Georgeta Resteman : 

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

Popularity: 2% [?]

Adalbert  GYURIS:

Mai tot timpul când am fost copil şi mai târziu, după ce m-am căsătorit părinţii mei au avut doi porci pe lângă multe alte animale mici de casă.

             Cu o zi înainte de tăierea porcilor mama nu le mai dădea de mâncare,doar apă caldă.

             Tata ascuţea cuţitele, pregătea trei cazane pline cu apă,tăia lemne de toate categoriile, normale pentru cuptorul din casă, mari pentru cazane şi mici pentru pârlitoare făcute tot de el. Mai târziu am trecut la gaz, era mult mai repede gata şi nu era aşa de obositor.Mic fiind am prins acasă, în satul copilariei mele Izgar, localitate situată lângă staţiunea Buziaş, la 50 kilometri de Timişoara, apoi la bunici şi la mătuşa, sora mamei cum porcii erau pârliţi cu paie, când era gata pe la picioare, urechi şi coadă cu fier înroşit, aceste fiare erau puse în cuptoarele ce încălzeau apa din cazane.

             Părinţii mergeau la începutul lunii aprilie la târg de unde cumpărau doi purcei, mama era „specialista” ,se târguia şi aproape tot timpul era mulţumită de ce cumpăra şi cu cât. Îi puneau într-un sac şi cu un căruţ îi aduceau acasă. Purceii erau mici de câteva săptămâni.

            Afară încă era rece, de aceea în cocină era pus paie  unde purceii se cuibăreau şi dormeau unul lângă celălalt. Era o plăcere să te uiti la ei. Toate vietăţile mici sunt tare drăgălaşe.

            Mama le pregătea mâncare, resturi de la noi, chiar cu îmbunătăţiri, adăuga lapte şi uneori ouă. Dupa câteva săptămâni le fierbea verdeţuri ce apăreau deja prin grădină în care punea resturile de pâine. Prin vară tata mergea în fiecare a treia zi cu bicicleta pe o vale,lângă râul Bârzava şi culegea un sac bine îndesat cu frunze de napi. Aceste frunze, uneori erau înlocuite cu frunze de sfeclă, din grădina noastră, dupa ce erau fierte se adăuga cucuruz, adica porumb sau orz măcinat.

            Copil fiind, în sat a fost un purcar care aduna de dimineaţa porcii şi îi ducea în afara satului, seara erau aduşi acasă şi doar atunci mai primeau un supliment de mâncare. Dupa  octombrie erau ţinuţi acasă şi primeau ludaie, adica dovleac fiert şi porumb.

             Ţin minte că bunicii din ambele părţi aveau şi câte patru porci, doi îi vindeu la târgul din Bocşa, Reşiţa sau Timişoara.

             Cocina era destul de mare pentru doi porci. Era podită şi lateral avea o deschizătură unde se punea mâncarea pe un jgheab înclinat care cădea în vălăul lor.

             O dată pe săptămână se făcea curat şi se puneau paie.

             Pe un alt perete decât deschizătura, era uşa care dădea într-o încăpere mai mare ca „dormitorul“ lor şi aici era podit. Aici porcii ieşeau în fiecare zi la „plimbare”, aveau mai mult aer, primeau de mâncare trifoi, frunze de sfeclă şi alte verdeţuri.

            Când erau ierni mai friguroase, pe pereţii exteriori tata punea tulei de cucuruz, un fel de izolare termică pentru a păstra în interior căldura de care aveau nevoie.

             La noi în familie porcii erau tăiaţi în luna decembrie  între prima săptămână şi până la mijlocul lunii, doar sâmbăta.

              Asta din moşi-strămoşi pentru că iarna oferea condiţii bune de prelucrare, conservare şi păstrare de lungă durată.

             În familia noastră era sărbătoare tăierea porcilor. Erau prezenţi până la cinsprezece persoane, rude apropiate. Bărbaţii au deprins meseria de la părinţi, ascultând apoi de alţii şi şi-au îmbunătăţit-o prin propria lor experienţă.

            Tata avea căteva cuţite speciale pentru această „ceremonie”, maşinile manuale de tocat carne, una cu găuri mari şi alta cu găuri mici, apoi „tubul” pentru cârnaţi. Ceilalţi din familie, în primul rând femeile, adulţii şi chiar copii  aduceau o contribuţie însemnată.

            Mama, soacra-mea, soţia mea şi mătuşile curăţau şi spălau maţele. Mama şi soţia mea pregăteau mirodeniile din timp, se îngrijeau de toate în procesul prelucrării, participau direct la definitivarea gustului fiecărui preparat, pregăteau mâncarea pe durata zilei şi mai ales cina. Mama făcea prăjituri. Tata desfăcea în ziua aceea butoiul cu vin şi vasul cu verzele acre.

          Cei care lucrau rămâneau în concediu sau recuperare. De multe ori copiii cereau voie de la şcoală.

          Părinţii mei se sculau mai devreme ca de obicei, tata curăţa zăpada dacă era,pregătea locul pentru pârlit. Tot tata făcea focul într-un cazan, mai târziu în celelalte două.

     După ce porcul era înjunghiat, momentul cel mai urât, mama pregătea micul dejun. Totdeauna avea pâine făcută cu o zi înainte. Frigea sânge şi cu varză acră. La urmă fiecare primea o cană cu ceai de mentă fierbinte îndulcit cu miere de albine.

    Porcul era pârjolit la început pe spate şi ras bine cu cuţite mai vechi apoi era întors cu picioarele în sus. Ca să stea drept era sprijinit pe lături cu bucăţi de lemn, făcute de tata. Se smulgeau unghiile până ce erau calde apoi era curăţat şi spălat bine cu apă caldă şi frecat bine cu o perie de rădăcină, până ce şoricul se făcea alb-gălbui.

     Dupa ce era gata, porcul era mutat pe uşa de la cocina, care era scoasă de la locul ei şi pusă pe două butoaie vechi şi altă uşa pe capre. Se aşeza pe spate şi se tăia mai întâi capul, care se desfăcea în două, partea de sus şi de jos,ca apoi partea de jos se mai tăia,se scoteau limba şi creierii. Totul se curăţa şi se punea într-un văiling mare în apă rece.

Apoi se tăia burta şi se scoteau toate măruntaiele.

     Se desprindeau cu grijă, ca să nu se spargă. Maţele împreună cu stomacul, ficatul, splina se puneau în vase pentru a fi separate şi pregătite fiecare după rostul avut.

     Se arunca doar fierea şi beşica de obicei pe acoperişul cocinei. Se desprindea clisa,era ca un cojoc şi coastele se tăiau cu toporul special de lângă şira spinării.

     Seara clisa era sărată abundent, aşezată într-un vas de lemn şi ţinută la sărat trei-cinci săptămâni. Se controla săptămânal, întoarsă şi completată cu sare ca să-şi tragă ea cât îi trebuie. După această perioadă era spălată de sarea pe care n-a „supt-o”, se lăsa să se zvânte apoi era pusă la afumat lent în podul casei sau mai târziu într-un loc special,o încăpere mică făcută în curte.

     Pentru prepararea cârnaţilor se lua carne relativ grasă care rezulta din îndreptarea şi ajustarea părţilor destinate să fie sărate şi afumate. Se toca cu maşina. Se punea într-un vas, văiling şi se framânta bine pentru a se omogeniza, adăugându-se condimente tradiţionale: sare, ai,adică usturoi, piper,ardei boia dulce. Se gusta de mai multe ori pentru a se obţine gustul dorit. La gustat participau şi femeile pentru că bărbaţii pe timpul lucrului au mai băut. Cârnaţii se ţineau o zi –două atârnati la aer ca să se zvânte apoi se puneau la afumat. Se consumau fripţi, dar şi cruzi după ce se afumau şi se uscau puţin. După ce erau luaţi de la afumat mama îi frigea şi îi punea în untură într-un vas din tablă cu capac. Mai târziu, dupa ce eu m-am căsătorit mama punea cârnaţii într-un borcan mare peste care turna ulei de floarea soarelui. Când în vară sau toamnă erau scoşi din borcan erau ca şi proaspeţi.

      Caltaboşul se prepara din organe de porc: inimă, plămâni, ficat, rinichi la care se adăuga şi nişte carne grasă de la gâtul porcului. Toate acestea se ţin în apă rece pentru a se elimina sângele din ele. Se fierb vreme îndelungată,în apă care n-are voie să fiarbă.Se scot din apă cu un strecurător, apa se scurge şi se lasă la răcit. Se taie felii potrivite, se toacă la maşină, se pune orez sau păsat bine fiert şi răcit apoi condimentele: ceapă prăjită în untură, sare, piper, puţin cimbru şi cuişoare. Se frământă bine aceasta pastă, se dă gustul dorit, se adaugă puţină zeamă din cea în care s-au fiert organele, pentru a se muia şi a intra usor în maţele cele groase. Se ţine în pod la rece şi trebuie consumat în timp scurt, crud sau fript, după poftă.

     Sângeretele conţine aceleaşi îngrediente şi se prepară la fel cu caltaboşul, cu deosebirea că în loc de organe de porc se pune sânge închegat, fiert şi tocat.

       Din resturile de clisă,adică slănină se făceau crame, se mai spune jumere. Erau tăiate cu cuţitul în bucăţi mai mari, prin prăjire se făceau mai mici. Bucăţile de slănină se puneau într-un cazan şi la foc mic se amestecau tot timpul cu o lingură mare de lemn. Se făcea un miros tare plăcut.

Prin topire se obţinea untura care se păstra tot anul într-un călai.

       Seara era mare sărbătoare,era pomana porcului. Cu toţii eram adunaţi la masa întinsă. La început bărbaţii au băut răchie, femeile pregăteau mâncare. Se mânca din toate câte puţin pentru a le proba. Varza murată era bine venită pe lângă toate delicatesele făcute din porci. Tata aducea vin făcut de el din strugurii care erau în curte şi grădină. La urmă mama ne aducea prăjituri. Într-o cameră se asculta muzică, în alta se cânta şi jucam cărţi.

Seara cu toţii eram obosiţi însă bucuroşi că la anul vom avea mâncare, preparate din carne făcută de noi.

       Au trecut mulţi ani de când familia noastră n-a mai tăiat porc pentru că părinţii mei, mătuşile şi unchii s-au dus să „locuiască” dincolo de nori.

       Tăiatul porcului a rămas doar o frumoasă amintire la care mă gandesc cu mare drag mai ales în luna decembrie !

                            Adalbert  GYURIS

Popularity: 4% [?]

Taina Sf. Hirotonii reflectată în proverbele românești(I)(Continuare din numărul trecut.    

 V. Efectele sunt amintite pe larg în proverbele românești. Taina Sfintei Hirotonii îi conferă preotului întreita demnitate:

 - De conducător. Un proverb din Banat ne amintește de vremea veche, când regiunea aparținea, bisericește, de Patriarhia de la Karloviț, respectiv de Episcopia de la Vârșeț. În această situație, preotul din parohie avea un statut special, privilegiat: ,,Hopa, hopa!/ Pân-la popa,/Că vlădica nu-i nimic”(VII, 92). Preotul avea autoritate morală deosebită în cadrul parohiei și puțini erau cei care aveau curajul să-l înfrunte pe preot, ori să-i neglijeze poruncile, îndrumările și sfaturile.  De aici și vorba pusă în gura unui asemenea preot plin de emfază: ,,Voi arăta eu cine-i popă în biserică”(X, 376).

-De învățător: ,,Datoria preotului (este de) a cunoaște bine credința și ale credinței”(VIII, 457). Prin predici, pareneze, necroloage, cuvântări ocazionale, discuţii particulare, preotul are datoria de a învăţa pe credincioşi cele ale învăţăturii creştine: ,,Popa nu spune predica de două ori” (VII, 86). Omul din popor are tot respectul faţă de cele aflate de la preot, dar socoteşte că nu le poate pune pe toate în viaţa practică: ,,Nici toate ale popii, nici toate ale doctorului”(VII, 96). Multă vreme și în multe locuri, preotul a fost socotit pe post de bau-bau pentru speriatul copiilor, folosindu-se expresia: ,,Taie popa limba”(VII, 102). La o analiză mai atentă, vom observa că, de fapt, expresia rostește un mare adevăr: preotul are datoria de a învăța pe copii cele bune și a-i dojeni pentru cele rele, are datoria de a mustra cu tărie pe cei ce nu-și controlează limba și rostesc cu ea înjurături și alte vorbe grele la adresa celor sfinte.

-De sfințitor:

v    săvârșirea slujbelor din duminici și sărbători: ,,A cânta ca popa la Rusalii”(VII, 140); ,,A sluji pentru norod, cea mai mare către Domnul rugăciune”(VIII, 505); ,,Ca popa la biserică, și ziua, și noaptea”(IX, 121); ,,De câte ori la biserică a mers,/ Popa salcie mi-a dat;/ Dacă am început să merg mai des/ La mine nu s-a uitat”(VI, 489). Nu oricine poate oficia sfintele slujbe, fiindcă nu oricine are harul Sfintei Preoţii. Din cauza aceasta are justificare proverbul: ,,Numai popa poate umbla cu cădelnița”(VII, 93). Când parohia este săracă și personalul puțin, preotul bate și clopotul și toaca: ,,Unde popa nu toacă”(X, 377)”. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca într-o localitate să fie mai mulți preoți: ,,Svârli cu bățul într-un câine și lovești un popă”(VII, 94), așa cum se întâmpla în veacurile trecute, ajungându-se și până la 17 preoți într-un sat, apăreau diferite intrigi între ei, fapt speculat cu asprime de creatorul popular: ,,Unde sunt popi mulți, moare pruncul nebotezat”(VII, 89). Situația ideală ar fi aceasta: ,,Nu e sat fără de popă(VII, 101).

v    săvârșirea Sfintelor Taine: ,,Când popii n-au de lucru botează viței”(VII, 100), desigur, proverbul este o ironie, dar el atestă lucrarea preotului de a boteza. El spovedește: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100). Preotul împărtăşeşte:  ,,Numai moartea când vedem că se apropie de noi, atunci alergăm la preoți și-i chemăm. O, ce zădărnicie!”(VIII, 457). Aici trebuie să remarcăm un lucru. În unele regiuni există superstiția că preotul are posibilitatea să ghicească în Sfânta Împărtășanie dacă cel împărtășit moare sau mai are de trăit. Unii preoți speculează această superstiție și o folosesc pentru a-și rotunji veniturile. Cei mai mulți însă recunosc cu sinceritate că preotul nu ghicește nici în Sfânta Împărtășanei, nici în Sfânta Evanghelie, nici în alte cărți, în cafea, în stele, în palmă sau altele. El își face slujba lui și atât. Numai Dumnezeu știe anii și zilele oamenilor, ceasul morții fiecăruia. Ghicitul unor preoți este perceput de creatorul anonim ca o șarlatanie, iar următorul proverb o exprimă cu prisosință: ,,Profet după Hristos măgar este”(X, 378).

v    Săvârșește ierurgiile solicitate, precum înmormântarea: ,,Curând îi va cânta popa”(VII, 113), ,,Mai bine pandur la spate, decât popa la cap”(IV, 535). El săvârșește pomenile și parastasele: ,,De popă nu scapi nici mort”(VII, 95). Preotul umblă cu colindul din casă în casă în Ajunul Crăciunului și cu sfințirea caselor la Bobotează și, în unele locuri, la începutul fiecărei luni: ,,Trecu ca preotul cu crucea”(VII, 122); ,,Popa în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți scadă pețitorii” (IX, 358). În aceste împrejurări, el este însoțit de cântărețul bisericii: ,,Popa Manoilă/ Cu țârcovnicul Gavrilă”(VII, 105). Chiar dacă uneori preotul are slăbiciunile, păcatele, lipsurile și năravurile lui, harul preoției lucrează și prin acesta, fiindcă ,,Și popa prost blagoslovește biserica”(VII, 85(Va continua).

              VI. Treptele Preoției.

• Diaconia . În proverbele din colecția lui Zanne nu întâlnim treapta diaconiei.
• Preoția. Din treapta Preoției propriu-zise este menționată, ca treaptă administrativă derivată, funcția de protopop.  Imaginea lui însă e destul de difuză, semn că n-a avut contacte directe cu omul din popor, cu masele de credincioși. Se știe despre el că lua ,,gloabă”(,,Da-te-aș protopopului de gloabă!”, VII, 128) de la preoți și că tinerii care urmau să se căsătorească se duceau la el să ia aprobare. ,,Taie lemne ca la protopop”(VII, 127). Ii punea să spună rugăciuni, iar dacă nu știau, le dădea o secure  stricată și-i punea să taie lemne(VII, 128).
• Arhieria.  Din treapta aceasta întâlnim de mai multe ori vorbindu-se de episcop. Era socotită o funcție foarte înaltă, de vreme ce, atunci când trebuia desemnat tot poporul, se folosea expresia ,,De la vlădică la opincă”(VII, 218), înțelegându-se întreaga populație,  de la domnitor până la cel mai de jos om al societății.  Episcopii erau însă văzuți rar de credincioși, ,,Ca vlădicii”(VII, 220). Erau remarcați mai cu seamă pentru pedepsele ce le aplicau preoților, sau, în unele cazuri, chiar credincioșilor: ,,Dumnezeu să te ferească/ De mânia vlădicească / Și de pâra mojicească”(VII, 220). Nu oricine avea acces la ierarh, nu oricine era de ,,Nasul vlădicăi”(VII, 220). Exista rânduiala ca să contribuie fiecare preot, fiecare parohie, iar uneori fiecare familie la susținerea episcopului și a funcționarilor eparhiali. În Banat, spre exemplu, am întâlnit documente care vorbeau de obligația ca fiecare familie să dea drept ,,gloabă” pentru episcopul de la Vârșeț câte o găină. Uneori însă dajdia aceasta ,,vlădicească” creștea vizibil, ceea ce făcea pe omul din popor să exclame: ,,Îs lungi poalele vlădichii”(VII, 219) sau, mai rău, ,,S-a desmăgărit vlădica”(VII, 217), ajungându-se până la afirmații de genul: ,,Rău e turcul, dar încă mai rău e episcopul”(VII, 219).  Probabil că la imaginea proastă a ierarhului contribuiau și preoții, care intrau în contact direct cu el, suportându-i cel mai adesea pedepsele: ,,Știe bine vlădica pe cine ia de chică”(VII, 217) sau cheltuielile imense ce le necesitau vizitele pastorale și inspecțiile ierarhului în parohii: ,, Vine episcopul în sat și preoții se fac neveste”(VII, 219). Nu lipsesc nici ironiile la adresa ierarhului și a protopopului, precum: ,,Vlădica de e vlădică/ Și tot are ibovnică,/ Dar  eu ca protopop, /De ce să n-am șapte-opt?”(VII, 218). În vremuri grele, starea materială a episcopilor era atât de precară, încât se vorbea de o adevărată decădere din treaptă a ierarhului: ,,A ajunge din vlădică popă”(VII, 219).

            VII. Întreținerea clerului a fost întotdeauna o problemă foarte delicată, atât pentru Biserică, cât și pentru comunitate, iar apoi pentru stat. Ideal ar fi fost ca preotul să nu fie retribuit cu bani pentru serviciile oficiate, pentru activitatea lui. După exemplul Mântuitorului și Sfinților Apostoli, el ar fi trebuit să oficieze totul gratuit, să facă misiune voluntară, conștient că el nu slujește un om oarecare, ci pe Însuși Dumnezeu. El trebuie să slujească cu conștiința eternității și răsplății din partea lui Dumnezeu în viața de apoi. În realitate, preotul are și el familie, nevoi omenești și nu-și poate permite să spujească cele ale preoției sub formă de voluntariat. Lucrul acesta a generat multe reacții din partea unor credincioși, dar și multe abuzuri din partea unor preoți. Proverbele sesizează acest aspect și-l analizează în modul lor specific. ,,A da ortul popii”(VII, 113; X, 378)  este proverbul care ne duce cu gândul la decesul cuiva. Nu e numai atât. Cu prilejul decesului, serviciile religioase oficiate de preot trebuie plătite. În limba greacă, ,,ortos” înseamnă ,,corect”, ,,drept”, ,,adevărat”. În această expresie,  sensul este acesta: ,,a da ceea ce i se cuvine preotului pentru serviciile oficiate”. De aici și proverbul: ,,Preotul de unde cântă mănâncă”(VII, 121). De la  ceea ce este drept, de la ceea ce i se cuvine conform unor regulamente clare și unor cutume locale până la abuzuri de genul ,,A da pielea popii”(VII, 114) este cale lungă: ,,Nici o porunca așa de lesne ca a preotului te supune, să-i dai și cămașa de pe tine de bună voia ta”(IX, 131); ,,Popa pe tăcute și nimic cerând îți ia paraua din pungă de bună voia ta”(VIII, 457). Astfel de situații duceau la dezgustul multora și adoptarea unei atitudini specifice: ,,Nici popă nu-i mai trebuie”(VII, 102). Plata nu este egală la toți preoții pentru aceleași servicii. Ea diferă de la zonă la zonă, de la parohie la parohie, de la preot la preot: ,,Cum e popa și colacul”(VII, 101).Existau chiar și preoți, care, de dragul veniturilor obținute cu prilejul înmormântărilor, doreau în intimitatea lor să aibă cât mai multe astfel de servicii, fapt care nu scăpa neobservat de către creatorul anonim: ,,Nu precum vor popii nouă, ci precum ne vor lăutarii, așa să ne dea Domnul nouă”(VIII, 457). Lăcomia unor preoți a fost amendată cu asprime de creatorul anonim: ,,Burta popii – i sac fără fund”(VII, 100), ,,Burtă de popă”(VI, 99), ,,Popa are mână de luat, nu de dat”(VII, 95), ,,Popa mănâncă și de pe viu și de pe mort”(VII, 95), ,,Sacul popii-i fără fund”(VII, 99), ,,Popa până și-n pridvor/ Cată să aibă izvor”(VII, 92), ,,Popa nu are nimic isprăvit”(X, 376), adică este  nesătul de foloase, ,,Mănâncă cât un popă-n sărbători”(VII, 99). Poftirea preotului la masă cu prilejul unor servicii religioase denota ospitalitate, bună-cuviință, omenie, după cum, din contră, lipsa unei astfel de invitații denotă zgârcenie, sărăcie, egoism: ,,Nu i-a ieșit de multe ori popa din casă cu firimituri în barbă”(X, 377).Chiar preoții vrednici, care au căutat să practice anumite activități menite să le aducă venituri suplimentare, au fost contestați de comunitate: ,,Ce-i trebuie popii stupi, când încolo toate le are”(VII, 98). Veniturile foarte mici provenite din plata pentru serviciile religioase în unele zone, dar și comportamentul unor preoți, l-a făcut pe omul din popor să-l numească pe părintele său spiritual ,,Colivar”(VI, 525), adresându-i-se ironic: ,,Popa Stoian/Cu luleaua de cocean”(VII, 101). Au fost și din cei care au considerat că preotul săvârșește cele ale preoției numai pentru a-și satisface nevoile materiale: ,,Joacă preotul de nevoie”(VII, 122). S-au făcut uneori și comparații între veniturile preotului și ale altor categorii sociale: ,,Cu gramatica/Rămâi nimic, / Dar cu condacu/ Umpli sacu, /Iar cu troparu/ Umpli hambaru”(VI, 526). Nu toate veniturile reveneau în exclusivitate preotului. O parte din ele trebuiau date organelor ierarhic superioare: protopopul, episcopul etc.: ,,Da-te-aș protopopului de gloabă”(VII, 128).

              Acei preoți care-și uitau de îndatoririle lor elementare privind statutul social și comportamentul corespunzător și amestecau cu cei ce frecventau cârciumele, puteau auzi expresii de genul: ,,Ia fă cinste, popo Brat,/C-ai luat banii pe tocat”(III, 523). Nu știm dacă popa Brat se grăbește să facă cinste, sau ,,Plătește ca popa”(VII, 112; X, 378), adică niciodată.

              În unele zone exista obiceiul de a recompesa pe preot pentru serviciile oficiate în natură. Astfel, cu prilejul colindului de Crăciun, i se dădea preotului carne, de unde și proverbul: ,,Nici n-a avut popa porci, nici trebuie să aibă”(VII, 98). Cu prilejul sfințirii caselor de la  Bobotează, i se dădea un fuior de cânepă: ,,A umbla ca fuiorul popii”(VII, 106). Și, totuși, românii, deși au apreciat întotdeauna smerenia, modestia, n-au întârziat să spună că ,,Popa cu opinci încălțat/ De puțini e ascultat”(VII, 90), ceea ce denotă că statutul social al preotului necesită și o stare materială mai elevată față de a oamenilor de rând, acest fapt asigurând un spor de respect față de preot.(Continuare în numărul viitor).

*

              Al patrulea mag. În cartea lui Leon Magdan, intitulată Pilde și povestiri ortodoxe cu tâlc, am găsit o povestire tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor, căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: ,,- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru!” Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela, cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său, pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani, ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: ,,- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă! O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă!”  Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de  fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului.

              Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: ,,- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …!”  ,,- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu?” – a întrebat mirat magul. ,,- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni. Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

*

               Destăinuiri cu Zoe Dumitrescu Busulenga(Continuare din numărul trecut). ,,Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un altfel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe calea acestei vieţi.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare,  care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţi din pustia Sfântului Munte, pustnicii zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

Viteza tuturor proceselor a crescut şi, totuşi, timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Iată, deci, că în pofida oricărei logici ştiinţifice, ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ei ne ziceau în secolul trecut, că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel va prisosi timpul?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta e mult mai stresată de lipsa timpului, decât atunci când spăla rufele la râu…

Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, a tuturor zilelor vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-i zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar. Acum, însă, totul este făcut pe fugă, încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi când îţi faci rugăciunea, pentru cei care au această râvnă, mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul crucii, că deja te gândeşti la altceva şi, până la urmă, nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să se dea după lume, să se asemene cu ea şi nu invers…!

*

              Ajutoare și contribuții de cult. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Domnul Primar George Bazavan s-a ținut de promisiune și a achitat și a doua tranșă de 3.500 lei pentru tipărirea vol. II din Viețile Sfinților, pe care am început să v-o donăm Dvs., tuturor familiilor din parohie și celor din afara parohiei, care ne-ați ajutat cu cel puțin 50 lei în perioada 1 Dec. 2010-30 Nov. 2012.

               Doamna Omir Lucreția din București, fiică a satului Malovăț, a donat 200 lei; Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București,  fiu al satului Bârda, a donat 150 lei; Doamna Dr. Rusu Maria  din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, a donat 100 lei; Doamna Dr. Mihaela și Dl. Dr. Werner  Funck din Germania au donat 82 lei; Domnul Mărășescu Vasile din Tr. Severin a donat 50 lei. 

              Domnul Popescu  Vasile(Valică) din Malovăț a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 70 lei. La fel, Doamna Stoichină Gheorghița din Bârda a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 50 lei.

*

              Cercuri. Consfătuiri. La 15 Dec., preotul Dvs.  a participat la Cercul Pedagogic, care s-a ținut la Școala cu cl. I-VIII din Șimian.

*

              Înmormântări. La 15 Dec. am oficiat slujba înmormântării pentru Pera Nicolae(87 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!

*

              Program.  În luna Ianuarie avem următorul program de slujbe: 1 Ian.(pomeniri dimineața la Bârda, la biserică; slujbă la Malovăț); 2, 3, 4 Ian.(colindul cu Botezul înMalovăț); 6 Ian.(slujbă la Bârda dimineața și la Malovăț începând cu ora 10); 7 Ian. (pomeniri la biserică la Bârda dimineața; slujbă la Malovăț); 8 Ian. (Bârda); 14 Ian.(Bârda-Malovăț); 15 Ian.(Malovăț); 17 Ian. (Malovăț-Bârda); 21 Ian.(Malovăț-Bârda); 22 Ian.(Bârda); 25 Ian.(Malovăț-Bârda); 28 Ian.(Malovăț-Bârda); 29 Ian.(Malovăț); 30 Ian.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com. 

               Sărbători fericite! La mulți ani!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Popularity: 2% [?]

Priveşte înapoi fără mânie

Autor: Silvana Cojocăraşu

      Când, dintr-o întâmplare a vieţii (căci toate lucrurile mari se nasc de la o întâmplare), am ajuns să-l cunosc pe domnul Alexandru Tomescu, lectura cronicilor din revista pe care o editează m-au pus în faţa unui om care trăieşte departe, dar înţelege perfect tot ce se întâmplă aici. Citindu-i poeziile şi cărţile, care răscolesc trecutul şi, mai ales, prezentul în care te simţi străin, mă gândesc care ar putea fi cea mai bună formulă de prezentare: „scriitor şi jurnalist român, stabilit în Canada la mijlocul anilor ‘90”, sau „scriitor şi jurnalist al exilului românesc din Canada”… oricum, dilema se joacă, la orice formulă m-aş gândi, în jurul substantivului/adjectivului „român”.

     Alexandru Tomescu este un român trist. Este un scriitor român cu stil nobil: firesc şi sincer în exprimare, direct şi sensibil până la lacrimi, scrie ce crede şi ce gândeşte. De multe ori, ne pune oglinda în faţă, de peste Atlantic.

      Povestea sa începe într-o comună din Prahova, Bălţeşti (de unde şi numele Bălţescu, ca pseudonim sau împrumutat personajelor sale), în 1943, ani tulburi şi nesiguri, ce-i marchează copilăria şi tinereţea, ireversibil. A fost analist-programator şi profesor, într-o ţară din sud-estul periferic al Europei, numită România, unde a fost considerat (mult timp) ca având origine nesănătoasă, tatăl fiind deţinut politic. Aici, în ţara sa, nu a publicat nimic. A participat apoi la evenimentele din decembrie 1989. În 1990, a fost martor ocular al mineriadei. În 1992, dezamagit, cum însuşi mărturiseşte, îşi părăseşte ţara şi pleacă în Anglia, cu statutul de „căutător de azil”, iar din 1995 primeşte rezidenţă în Canada, hotărând să se stabilească la Toronto, „oraş cu influenţă americană, care însă în scurt timp m-a obligat la mari mutaţii spirituale…” Aici îşi începe activitatea publicistică: este redactor şi corespondent pentru Europa al ziarului „Cuvântul Românesc”, publică proză şi poezie în presa românească nord-americană.

        Din 2003, Alexandru Tomescu editează revista bilingvă on-line „Alternativa” – numele însuşi pare predestinat, publicaţia sa oferind o platformă de exprimare pentru nume de referinţă ale exilului românesc (formulă mai realistă, după părerea mea, decât termenul diasporei), de pretutindeni. Cronicile şi editorialele semnate pentru „Alternativa” şi alte publicaţii de peste ocean au devenit, în 2011, cartea „De peste Atlantic. Cronici şi editoriale” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2011).

      Pentru a-l înţelege însă pe deplin pe editorul Alexandru Tomescu, trebuie să înveţi să-l priveşti pe omul Tomescu. Citindu-i primul volum, publicat în 2008: „Să ştii să priveşti” (Criterion Publishing, Bucureşti).

      Greu de prins într-o formulă literară, ”Să ştii să priveşti” poate fi considerat un volum de memorii, cu note de jurnal cuprinse în povestiri/episoade aparent separate, ca nişte secvenţe de film. Această poveste a primei sale vieţi se transformă într-o cronică, un film documentar al anilor ’50-’90, cu lumina şi atmosfera specifică „acelei epoci”, un film care, dacă printr-o minune ar fi fost produs, nu s-ar fi difuzat niciodată. Autorul vorbeşte despre sine la persoana a III-a, prin Ştefan, ca o detaşare de un trecut trist, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita: copilăria modestă alături de mamă şi vacanţele la bunici, aşteptându-l pe tata – „Dosarul 11703”, lipsurile materiale şi lupta pentru supravieţuire şi decenţă, cu stigmatul originii nesănătoase, într-o societate mincinoasă şi bolnavă: „În perioada de început a anilor ’50, teroarea stalinistă se manifesta violent în toate statele lagărului socialist… Sănătatea mentală şi fizică (a lui Stalin, n.n.) se deteriora zilnic, iar crizele paranoice erau urmate de decizii care îngrozeau lumea… Familia lui Ştefan, care fusese supusă procesului de distrugere imediat după război, ca de altfel întreaga categorie a intelectualilor, proprietarilor de pământ, negustorilor, industriaşilor, nu se mai considerau afectaţi de ultimele măsuri de represiune. Priveau neputincioşi şi oarecum resemnaţi la acest tratament de dezumanizare… Cel mai bun prieten al lor era aparatul de radio aşezat pe şifonier, fixat la Europa Liberă, Radio Paris ori Vocea Americii. Pentru acest lucru au suferit mult. Când au percheziţionat prima dată casa, după arestarea tatălui lui Ştefan, căpitanul de securitate a menţionat expres că radioul era pe unde scurte. Pentru asta se iau ani buni de închisoare, a spus el, înspăimântându-i pe toţi. Mai târziu, mama lui Ştefan a fost chemată la securitate, în urma reclamaţiei unui vecin, că ar asculta posturi de radio interzise… Pe timpul iernii, toţi dormeau într-o cămăruţă: Ştefan cu fratele său mai mic într-un pat, iar mama lor pe o canapea lângă fereastră. Odată cu venirea primăverii, când nu mai era nevoie de foc, mama se muta în camera din faţă.”  („Simplă, dar regretabilă coincidenţă”)

       Pelicula se derulează, iar amintirea constantă a sărbătorilor creştine aduce clipe de lumină şi linişte, credinţa fiind liana din jungla încâlcită, de care Ştefan se prinde întotdeauna, chiar şi atunci când povesteşte de „desfiinţarea” Mănăstirii Runca, ctitorită la 1710, sau când evocă figura plină de dumnezeire a părintelui Nicodim, devenit, prin încercările Domnului, tăietor de lemne şi muncitor la calea ferată, sau pe cea a măicuţei Christofora, ajunsă femeie de serviciu într-o uzină. Toţi păstrându-şi credinţa.

      Dacă ar fi să compun un tablou, care să cuprindă esenţa acestei cărţi, atunci acesta ar avea un cer olandez deasupra unei biserici albe, pe poarta căreia intră Ştefan, personajul principal, văzut din spate: îşi ascunde chipul, să nu i se vadă lacrimile.

      Pentru că în şcoala în care au învăţat – şi deci s-au format – Ştefan şi Adela, prietena de suflet din copilărie, erau apreciaţi elevii „Vasilescu”, pentru că „tatăl lui era activist de partid la comitetul orăşenesc şi preşedintele Comitetului de Părinţi pe şcoală. Era mereu invitat la tribuna oficială cu ocazia defilărilor de 7 Noiembrie – aniversarea marii revoluţii din octombrie, 1 Mai – ziua internaţională a muncii, sau 23 August – eliberarea României de sub jugul fascist. Vorbea foarte mult, folosind verbul a fi numai la singular, genitivul şi dativul cu lu.” Iar acest elev „a început să citească tema de acasă, descriind Cenaclul Junimea ca pe o adunare de producţie plină de indicaţii şi responsabilităţi. A încheiat compunerea cu fraza: Ion Creangă şi Mihai Eminescu au fost adevăraţi tovarăşi, iar exemplul lor ar trebui urmat. Tovarăşa Boeru, care era şi secretară de partid pe şcoală, a făcut aprecierea că ultima compunere a fost foarte bună. Creangă şi Eminescu, a subliniat ea în încheiere, au fost adevăraţi tovarăşi, oameni căliţi de partid, cu simţ de răspundere, fii ai poporului, care au pus mai presus de toate interesele ţării.” („Compunere la Limba Română”)

     Anii au trecut, Ştefan pleacă la Bucureşti, să se înscrie la facultate, ar fi dorit să urmeze filologia, fiind iubitor de literatură, dar era apropiat şi de matematică şi fizică, materii la care dăduse şi meditaţii, în timpul liceului: „Bucureştiul anilor ’60 încă îşi mai păstra ceva din farmecul capitalelor europene, sistematizarea nu reuşise încă să-l mutileze în totalitate. Prin acei ani, Ştefan încerca să urce treptele universităţii, dar era mereu respins din motive de origine nesănătoasă, cum se mai spunea de dosar. Sosit în Gara de Nord, a luat tramvaiul 6, care, trecând pe lângă Piaţa Matache şi traversând Ştefan Furtună, l-a lăsat la cap de linie pe strada Nuferilor. Mai târziu, aceste locuri i-au fost martorii luptei cu autorităţile Ministerului Educaţiei, pentru a-şi găsi dreptatea.” („Ultima speranţă”)

      Corespondenţa cu Adela, din anii unei studenţii refuzate, reprezintă pentru Ştefan, tânărul calificat la locul de muncă ca operator în rafinarea petrolului, un capitol important dintr-un drum pe care, parcurgându-l, a învăţat să iubească şi să ierte. În „Scrisoare de la locul de muncă”, am remarcat atmosfera românească alienată/alienantă, aşa cum exista şi, din nefericire, persistă, prin fabrici şi uzine câte mai sunt, dar şi în instituţiile publice: „Draga mea, a trecut un timp de când nu ne-am văzut şi nici nu mai ştiu cum arăţi… Eu am rămas un om neisprăvit şi fără nicio perspectivă. Singurul meu suport moral sunt meditaţiile de matematică şi fizică, şi participarea la diferite evenimente, să le zicem culturale. Pe la cenaclu nu mă mai duc, pentru că este pierdere de timp… Sunt totuşi aici nişte oameni de valoare din generaţia tatălui meu; unui din ei, profesor de română, mi-a spus cu destulă discreţie că-l ştie pe tata de la Iaşi. Odată, sosind amândoi mai devreme, mi-a povestit mai mult în şoaptă despre literatura de sertar. Avea un tremurat în vorbă şi privea în jur. La serviciu există o brigadă artistică, Bebe ţiganu’, că aşa îi zice toată lumea, în afară de secretarul de partid, care-i spune tovarăşul Lambru, este personaj de frunte, membru în taraf… Anul acesta au fost trimişi cu bursă la facultate trei angajaţi, care abia terminaseră liceul seral. Îţi spun toate acestea pentru că numai tu mă poţi înţelege. Pe mine m-au exmatriculat fără un motiv real; măcar să-mi fi dat ceva în scris. Aşa de mare nedreptate nici că se mai poate. Nu m-am descurajat, dar m-am închis în mine, m-am interiorizat. Trăiesc în lumea cifrelor şi a calculelor, care simt uneori că m-au subjugat. Dar în acelaşi timp mă apără de prăbuşire, de abisul disperării care oricând m-ar înghiţi… Închei cu rugămintea să rupi această scrisoare după ce o citeşti. Te îmbrăţişez cu dragoste, Ştefan.” Scrisoarea pare atât de actuală, încât îmi vine să-i răspund: „Dragă Ştefan, am primit şi eu scrisoarea ta şi îmi pare rău să-ţi spun că aici nu s-a schimbat nimic… peste tot, aceeaşi tensiune care pluteşte în aer, aceleaşi vorbe cu multe sensuri, aceiaşi oameni, făcând mereu parte din partidul potrivit, genă ce se transmite, se pare, din generaţie în generaţie… aceiaşi semianalfabeţi, cu atitudine dedicată faţă de comunitate şi oamenii de încredere ai conducătorilor, aceiaşi colegi despre care nu ştii cum îi cheamă, dar care ştiu totul despre tine, şi ceva mai mult, ce nu va fi niciodată…”

      În plin secol 20, în Europa, nu undeva la marginea lumii, au avut loc asemenea drame. Dar istoria, istoria noastră adevărată, unde este? Ce ni se spune nouă? – strigă unul din personajele cărţii.

       Istoria noastră se scrie în fiecare zi, important este să nu fim prea grăbiţi sau prea indiferenţi, ca s-o înţelegem. Uneori, se scrie chiar de dincolo de ocean, De peste Atlantic, fie şi în Cronici şi editoriale, ca ale domnului Tomescu.

        Volumul publicat anul acesta, adunând, în fapt, articolele politice, sociale şi culturale scrise în ultimii ani, vin să completeze firesc personalitatea scriitorului Tomescu: sunt expresia privirii lucide asupra fiecărui eveniment important al prezentului, aşa cum a fost receptat la momentul trăirii. Pentru ca toate aceste lucruri să nu rămână nespuse. Adunate într-o carte, purtând fiecare data la care au fost publicate, cronicile compun o adevărată carte de istorie contemporană, un manual necenzurat al evenimentelor pe care le trăim şi cărora nu le dăm însemnătatea cuvenită, dar pe care, recitindu-le, ne dăm seama că fac parte din viaţa noastră şi ne influenţează deciziile. Şi existenţa.

       Cronicile adunate „De peste Atlantic” sunt istoria noastră, sunt evenimentele timpului nostru, pe care-l compunem şi din care facem parte: cu plusuri, cu multe minusuri, cu gesturi care devin mai profunde sau se deschid abia după ce anii trec peste ele… Piaţa Universităţii şi evenimentele din 1990, „abatajele groazei”, aduc mărturia autorului prezent acolo, la fel ca şi la cele din decembrie ’89. Încă o mărturie, alături de alte adevăruri nespuse. „De la romantismul revoluţionar la politicianismul de elită”, „Tăcerea care condamnă”, „Toamna parodiilor parlamentare”, „Umilinţa, propaganda şi sărăcia”, „Paul Goma, întâlnirile cu trecutul”, „Apele sunt încă tulburi”, „Fantomele şi istoria”, „Noi n-am avut un Havel”, „La proră ceaţă densă” sunt doar câteva dintre articolele care radiografiază lucid situaţia economică şi socială a unei ţări într-o nesfârşită reformă, şi demagogia oamenilor politici ai momentului, mulţi dintre ei, aceiaşi, foştii… Aberaţia programelor sociale, care subliniază, în fond, o sărăcie profundă, strategiile propuse pe zeci de ani, la fiecare schimbare sau remaniere de guvern, figurinele politice ale momentelor, reluate sau uitate, chiar şi celebra mătuşă Tamara, fac toate parte din istoria noastră… Alexandru Tomescu este mereu prezent, sau mereu la curent cu tot ce se întâmplă, şi consemnează, pentru că nimic nu-l lasă indiferent, căci este „Cu gândul la tine, Românie” fie de acolo, de departe, din locul unde a ales să trăiască, fie că este din nou în vizită acasă, în gara centrală din Ploieşti, „La drum de seară”, sau că îşi retrăieşte, din amintiti, tinereţea, ca „Un însingurat pe viaţă”.

       Din volum nu lipsesc editorialele legate de sărbătorile creştine şi de personalităţi ale bisericii ortodoxe, care şi-au închinat viaţa întru Hristos şi de care ne amintim doar când trec în eternitate… nici cronicile de istorie, cu subiecte referitoare la Unirea Principatelor, la Basarabia, pământ românesc, la dispariţia lui Vasile Paraschiv, „nebunul” după libertate şi dreptate, dar şi cele foarte actuale, precum „Condamnarea comunismului, văzută de peste Atlantic”, o temă dezbătută în cercuri largi şi care face pe românii din exil să se întrebe: „oare profesorul Vladimir Tismăneanu este cea mai potrivită persoană să conducă Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, mai ales când raportul ei va deveni document de stat?”

       Alexandru Tomescu analizează şi condiţia scriitorului român din „exilul” zilelor noastre, dând multe exemple, în adevărate cronici literare, din care reţin pe Adrian George Săhlean din Boston, necunoscut în ţară (am remarcat răspunsul primit de la D.R.P. – departament al M.A.E.!, privind distribuirea unor materiale cu traduceri din Eminescu la bibliotecile din ţară, dar nu îl dezvălui, vă las să-l descoperiţi, pentru că mi se pare monumental!), sau prof.dr.Nicolae Dima, „o personalitate ce caracterizează exilul românesc în înţelesul profund şi atotcuprinzător”. În paginile sale acordă spaţiul cuvenit evenimentelor culturale, precum Târgul Internaţional de Carte „Bookarest 2002”, şi publicaţiilor româneşti de peste ocean – „Cuvântul Românesc”, „Origini-Romanian Roots”. Un loc aparte în relatările sale ocupă Câmpul Românesc de la Hamilton şi generaţia de aur a exilului românesc care a contribuit, de-a lungul deceniilor, la „cultivarea” lui. De aceea, trage şi un semnal de alarmă asupra imaginii acestuia din august 2010, întrebându-se „Quo vadis, Câmpul Românesc?”

       Alexandru Tomescu nu uită în editorialele sale nici evenimentele internaţionale care au marcat istoria mondială a ultimilor ani: evenimentele de la 11 septembrie din America, sau cele de la 11 martie din Spania.

       „De peste Atlantic” este istoria ultimilor 15 ani, trăită şi scrisă, aşa cum cred că nu a mai fost consemnată până acum: un manual de istorie spontan, sincer, scris la persoana I, care ar trebui cunoscut de toţi, dar care probabil va fi cunoscut de mult prea puţini, aşa cum se întâmplă cu adevărurile. Important este că acest „manual de istorie” există şi va rămâne: altfel, am uita, poate nu total, dar detaliile, cu siguranţă. Tomescu demonstrează că există întotdeauna o alternativă: scrisul sincer.

        Totul e să ştii să priveşti.

        Ştefan Bălţescu, din tabloul cu cer olandez deasupra bisericii, se întoarce şi ne priveşte: are chipul unui domn cu o vârstă venerabilă, ce priveşte trist înapoi, fără mânie, spre trecutul rămas peste Atlantic, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita.

Popularity: 2% [?]

Jurnal londonez (6)

Autor: Lavinia IANCU

Dragii mei cititori.  După o pauză cam lungă, reîncep trimiterile jurnalului meu! Deja nu mai ţin socoteala scrisorilor electronice în care relatez câte puţin din experienţele mele trăite departe de voi cei dragi, aici pe meleaguri britanice. După cum probabil ştiţi deja, faptul că am venit aici mi-a adus încă un motiv de mulţumire şi anume că am ajus cu ajutorul unui prieten (tocmai din îndepărtata Australie) să îmi public pe diferite site-uri, aceste mailuri (ulterior puţin retuşate!) sub forma unui jurnal, mai exact purtând titlul „Jurnal Londonez”. Acest fapt mă face să mă simt tare bine şi să mă apreciez şi mai mult.

Acum însă nu am să deschid din nou subiectul delicat al problemelor care au luat amploare în Londra şi alte oraşe mai mari în UK, şi anume revoltele degenerate în vandalism, asta pentru că am făcut-o într-un mail anterior (JL4). Am să vă povestesc însă despre alte experienţe avute aici în ţara vremii schimbătoare.

Cambridge

Nu de mult mi-am vizitat nişte prieteni în Cambridge, un orăşel de altfel foarte frumos, plin de verdeaţă… Ce mi-a mai plăcut mie cel mai mult este că e plin de biciclişti.  Se spune că după Amsterdam, Cambridge-ul are cel mai mare număr de biciclişti din Europa. Universitatea din  Cambridge este a doua universitate anglofonă ca vechime. Are o reputaţie deosebită, fiind considerată una din cele mai bune universităţi din lume.  

În acest orăşel de numai 115.000 de locuitori, am petrecut o duminică minunată de vară. Am vizitat celebrul centru universitar din Cambridge, care are nişte grădini absolut minunate, cu flori multicolore şi un râu numit Cam, care traversează centrul urbei şi… pe care te poţi plimba cu gondola! Fiind şi o vreme caldă, după cum spuneam,  râul era invadat de zeci de ambarcaţiuni pline ochi cu studenţi şi turişti doritori să experimenteze o plimbare pe apă asemănătoare cu cea de la Veneţia poate. Tot peisajul în sine era parcă desprins dintr-o piesă de teatru încă în faza de repetiţie, pentru că mai toate gondolele se ciocneau între ele – din cauza aglomeraţiei – dar cum deplasarea era foarte lentă, nimeni nu era afectat, ba din contră se amuzau cu toţii.

După această privelişte încărcată de frumuseţe şi veselie… am pornit mai departe în descoperirea acestui orăşel fabulos. Astfel că am ajuns într-o piaţetă foarte drăguţă, plină de comercianţi care mai de care mai iscusiţi în a-şi demonstra talentul în fabricarea unuor produse lucrate manual, precum bijuterii, lumânări, fotografii, mâncare, tricotaje, săpunuri…, deoarece aici este foarte mult apreciat produsul hand made. Mai apoi, prietenii mei m-au invitat să luăm masa la un restaurant cu specific pescăresc, unde ne-am răsfăţat papilele gustative cu scoici, biban de mare şi somon afumat… Hmmm, foarte delicios!

Monet versus Picasso & Co

Atracţia cea mai interesantă pentru mine a fost cu siguranţă Muzeul Fitzwilliam unde am văzut printre altele antichităţi din Grecia, Roma, Cipru şi Orientul Apropiat, artă orientală, mobilă, sculpturi, medalii, monede… şi chiar tablouri de Picasoo, Modigliani şi Titian… Wow, a fost o senzaţie foarte plăcută să ajung să văd aşa ceva, obiecte de artă despre care acasă, în România, doar în cărţi poţi citi. Deşi, nu sunt neapărat 100% pe gustul meu nici unul din aceşti pictori – pentru că eu prefer mai mult impresionismul francez, precum Monet, datorită delicateţii, romantismului şi al feminităţii pe care le exprimă tablourile lui – ideea de a vedea ceva atât de valoros şi măreţ a produs în mine o stare de entuziasm deosebită. 

Chaiselongue şi yoga

Şi deşi ziua trecea cu repeziciune, şi oboseala îşi spunea  puţin cuvântul, am avut timp totuşi pentru a mă relaxa în gradina plină de verdeaţă a prietenilor mei, Ioana şi Tavi, pe un chaiselongue, la umbră, unde am savurat o cupă de desert  delicios… povestind vrute şi nevrute până când am realizat că e cazul să mă pregătesc de plecare spre „casă”, adică înapoi spre Londra. Aşa că iată-mă părăsind Cambridge-ul seara, cu o stare de împlinire, mulţumire şi linişte sufletească.

Apropo, am uitat să menţionez că în scurtă relaxare avută în grădina oarecum rebelă aş putea spune, am avut parte de o şedinţă de yoga, care cred că m-a ajutat foarte mult să îmi păstrez până la sfârşitul zilei respective sentimentul de linişte interioară şi împlinire. O altă experienţă interesantă, care cred că am să o mai încerc de mai multe ori de acum încolo. And so… I conquered the fortress of Cambridge!

La Madame Tussauds

După reîntoarcerea la Londra, într-o zi am ajuns şi pe la  Muzeul figurilor de ceară „Madame Tussauds”. Tot de una singură! Pentru că, după cum spuneam, îmi face plăcere propria-mi persoană! Asta şi pt că nu prea are cine să mă însoţească deocamdată… Aşa că mi-am luat frumos… avânt şi aparatul foto şi dusă am fost… Direcţia, Muzeul figurilor de ceară!

După ce am ajuns acolo mi-am dat seama că am făcut alegerea bună pentru că în acea zi nu a fost extrem de aglomerat şi astfel am reuşit să mă pozez cu mai toate celebrităţile muzeului. Am făcut cunoştinţă cu Woppi Goldberg, Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Robin Williams, Morgan Freeman, Sean Connery, Tom Cruise, Leonardo di Caprio, John Travolta, Julia Roberts, Nicole Kidman, Angelina Jolie şi desigur, Brad Pitt. Apoi „m-am întreţinut” cu Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea, Mahatma Gandhi, Barack Obama, Vladimir Putin, David Cameron, Nicolas Szarkozy, Angela Merkel şi mulţi alţii din lumea politică de azi şi nu numai. Dar pe… Băse tot nu l-am văzut pe acolo şi nici pe micul Boc! În schimb era acolo marele Luciano Pavarotti alături de Michael Jackson, Kylie  Minogue, Elvis Presley, Lady Gaga… apoi, Charlie Chaplin, Benny Hill… Pablo Picasso, Van Gogh, Oscar Wilde, William Shakespeare, Albert Einstein, Falmilia Regală a Marii Britanii… şi mulţi-mulţi alţii.

În muzeu se intra direct în încăperea cu starurile de cinema, după care urma încăperea cu starurile din lumea sportului. Din păcate nu erau acolo nici Nadia Comăneci, nici Ilie Năstase sau Ion Tiriac. Nici Hagi… Sinceră să fiu, măcar Nadia Comăneci mă aşteptam să fie! În continuare păşeai în încăperea alocată familiei regale… mai apoi în încăperea cu oamenii de cultură. Apoi sala „invitaţilor” din lumea muzicii, urmată de cei din care au primit odată în viaţa premiul Nobel pt Pace… şi din „lumea păcii” păşeai direct în lumea politicii, controverselor, a puterii, a jocurilor murdare… după care ajungi în spaţiul alocat criminalilor şi metodelor de tortură din evul mediu până în zilele noastre… camera de teroare, unde totul era aproape în întuneric… Interesant! Finalul a fost chiar drăguţ deoarece stai la rând  să urci într-un taxi specific Londrei, în miniatură, care te plimbă prin încăperea alocată istoriei Marii Britanii iar la ieşire ajungi în magazinul de suveniruri… Aşa că, la muzeu, am trăit o experienţă foarte drăguţă, hazlie şi plină de agitaţie. Acolo toţi vroaiu să-şi facă poze cu preferaţii lor din lumea cinematografiei, a sportului, a muzicii… Ba chiar şi a politicii, de ce nu!?

Tower Of London 

Urmatoarea escală: Turnul Londrei! Aflată pe malul nordic al Tamisei este cea mai veche construcţie din Londra. Aceasta mai este cunoscută şi sub numele de Turnul Alb. Palatul este una din emblemele puterii şi tradiţiilor Angliei. De-a lungul anilor clădirile sale au servit atât ca fortăreaţă dar şi ca reşedinţă regală. Ultimul care a locuit aici a fost regele Carol al II-lea (1630-1685). Construcţia acestui palat a fost începută în anul 1076 de către William Cuceritorul şi chiar dacă iniţial Turnul Londrei era o structură mult mai modestă pe parcursul secolelor s-a transformat în ansamblul arhitectonic care există astăzi. Aici s-a aflat monetăria, observatorul astronomic, trezoreria, depozitul de arme, arhivele statului şi chiar grădina zoologică regală. Totuşi cea mai cunoscută parte a acestei fortăreţe medievale este închisoarea.

Când am intrat în Palat, am zărit câţiva tineri îmbrăcaţi în haine de epocă… Foarte frumos şi interesant! Ba chiar la anumite ore poţi întâlni în plimbarea ta prin Palat, acei beefeters, care sunt de fapt nişte gardieni foarte simpatici care au rolul teoretic de a pazii bijuteriile coroanei, dar în practică ei sunt ghizi, îmbrăcaţi în uniforma oficială, care vorbesc teatral, gesticulează şi imita diversele personalităţi ce au marcat istoria turnului. O altă atracţie sunt corbii crescuţi aici în curtea palatului, care de altfel sunt împiedicaţi să zboare prin tăierea penelor. Legenda spune că atunci când corbii vor zbura, imperiul britanic se va prăbuşi. În concluzie asta nu se va întâmpla niciodată pentru că aceşti corbi nu sunt lăsaţi să zboare. Punct!

În centrul palatului se afla Turnul Alb, de fapt o clădire compusă din patru turnuri înalte, care adăposteşte armurile şi armele folosite în lupte. Cel mai interesant mi s-a părut  etajul, locul unde sunt expuse armurile diverşilor regi. Astfel poţi urmări evoluţia ţinutei de luptă de-a lungul timpului, de la o simplă cascheta, la o armură ce astupa faţa şi apoi şi ochii până ajungi să-ţi pui întrebarea dacă cel din armura mai vedea ceva şi cum îşi diferenţia aliaţii de duşmani!? Şi… ceea ce m-a încântat pe mine cel mai mult a fost faptul că şi caii aveau armura lor! 

Bijuteriile coroanei britanice

Aş spune totuşi că atracţia principală în Turnul Londrei este turnul care adăposteşte bijuteriile coroanei. Acolo, vom vedea alături de sceptru, coroana regală şi alte coroane, toate decorate cu pietre preţioase de diferite mărimi… care mai de care mai strălucitoare, de la diamante,  safire, rubine, smaralde, perle etc… până la briliante,  toate montate în aur masiv sau chiar platină. Am văzut deasemenea şi alte decoraţiuni din aur masiv, săbiile de ceremonie, veselă şi toate accesoriile ce sunt utilizate doar la ocazii foarte speciale de către regina Marii Britanii. Când am intrat în clădirea care adăposteşte aceste bijuterii, prima încăpere era decorată cu blazoanele tuturor monarhilor de până acum. Sub forma unui diapozitiv  erau proiectate imagini de la încoronarea reginei Elisabeta a II-a şi imagini în detaliu ale bijuteriilor pe care urma să le văd acolo. Am realizat că ce va urma să văd este mai mult decât deosebit, iar când am trecut de o uşă masivă de seif, groasă de jumătate de metru, am fost impresionată profund  descoperind înăuntru o vitrină mare în care erau expuse toate bijuteriile regale. Pentru a nu se crea cozi lungi, de-a lungul acestor vitrine sunt montate două benzi rulante, de-o parte şi de alta, care te plimbă pe lângă bijuteriile expuse. Greu de descris în cuvinte senzaţia pe care o ai când vezi aceste bijuterii absolut fabuloase. Dar poate  aceasta este cea mai clară dovadă a puterii pe care a avut-o imperiul britanic şi a întinderii sale geografice. 

În 1905 a fost descoperit în Africa de Sud cel mai mare diamant de până acum având 3.100 de carate şi 620 de grame. Denumit „Cullinan”, a fost spart în mai multe bucăţi, iar cea mai mare dintre acestea, „Cullinan I”, sau „Steaua Africii”, se găseşte în vârful sceptrului englez. Este mare, imens… de mărimea unui măr românesc. A doua bucată spartă, „Cullinan II”, are 317 carate şi se găseşte în coroana imperială aşezată chiar lângă sceptru. Am realizat că le văd în adevărata lor splendoare şi în mărimea naturală, nu doar la televizor… Dar când te gândeşti totuşi la acele multe zero-uri pe care le are preţul unui inel cu diamant de mărimea unui bob de mazăre, ajungi să nu reuşeşti să numeri câte zero-uri ar fi necesare să redea preţul estimativ al acestor imense pietre.

Vreau să vă spun că fotografierea acestor bijuterii este strict interzisă şi că am petrecut aproape trei ore vizitând toate aceste minunăţii… Aş mai putea să povestesc foarte multe legate de ceea ce am văzut, descoperit şi învăţat la Tower of London,  dar mi-e teamă că aş avea nevoie de încă câteva ore bune să le pot reda în această scriere.

Tunbridge Wells

În acest orăşel mi-am vizitat o fostă colega de liceu, pe care am ajutat-o să se mute. Aşa că acest weekend l-am petrecut alături de numeroasa ei familie (pentru că sunt 8 fraţi din care 6 sunt căsătoriţi şi au şi… copii!). Astfel m-am simţit acolo ca într-o mica Românie, oarecum mai aproape de casă, dacă pot spune!

Tunbridge Wells e un orăşel micuţ, puţin mai mic decât Oradea mea natală. Este situat pe mai multe coline şi e plin de verdeaţă. Din păcate nu am apucat să văd foarte multe din oraş deoarece am fost ocupaţi toată ziua cu mutatul, iar la finalul zilei eram prea osteniţi pentru a bântui pe străzi… Din  păcate nici vemea nu a ţinut cu noi, dar în acel weekend am făcut cunoştinţă cu viaţa de club din Marea Britanie unde am poposit cu  aproape jumătate din adulţii familiei. În acea atmosferă a fost plăcut şi nostalgic să-mi aduc aminte de momentele frumoase din vremea liceului. Şi ce mi-a plăcut mult încă, a fost faptul că nu miroseai a fum de ţigară din cap până în picioare după ce plecai acasă! Acolo, la Tunbridge, nu se fumează în localuri deloc, numai afară în stradă… şi pe deasupra aveau şi sistemul de ventilaţie foarte bine pus la punct pentru a nu simţi alte mirosuri nepălcute. Pe de altă parte a fost totuşi şocant pentru mine să constat ca tinerii vin aici cu alte motive decât o făceam noi la vârsta respectivă şi anume pentru a dansa şi a ne simţi bine în compania prietenilor. Aici tinerele vin îmbrăcate de parcă se pregătesc de o nuntă sau cel puţin un banchet! Dar asta nu ar fi o problemă, pentru că e alegerea fiecăruia, până la urmă, cu ce se îmbracă… Este după cum îi dictează inima sau poate instinctul. Problema majoră este că fetele vin cu intenţia clară de a primii cât mai multe băuturi gratuite de la băieţii din club, după care se ameţesc bine şi ajung să facă sex pe unde şi cu cine apucă. Iar scopul băieţilor este acelaşi, să bea cât mai mult până numai ştiu de ei şi să „curteze” o domnişoară  care le place pe moment până respectivă cedează… Nu mai spun că media de vârstă este undeva între 16-26 de ani. Trist dar adevărat! În ce hal a ajuns tineretul din ziua de azi şi nu mai spun în ce stadiu e  omenirea… Şi aici nu mă refer numai la adolescenţi ci în plan general. Individualismul, egoismul, superficialitatea şi…. câte şi mai câte, au adus societatea de azi în haosul în care se află. Dar poate cu timpul vom  începe să ne trezim şi să realizăm că aşa nu mai merge, că trebuie schimbat ceva cât de curând şi în bine. Toate aceste experienţe bune, rele, ciudate sau interesante mă ajută să îmi cizelez personalitatea într-un mod mai bun.

Cu drag şi dor vă trimit îmbrăţişările mele de pe meleagurile britanice. Oricum, cu siguranţă în următorul segment al jurnalului meu am să abordez subiectul birocraţie şi al muncii în UK, pentru că atât a fost deocamdată partea de exlporare a turismului şi culturii britanice. Voi lua o pauză în ceea ce priveşte viaţa mea de turist pe meleaguri londoneze. Vreau să mă focalizez pe ce înseamnă muncă şi viaţă de zi cu zi. Aşa că pe curând.

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârşit de august  2011

Popularity: 2% [?]

MOŞ NICOLAE LA BLOC

Moşul cel cu suflet mare
Pe la noi a dat ocol
Şi ne-a luat la fiecare…
Toţi papucii de pe hol.

☺☺☺

EXPLICAŢIE

Poporul nostru milenar
E cârmuit de-un marinar
Motiv ca lumea să priceapă
De ce a cam intrat la apă.

☺☺☺

MURĂTURI DE SEZON

Aşa, ca de sfârşit de an,
Spunea un hâtru bun de gură,
Îmi bag şi soacra la borcan
Că-i cea mai bună acritură.

☺☺☺

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te… furnică.

☺☺☺

PAMELA ANDERSON

Sânii ei cu formă plină
M-au convins că nici măcar
AirBag-ul de la maşină
Nu-i mai este necesar.

☺☺☺

VINE IARNA

Caloriferul l-am salvat,
L-am pregătit pentru iernat,
Că astăzi am băgat în el
Un kilogram de… antigel!

☺☺☺

AIUREA ÎN TRAMVAI

Provocat de-o damă-n mini,
I-am răspuns cu toată stima:
- Nu mai merg la cap de linii…
Cred c-am să dau la prima!

☺☺☺

EMIGRAREA LA ROMÂNI

Dacă cercetezi misterul,
Dai de-o chestie bizară:
Astăzi, aventurierul,
Este cel rămas în ţară.

☺☺☺

30 DECEMBRIE

Treaba este cam hazlie
Da-i făcută publică:
Studiul despre monarhie
Azi, mi se… republică!

☺☺☺

CRIZA LA ROMÂNI

Fulgii mari încep să cearnă,
Iar românii să exclame:
Vom muri de frig la iarnă
Sau prin martie, de foame?!

Popularity: 3% [?]

Razele sorelui de dimineaţă mângîie „Oraşul florilor”, Timişoara, centru industrial, ştiinţific şi cultural situat pe malurile canalului Bega, afluent pe stânga al Tisei, care izvorăşte din munţii Poiana Ruscăi. Prima menţiune documentară a cetăţii Timişoara datează din anul 1212; distrusă în timpul invaziei tătare, a fost refăcută treptat.

Printre monumentele mai importante ale oraşului sunt: castelul Huniazilor, datând din secolele 14-15, refăcut în anul 1852, muzeu după o nouă restaurare, biserica în stil baroc, de rit catolic, casa prinţului Eugeniu de Savoia, castelul Paşa Buinen, Teatrul Naţional, catedrala ortodoxă. La Timişoara există trei teatre dramatice, român, german şi magiar, operă, teatru de păpuşi, filarmonică, muzee. O imensă clădire îţi atrage atenţia, fostă trezorerie, tribunal austriac, prefectură, care după 1948 a devenit sediul Institutului Agronomic. La câţiva metri distanţă se află un alt monument care-i îmbogăţeşte zestrea arhitecturală şi spirituală, sinagoga. Aceasta cuprinde elemente de influenţă orientală, maură, specifice.

Ridicând privirea peste izvorul cu apă termală, nu poţi să nu remarci clădirea cu lei înaripaţi, simbol veneţian, o alta cu turnuri şi turnuleţe stil maghiar 1900 şi o farmacie cu aceeaşi destinaţie de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altădată, despre un decembrie mult mai aproape de noi şi sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistenţei şi speranţei. Memoria greu încercată a Timişoarei vorbeşte însă pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timişorenii îşi plâng morţii Revoluţiei şi omagiază momentul în care Timişoara devenea, pe 20 decembrie, primul oraş liber din România. Acum când au trecut 22 ani de la acele momente pline de speranţă şi curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci şi de spiritul libertăţii care ne stăpânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte şi reculegere faţă de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieţi libere, mai bune. Avem datoria să le cinstim memoria ducând o viaţă după principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Se vor împlini, aşadar, 22 ani de la scânteia care a declanşat incendiul Revoluţiei… Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timişoara, oraş ce va rămâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărţea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbuşească sub presiunea enormă a unei nemulţumiri populare îndelung ţinută în frâu. Evenimentele de la Timişoara – poate încă nu suficient clarificate – au avut, în principal, meritul de a arăta lumii o altă faţă a românilor. Că acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturală, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încărcat de semnificaţii. Pentru că sub călcâiul dictaturii au fost strivite şi conştiinţe ungureşti, şi săseşti sau şvăbeşti, şi sârbeşti, şi bulgăreşti sau ţigăneşti, şi evreieşti, nu doar româneşti. Au avut teoria şi practica marxistă această „calitate”, de a nu face discriminări atunci când trebuiau create „opinii” şi conştiinţe „de masă”.

Acum, după 22 ani, la Timişoara pare să fi rămas doar amintirea fugară a incandescenţei acelor zile. Viaţa are tipicul său şi după zbuciumuri majore, existenţa se reaşează în tiparele obişnuite. Timişorenii au modestia oamenilor care ştiu că ceea ce au făcut, trebuia făcut. Că odată datoria împlinită, eroii se întorc la locurile lor. Şi-şi văd de treabă… Mai grav mi se pare faptul că dincolo de zidurile Timişoarei, oamenii încep să uite. Sau să trateze cu indiferenţă ceea ce au realizat semenii lor din oraşul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri să se repete. Or, aşa ceva nu trebuie, nu poate să se întâmple. Este motivul pentru care astăzi, mă închin şi las gândul să-mi cutreiere în voie, în Piaţa Operei, printre cei care astăzi sunt sau nu mai sunt…

Fragment din Vacanţe, Vacanţe…Românie, plai de dor

de Rodica Elena LUPU

Popularity: 2% [?]

Moartea unui regizor-ALEXANDRU TOCILESCU

Autor: Mihaela Dordea

După ce a poposit preţ de 65 de ani în halta de la poalele muntelui cosmic al marii cetăţi unde umbra realităţii se depăşeşte pe sine, după ce a hălăduit o vreme printre zidurile care spun poveşti în singurătatea lipită de ele ca o floare de mucegai şi unde doar ecoul aminteşte ropotul ultimelor aplauze, după ce a cules mărul de aur din pomul ultimului paradis terestru acum ocupat de impostori, regizorul Alexandru Tocilescu, Toca, a hotărât că e timpul să treacă pragul pe care l-a mai încercat de câteva ori şi într-o seară de marţi, 29 noiembrie 2011, a plecat. Într-o lume mai bună, ar spune unii. În altă dimensiune – zic eu, în locul lui din univers, pregătit de la facerea lumii.

Nici un semn nu a vestit moartea regizorului. Văzduhul nu s-a cutremurat, nici un sunet nu a tulburat liniştea pământului, doar o adiere rece fremăta printre crengile dezgolite ale copacilor şi poate că, undeva, în pustiu, o cucuvea speriată îşi cânta cântecul de jale într-o tonalitate joasă, semn că există…

Aproape de miezul nopţii, moartea şi-a deschis aripa peste el cu un pocnet sec iar lumea aceea prin care trecuse s-a reîntors în haos.

În timpul acesta, multe nume cântate pe o altă strună a universului se pregăteau să îl primească pe Toca acolo unde, de marţi, le este din nou regizor.

L-am cunoscut pe Alexandru Tocilescu în stagiunea 1998-1999, la Naţionalul bucureştean, în locul acela magic numit „regrupare”. Se juca Scrisoarea Pierdută a lui Caragiale, spectacol montat de el la Sala Mare.

Venea la fiecare reprezentaţie. Nu lipsea decât în ziua în care avea programată dializa. O făcea săptămânal, ani şi ani.

 La început, între noi a fost un fel de tatonare. Ne salutam, comentam evenimentele vremii şi vremurilor, şi cam atât. Apoi, printr-o nu ştiu ce chimie, am devenit prieteni. Toca mi se confesa. Îmi povestea despre el, despre bucuria de a fi student, motiv pentru care şi-a prelungit anii de facultate până ce a ajuns la concluzia ca e de ajuns şi s-a apucat serios de teatru. Şi a făcut minuni. Până în ultima zi a vieţii lui.

Cum era Toca? Un copil năzdrăvan într-un trup de uriaş. Ţinuta lui, extravagantă, ziceau unii, originală zic eu, ascundea un suflet de o rară sensibilitate. Era un munte de om şi un munte de emoţii.

Pe cât era de controversat, pe atât era de iubit.

Discuţiile cu el erau întotdeauna o bucurie de minte şi de spirit. O cultură vastă, din toate domeniile, o inteligenţă sclipitoare şi un umor care îl făcea adorabil, mai ales când începea seria de bancuri pe care le spunea cu un haz nebun.

Spectacolele montate de el, din care amintesc Poker, la Comedie şi Casa Zoikăi, tot acolo, Tartuffe şi Hamlet ca şi Oblomov la Bulandra,  O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu la Teatrul Mic, Faust la Opera Naţională, Comedie Roşie, Eduard al III-lea la Naţional, şi încă multe altele, sunt creaţii de un mare profesionalism, dar mai ales de o excepţională sensibilitate artistică, de profunzimi greu de bănuit la o primă lectură a textului dramatic, pe care Tocilescu le-a văzut şi le-a pus în valoare pe scenă.

Ceea ce mi se pare extraordinar în creaţia artistică a regizorului, este originalitatea care nu are nimic de-a face cu ceea ce se vede în unele spectacole care se vor cu orice preţ altfel, dar care nu spun nimic. Originalitatea lui Toca era amprenta lui, portretul lui, era el.

Am să vorbesc doar despre Scrisoarea Pierdută, pentru care a fost mult discutat şi criticat de unii, dar care a făcut săli pline trei stagiuni , seară de seară, de trei ori pe săptămână. Serile de Scrisoare erau adevărate gale la Sala Mare. Veneau colegi din teatru să vadă spectacolul, celebrităţi din toate domeniile, iar spectatorii ocupau fiecare centimetru din spaţiul sălii.

În acest spectacol Toca nu a iertat nimic din epoca modernă de după ’90. Cine şi-ar fi imaginat vreodată personajele lui nenea Iancu acaparate de tehnica modernă? Vorbind la telefoane mobile, vizionând telenovele, sau pe Tipătescu şi Caţavencu jucând o partidă de tenis ca la Rolland Gaross! Sau pe Zoe Trahanache în ţinute mini sau fără…Ori un Dandanache vampir, venind cu dricul la alegerile unde era candidat. Aceste trăsături pe care regizorul le-a materializat pe scenă în personajele lui Caragiale făceau deliciul publicului şi primeau aplauze prelungite la scenă deschisă. Între tablouri, când vreunul dintre actori ieşea şi se oprea în regrupare, Toca îi împărtăşea câte o idee nouă şi cerea ca ea să fie pusă în practică. Actorul asculta, făcea pe scenă ce a spus regizorul, mai punea şi de la el şi rezultatul era imediat : ropote de aplauze şi urale. La final, publicul solicita prezenţa lui Tocilescu pe scenă, dar el nu intra niciodată. Modest, aşa cum doar marile valori pot fi.

Premiile şi distincţiile primite pentru tot ceea ce a făcut, poate că înseamnă recunoaşterea meritelor şi creaţiei sale artistice. Dar ele nu pot acoperi volumul imens de muncă, orele nesfârşite petrecute la repetiţii cu trupul bolnav dar cu spiritul inepuizabil.

Aşa era Toca…Şi Doamne câte aş mai fi vrut să spun! Rămân spectacolele sale care se mai joacă încă şi se vor mai juca, la Comedie, la Mic, la Naţional…Rămâne amintirea unui om vertical pe care nu l-a doborât, cel puţin aparent, nici bârfa, nici oboseala, nici celebritatea.

Poate că acum, Valea Plângerii plânge moartea unui regizor, ea, valea dintre două lumi paralele care îşi pierde esenţa de poveste şi, cu atâtea morţi de artişti, începe să devină realitate…

Popularity: 2% [?]

      Nu se putea alege un titlu mai potrivit pentru mănunchiul de versuri pe care Georgeta Resteman le-a adunat în acest volum ce marchează debutul în lumea frumuseţii cuvintelor. Azima aburindă, pe care mama o împarte pruncilor, adună familia în jurul mesei şi crează acea stare de cald şi de împărtăşire a dragostei peste care picură acea sfinţenie a gestului ocrotitor.

 Ca şi mama care rupe în tăcere azima caldă, poeta dăruieşte, cu sfială, picături de iubire:

            „Adunată de vremuri, păstrată-n cămări…/ În marea de astre presar fericire/ Născută din doruri pierdute în zări.”/ Răvăşire

În acest volum ne întâmpină un suflet-orchestră, de o gingăşie aparte, după cum însăşi autoarea mărturiseşte: „Mi-am cules sufletul/ Risipit în freamătul frunzelor/ L-am scăldat în verdele codrului/ Am alungat tristeţea norilor / Şi-ascultându-i cântecul,/ Pe strunele dorului/ L-am dăruit privighetorilor.”/ În linişte

Un suflet-orchestră pentru că de la început şi până la sfârşit asistăm la o muzică ce porneşte delicat, precum sunetul viorii:

            „Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii  peste noi în noapte. / Şi lacrimi – bobi de rouă de pe flori -/ S-adun pe buze-n dimineţi senine/ Să mă îmbrac în mantii  de culori./ Aş vrea                       

            apoi muzica se înteţeşte:

„Sunt umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascund chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”/ Sunt

şi creşte, urcând în intensitate:

„Mă-nvăluie apele tulburi ce curg/ Şuvoaie m-acopăr dar eu le ignor/ Mi-e gândul durut de tristeţe şi dor/ Îmi tremură trupul în tristul amurg”/ Ploaia

sau coboară spre tonuri grave:

„Împovăraţi de griji şi de nevoi/ Cu sufletul fărâme, trist şi gol/ Găsim puterea de-a răzbi în noi,/ Nu facem parte din vreun protocol”/ Al celor care vor să ne zdrobească/ Şi să ucidă ce ne-a mai rămas/ Din moştenirea dulce, strămoşească,/ Vor să ne-atârne sufletul de-un ceas…”   Sufletul nostru nu-i de răstignit

            Concertul continuă cu alte şi alte acte în care muzica te împresoară, când cu acea lină atingere, precum picurii de mir, când cu acorduri grave din care ţâşneşte fie revolta, fie durerea sau tristeţea sau însingurarea lăsând apoi loc Iubirii, Luminii, Păcii pe care poeta le înscrie cu majuscule…

Este concertul vieţii pline de credinţă şi iubire, atât faţă de Creatorul suprem, cât şi faţă de părinţi, de copilul născut în durerea ce încă persistă în lacrimile Georgetei Resteman, copil hrănit din sânul ei plin de dragoste duioasă:

 „În ochii-ţi dragi am presărat iubire/ Sclipiri de frumuseţe sufletească/ Cu bunătate, linişte-n privire/ Te-am dăruit, minunea mea cerească!”/ De ziua ta, fetiţa mea!

Este concertul izvorât din iubirea de oameni şi flori, de ape şi munţi, de noapte şi zi, de păsări şi anotimpuri, de tot ce înseamnă creaţie divină:

“De Crăciun/ vreau să-ţi simt mângâierea, MAMĂ,/ din doruri să facem cununi/ împletite cu lacrimi din stele…/ aburind de miresme alese/ să gustăm cozonacu-amândouă/ numărând fulgi de nea/ să ne spunem poveşti/ iar când lemnul în sobă trosneşte/ scânteind în amurgu-ngheţat/ să îmi ţii capu-n poală/ cum ştii doar dumneata/ şi-n noaptea Crăciunului lină/ sub bradu-mbrăcat cu beteală/ s-aşternem dorinţe şi vise/ să ne cernem în suflet lumină/ şi să fim mai curaţi şi mai buni/ în speranţa iubirii promise.”/ De Crăciun cu tine, mamă!

Poeta iubeşte locurile natale cu aceeaşi forţă prin care se manifestă în iubirea de oameni, de frumos, de bine şi de pace:                                                                                             „Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri / Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni / Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri, / Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: „să fim buni” / Acasă

În felul acesta a hotărât să intre pe ogorul culturii române, cu respect pentru limba poporului şi a locului în care îşi are rădăcinile vieţii, cu modestia caracteristică strămoşilor săi şi cu mare drag în folosirea cu sfinţenie a Cuvântului înspre luminarea cugetului celui care-i citeşte versurile.

Autoarea nu face risipă de metafore, dar le foloseşte frecvent, cu duioşia şi îndemânarea izvorâte din sufletul ei curat şi, mai ales, din harul ce Domnul i l-a oferit la naştere pentru a se bucura de rodul crescut apoi în inima ei:

„Inundă-te-n alb suflete-al meu/ lasă tristeţea şi lupii alungă/ credinţa-ntăreşte-ţi, deschis fii mereu/ cu fulgii dansează-n lumina fecundă/ te roagă în taină,/ spre Ceruri priveşte,/ îmbracă-ţi în pace/ iubirea flămândă/ şi fii liniştit:/ Dumnezeu te iubeşte!” / O altfel de iarnă

Pe de altă parte, cel puţin aparent, nu se foloseşte de toate mijloacele stilistice pe care poeţi cu nume mari le-au aşezat la temelia poeziei româneşti, dar nici nu le ignoră. Poeta îşi urmează propria-i cale în care simte că poate semăna cu credinţă rodul bogat al viitorului, fără să umbrească linia melodică a versului ieşit din măsura metrică statornicită de vremea marilor critici şi, în acelaşi timp, fără să uite a sublinia puterea dragostei:

“Se-amestecă seve de gând/ şi frământările tale/ se contopesc cu frământările mele/ te privesc cu ochiul lăcrimat/ de fericirea de-a te avea/ şi-ţi ascult respiraţia…/ pe fruntea gândului/ îţi mângâi trupul/ cu seve de dor/ şi-ţi dăruiesc/ dragostea mea.”/ De dragoste

Iată, cititorule, vei asista, citind acest volum de versuri, la un veritabil concert: concert de muzici divine.

Marian Malciu

Slatina, noiembrie 2011

Popularity: 2% [?]

DICTATURA  MORALEI

Maria Diana Popescu

Şaizeci de ani de eforturi integratoare au slăbit în mai puţin de trei ani. Ideea Europei Unite încasează lovitură după lovitură, încît e de mirare cum de nu s-a fluierat knock-out-ul. Euro a scăpărat scîntei tot anul pe plita leului românesc, unde s-au perpelit zburătoarele cu garnitură nelimitată de antibiotice importate din Germania. Cine să-i apere pe români de hormonii puilor electrocutaţi şi pe cîini de lumea cealaltă? Abia năşit la Guvern, bugetul pe 2012 atrage critici dure. Scad cheltuielile la sănătate, cresc la serviciile speciale. Aceeaşi gargară pretutindeni! Sarkozy doreşte înfiinţarea unei trezorerii europene, altă instituţie de tocat fonduri. Obama plănuieşte (re)reformarea sistemului de asigurări de sănătate din întreaga lume, echivalentă haosului şi închiderii spitalelor. Mă îngrozesc la auzul denumirii unor instituţii de furat. Banii au devenit instrumentul prin care oameni de nimic distrug naţiuni cu potenţial valoros.

Oraşele patriei sînt înţesate cu sedii de bănci, farmacii, firme de recuperare, bordeluri, vile opulente, şaormerii, moluri, reţele, clanuri, pistolari, magazine de vise, hoţia n-are intermitenţe. O bombă cu ceas – sărăcia – împînzeşte casele românilor. Sistemul prea alambicat şi pricinos îi va obliga pe politicieni să ţină ceva roşu în buzunar de sărbători, ca să nu facă indigestie cînd scoboară hălcile afumate, rămase în podul ţării, sau cînd dau cep butoaielor ca să prindă curaj, ca la anul să ne asigure alte locuri de veci. Fauna care a căpuşat poporul tot anul va pleca în vacanţe de lux, iar scutul de la Deveselu va intra în carantină. Să fi devenit vulnerabile obiectivele antirachetă la reducerile bugetare americane? Sau, la reuniunea Comisiei pentru apărare şi securitate a N.A.T.O. din octombrie, reprezentanţii Franţei, Rusiei şi Ucrainei i-au poftit să-şi ia jucăriile şi să se întoarcă acasă? Parlamentarul francez Jean Michel Boucheron a ridicat problema eficacităţii defensive a scutului antirachetă, afirmînd că sistemul, care l-a supărat pe Putin, nu va intercepta decît o pătrime din rachetele clasice. Retragerea unor nave şi echipamente din Europa le va aduce bani în puşculiţă. Deşi înglodaţi în 14 mii de miliarde de dolari, americanii îşi vînd hîrtiile cu cea mai mică dobîndă din istorie. Se împrumută ieftin, îşi finanţează deficitul cu cele mai mici costuri, inundă piaţa mondială şi se folosesc de banii statelor slabe.

Analiştii nu ne spun pe ce lume trăiesc, îşi văd de meserie. Aşadar, române, transpiră în continuare, fii cumpătat de sărbători, nu te baza pe pensia prezumtivă! Politicile economice ni le putem aplica fiecare la nivel micro. Întrecerea socialistă a băncilor a transferat în timpul anului povara crizei pe spinarea românilor. De la fatidicul decembrie încoace, în locul ceainăriei, alimentarei, aprozarului, şcolii, grădiniţei, căminului, librăriei, magazinului de încălţăminte, au fost mutate sedii ale unor bănci cu funcţionari la patru ace, care te întîmpină cu o cafea şi cu oferta unui credit. Studiind piaţa noastră, bancherii străini au concluzionat că românii doresc creşterea nivelului de viaţă (de aceea li s-a dat şi un rol adecvat în lovitura de stat din 1989) şi au trimis scrisori de dragoste clienţilor, invitîndu‑i doar cu buletinul la credite. „Bună ziua, va oferim un credit avantajos! Vă rog, luaţi loc! Oferta este foarte bună pentru dumneavoastră!” La fel ca în piaţa de zarzavaturi, ofertele curgeau pe bandă rulantă. O adevărată întrecere între bănci. Cu buletinul în buzunar, oamenii au dat buzna în sucursale, venise timpul să trăiască mai bine. Chiar meritau.

Legislaţia a întreţinut şi a acoperit fraudele băncilor, ale clanurilor, bancherilor şi bogătaşilor fără scrupule, închipuiţi şi lacomi, care au păgubit poporul. Prinşi cu ocaua mică, deveneau brusc bolnavi şi cereau eliberarea. Tactica e veche, azi s-a cosmetizat doar. După cel de-al doilea război mondial, indivizi abili, aflaţi în diferite funcţii, cumpărau certificate care atestau că sînt nebuni, că prezintă deviaţii comportamentale sau alte afecţiuni ale sistemului nervos, cauză care îi scotea în afara responsabilităţii. Actele erau ţinute sub cheie şi cînd picau la ananghie, scoteau hîrtia miraculoasă. La fel şi astăzi. Escrocii înşelă statul, au propriile reţele de televiziune, reuşind să-şi menţină escrocheria pe o treaptă înaltă. N-ar strica o epidemie de smerenie, profund creştină, administrată prin vaccinuri, care să-i trimită la locurile lor. Adică în pătrăţica din care, moralmente, să nu mai poată evada mai sus decît competenţele reale. Analfabeţii au ajuns să-şi afirme cu prea-suficienţă „competenţe” enciclopedice, dînd cu aer academic verdicte distructive. Nimeni nu pretinde politicianului să se dedice studiului fenomenologiei lui Hegel. Ar fi absurd. Dar nici politicianul risipitor şi îndestulat nu trebuie să dea lecţii de filozofie poporului. Adică să-i calculeze anual necesarul de bani şi de hrană. Cînd eşti politician, pierzi legătura cu tine însuţi şi te îneci în impostură, la fel ca în patima băuturii. Teologic, sminteală şi arghilofilie se numeşte. Tot timpul ameţit de aburii puterii şi de cîştig, conştiinţa de sine se lasă posedată. Tot în limbaj teologic, slavă deşartă însemnînd. Ei!, sînt chestiuni delicate, cine să-i tragă la răspundere pentru ele? Dumnezeu sigur, mai devreme sau mai tîrziu. Chiar şi ei înşişi se pedepsesc pe sine. Nu vedeţi ce feţe întunecate au? Numai un duhovnic bun ar scoate pe diavol din năravurile lor şi i-ar reda credinţei, moralei şi patriotismului.

Aşadar, vom avea de toate de sărbători: alţi 300000 de şomeri, iar pe tarabele acestui iarmaroc, talcioc, obor, tîrg capitalist, degradat peste măsură, foarte mulţi politicieni la-ndemînă, pe gratis. Doar să deschidem televizorul. Sîntem bogaţi în politicieni, important este să facem diferenţa între ei, ca la piaţă, între merele sănătoase şi cele putrede la mijloc. Ei au „muncit” tot anul la lopată, au săpat tunele în buget cu rară şi subtilă eleganţă, păstrînd curate, în România, frauda şi lupta pentru putere şi pentru avere. Mai lăsaţi munca de salahor şi puneţi mîna pe carte! Pe o carte de morală. E timpul! Mult curaj şi sănătate. Spor la citit! V-aşteptăm la anul cu chestiuni adevărate şi deştepte.

După expresia bine cunoscută a lui Sloterdijk, este necesară o dictatură a moralei, altfel istoria se va repeta, va sări cu un pas înainte în recolonizare şi sclavie.

Popularity: 4% [?]