: organizaţii neguvernamentale, presa independentă, cetăţeanul preocupat de prezentul şi viitorul ţării.

Doar ea, călăuzită fără greş de instinctul general uman al aspiraţiei legitime spre libertate, echitate şi prosperitate, precum şi de instinctul naţional al afirmării României pe arena internaţională, va izbuti să taie din înfumurarea potentaţilor şi va impune schimbarea Constituţiei în sensul unei grabnice normalizări:

1)Reducerea la jumătate a numărului de parlamentari şi pătrunderea în viitorul Parlament (într-o proporţie de circa o treime) a senatorilor sau – după caz – a deputaţilor de drept (funcţie de numărul camerelor), iluştri reprezentanţi ai societăţii civile. Fără discuţie că acest principiu, conceput ca o centură de siguranţă pentru cetăţeni, va trebui aplicat şi mai jos, adică în consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

Mai mult. Interesul pur politic (al căpătuirii şi îmbuibării) va putea fi veştejit şi cel onorabil cetăţenesc va fi încurajat doar atunci când parlamentarii vor fi plătiţi cu salariul mediu pe economie, eventual cu gradaţii de merit (strict plafonate) pentru acei dintre ei care-şi dovedesc cu adevărat utilitatea, iar aleşii judeţeni şi locali nu vor mai fi recompensaţi cu substanţiale indemnizaţii pentru timpul de regulă irosit în şedinţe interminabile.

2)Nici vorbă ca România să devină o republică prezidenţială! Asta ar însemna să dai ţara fie pe mâna unui individ bolnav de putere după modelul despotului oriental, fie pe mâna unui individ corupt până în măduva oaselor de năravurile fanarioto-muscăleşti. Actualmente România este doar republică semiprezidenţială, dar Traian Băsescu se comportă mai ceva ca un autocrat sadea…

Dimpotrivă, în viitoarea Constituţie a României, atribuţiile preşedintelui trebuie restrânse chiar mai mult decât într-o republică parlamentară cu tradiţie (Germania, de pildă), preşedintele putând fi desemnat doar dacă întruneşte minimum 2/3 din sufragiile parlamentarilor, cu un mandat (până la normalizarea situaţiei) de un an. În felul acesta, chiar dacă se angajează în politică cu intenţii bine camuflate de lichea, el nu va avea la dispoziţie timpul necesar să şi le materializeze.

3)Primul ministru să nu mai fie jucăria preşedintelui şi a unor dezagreabile aranjamente de culise, ci – de pe lista candidaţilor propuşi de societatea civilă şi de partidele reprezentate în Parlament – să fie desemnat ca şef al guvernului acela care (desigur, obiectiv şi argumentat) va întruni majoritatea sufragiilor la conduita morală, pregătirea profesională, capacitatea managerială, angajarea socială, starea de sănătate psihică şi fizică. Apoi (după desemnare) el să-şi alcătuiască echipa guvernamentală (iar nu să accepte cu slugărnicie lista alcătuită la Cotroceni!) şi după 100 de zile de la votul de investitură, să vină în faţa Parlamenului pentru a-şi prezenta primele înfăptuiri, nu un pomelnic nesfârşit de promisiuni şi de acuze la adresa grelei moşteniri…

Emil Boc a căzut (de presupus că la mica înţelegere) întrucât mulţimea tot mai agitată a oropsiţilor şi nemulţumiţilor vroia „capul unui Moţoc”, oricare ar fi fost acesta. Dar soluţia cu Mihai Răzvan Ungureanu prim ministru nu-i cu nimic mai bună ca cea dinainte, ba în multe privinţe şi toate esenţiale ea se dovedeşte o veritabilă găselniţă băsesciană:

a)Atât Boc cât şi Ungureanu au fost trepăduşii regimului comunist, altfel spus mici dar zeloşi activişti pe la fostul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) şi pe la Asociaţia Studenţilor (tot comunişti), desigur, cu speranţa că vor fi remarcaţi şi promovaţi. Decembriada le-a dat planurile peste cap…

Dar dacă Boc a făcut sluj numai în faţa lui Băsescu, M.R.Ungureanu face sluj în faţa lui Băsescu şi Boc, că doar cei doi (tusea şi junghiul de tip B) au întocmit lista cu miniştrii noului cabinet, pe care parodia de prim ministru a acceptat-o fără să crâcnească. Ne amintim că pus în faţa unei situaţii similare, Theodor Stolojan de îndată şi-a dat demisia…

b)Chiar dacă Emil Boc s-a dovedit de foarte multe ori penibil de obedient faţă de stăpânul şi mentorul lui în ale politicii cu un inconfundabil iz de mahala, măcar este un român profund cinstit: Pe întreaga durată a agitatului său mandat (mai exact suită de mandate), el n-a urmărit interese oculte care ar putea să întunece şi mai avan viitorul României.

Nu la fel stau lucrurile cu M.R.Ungureanu, acest vrednic sionist şi preavrednic urmaş al lui Petre Roman, care – după cum lesne se poate citi pe Internet – şi-a făcut instructajul din străinătate la comanda şi pe banii sioniştilor bogaţi, cu toţii animaţi de interese, nicidecum de dragoste sau prietenie pentru România. Că doar George Soros face tot ce-i stă in putinţă (bani si influenţă) ca să demonstreze că România este patria ţiganilor!

Iar acum când omul lor a ajuns în fruntea acestui guvern marionetă (să nu uităm că mâna dreaptă a lui Ungureanu este un alt bun român, care luptă din răsputeri pentru autonomia ungurilor), Soros şi ai lui vor transforma România într-un preş, de care îşi vor şterge picioarele mai înainte de-a intra triumfători în marile cancelarii ale Europei şi lumii.

Dar să fim cât de cât îngăduitori cu Traian Băsescu. Cu siguranţă că n-a avut încotro, el însuşi fiindu-le îndatorat până peste cap acestor şnapani pentru ajutorul consistent primit în campaniile trecute, toate câştigate în mod suspect la mustaţă, precum şi pentru ajutorul ce i s-o fi promis în campaniile care urmează. Aşa că mort-copt a trebuit să-l facă pe Ungureanu şeful S.I.E., iar mai apoi primul lui sfetnic.

Notă: Normalizarea mai înseamnă simplificarea sistemului legislativ şi aplicarea legilor indiferent de persoana în cauză, precum şi revigorarea educaţiei, sănătăţii şi culturii. Şi toate se pot înfăptui sub ochiul vigilent al societăţii civile.

George PETROVAI

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

După luni de tămbălău

Speriind pân’ şi infernul,

Cât a fost el bun de rău,

Iată c-a picat guvernul!

Ne-am bătut şi-am tot urlat,

Luptători precum suntem,

Până ce am câştigat,

Chiar dacă nu ştim ce vrem:

Jos piticu’, jos cu chioru’

Aruncând câte-un pietroi,

Chiar şi io strigam cu doru’

“Jos cu Leana din Pleşcoi!”

Vrem salariu mai mare,

Pensii mai nesimţite,

Munca doar pentru tractoare,

Şi-alea toate paradite,

Nu vrem taxe, nu vrajeală,

La ciordeală vrem clemenţă,

Iar în caz de vr’o cafteală,

O vrem fără violenţă!…

Şi-am scăpat de infractori,

Mincinoşi, corupţi şi hoţi,

Ce ne-au dat numai fiori,

Mama lor de mafioţi!

De avem guvern, se ştie,

C-am făcut din patru două,

Cum era vechea Mărie,

Dar… cu pălărie nouă!

LA 22 DE ANI DE LA REVOLUŢIE

Comunismul de temut
A căzut demultişor,
Însă cum o fi făcut
De-a căzut peste popor?

☺

POPOR LA APĂ

Văzând că starea ţării-i gravă
Mă-ntreb şi eu cu un suspin:
Băsescu-i comandant de navă
Sau comandant de submarin?

☺

EFECTUL REVOLTELOR

Scumpa noastră Românie
Va putea, în premieră,
Din ţară portocalie
S-ajungă… bananieră.

☺

DESZĂPEZIRE

Ca-n palmă este strada
La noi, pe Porumbescu,
C-am curăţat zăpada
Cu freza lui… Băsescu!

☺

PROTESTE ŞI HAOS

Uite-aşa mă bate-un gând
Că românii noştri vor
Ca spărgând şi distrugând
Să rămânem făr-un chior.

☺

DESPRE CULORI ŞI LIMBI

Mă doare ficatul… şi splina
Că toate sunt azi, alandala:
Chinezii vorbesc mandarina,
Românii vorbesc… portocala.

☺

BĂSESCU, UNIFICATORUL

Este unul din stăpânii,
Care-aşa cum e, haihui,
I-a unit pe toţi românii…
Împotriva dumnealui!

☺

(februarie 2012)

Horă mare la poalele Bucegilor! Alteţa sa, Franks, cu căciulă şi manta românească, s-a lăsat dus la un chef cu lăutari. Şi cu ce spor muşca din miel şi cu ce rîvnă bătea hora noastră! M-am prins de unde erau găurile de aerisire în tălpi. O clipă mi-a trecut prin minte că lupul cu blană de oaie se va îndrăgosti de spiritul românesc, şi, dat afară de mai marii lumii pentru obrăznicie, va cere cetăţenie română şi-l vom vedea curînd în Piaţa Universităţii scandînd: „afara cu F.M.I. şi cu mafia financiară!”. Cei care moşesc finanţele în ţara noastră au fript un miel la proţap, au tăiat un porc, au adus cea mai curată ţuică. Şi dă-i şi petrece sub căciula cu urechi, în timp ce criza gazelor a prins guvernul în pantaloni scurţi, poporul flămînd şi desculţ, cu perspectiva unui trăi în iurte, ca eschimoşii. Cine a achitat nota de plată a conferinţei pe teme culinare? Statul, Franks sau boss-ul de la taxe? F.M.I.-ul, care trebuie să comunice strict instituţional cu guvernul, a fost compromis prin gestul alteţei sale. N-a fost suficientă gaura din pantof, ne-a arătat acum şi o ruptura în cotul moralei.

Ce mai contează?! ACTA este fabula! Furnici pe carîmbul unei cizme, sînt de veacuri, aceiaşi, românii spectatori. Şi am impresia că pentru actori şi sufleori, la sediul suprem, de unde se iau deciziile în numele umanităţii, etnobotanicele şi alcoolul se găsesc gratis lîngă automatele de cafea. Nu prea am înţeles de ce ACTA fără plebicist. Oricum, cu sau fără vreun acord, în România cei interesaţi pot afla de cîte ori ai respirat într-o zi. Avem cele mai multe servicii secrete din Europa şi, pentru că sînt secrete, nu le ştim numărul. Nimic nu le scapă acestor urechi sofisticate care ascultă şi îndosariază. Să o luăm metodic: ministere, interne, externe, armată, poliţie, procuratură, investigaţii fraude, securitatea datelor, a transmisiilor, învăţămînt, sănătate, crima organizată, economia, societatea civilă, statistica, notariatele, administraţiile locale, consiliile judeţene, comunale et caetera, atît de multe sînt, încît nişte poliţai în plus la internet sînt floare la ureche. Cu atîta securitate acasă, nu-i mare lucru încă o aderare (semnată cu degetul, ca neştiutorii de carte), care se ocupă cu datul muştelor afară din grădină. Sau poate că ACTA, cea mai recentă găselniţă poliţienească, declanşează urmărirea celor care urmăresc. În fine, capitalismul are foarte multe piste de exterminare, după cum se reflectă în traiul nostru. Dictatorii fac ce vor cu ţara şi cu lumea. De ce n-ar fi dictatură şi în lumea virtuală? Lipsa transparenţei în jurul acordului, precum şi unele prevederi abuzive, au stîrnit deja reacţii şi proteste vehemente în rîndul societăţii civile şi pe-fir. Olanda, Estonia, Cipru, Slovacia şi Germania au refuzat semnarea tratatului. România a pus degetul de la mîna unui funcţionar pe blat, fără să ştie cu ce se mănîncă. Întrebat de presă ce cuprinde, ministrul nostru a afirmat că nu ştie. Să nu fi aflat că este un pericol la adresa libertăţii individului şi a democraţiei? Ca orice acord, va conţine capitole pozitive, la vedere, dar va lăsa loc şi multor abuzuri. ACTA le va da dreptul să verifice dacă programele care echipează calculatorul sau telefonul mobil au licenţă, pretext sub care unei autorităţi i se conferă dreptul de a pătrunde în intimitate, fără mandat. Înseamnă că se vor crea noi locuri de muncă, cele despre care tot aminteşte premierul, adică specialiştii în abuzuri. ACTA, cumva un frate mai mic al lui SOPA, este un proiect internaţional ce prevede reguli stricte şi absurde cu privire la libertatea din spaţiul internetului.

Lumea digitală va fi verificată la sînge, bun-înţeles, cu urmări grave: amenzi sau privare de libertate. Orice element copyrighted prezent în fotografii, imagini, filme, melodii, va fi protejat. În concluzie, „Ant Counterfeiting Trade Agreement”, semnat de mai multe ţări, pune în pericol libertăţile universale şi cea mai rapidă şi utilă cale de informare – internetul. Aşadar, guvernul a dat clic pe latinescul ad acta (de spus la dosar) şi pe cîteva măsuri populiste de batjocură pentru popor, care nu vor reduce sărăcia. Este ca şi cum m-aş duce la o benzinărie şi acolo mi-ar umple rezervorul cu văzduh. În România, pe lîngă hrană, pînă şi medicamentele se cumpără pe datorie. Bătrînii şi bolnavii cronici se milogesc prin farmacii ca să ia raţia de pastile pe caiet, pînă cînd soseşte poştaşul cu pensia umilitoare. Doctorìi tot mai scumpe, oameni tot mai săraci şi bolnavi tot mai mulţi din cauza sărăciei. Că românii nu mai au bani să se trateze, reiese din faptul că aproape 2000 de farmacii din ţară sînt în faliment sau insolvenţă. Că sărăcia vieţuieşte în bună regulă în ţară, o spun statisticile, din care reiese că avem cele mai multe persoane care se hrănesc la cantinele pentru săraci.

Morala? Feriţi-vă de cei care ies la horă îmbrăcaţi în manta de oaie jupuită!

„Cînd mantaua domnească este din piei de oaie,/ Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”

A decedat Ioan Chirilă, luptător anticomunist pentru libertate

 Autor: Ion Dumitru (Germania)

 IOAN CHIRILĂ

* 27 decembrie 1931 Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (Vaslui)

† 21 ianuarie 2012 München

 Sâmbătă, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viață Ioan Chirilă, combatant cunoscut în exilul român, participant -alături de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Teodor Ciochină – la acţiunea anticomunistă de la Legaţia Română din Berna, Elveţia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenţă cei interesaţi se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de

 Cu permisiunea şi cu toată compasiunea alături de familia îndoiliată, a fiului – Ioan Chirilă jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma şi a celor apropiaţi,

 Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibe în pază!

 Ion Dumitru

München

 ANEXA I:

 Ion CHIRILĂ – scurtă biografie

Ioan CHIRILĂ, s-a nÎscut la 27 decembri 1931, în satul Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (actualmente Vaslui). Tatăl, Ioan CHIRILĂ (născut în 1905 la Crăsnăşeni, comuna Tătăreni, judeţul Fălciu, a fost preot ortodox la Crăsnăşeni şi Leoeşti şi a făcut doi ani de detenţie la canal (între 1951-1953) şi mai apoi alţi trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILĂ (născută DRĂGOI, în 1900 la Huşi, judeţul Fălciu), a fost învăţătoare la Crăsnăşeni, com. Tătăreni. Ioan CHIRILA jr. a făcut şcoala primară şi elementară la Crăsnăşeni şi în Huşi, apoi liceul la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, trecând mai târziu la Şcoala “Profesională Economică”, tot din Huşi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 şi 1950 a fost parte componentă de frunte a organizaţiei de luptă anticomunistă, în ilegalitate “Cruciada albă”, cu sediul la Iaşi, condusă de Dr. Niculescu.

În prima decadă a lunii iulie 1950, a fost emis de către Securitatea locală, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirilă şi a lui Dumitru Ochiu, bun prieten şi luptător în aceaşi cauză. Pe data de 31 iulie 1950, împreună au părăsit satul natal şi în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autorităţilor jugoslave, fiind arestaţi şi ţinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În această teribilă închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar după eliberare, au fost duşi în oraşul Vârşeţ, pentru 4 săptămâni, după care am fost repartizaţi la lucru în diferite oraşe din Serbia.

Pe data de 1 septembrie 1951, împreună cu Oliviu Beldeanu au reuşit să ajungă la Triest, unde au rămas în lagărul de refugiaţi „Gezuite”, până în octombrie 1953, când au reuşit să traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria şi Austria-Germania, ajungând la München.

În decembrie 1953, împreună cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lângă graniţa cu Elveţia, de unde, după pregătiri minuţioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreună cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu, au ocupat legaţia comunistă română din Berna, Elveţia.

După 48 de ore de clarificări, tratative şi asigurări din partea autorităţilor elveţiene, că vor fi judecaţi în Elveţia şi nu vor fi extrădaţi în România (Republica Populară Română) – cum cerea  guvernul comunist de la Bucueşti – fiind acceptată condiţia de recunoaştere a acţiunii lor paşnice ca una cu caracter de protest contra îndreptării ideii comuniste spre dictatură şi totalitarism în R.P.R., s-au predat autorităţilor elveţiene.

În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, şi după două săptămâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirilă fiind condamnat la 2 ani şi 6 luni. După 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat şi expulzat în Germania, ţara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsă – la moarte -, prin sentinţa penală Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militară – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 şi deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronunţată de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, până în ianuarie 1960, răstimp în care s-a căsătorit cu Cocuţa, fiind cununaţi de scriitorul Vintilă Horia şi soţia acestuia. Ulterior, bolnavă de cancer, Cocuţa a decedat.

Din prima decadă a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetăţean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recăsătorit cu Edith, şi a devenit tată a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociaţiei Românilor Liberi din R.F.G. şi Berlinul Occidental, ai Acţiunii Creştin Sociale Române din Germania, ş.a., însoţind şi ajutând -după puteri – pe noii refugiaţi la autorităţie locale pentru efectuarea diverselor formalităţi, în căutarea de lucru, locuinţă ş.a. şi în nenumărate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, găzduire în propria locuinţă. A lucrat ca recepţioner la diverse hoteluri din localitate până la pensionarea prematură, pe motive de sănătate. Ulterior, beneficiind de o pensie minoră, a trăit modest şi tot mai retras de tumutul învrăjbirilor fratricide din ultimii ani de exil şi din cei ai numitei “tranziţii” care a avut loc în ţară.

După graţierea condamnării la moarte şi clarificarea statutului de luptător anticomunist, reprimind paşaportul românesc, s-a bucurat însfârşit de şansa de a-şi putea vizita locurile natale, sora şi rudele rămase în viaţă, fiind unul dintre ultimii exilaţi politici care şi-a putut revedea Patria. A trăit în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.

P.S.: 2 februarie 2012: ANEXA II.

La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc acţiunea de la Berna, al cărei răsunet s-a bucurat de o amplă şi diversă ilustrare în luările de poziţii, în mass-media şi mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreagă.

Pentru informarea dumneavoastră redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicaţii din exil care au salutat această acţiune. Citez:

„I. Cine sunt cei patru dela Berna ?

Şeful grupului şi iniţiatorul acţiunii, Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însă din Maramureş. După ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Şcoalei de ofiţeri de rezervă de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în  rezervă. După război, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodată în Tineretul Naţional-Ţărănist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care apărea la Bucureşti sub conducerea lui I. Anton Mureşanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuşeşte să fugă în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla încă în închisoarea din Oradea, era condamnat  „în lipsă“ sub adevăratul său nume. Jugoslavii îl reţin pe Beldeanu până în 1951 când reuşeşte să fugă la Triest, unde organizează şi conduce „Asociaţia Românilor Liberi“. Împreună cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleacă apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucrează la pictarea unei biserici…

Ion Chirilă s-a născut la 27 Septembrie 1931 la Crăsnăşeni, în Jud. Fălciu. Elev al Liceului din Huşi, Chirilă este pus de responsabilul utemist să spioneze pe colegul său Dumitru Ochiu (născut la Huşi, în 1930). Se înrolează în acelaş grup de rezistenţă din care făcea parte şi Ochiu… Participă cu accesta la acţiuni de sabotaj… Fug împreună în Jugoslavia, în 1950. Tot împreună sunt şi la Berna…

Cel mai tânăr din grup, Soare Codrescu s-a născut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judeţul Severin. De meserie şofer mecanic, Soare Codrescu a fost până-n 1951, soldat grănicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiţi în grup de şoc, aceşti patru compatrioţi au trecut la acţiune fără sugestia şi fără sprijinul nimănui.

Un singur Front

Temerara acţiune dela Berna a avut darul să mobilizeze pe toţi cei cu simţire românească, fără nicio deosebire de apartenenţă politică. Românii din America, în frunte cu dl. Şofron Fechete, preşedintele Uniunii şi Ligii, au lansat liste de subscripţie şi au constituit comitete pentru apărarea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franţa, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul să subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România şi a Elveţienilor din România care au ţinut, şi de data aceasta, să se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie şi ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României şi dela luptătorii pentru cauza libertăţii. Avocaţi de seamă, din toate ţările, s-au înscris ca apărătrori la proces…  Pentru cauza românească şi acea a tuturor popoarelor  trădate şi vândute în procente, cei patru băieţi viteji dela Berna au făcut un serviciu de nepreţuit. Ei au reuşit să strângă într-un singur front, cu faţa la acelaş duşman, pe toţi Românii şi pe toţi combatanţii anticomunişti.”/…/

(Citat din articolul „După evenimentele dela Berna”,  Stindardul,  Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)

Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultată:

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;

Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;

Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti 1999

Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucureşti 2003

Autor: Nicolae Balint

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.   

Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret. Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv. ”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele  David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon.  Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”

Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu

Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul  Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT

 CASETA 1

Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:

Particulari:

Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara; Oamenii polici: George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea,

Instituții publice     

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși

Nicolae Brâncuși

Dumitru Brâncuși

Ioana-Blendea Brâncuși

CASETA 2

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin. 

 Autor: Nina Negru (Chisinau, Basarabia)   

„De doua mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, scria Eminescu în ziua de Paşte a anului 1878. „Omul armei şi acela al vicleşugului” proliferat înspăimântător faţă de cel drept şi bun, îl face pe poet să răspundă astfel la întrebarea, dacă mai suntem creştini: „Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi”.
             Manifestarea cea mai înaltă a iubirii la creştini a fost chiar de la început curajul de a-l urma pe Mântuitorul până la cruce, adică de a primi martiriul sângelui. Când este vorba despre vechimea şi vitalitatea creştinismului, aducem drept argument, printre mărturiile arheologice (lăcaşuri de cult, morminte de rit creştin) oasele martirilor, adică ale martorilor lui Dumnezeu care şi-au probat credinţa prin suferinăţ şi moarte. Ei încep lungul cortegiu al sfinţilor, cinstiţi de calendarele civilizaţiei creştine, create şi îmbogăţite de-a lungul veacurilor prin eforturi martirice, care n-au fost întotdeauna neapărat sângeroase. Unii filosofi au fost tentaţi chiar să identifice religia creştina cu suferinţa chiar cu masochismul, ceea ce nu este adevărat. Suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii. Cei mai mulţi au rămas necunoscuţi. Cine sunt cei 40 de mucenici martirizati în Sevasta Armeniei? Nişte soldaţi. Cine cei 20.000 de mucenici din Nicomidia? Cine cuvioşii părinti ucişi în Sinai şi Rait? şi totuşi Nero, Diocleţian, Iulian Apostatul, Septimiu Sever şi alţi prigonitori ai credinţei au avut imprudenţa de a lăsa urme. Actele martirice sunt documente istorice. Calendarul bisericesc este alcătuit în mare parte pe baza Martirologiului siriac din sec.IV, a Martirologiului hiernimian din secolul Al VII-lea şi a Sinaxarului Bisericii Constantinopolitane, scris în secolul Al VIII-lea. După aceste documente reconstruim „vămile” tradiţionale ale martiriului sângeros. Iată-l pe primul martir, arhidiaconul Ştefan, omorât cu pietre de iudei, pentru că a avut curajul să le reproşeze că stau pururea împotriva Duhului Sfânt, prigonindu-i pe proroci. Numele celui de-al doilea apostol martirizat, Andrei, înseamna „curajos, energic”. După ce a vestit Evanghelia în ţinuturile Pontice, Andrei a fost răstignit în anul 61, la Patra, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X. Fotini, femeia samariteancă de însuşi Iisus Hristos convertită la fântână, a avut curajul să-l înfrunte chiar pe Nero, spunându-i că este om nebun, după care a fost aruncată în fântână şi i-a fost jupuită pielea de pe ea, de vie.
            Alti sfinţi, care au dat mărturie eroică, au suferit, după timpuri, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, tragerea pe roată, rostogolirea pe roată de la un loc înalt, băutura otravită, arderea pe rug, tăierea capului, tăierea limbii, arderea trupului cu făclii, înecarea în râuri şi mări etc. Mai ales martiriul în arenă, prin sfâşierea de către fiare a rămas ca preţioasă piesă de arhivă, şi în legende, transmise pe cale orală de către martorii oculari. Actele martirilor sau protocoalele şedinţelor de judecată, scrise de grefieri şi păstrate în arhivele statului, arată că judecatorii încercau uneori să uşureze situaţia creştinilor, şi când nu reuşeau, îi osândeau cu părere de rău. Pe atunci exista o filosofie a martiriului, nişte convingeri, care susţineau valoarea martiriului. Sfantul Ignatie Teoforul, unul dintre primii episcopi martirizaţi prin aruncarea la fiare, în amfiteatru, (în anul 107) a avut puterea sufletească să scrie şapte scrisori Bisericilor, care au trimis reprezentanţi să-l salute pe drumul lung al martiriului, din Siria pânaă la Roma. Teama lui era ca nu cumva creştinii din capitala imperiului să intervina pe lângă împaratul Traian pentru a-l salva, adică spre a-l „lipsi de vrednicia martiriului”. Să mai reţinem că Traian hotărăşte martirizarea lui la Roma şi nu în Antiohia, unde era episcop, pentru a nu-l încununa cu glorie în fata concetăţenilor. Tot Traian sistează dialogul dintre judecători şi episcop despre credinţa păgânilor, întrucât vedea în Ignaţie o uriaşă personalitate spirituală, capabilă să convertească pe cei mai mari duşmani ai creştinilor. Nu enumeram intamplator aceste procedee de anihilare a creştinilor din primele secole. Vom vedea cum, pe parcursul celor două milenii de creştinism, omul a perfecţionat arta de a nu face martiri. În vechime, unii prigonitori ai credinţei în Iisus încă mai discutau cu creştinul, consemnându-i răspunsul, permiţându-i să-şi marturisească demn crezul. Iată-l pe unul din Sfinţii Părinţi, ucişi în muntele Sinai explicându-le celor care-l convingeau să apostazieze sub ameninţarea cu moartea: „A te supune celor ce te violentează e o lipsă de bărbăţie şi de nobleţe. Căci la asceţi nu este îngăduită cedarea în faţa fricii, chiar dacă ameninţarea primejdiei este mare. Căci, dacă frica învaţa să stăpânească odată, devenind obicei ne porunceşte să dispreţuim şi să trădăm însăşi dreapta credinţă [...]. În arena în care am luptat să fiu ucis şi mormântul va primi sângele bărbaţiei mele”.

            Despre ce fel de arena vorbea Sfântul Părinte? Despre viaţa monahală ca substituţie a martiriului. Martiriul nesângeros al monahilor, numit şi martiriul conştiinţei, face din ei atleţi ai luptelor credinţei. Acest nou tip de martiriu, care înlocuia martiriul fizic, dobândea harisma iubirii cu condiţia ajungerii la cele patru virtuţi, numite în secolul al IV-lea, de către Sfântul Evagrie Ponticul în următoarea ordine: luarea aminte, bărbăţia, înfranarea, dreptatea. Reţetele de viaţă din paterice sunt bune de pus astăzi în abecedare şi în manuale de istorie, pentru că – aşa cum constata şi Eminescu într-o zi de Paşti – demult oamenii nu mai sunt creştini autentici, în masură să înteleagă noţiunea de demnitate umană. Vieţile sfinţilor, mărturisind despre starea normală a fiinâei umane, ne-ar oferi etaloane pentru restaurarea omului contemporan. Comunismul ca duşman al lui Dumnezeu îşi are rădăcinile în Satana. Lenin a preluat in 1917 deviza teroriştilor masoni din Franţa anului 1789: „Cu intestinele ultimului cleric vom strangula pe ultimul împărat”. „Revoluţia franceza a anticipat războiul total modern”, scrie E. Hobsbown în cartea sa „O istorie a secolului al XX-lea”. Secolul al XX-lea, numit de acelaşi autor „secolul lipsei de omenie” a oferit nenumarate prilejuri de verificare a capacităţii creştinilor de a-şi proba credinţa prin martiriu. Predicând Evanghelia urii şi fiind diavolul cel mult inventiv, comunismul a schimbat tactica: nu-i mai lăsa omului dreptul martiriului public, pentru a nu converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu barbăţie, ajutaţi de Dumnezeu. De aceea vom afla mai degraba despre proorocul Isaia, care a fost tăiat în două cu fierăstrăul în timpuri vechi testamentare, şi nici nu vom bănui că prietenii şi fraţii noştri sunt tăiati acum cu „Drujba”, în padurile Siberiei. Legea diavolească a informaţiei sovietice a fost şi este: despre nimicuri să batem toba, depre lucruri importante-nimic. Despre camerele de gazare ale germanilor-zilnic, despre faptul ca acestea sunt o „realizare” sovietică-nimic. Francois Furet afirma că psihoza antifascistă este victoria regimurilor comuniste în materie de propagandă, care a avut drept scop ascunderea crimelor proprii. În timp ce foştii nazişti erau condamnaţi la moarte de către Tribunalul de la Nürnberg, milioane de creştini din Ţara Sovietelor mergeau conştient la moarte, în lagarele Holocaustului Roşu. Nu se cunosc nume de atei care să fi acceptat martiriul pentru credinţa lor, deşi făceau mărturisiri publice de ateism. În schimb, cartea lui A. Soljenitîn, „Arhipelagul Gulag”, este un imn în cinstea martirilor creştini anonimi ai secolului al XX-lea. Oricât au făcut posibilă crima perfectă, aceste regimuri au lăsat totuşi un tip de document care vorbeşte de la sine, formularele tipărite prin care omul îşi lua, prin semnatură, angajamente privind non-divulgarea realităţilor din lagăr, puşcărie, armată, uzină etc.

Cazul Soljeniţîn este o lecţie dată Satanei. Închis în lagăr, fără a avea dreptul să scrie, bolnav de cancer şi lăsat pe masa de operaţie cu o tumoare înlaturată doar parţial, din cauza transferării subite a chirurgului – deţinut în alt lagăr -, Soljeniţîn reuseşte, în cronica sa, „Arhipelagul Gulag” să ne lase un Martirologiu din care vom afla, dacă nu toţi martirii din timpul comunismului, cel puţin metodele diabolice de anihilare a fiinţei umane. Spre deosebire de foarte mulţi conaţionali de-ai săi, Soljeniţîn consemnează suferintele cehilor, românilor, balticilor şi chiar ale cecenilor, chiar dacă Patriarhia Rusă, care a canonizat recent 1000 de martiri din timpul persecuţiilor comuniste, s-a straduit să-i aleagă numai dintre ruşii din fosta U.R.S.S. Nimeni nu neagă că asupra Rusiei creştine s-a abătut, la începutul secolului trecut, o mare nenorocire. Lasând la o parte resentimentele fireşti faţă de ocupant, să ne străduim să înţelegem ce s-a întamplat în Rusia, iar peste câteva decenii, şi în Basarabia răpită de sovietici, României. Să revenim la Biserica rusă, care, după ce se discreditase prin întovărăşirea cu ţarismul, a trebuit să se purifice în secolul al XX-lea prin jertfa milioanelor de martiri. Cum se ştie, la începutul Liturghiei credincioşilor, puterile cereşti vin şi înconjoară Sfânta Masă. Ele sunt chemate de preot cu mâinile ridicate deasupra capului şi cu rugăciuni ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la omul cel slab şi nevrednic. Mormintele vechi de rit creştin îi descoperă pe mulţi dintre cei înhumaţi având poziţia bratelor în aceasta atitudine. Şi Moise, luptînd oarecând împotriva lui Amalec, atunci când ridica mâinile, Israel biruia, iar când le lăsa în jos, Amalec învingea. După declanşarea terorii bolsevice în Rusia anului 1917 s-au întâmplat lucruri uimitoare în acel moment al Heruvicului, când poporul înalţa cântarea. „Toată grija cea lumească acum să o lepadam!”, iar preotul ridica mâinile spre cele sfinte. Înţelegând bolşevismul ca pe o conspiraţie satanică, iar regimul instalat de Lenin, cu sprijinul financiar al lui Parvus (pe numele adevarat Israel Helphand), ca pe regatul lui Antihrist, ruşii – chiar şi intelectualii care suferiseră de anticlericalism – au intrat masiv în biserici să se roage. Le cereau şi preoţilor să ţină mai mult timp mâinile ridicate deasupra capului implorând pe Dumnezeu. De la un timp, preoţii obosind, lăsau mâinile în jos. Atunci mirenii disperaţi intrau în altar şi propteau cu mâinile lor mâinile preoţilor, pentru a implora în continuare mila Domnului. Patriarhul rus Tihon Belavin, care şi-a dat seama că banda lui Lenin vrea, prin metode teroriste, să distrugă Biserica creştină, a anatemizat regimul comunist. Arhiepiscopul de la Permi, după ce i-a anatemizat pe bolşevici, a murit îngropat de ei în pământ, de viu. Episcopul de la Vologda a fost ucis pentru că n-a pomenit la Liturghie, puterea sovietică.
            În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini, păstoriţi de un patriarh, 5 mitropoliţi , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi. Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mânăstiri, 52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice. Biserica rusă poseda 1.800.000 ha de pământ şi un miliard de ruble. Toată această avere a fost jefuită de bolşevici, concomitent cu decapitarea Bisericii. Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului, împuşcat în februarie 1918, nu departe de Pecerskaia Lavra, centru spiritual cunoscut şi apropiat românilor datorită marelui mitropolit Petru Movilă. Dupa sechestrarea moaştelor, în acea mânăstire, pe Sfântul Pristol a fost pusă statuia lui Lenin. Înainte de moarte, Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali, considerând că pentru păcatele poporului rus este dator să platească el şi nu altcineva. Nu se pierduse deci, filozofia martiriului şi conştiinţa că trebuie să se sacrifice cei mai buni. Patriarhul Tihon a fost închis timp de 13 luni, apoi izolat şi urmărit îndeaproape de un agent al sovietelor. Este bine să reţinem şi de data aceasta „vămile” martiriului pentru a le compara cu cele tradiţionale. Împuşcarea a fost, în acea perioadă, martiriul cel mai onorabil. Lenin considera că intelectualii sunt „un material tocmai bun de împuşcat”. Câţiva mitropoliţi şi episcopi, precum şi zeci de mii de preoţi şi călugări au fost nimiciţi prin împuşcare. Mulţi clerici din Rusia au murit în ger, după ce se turna pe ei apă până se transformau în stane de gheaţă, ori înecaţi în râauri îngheţate. În rănile adânci provocate de baionete, rămase în trupuri bolşevicii înfigeau cruci. Li se tăiau nasul şi urechile, pentru a fi apoi aruncaţi la gropile de gunoi. În 1941, în timpul retragerii ruşilor, au fost găsiti preoţii basarabeni ucişi la Chişinău, cu ochii scoşi şi cu organele sexuale tăiate şi băgate în gură.

Comuniştii au mai practicat şi ruperea în bucăţi a preoţilor, după care erau daţi la câini. La Voronej, episcopul şi 160 de preoţi au fost spânzurati în 1919 pe uşile împărăteşti ale bisericilor în care slujiseră în ziua de Paşti.
             Umilirea suferinţei a fost noutatea adusă de bolsevici în metodele de anihilare a omului. În unele puşcării, clericii au fost înecaţi în fecale. În mânăstirea intelectualilor, la Solovki, transformată în lagăr de exterminare, arhiereii erau obligaţi să doarmă în altar, unii chiar pe Sfânta Masa, şi să accepte plasarea tot acolo a vaselor pentru excremente. Sigur că arhiereii au refuzat să utilizeze tinetele pentru a nu comite un sacrilegiu şi au preferat sş moarş constipaţi. Aţi găsit în actele martirice, din vechime, un fel atât de puţin glorios de a-ţi da viaţa pentru credinţă? Ce fel de legende se mai pot vehicula despre martiriul prin constipare? Acesta este comunismul: în urma lui rămân, nu martiri veneraţi de toată lumea, ci fiinţe insignifiante. În timp ce religia anihileaza instinctele primitive, comunismul le deşteaptă pentru a le exploata în folosul său. În Basarabia se pare ca tinetele n-au fost încă scoase din altare. Acum un deceniu, un autor basarabean, Vladimir Berlinski (sub pseudonimul Neagoe) îşi mărturisea, într-un roman, obsesia de a viola o fată în altar. Unele mânăstiri basarabene, închise în anii şaizeci, au fost populate cu prostituate bolnave de sifilis, adunate din tot U.R.S.S.-ul, în timp ce preoţii şi preotesele erau închişi în lagare alături de criminali ordinari. În aceste experimente diabolice îşi are rădăcina ideea Anei Pauker şi a lui Nikolski (pe numele adevarat Grünberg) de a-i reeduca pe români în penitenciarul de la Piteşti, prin obligarea victimelor de a se snopi reciproc în bătăi sau de a-şi mânca fecalele din gamela în care-şi primeau porţa de „zara”. Să ne amintim de ameninţarea repetată de fiecare dată la Piteşti, celor care încercau să se sinucidă: „No-no-no! Aici nu se fabrica martiri!”

Dar să trecem de la vladică la opincă, pentru că un patriarh vertical ca Tihon nu putea să nu întărească puterea de rezistenţă a creştinilor laici. În timpul proceselor clericilor, începute în anii douazeci, care au continuat cu procesele enoriaşilor mai activi, Patriarhul Tihon, întrebat la Tribunalul revoluţionar din Moscova dacă socoteşte obligatorii legile bolşevice, a răspuns: „Numai întrucat ele nu contrazic regulile credinţei”. Astfel creştinii mireni erau îndemnaţi să nu respecte legile lui Antihrist, preferând să umple puşcăriile şi lagărele, condamnaţi conform articolului 58 ca „duşmani ai poporului” şi „contrarevoluţionari”. Soljenitîn arată de câtă fermitate în credinţă au dat dovada femeile din lagăre. Pentru credinţă , condamnarea varia între 3 şi 10 ani de lagăr. Rareori s-a întâmplat ca cineva să se lepede de credinţă, şi aceasta doar în cazul când unul dintre soţi trebuia să ramână in viata pentru a-şi creşte copiii. Femeile credincioase din lagăre erau numite „maici” sau „călugăriţe”. Martiriul lor a rămas necunoscut, pentru că erau duse nu numai la Solovki, ci şi la Polul Nord, să taie pădurile. Abia în 1954, odată cu liberalizarea regimului lagărelor, au fost mutate la munci mai usoare. Dar pentru ca refuzau sa poarte haine scrise cu cifrele fiarei. erau lăsate dezbrăcate în pustietatea taigalei, fără pază ăi fără mâncare. Peste un timp, găseau acolo un loc albit de oasele morţilor. Aceeaşi soarta a avut, conform cronicii lui Soljenitin, şi un convoi de credincioşi din Moldova sovietică, îmbracati de vară şi aruncaţi din vagoane direct în pustiul de zăpadă al Siberiei. Cale de 6 km au fost mânaţi din urmă cu câini care muşcau. Preotul Teodor Florea, care se afla în acest convoi, era învinuit că sub regim românesc povestise despre mârşăviile staliniste. Supus la cele 25 de metode de tortură în timpul anchetarilor, preotul repeta cu încăpăţânare: „Puteam să spun altceva despre voi? Am spus ce este!” Cu ce se deosebea acest preot de Fotini cea curajoasă, care l-a infruntat pe Nero? Sau cu ce se deosebeau de mucenicii din Sevasta, cei 100 de creştini de la Dubasari (Transnistria), omorâţi de Armata Roşie în ziua de Paşti 1932, pentru că au ţinut să sărbătorească în acea zi? La carcera din Sekirca, pedepsele erau mai fine: deţinuţii trebuiau să stea asezaţi, toata ziua, pe nişte prăjini subţiri, plasate la o înălţime care nu permitea să atingi duşumeaua cu tălpile. Toata ziua se straduia sărmanul om să-şi ţină echilibrul, ca să nu fie bătut de gardieni. Jos, pe ciment, sub prajini dormeau noaptea, în straturi, unul peste altul.

Nimeni nu-i va putea acuza pe comunişti ca au folosit camera de gazare, scrie Soljeniţîn, care considera ca detinuţii ar fi preferat gazarea, unei morţi lente şi degradării umane prin metode diabolice. Ideologul lagărelor, Naftali Frenkel, formulase în 1930 legea supremă a Arhipelagului Gulag: „De la deţinut trebuie luat tot ce se poate lua în primele 3 luni. Dupa 3 luni nu mai avem nevoie de el.” Într-adevăr, după asta urmau „etapele patrupede”, când, la sfârşitul zilei de muncă, detinuţii îmbracaţi în saci găuriţi (pentru ca mainile şi capul să poata fi scoase afară), se târau spre lagăr în patru labe. La lansarea „Lexiconului negru”, se vorbea despre „organizarea intelectuală a crimei” prin ideologie. Alain Becanson arăta în cartea sa „Originile intelectuale ale leninismului” felul în care s-a înfăptuit aceasta în Rusia. Îintelighenţia” în sens leninist, printr-o conventie tacită excludea pe nobili, pe preoţi, pe ofiţeri, pe ingineri. Aceştia au devenit victimele noii intelighenţii, care-i învaţa pe alţii să omoare, răsplatindu-le apoi crimele. O categorie admisă în rândurile groparilor vechii intelectualităţi au fost medicii. Din 1932, când personalul sanitar a ieşit din subordonarea Comisariatului poporului pentru Ocrotirea Sănătăţii şi a trecut sub pulpana Gulagului, medicii nu mai puteau să trateze, pentru a nu fi bănuiţi de umanitarism. Când un deţinut era batut până cădea în nesimţire, secţia sanitară refuza să întocmească proces verbal victimei, iar apoi refuza să-l trateze. Deţinutul avea totuşi niste drepturi: sa nu fie privat de somn, să mearga la medic, să ceară să i se repare încălţămintea etc. El însă nu-şi cunoştea drepturile, iar medicul i le ascundea, făcându-se astfel cel mai bun ajutor al anchetatorului şi al calaului. Când deţinutul schingiuit zăcea jos, medicul luându-i pulsul decidea: „se poate continua”; când deţinutul era omorât în bătăi, medicul scria în certificatul de deces: „ciroză, infarct”. Şi astăzi medicul politic practică metode ce-l fac pe om să moară cu zile. De aceea considerăm că Soljenitîn se întreba, pe bună dreptate, dacă medicii sovietici sunt cu adevărat intelectuali, adică indivizi cu intelect personal.

Prin desfiinţarea facultăţilor de teologie, de drept, de filozofie şi litere, imediat după instalarea puterii sovietice, comuniştii şi-au arătat dispreţul pentru Dumnezeu, pentru om, pentru intelectul şi drepturile lui. În manualele KGB-ului, despre spălarea creierului se explica de ce regimul are nevoie de medici: „fiind de obicei lacomi de bani şi nu prea deştepti, haina şi autoritatea lor pot fi folosite cu succes pentru a masca orice operaţie pe care trebuie s-o ascundem. Făcându-i parteneri la acţiunile noastre, nu vor putea să ne discrediteze.” Veţi auzi pe mulţi concetăţeni condamnând în bloc preoţimea, învinuind-o de colaboraţionism, chiar dacă sub regim comunist a fi preot a însemnat de multe ori a-ţi pierde viaţa. Câţi însă reproşeaza ceva medicilor, deşi se ştie ca mulţi dintre ei au facut posibilă crima perfectă în comunism? Indicaţiile KGB-ului sunt mai mult decat edificatoare în ceea ce priveşte „colaborarea” lui cu clerul: „Trebuie să inducem o ură neîmpacată faţă de metodele de însănătoşire bazate pe religie. Să-i corupem pe toţi să creadă ca practica religioasă este greşită, provocatoare de nebunie.” Oamenii naivi cred că actualii comunişti nu mai sunt periculoşi ca cei de pe vremuri. De fapt sunt de o mie de ori mai perfizi şi mai periculoşi. Acum ei practică spălarea creierului uman prin metode de reeducare mai fine decât ale Anei Pauker, considerându-le mai puţin inumane decât nimicirea fizică. Citez din cartea „Complotul psihopolitic al comunismului”, ingrijita de Sergiu Grossu: „Folosirea violenţei împotriva persoanelor care atacă doctrina comunistă sau uciderea lor trebuie evitate. Asta pentru că actele de violenta îndreptate contra duşmanilor comunismului ar putea să facă din aceştia nişte martiri. Metodele ce trebuiesc folosite împotriva lor sunt discreditarea şi acuzarea de nebunie, fapt ce-i va face să ajungă până la urmă sub îngrijirea agenţilor psihopolitici, adică a psihiatrilor şi a psihologilor controlaţi de noi.” De ce să împuşti şi să deportezi dacă poţi schimba gândirea? Omul fără Dumnezeu a aflat secretul telepatiei şi a altor fenomene legate de percepţiile extasenzoriale şi astfel a schimbat armele tradiţionale bolşevice, caracterizate prin violenţă, cu arma psihotronică. Nu mai există victime izolate, ci mase, popoare întregi mutilate prin undele purtătoare naturale din gamele VLF/ELF, care influenţează subconştientul. Marii noştri mutilaţi nu sunt numai partcipanţii la războiul din Afganistan, care s-au intors de acolo cu dureri de cap misterioase. Mutilatul principal, care are şi drept de vot, este populaţia Basarabiei, care pare a fi programata să faca jocul KGB-ului. Ea nu accepta argumentul, nu ţine minte trecutul, vede negrul în alb, nu înţelege că Ilie Ilaşcu, închis în cuşcă nu este un caz particular, ci un semn că acestui popor i se refuză martiriul eroic. Ei nu vor să ştie de ce Republica Moldova a ajuns campioană printre fostele republici ale U.R.S.S., în ceea ce priveşte răspândirea hepatitei. Comuniştii din acest colţ de ţară românească, nu se vor ocupa cu deportarea ori asasinarea moldovenilor „independenţi”, odată ce aceştia pot muri ca muştele de SIDA. Numai curajoşii care vor scăpa cu creierele nespălate, recalcitranţii vor fi suprimaţi prin accidente „stupide”, programate să se întâmple chiar şi pe teritoriul României.

După capturarea lui Smirnov, Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova a depistat la Tiraspol liste negre cuprinzând personalităţi politice şi culturale din Basarabia, care la momentul potrivit urmau să fie lichidate. De ce nu s-au dat publicităţii aceste documente? Pentru ca să nu avem martiri cunoscuţi. Evreii îi obligaă pe toti musafirii lor să-şi ceara scuze în Muzeul Holocaustului. Deputaţii din Parlamentul Israelului au aplaudat minute în sir condamnarea la moarte a francezului Girond Papon, învinuit de colaborare cu naziştii. Creştinii continuă să cadă ca frunzele sub securea comunista, fără a avea dreptul să aplice Legea Talionului. Cineva şi-a făcut milă de ei şi a infipt la Kenghir (lagărul care s-a răsculat cu disperare împotriva călăilor comunişti) câte un mic stâlp pe locul unde au fost arse mormanele de dosare ale victimelor, indicând în locul numelor martirilor, numerele de inventar care le purtau pe haine. Cei veniţi să caute mormintele rudelor s-au dus la acei stâlpi cu cifre necunoscute şi au plâns. Văzând în aceasta un pericol, comandantul lagărului – Ceciov – a dat ordin să fie doborâţi stâlpii şi să se niveleze mormântul comun cu buldozerul.

Acesta este pretul omului in comunism. Martiriul este ascuns de ochii lumii. Întâmplator, turiştii curioşi mai găsesc şi acum, în ruinele bisericilor şi chiliilor transformate de comuniştii de cândva în camere de tortură, munti de oseminte ale martirilor. Pe uşile sigilate şi tesute de păienjeniş comuniştii scriseseră „ARHIVE”. Recunoşteau deci că oasele martirilor sunt un adevar document istoric şi, cum cere teoria crimei perfecte, se străduiau să-l ascundă. „Regimurile totalitare n-au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpătânarea.” Albert Camus, 1957 Unul dintre cuvioşii călugări ai secolului al XX-lea, Paisie Aghioritul, considera că Antihristul nu era nici Nero, nici Maximilian, nici Diocletian, ci un diavol întrupat care se prezinta ca Messia, înşelând chiar şi pe cei aleşi cu teoriile sale. Trăim în „anii apostaziei”, anii cei mai grei, care urmează logic după un secol de teorii satanice experimentate pe cobaii din U.R.S.S. Câţi sfinţi martiri s-au aratat în ţarile batjocorite de comunism! Mai mulţi poate decât în primele secole. Dar – vorba lui Paisie Aghioritul – „doar n-am venit să ne aranjăm în aceasta lume. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep”. În Biblie scrie de 366 de ori – pentru fiecare zi a anului – „Nu te teme!”