Autor: Gheorghe ISTRATE

 

O evoluţie surprinzătoare, ,,victoriană‘‘, în poezia română contemporană, o prezintă cazul Victoria Milescu. Volumele ei au crescut unul din altul, precum arborii adolescenţei revărsaţi în arborii maturi. Glasuri de critici, autorizate, mi se alătură în a-i recepta antena poetică plenară, cea cu o vibraţie de o structuralitate şi frumuseţe proprii.

 

Aflată încă într-o tinereţe superioară, Victoria Milescu este adoptată de dicţionare, antologii, ba chiar enciclopedii riguros selective, de premii şi diplome de excelenţă, pe care numai orgolioşii emfatici se prefac că nu le observă sub laserul lor larvar şi servil. Cineva îşi manifestase, umil şi cinstit, neputinţa de a penetra sintagma unui titlu precum Conspiraţii celeste, unul dintre cele mai recente şi de succes volume ale Victoriei Milescu. Într-adevăr, acolo se ascunde o tautologie intenţională, care împinge ,,epica‘‘ poeziei mult mai departe, în ,,Povestea magului călător în stele‘‘, a suprastraturilor inspirative, adică în răsuflul obosit de atâta zbor al îngerului constelar.

 

Acest nou volum, Dreptatea învingătorului – titlu exact şi înscris diametral în poezia de până acum a poetei – , reprezintă o mică schimbare la faţă a Victoriei Milescu. Integral, este o ars poetica. Nu teoretică precum la Nicolas Boileau – ci aplicativă, pe cât se poate, cu prospeţime şi posesiv chemătoare. O mărturisire în alcovul poeziei adevărate lângă un mire de penumbră şi de mireasmă abstractă. Mai exact, un discurs dublu despre poem şi poet, între care se aşază, febril, verigheta dreptăţii, de aici titlul Dreptatea învingătorului, dar mai ales dreptatea suferinţei creative.

 

Poeta nu extaziază niciodată. Nu-i permite starea sa de permanentă încordare, de poză eroică asupra poemului. Versurile au o concentricitate electrică, puternică şi voluptăţi nevolatile, sunt mici focoase ascunse într-o gravidă armă a poeziei, gata să explodeze, să se apropie de verb ca de o fântână regală, cu exclamaţii amoroase, cu mângâieri şi suspine, dar şi cu imprecaţii, cu divorţuri subit anulate în scene terifiante: „Născută pentru suplicii/ de aceea bine păzită/ aţipeşti în autobuzul/ care ne duce la muncă forţată/ copacii aliniaţi/ salută/ lumina muribundă/ scheletele din beton/ privit de sus poligonul pare/ tabla de şah a unui rege nebun/ detaşamente cu căşti printre buburuze/ cineva opreşte clipa/ cineva blochează eternitatea/ administrându-i somniferul/ cineva opreşte liftul/ lumina sare de la înălţime/ rupându-şi gâtul/ noaptea îşi sfâşie rochia pentru bandaje‘‘ (Nu vei muri, dar…).

 

Verbul pentru Victoria Milescu este şi ,,făt‘‘ şi ,,soţ‘‘, dar mai ales un administrator (v. Mazilescu!) ales de zei. Îl introspectează-n oglindă, anulându-i umbra, dar acceptându-i respiraţia. Victoria Milescu trăieşte poezia bouch-à-bouch, amintindu-mi deseori de convulsia poetică a Magdei Isanos. Dar tâmpla inspirativă a Victoriei Milescu atinge, uneori, şi riscurile magice ale marii poezii a Sylviei Plath. „Vântul trece pe lângă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând// pe gardul înalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele/ la uscat// vine femeia nopţii/ tocurile ei ascuţite/ se înfig sacadat/ în carnea trotuarului// vântul trece prin părul/ ce-i ascunde faţa surâzătoare/ îi fură mica poşetă cu rujul maro/ îi trage trotuarul de sub picioare/ rulează iarba/ sub care se zbenguie peştii” (Oricui i se poate întâmpla).

 

Ea este un scrib devotat care scrie până şi cu oasele tocite ale degetelor, însângerate. Actuală, îşi asumă destinul lumii imperfecte şi din această luptă cu victime şi călăi, cu ,,şchiopi şi cocoşaţi‘‘, care se răstoarnă unii în alţii (esopian), cu îngerii kamikadze, cu trădători şi farisei cântărind cât tot Dumnezeul nostru în clipele sale de oboseală ,,nonasecundă‘‘ – luptă din care poeta iese tot victoriană (în lb. lat. învingător, în gr. nike, tot a învinge).

 

Când silaba îi oboseşte, Victoria Milescu intră pe portiţa unei melopei delicate, odihnitoare, atât de necesare pentru cititorul prea concentrat. Dincolo, poarta erupe în poezii memorabile: „Grăbiţi-vă/ în curând vor cânta cocoşii/ vin zorii/ mă sting/ (deşi de milioane de ori mai tare/ decât soarele aş străluci)/ grăbiţi-vă, voi, vânzători de stârvuri/ preoţi, judecători, jandarmi/ artişti, poeţi, veniţi/ ca să descoperiţi din întâmplare/ (ca toate ale voastre mari descoperiri)/ poemul/ cu un ţăruş înfipt în inimă” (Polen pe pleoape); „Cu o mică întârziere/ soseşte în gară/ trenul poemelor promise/ unele coboară, altele stau pe scări, indecise/ unele strălucesc de ambiţii, de vise/ altele abia se târăsc/ aştept pe acel peron/ ca un poem să vină şerpeşte/ să-mi sară de gât/ greu, profund ca o piatră de moară:/ bine te-am găsit, victoria/ uite ce ţi-am adus din ţara/ în formă de cruce/ îţi place?/ iar eu să privesc uimită/ spre râurile puse în palmă/ râuri de lapte şi miere/ scurgându-se printre traverse…” (În prima decadă a mileniului); „Cât ne detestăm între noi, autorii/ acestor mici ţări/ care sunt poemele/ cu legile lor stranii/ cu populaţii ciudate/ niciodată paşnice/ luptându-se continuu, cu ferocitate/ până la ultima silabă/ pentru un petic de eternitate” (Rezemat de întuneric). Am transcris doar câteva, mai sus. Restul (totalul) aparţine cititorului ideal.

 

Dreptatea învingătorului e de o densitate impresionantă. De aceea, închid – deschizând prefaţa (oximoron) cu o invitaţie în oglinda primei poezii a volumului superb, concluzionând: ,,dau un regat pentru un poem!‘‘ Cartea Victoriei Milescu ascunde multe registre şi multe poeme. Cutează, cititorule!

 

Gheorghe ISTRATE

6 ianuarie 2011

Popularity: 1% [?]

 

Autor: Georgeta Resteman

 

FLĂMÂND DE ALB

Suflet flămând, pierdut în fulgi de nea

Ce–n dans mirific dăruiesc cu pace

Şi-aşteaptă-n taina nopţii liniştea

Precum căldura – grâul ce se coace.

 

 

Cu pomii încărcaţi de dalbe stele

Şi câmpul strălucind de puritate

Îmi pare totul strecurat de rele

Iar eu – bolnavă de sinceritate.

 

Mustesc sub plăpumi albe de omăt

Cenuşi de suflet trist, însingurat

Cu-aromele de pur din jur mă-mbăt

În noaptea albă ceru-i minunat

 

De Sus ne cerne bulgări de speranţe

Şi-aripi de înger fâlfâie uşor

Lumeşti şi-apăsătoare discrepanţe

Se sting într-un colind nemuritor.

 

Setos de alb, avid de curăţime

Flămândul suflet pacea îşi primeşte

Din al ninsorii dans, din Înălţime

Îşi soarbe fericirea şi trăieşte.

 

 

VIS

 

Tremurul mâinilor tale

roua palmelor dăruind

spre mlădiţe-obosite de suflet

reînvie simţuri

vindecă neîmpliniri

alungă tristeţi

radiind în mirifice unde

şi viaţă peste cenuşi amorţite

…………………………………………..

nisipuri picurând în clepsidre…

 

 

DOR PENTRU TINE 

  

Rătăcesc printre-alese cuvinte şi plâng căutându-te

Mângâindu-ţi tandru tâmplele ninse cu doruri

Din căuşul palmelor mele cu linişti hrănindu-te

Lava încinsă curgându-mi sub streşini de nouri…

 

 

Cărări pietruite cu muguri şi flori de iubire

Strivite sub ceţuri în nopţile reci şi pustii

Te-aşteaptă, din lacrimi de stea picurând fericire

În sufletul trist şi lovit de  furtuni-să revii.

 

 

Sărutul cu-aromă de fragă din munte să-mi dai

Şi roua sub gene-aburind de iubire sublimă

Răpindu-mă, ia-mă şi du-mă-ntr-un drag colţ de Rai

Mereu să trăim ocrotiţi de Divina Lumină.

 

 

Cu rodii ce-s coapte, crescute în spuză de doruri

Răsfrânte alene, curgând în palmele-ţi moi

Retrăiesc tinereţea, plutesc în sublime acorduri

De harpă… şi-n coruri de îngeri plutim amândoi.

 

 

Vârtejuri de viaţă în  focuri arzânde-n tăcere

Şi sânge fierbând în retortele-ascunse din noi

Dăltuiesc în destine durute frumuseţi efemere

Alungă tristeţi risipite, uitând de nevoi.

 

 

PATIMI

 

Sub rădăcinile speranţelor

bulbi putreziţi în lacrimi

mai râvnesc nemurirea

 

muguri calzi de lumină

zâmbind discrepanţelor

se-adapă din sevele trăirilor

 

furtuni de gânduri

născute din zăpezi de suflet

nemilos lovesc avatare

 

pribeagă printre vise

caut linişti adormite

si-aştern curăţime

peste cenuşi spulberate

înnecându-le-alene

în lava sufletului viu

 

torţă ce arde

zvâcnind în luciri curcubeice

alungă întunericul

 

departe de mine disperarea…

 

 

SPERANŢĂ ŞI VISCOL 

 

Cu fulgi viscolind prin zăpezi înroşite

În noaptea de iarnă, departe de lume

Mi-ascund faţa-n palme, tăceri ’năbuşite

Sub neaua clădită-n salbatice dune

 

Se zbat să răsară-n cuvinte plăpânde

Îşi caută rostul în stihuri pribege

De viscol rănite şi doruri flămânde

Ne’nţelesul voind din zăpezi să dezlege.

 

Mă biciuie fulgi îngheţaţi între stele

Din albul lor pur mă inund cu iubire

Cu dragoste-adun năzuinţele mele

În coruri de îngeri, râvnind fericire.

 

Când vine Crăciunul şi bradul străluce

Colindu-mi se naşte din ’nalte troiene

Se sting ne’mpliniri, eşecuri caduce

Şi-apar nestemate de suflet, perene.

 

Se-aprind lumânări din cenuşi răvăşite

Lumina-mi inundă cu dragoste pură

O viaţă pierdută-n visări ne’mplinite

Şi-i dă strălucire, topind orice zgură

 

Rămasă-ntre muguri de cetină verde

Iar pruncul din mine zâmbeşte vibrând

Cu inima plină de Tine mai crede

În floarea din suflet şi-n albul din gând.

 

  

FUIOARE DE NEA

 

Îmi toarce văzduhul fuioare din fulgi

Şi vântul i-alintă deasupra-mi dansând

Cu-a lor gingăşie din ceruri cernând

Limpezime de gând, curăţime în rugi.

 

Privesc feeria ce-n linişti se-aşterne

Spălând răutăţi şi minciuni în zăpezi

Redând drept deplin bucuriei eterne

Luminii stăpâne  pe magice-amiezi.

 

Mi-e mâna-ngheţătă pe cumpăna vieţii

Îmi sângeră trupul lovit de furtuni

Cu sufletul nins – prizonier frumuseţii

Aduc fulgii moi să ne facă mai buni.

 

Mai toarce văzduhul fuioare de nea

Mănunchiuri de stele aruncă spre zări

E-un cânt de colinde în inima mea

Şi privirea-mi se pierde în depărtări.

 

Vă dărui cu doruri de bine-mplinite

Şi bulgări de jar ce spre inimi ţintesc

Cu pace vă umplu, destine sortite

De-a pururi ferice să fiţi, vă zâmbesc!

 

 

ŞI FLOARE ŞI STÂNCĂ, DESTINUL 

 

Din pietre muşcate de vânturi, bătute de ploi

Răsar şi se ’nalţă spre zări mlădiţe firave

Cu seve mustind din tulpini, cu petalele moi

Fulguite de vise – par note-aşezate-n octave.

 

Fărâmate destine ce zac sub stâncile arse

Îşi dăruie-n taină crâmpeie de viaţă zâmbind

Iar nurii de flori se răsfrâng peste triste carcase

În petale ce mor sau se nasc pe pământ rătăcind.

 

Sublimul din floare învinge dureri ’năbuşite

Ce sapă adânc în tulpina de suflet pribeag

Se năruie stânca sub doruri, tăceri izvorâte

Din muguri arzând împletind fericiri în şirag.

 

Şi stâncă şi floare-i destinul, timona vieţii

În ocean de contrarii trăim şi plutim răvăşiţi

Învăţăm să iubim şi apoi dăruim frumuseţii

Şi floare şi stâncă, prinosul iubirii smeriţi.

 

  

HIBERNALĂ

 

Sărut de  fulgi albaştri

pe umerii obrajilor îmbujoraţi

mă înfioară

precum atingerea de îngeri

şi-mi dăruie tremurul lor

umplându-mă de har

 

Un clinchet de stele

ce-şi răsucesc tălpile-n Univers

mă poartă-n dor de bine

spre depărtări

sfredelindu-mi sufletul

îngheţat de-atâta aşteptare

 

Parfum de cetini ninse

şi lacrimi de cer

în murmur de colinde

zâmbetul munţilor mei

surâsul trist al mamei

şi-o picătură de speranţă:

cred în MÂINE!

 

 

 O ALTFEL DE IARNĂ

 

Flori de gheaţă pe geamuri

şi lacrimi de stele pe cer

năprasnicul ger cu ţurţuri la streşini

destine durute pierdute-n eter

suflete-aproape-mpietrite

sporadice gemete surde

şi focuri mocnind, amorţite

în inimi de linişti flămânde

ierni răvăşite de viscol

tristeţi stând la cozi de iubire

speranţe-atârnate-n temutul oracol

pribege cete de fulgi izvodind fericire

 

Imagini tăcute dormind sub zăpezi

ce-ascund atâtea nespuse dureri

dezgolite de vânturi, trecute amiezi

îşi scutură clipe în crunte tăceri…

 

Inundă-te-n alb suflete-al meu

lasă-ţi tristeţea şi lupii alungă

credinţa-ntăreşte-ţi, deschis fii mereu

cu fulgii dansează-n lumina fecundă

te roagă în taină, spre Ceruri zâmbeşte

îmbracă-ţi în pace iubirea flămândă

şi fii liniştit, Dumnezeu te iubeşte!

 

Georgeta RESTEMAN

5 ianuarie 2011

Sibiu

 

Popularity: 2% [?]

   Autor: George PETROVAI

   Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi, japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori:

   a) Mişcarea fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine, fapt care garantează că dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele moral, iar nu binele fizic (hedonic) – are toate şansele ca din bun să devină mai bun, caz în care ea (fericirea) dobândeşte consistenţă şi durabilitate;

   b) Direcţia de acţiune pentru cunoaşterea adevăratei fericiri este dinspre interior spre exterior, dinspre individ spre semeni, desigur, cu inerentele întoarceri şi autoreglări ale focarului de iradiere.

   Cum simplitatea şi cumpătarea sunt condiţii indispensabile întru atingerea stării de fericire urcată până la beatitudine (Cu înţelepciune se spune: Nu este bogat cel care doreşte tot mai mult, ci cel care se mulţumeşte cu tot mai puţin!), pe bună dreptate Mântuitorul ne îndeamnă să nu adunăm bogăţii pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii, ci să adunăm bogăţii nepieritoare.

   Ori, e limpede pentru oricine, că astfel de bogăţii nepieritoare nu pot să vină decât din lăuntricitatea omului, rodite fiind de acea scânteie divină cu care au fost înzestrate de la facere toate fiinţele scormonitoare şi cârtitoare, ce cu mândrie-şi spun fiinţe conştiente şi raţionale.

   Pentru unii dintre oameni fericirea este iluzorie – o adevărata Fata Morgana. Să fie pentru cei bogaţi din pricina îmbuibării, care inevitabil atrage după sine plictiseala, nemulţumirea şi, în final, dezgustul faţă de toţi şi toate, ori – în cazul celor mulţi şi săraci – să fie din pricina nenumăratelor eşecuri şi decepţii de care au parte în viaţă?!

   Poate că de aici derivă graba periculoasă de care dau dovadă cei mulţi şi neîncrezători de a-i inhala fericirii parfumul ameţitor, atunci când ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri ba pun semnul de egalitate între fericire şi mulţumire trupească, recte satisfacţie, ba se tupilează după justificări de genul: “Avem o singură viaţă, şi aceea scurtă”, prin urmare “Să stoarcem de vlaga plăcerii fiecare clipă care trece”!)

   Dar dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, în cele mai multe cazuri suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, fapt care dovedeşte în ce grad alarmant de inuman ne-am obişnuit cu ideea că nefericirea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Căci cum altfel se explică că trecem zilnic pe lângă ea, aproape fără s-o băgăm în seamă, cu toate că ne face o deosebită plăcere să apărem în ochii semenilor ca buni şi simţitori?!…Fireşte, nu la fel stau lucrurile în cazul ipocriţilor în general, al ipocriţilor cu ştaif politic în special, care – în silinţa lor cabotină de a părea ceea ce nu sunt – izbutesc totuşi să-şi ascundă deseori găunoşenia minţilor şi inimilor sub poleiala aparenţelor.

   După aceste exerciţii pe marginea fericirii şi a nefericirii, ni se impun atenţiei următoarele două întrebări: 1)Care este raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă?; 2) Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?

   1) Am fi tentaţi să răspundem că raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă este similar cu cel dintre parte şi întreg. Şi cum “întregul precede partea” (Aristotel), concluzia care se impune cu necesitate nu poate să fie decât următoarea: Fericirea colectivă, mai exact cea universală (generală), o devansează în timp şi o prefigurează în alcătuire pe cea individuală!

   Toate ca toate, dar – fie că urmăm firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei – posibila înfiripare a fericirii după logica de mai sus este copios contrazisă de logica apariţiei Universului, iar mai apoi a vieţii ca parte componentă a lumii înconjurătoare.

   Căci dacă suntem adepţii creaţionismului, atunci trebuie să admitem că văzutele şi nevăzutele sunt opera unui Creator suprem şi că în Universul de-nceput, la fel ca-n anturajul divin al acelor “momente” situate dincolo de timp, domnea ordinea şi armonia. Dar ordinea şi armonia, prin însăşi esenţa lor exclud apariţia şi fiinţarea asperităţilor de tipul dizarmoniei, perturbaţiilor şi şocurilor, după cum – cu întreaga lor fiinţă înveşmântată în haina de gală a echilibrului perfect – ele se opun din răsputeri germinării şi proliferării răului sub diversele lui înfăţişări: cruzime, trufie, minciună, ipocrizie, ambiţie, invidie, lăudăroşenie etc.

   Prin urmare, este cât se poate de rezonabil să gândim că în acele vremuri ireale pentru puterea temporală a minţii omeneşti, fericirea era atotprezentă şi atotbiruitoare. De fapt e impropriu să spunem atotbiruitoare, pentru că ea nu reprezenta rezultatul unei biruinţe în lupta aprigă cu forţele răului, aşa cum se va întâmpla după apariţia celor două perturbaţii – azvârlirea din ceruri a trufaşului Lucifer, respectiv scoaterea din Eden a perechii umane neascultătoare, perturbaţii care nu numai că au provocat un serios dezechilibru în pacea şi armonia primordială (nerefăcut până în clipa de faţă), dar au generat totodată perechile antipoidale: bine-rău, univers moral divin-univers moral uman.

   Căci logica presupunerilor admise în acest loc ne obligă să vedem chipul Universului primordial, implicit al lumii celeste, scăldat în lumina armoniei, păcii şi fericirii. E drept, o fericire statică, perfect adaptată la acea lume senină şi netulburată, altfel spus o fericire niţel cam ternă şi atât de îndepărtată de fericirea zbuciumată a omului truditor şi căutător…

   Presupunând că asta ar fi succesiunea fericirii: de la fericirea universală preadamică la cea individuală (perechea umană izgonită din Eden), iar de la Adam şi Eva din nou la cea colectivă (comunităţile umane de la ginţi şi triburi până la naţiunile moderne), tot nu s-a pus punctul pe i în problema raportului fericire colectivă-fericire individuală.

   Ajunşi în acest punct al dezbaterii, clarificarea raportului de mai sus depinde de modul cum este văzut şi înţeles marele Creator: Dacă El este asimilat cu o persoană distinctă, perfect individualizată, fie ea chiar atotştiutoare şi atotputernică, raportul devine unul de la fericirea individuală la cea universală, din nou trebuind să admitem că El, izvor de iubire şi bunătate, nu putea să nu fie cuprins de fericire în “momentele” creaţiei şi că această stare a difuzat-o în întreaga Sa creaţie.

   În chestiunea de faţă, mult mai logică pentru mintea umană pare a fi imaginea unui Atoatefăcător panteist, adică identic cu creaţia Sa. În această variantă difuzarea nu-şi mai are sens, căci Dumnezeul iubirii, bunătăţii şi fericirii se dezvăluie în fiecare atom, şi astfel raportul devine de îndată de rangul general-general, mai bine zis de rangul universal-universal.

   Mergând pe firul evoluţiei, cu hazardantele presupuneri despre apariţia Universului şi cu enormele sale hiatusuri în explicaţiile pretins ştiinţifice despre apariţia vieţii şi evoluţia speciilor, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba dimpotrivă. Căci de unde armonie şi fericire într-un univers în necontenită expansiune, un univers care în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani a irupt printr-o formidabilă explozie (fenomenul Big Bang) dintr-o singularitate primordială înzestrată cu energie infinită?

   Ori e clar pentru orice om cu scaun la cap că această teorie hazardanto-mecanicistă nu oferă decât explicaţii cel mult puerile cu privire la infinitatea materiei şi energiei, respectiv la infinitatea Universului în timp şi spaţiu. De fapt, sunt teorii după modelul scenariilor privind evoluţia speciilor, un domeniu în care adepţii evoluţionismului nu au reuşit de la Darwin încoace să descopere nici măcar o fosilă intermediară, cu toate că însuşi părintele teoriei avertiza că progenitura sa este în mare pericol fără argumente de acest gen…

   Astfel stând lucrurile, deci admiţând că omul ar fi evoluat din maimuţe antropoide, se subînţege că însăşi fericirea reprezintă un câştig al evoluţiei, deodată cu gândirea, limbajul, afecţiunea şi conduita morală.

   Prin urmare, dacă facem abstracţie de acele însoţiri în haite sau cete aidoma sălbăticiunilor, pentru ca în acest mod oamenii de-atunci să facă mai lesne faţă nenumăratelor primejdii, însoţiri care-şi află corespondenţa mai degrabă în spiritul de turmă şi în instinctul de conservare decât în solidaritatea conştient-umană (o solidaritate dătătoare de comunităţi temeinic închegate şi aflătoare a momentelor de fericire prin iubire, izbânzi şi îndestulare), atunci avem dovada neîndoielnică cum că în varianta evoluţionistă raportul despre care facem vorbire înclină cu autoritate în favoarea fericirii individuale. Căci – nu-i aşa? – istoria omului nu este altceva decât istoria egoismului şi a cruzimii acestuia. Iar evoluţia lui din punct de vedere social şi moral-spiritual este un argument în plus că fericirea colectivă (cel puţin la români) constituie o perpetuă posibilitate, îndeosebi în programele partidelor şi în campaniile lor electorale, dar numai şi numai în spatele fericirii individuale! Felul cum acţionează politicienii de pretutindeni, nu numai ai noştri, este cât se poate de grăitor în acest sens…

   2) Cât priveşte întrebarea: Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?, ei bine, ea este veche de când lumea. Din totdeauna, mai exact de când omul a început să gândească şi a realizat importanţa politicii, iar prin politică pe cea a organizării din ce în ce mai precisă, dar şi mai extinsă (la început ginţile şi triburile – comunităţi bazate pe înrudiri, apoi popoarele şi naţiunile – vaste comunităţi bazate pe unitatea de limbă, tradiţii şi teritoriu, respectiv pe istorie comună, astăzi megacomunităţi sau uniuni politico-economico-militare de naţiuni), din totdeauna, aşadar, omul a luptat din răsputeri fie pentru a-şi apăra libertatea ameninţată de agresori, fie pentru a şi-o recâştiga atunci când neşansa şi ceasul rău i-o răpeau. Pentru că fericirea deplină nu poate fi savurată decât în libertate! Numai bunul Dumnezeu ştie câţi oameni au murit de-a lungul istoriei luptând pentru libertatea lor şi a celor dragi: răscoala lui Spartacus, răscoalele şerbilor împotriva nobililor, luptele purtate de români cu turcii, tătarii, ungurii şi ruşii pentru apărarea gliei străbune, zecile de milioane de jertfe omeneşti din primul şi al doilea război mondial etc.

   E drept, au fost şi încă mai sunt din aceia care cred că sabia nu taie capul plecat şi care se străduiesc să-şi construiască un dram de fericire după chipul şi asemănarea cu noua lor anatomie – o fericire în genunchi!

   Dar Însuşi Mântuitorul, în condiţiile vitrege de la acea vreme când evreii erau sub stăpânirea romanilor, sublinia nevoia de libertate – o libertate articulată pe credinţă şi demnitate -, de altminteri singura cale care-l duce pe om înspre fericire: “Adevărul vă va face liberi”!

   Fireşte, în numele credinţei s-au comis şi continuă să se comită excese, de-ar fi să amintim din trecut doar de cruciade, encomienda (războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor) şi de războaiele fratricide dintre catolici şi protestanţi (hughenoţi), respectiv de jihad (războiul musulmanilor împotriva necredincioşilor în Alah şi profetul lui Mohamed), care în zilele noastre se continuă sub oribilul chip al actelor teroriste…

   Se ştie prea bine că războaiele nu contribuie decât la escaladarea violenţei şi agresiunii, nicidecum la instaurarea păcii şi înţelegerii între oameni, popoare şi credinţe. Iată motivul pentru care Mântuitorul afirma în învăţăturile Sale că “cine va scoate sabia, de sabie va pieri”.

   Prin urmare, la rău să nu răspunzi cu un alt rău, deoarece asemenea unui bulgăre de zăpadă care în rostogolirea lui la vale provoacă o adevărată avalanşă, tot aşa răul – alimentat  cu trufie şi intoleranţă – are puterea necurată de a-i transforma pe oameni în brute respingătoare. Istoria ne oferă nenumărate exemple de monştri cu înfăţişări umane, care se delectau cu suferinţele semenilor torturaţi: inchizitorii, naziştii, bolşevicii lui Lenin şi Stalin, torţionarii din închisorile politice româneşti etc.

   Acum până nu-i prea târziu, toţi locuitorii acestei planete (fiecare cu câtimea sa) pot contribui la salvarea vieţii şi la angajarea omenirii pe drumul ce urcă înspre fericirea deplină, prin studiul la zi al Decalogului şi prin aplicarea cu stricteţe a poruncilor cuprinse în el, inclusiv pe timp de noapte.

   Bisericile, şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste (creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism, iar toate marile credinţe să se apropie până la identificarea şi activarea tuturor acelor zone comune cu mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi.

   La rîndul lor liderii politici şi conducătorii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii cu sau fără iz patriotic, respectiv prin trecerea de îndată la dezarmare.

Sighetul Marmaţiei,                                                                            

7 dec. 2010

Popularity: 3% [?]

 „Multa Sed Multum” -  Multe dar Bune

 Interviu cu maestrul Dan Iordăchescu

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Rodica Elena Lupu: Bine aţi venit,  maestre!

Dan Iordăchescu: Bine v-am găsit!

R.E.L: Deşi este o vreme tare mohorâtă, maestrul Dan Iordachescu a promis şi nu a uitat întâlnirea noastră. Ce mai face maestrul Dan Iordachescu?

D.I: Face foarte bine! Mă bucur că ne-am întâlnit două suflete, două minţi şi amintiri.

R.E.L: În primul rând vreau sa văi mulţumesc din suflet că aţi acceptat sa stăm de vorbă, să-mi acordaţi acest interviu.

 

D.I: Cu dumneavoastră stau de vorbă oricând cu mare plăcere.

R.E.L.: Acum cateva zile am asistat la acoradea premiilor Oscar, 2010, celor mai de seamă români iar unul dintre aceştia a fost Dan Iordăchescu.

D.I.: Au fost 8 premiaţi cu Oscar. Ştiţi că Oscar se numea românul care, acum 64 de ani a executat statuia care îi poartă numele. El a dat, prin nepotul său, permisiunea României ca statuia să se ofere aici la noi şi să se numească “Oscar Românesc de Excelenţă”. Toată lumea ştie ce e un Oscar, adică o premiere pentru tot ceea ce ai făcut bun în viaţă. Am fost foarte fericit pentru că am fost desemnat unul dintre cei cărora li s-a acordat acest premiu.

R.E.L: Şi merită pe deplin această distincţie maestrul Dan Iordachesc aşa cum aţi meritat şi alte distincţii pe care vă rog să le enumeraţi dumneavoastră.

 

D.I.: Decoraţii, distincţii şi ordine su fost: Artist Emerit al României (1963), Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1964), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1968), Medalie jubiliară InterKoncert Budapesta 1983, Ordinul Steaua României în rang de Comandor (2000), Ordinul Muncii, Medalia de aur “In Memoriam George Enescu” (2005), Profesor Honoris Causa al universităţii Babeş-Bolyai din Cluj ( 06 aprilie 2005 )

R.E.L.:. Aş vrea să le spunem cititorilor noştri că în anul 2010, aţi fost desemnat Cetăţean de Onoare al oraşului Drobeta Tr. Severin, al oraşului Bucureşti iar în luna ianuarie 2011 următorul oraş care vă acordă Cetăţenia de Onoare este Cluj Napoca.

D.I.: Aşa este, şi mai sunt Cetăţean de Onoare al oraşului Salonic, Grecia (1981), “Aquila de Tlatelolco” – Mexico City (1980), Cetăţean de Onoare al oraşului Pellare – Salerno, Italia (1988), Cetăţean de onoare al românilor din Los Angeles, Cetăţean de onoare al comunei Hlipiceni, jud. Botoşani (2005). Vreau să vă mai spun că sunt mândru că sunt român, aşa cum de altfel am fost peste tot în lume. Eu, mi-am respectat ţara şi neamul oriunde m-am aflat.

R.E.L: Nicăieri nu e mai bine ca acasă. Spuneţi-mi vă rog, în familie a mai cântat cineva?

D.I.: Mama a fost cea care mi-a transmis moştenirea, Rodica. Şi tata contează, dar mama avea un success deosebit atunci când interpreta la Iaşi, “Eu sunt Barbu Lautarul”. Măicuţa mea a fost învăţătoare la Şcoala Normală din Iaşi iar tata professor de fizico-matematici. În ceea ce mă priveşte, vreau să spun că am venit de undeva din văzduh, din infinit, datorită mamei. Ea, măicuţa mea iubită, mi-a transmis acest har al Tatălui Ceresc. Repet, bineinţeles că si tata a contribuit, dar mama este cea mai devotată iubire, iubirea care mi-a dat senzaţia că am venit din infinit o datorez ei. Am iubit-o pe mama enorm. Mama venea des la mine şi de fiecare dată cănd interpretez sau ascult  “A venit aseară mama”, lacrimile mi se preling pe obraz. De fapt romanţa întotdeauna eu am interpretat-o plângând.

R.E.L: Aşa mi se întâmplă şi mie. Aş vrea să le spunem cititorilor unde a văzut lumina zilei maestrul Dan Iordachescu.

D.I.: Eu m-am născut la 2 iunie 1930, la Vânju Mare, judeţul Mehedinţi, şi asta pentru că tata a chemat-o acolo pe mama de la Hlipiceni, ea fiind însărcinată cu mine în luna a opta.

R.E.L: Multă sănătate şi ani mulţi plini de bucurii să aveţi şi de acum înainte!

D.I: Mulţumesc, la fel vă doresc şi eu! Imediat după ce mama m-a născut ne-am întors acasă. Eu sunt moldovean de fapt, de la Hlipiceni, care face parte din triunghiul Botoşanilor, nu al Bermudelor (râde). Vreau să-ţi spun că acesta este triuinghiul măreţ, pentru că, de la Botoşani vine Nicolae Iorga, apoi la 20 de kilometri este Ipoteştii lui Mihai Eminescu şi mai jos puţin sunt Livenii lui George Enescu. Este un triunghi decisiv pentru neamul românesc. Cine nu cunoaşte acest colţişor de pământ românesc, de unde vin cei trei, nu cunoaşte România, nu cunoaşte spiritual divin lăsat de Dumnezeu în acest ţinut românesc. Realmente Rodica, aici a fost şi este un ţinut prolific.

R.E.L: Aşa este, iar cei trei oameni de mare valoare ai noştri, alături de care se află  marele nostru baritone Dan Iordăchescu, au dus faima Românieri până departe şi nu putem decât să vă mulţumim. Vă rog să le spuneţi cititorilor noştrii despre drumul parcurs în muzică.

D.I.: Până a ajunge la prima arie interpretată de mine vreau să se ştie că mi s-au prezis încă din pântecul mamei călătoriile. M-am nascut la termen şi totdeauna am fost la termen cu toate. Pe vremea aceea tata, George Iordăchescu, era inspector şcolar şi inspecta şcolile din ţară. Mama era însărcinată cu mine în luna a opta şi a fost chemată de tata la Vânju Mare, în Mehedinţi. Trecând prin Bucureşti cu mine în pantecele ei, mama şi tata s-au dus la Ateneul Român, unde au găsit la bilete în plus două locuri, pentru concertul marelui bariton Tita Ruffo, născut tot în iunie ca şi mine, dar in 9 iunie 1877. Acest mare artist a venit din Italia pentru concertul special din 18 mai 1930. Deci cu două săptămâni înainte de a mă naşte,  părinţii mei l-au cunoscut pe Tita Ruffo, care i-a spus mamei: “Îl naşti bariton.”

R.E.L.:Şi aşa a fost.

D.I.: Apoi, pe la opt luni, mi s-a spus de către bunica mea Maria şi de către mama, că atunci cand am pronunţat prima dată cuvântul preaiubit mama, am cântat, nu am rostit acest dulce cuvânt. Iar tatălui meu când a venit acasă la Lipiceni de la Iaşi, i-am spus tata, pe un ton mai altfel, aşa ca în limba aceea de la opt luni. Dumnezeu să le ţină sufletul în paradis părinţilor mei că m-au educat bine! Chiar dacă tata a fost mai sever, nu-I nimic, bine a făcut!

R.E.L. Aşa erau părinţii noştri, odihnească-se în pace! Au ştiut cum să ne educe şi nu putem decât să le mulţumim. Aţi început aşadar să călătoriţi de mic.

D.I.: Am inceput să călătoresc de mic de la Vânju Mare la Lipiceni, la Bozovici în Caraş Severin, apoi la Iaşi. Dar călătoriile mele au început după ce am intrat la Ansamblul C.C.S., unde am debutat în anul 1949, cu „Balada” lui Mihăilescu-Toscani. Spun la Ansamblul C.C.S. (Consiliul Central al Sindicatelor), din punct de vedere naţional, pentru că „Balada” am cântat-o şi în Finlanda, în anul 1949.

R.E.L.: Ulterior, activitatea s-a desfăşurat an de an, zi de zi, la Ansamblul C.C.S. din1949 – 2002, şi la Ansamblul S.P.C. (Sfatul Popular al Capitalei), în perioada 2002-2006, unde ai înfiinţat personal stagiunea de spectacole şi concerte de operă. Ai continuat apoi ca prim-solist al Operei Române din Bucureşti (1956 – 1988). Între 1978 – 1988 ai fost şi prim-solist al Filarmonicii de Stat „George Enescu”.

D.I.: Văd că ştiţi totul despre mine. Activitatea mea lirică a continuat an de an şi în concerte şi în spectacole la Opera Română din Bucureşti, la alte teatre de operă din alte state şi oraşe, până în prezent.

R.E.L.. Ştiu multe, dar cel mai bine ştiţi dumneavoastră. Aţi debutat ca actor în “Le Médecin malgré” în româneşte „Doctor fără voie”,  de Molière, o comedie clasică – farsă în trei acte, care a fost jucată pentru prima dată în 6 august 1666 la Théâtre du Palais-Royal, Paris..

D.I.: Da, mai întâi am urmat Facultatea de Teatru din Iaşi iar debutul scenic a fost la 18 ani, în 1948, la celebrul Teatru Naţional din Iaşi, în “Doctor fără voie” unde îl jucam pe bătrânul Geronte. Acest rol ar fi trebuit acum să-l joc, dar aşa a fost să fie, l-am interpretat atunci, la 18 ani. Parteneri mei de atunci erau în rolulu lui Zganarel, Octavian Cotescu şi mai jucau în piesă Petrică Gheorghiu şi Tatiana Iekel, iluştrii scenei româneşti. În Bucureşti am debutat în decembrie 1949, în opereta “Cantec de viaţă nouă”, a lui Florin Conmişel, jucând rolul “Chiaburul”. Precizez că eu am avut zece tafuri. Am inceput cu teatrul, a urmat opereta, liedul, opera în 1956, genul vocal simfonic, oratoriul, canţoneta italiană, cu care am avut succes la Firenţe. Itaienii au fost inpresionaţi că un român poate cânta canţoneta lor. Apoi a urmat cântecul popular stilizat românesc şi romanţa în 1949, când am cunoscut-o pe Maria Tănase, cu care am fost bun prieten iar dragostea noastră s-a transformat în 1957 într-o iubire totală. După romanţă, al zecelea  gen a fost muzica uşoară. La început am cântat cu formaţia “Junone” din Belgrad, cu care am avut concerte la Novisad, Budapesta, Szeged, Bucureşti şi Constanţa.

R.E.L.: Foarte interesant! Unde a urmat Conservatorul, Dan Iordachescu?

D.I.: Am urmat Consrvatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti, la clasa maestrului Constasntin Stroescu, care a cântat cu Caruso. Vreau să-ţi spun că eu am respectat responsabilitatea. Am responsabilizat viaţa mea şi vocea mea. În felul acesta am ajuns de la vocaţie la misiune

R.E.L.: Dan Iordăchescu este unicul bariton român de categorie internaţională care a îmbrăţişat pe lângă teatru şi nouă genuri de muzică, pe care le-a cântat cu un deosebit succes, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate: operetă, operă, concert cameral (lied), concert vocal-simfonic, oratoriu, romanţă românească (pe care a studiat-o cu ilustra Maria Tănase), canţoneta italiană, genul muzicii populare româneşti, stilizate şi genul muzică uşoară, românească şi străină (franceză şi americană). În acest sens, are mii de afişe, programe, cronici, fotografii din peste 1100 de spectacole de operă cântate şi peste 1700 de concerte în România şi în 61 de ţări. Ştiu că aţi avut 262 de turnee prin lumea asta mare.

D.I.: Da, aşa este. Am cântat în 61 de ţări, în 97 metropole, printre care New York,  în 331 de oraşe ale lumii, de la răsărit – Indonezia, până la apus – Peru, S.U.A., Canada (Vancouver), de la nord – Archangelsc, până în sudul lumii – la Mar del Plata (Argentina) şi Rio de Janeiro (Brazilia), trecând şi cântându-le şi africanilor, la Dakar (Senegal). De mic copil am dorit sa văd lumea şi Tatăl Ceresc mi-a împlinit dorinţa.

R.E.L.: Dan iordachescu a făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) şi Roma (1960).

D.I.: În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-am susţinut pe tot globul am cântat 45 de roluri importante;  peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Am cântat pe cele mai importante scene de operă între care Teatro alla Scala din Milano, Viena StaatsOper, Opera de Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas sau Bolşoi din Moscova, avandu-i ca parteneri pe Mario Del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Montserrat Caballé, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano şi alţii sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitci, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc.

R.E.L.:Din anul 1979 aţi susţinut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani şi jumătate la Istambul) şi România. Aţi fost Profesor universitar la Academia de Muzică din Bucureşti, iar din 1993 maestrul Dan Iordachescu este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Despre Festivaluri ce ne spuneţi?

 

 

D.I.: Am participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. Am fost Preşedinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen – Bratislava 1993-1999, Preşedinte al Concursului Internaţional Maria Callas – Salonic – martie 1978, am fost membru în juriile concursurilor internaţionale la Vichy, Franţa – august 1979; Lansing University – aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite – 1979; Ann Arbor University – iunie 1979; Cardiff, Anglia – iulie 1983; Salonic şi Veria – din 1989 până în 2005 (de trei ori preşedinte).

R.E.L.: Maestrul Dan Iordăchescu este singurul cântăreţ de operă şi concert din lume care a câştigat trei mari premii internaţionale, toate jubiliare.

D.I.: Da, pe lângă Premiul jubiliar W.A. Mozart, evocând ilustra memorie a lui Mozart, la 200 de ani de la moartea sa din 1956, am primit Premiul Robert Schumann, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, în 1956, la Berlin Zwickau şi Premiul Musorgski, la Geneva, comemorând fastuos, 75 de ani de la dispariţia marelui compozitor. Şi au mai fost alte premii în competiţii internaţionale şi naţionale de canto : Varşovia – Marele Premiu (1955), Toulouse – Premiul II (1958), Viena – Premiul “Haydn – Schubert” (1959), Bucureşti – Premiul I “George Enescu” (1961), Olanda – s’Hertogenbosch: Marele Premiu, Premiul I Bas Baritoni, Premiul Operei Olandeze, Premiul interpretării de lied (1963), Bruxelles – Queen Elizabeth – Premiul I – Bărbaţi (1966), Hanover – distincţia de “Maestru al Liedului” (1968) .

R.E.L.: Aşadar, într-un interval de doar trei luni, aţi câştigat trei mari premii ce nu au mai fost decernate niciunui alt artist.

D.I.: Aşa este, (îmi spune mestrul şi ochii i se umplu de lacrimi). Păcatul mare este că nu suntem apreciaţi cum ar trebui în timpul vieţii. Cu totul altfel sunt trataţi artiştii de către alte popoare.

R.E.L.: Din păcate aşa este. Doar atunci când nu se mai află printre noi, îşi amintesc cei de la radio şi televiziune despre artiştii neamului nostru. Să nu mai vorbim despre cei de la putere, care în ultima vreme pur şi simplu i-au umilit pe cei mai mulţi dintre artiştii noştri.

D.I.: O mare durere în suflet o am chiar acum când sunt  pe cale să pierd casa în care locuiesc de zeci de ani. Să nu mai vorbim despre pensia “nesimţită”, cum o numesc aleşii noştri, care mi-a fost redusă datorită legislaţiei în vigoare. E vai şi amar de artişti şi de cultura noastră, care a ajuns pe mâna unora care habar nu au, sunt paraleli cu ea.

R.E.L.: Doamne, câta dreptate aveţi! Îşi bat joc de noi, de limba noastră românească, de poetul nostru naţional, de marele nostru Eminescu, de istoria noastră, şi de multe altele, care pe cei ce au în piept o inimă română cu siguranţă îi fac să sufere.

D.I.: Omul potrivit, la locul potrivit, asta la noi nu mai este valabilă. Totul este anapoda.

R.E.L:: Îmi amintiesc cu mare plăcere data de 24 noiembrie 2008, când aţi împlinit 59 de ani de activitate lirică neîntreruptă naţională şi internaţională., şi a avut loc la Ateneul Român, concertul aniversar “90 de ani de la împlinirea României Mari”.  Eram în sală şi sunt mândră că v-am văzut pe scena Ateneului unde aţi fost invitat să concertaţi într-un micro-recital. La apariţia dumneavoastră pe scenă, s-a ridicat sala în picioare ca sa vă omagieze. Apoi în timpul programului, după a doua piesă “S-ar găti badea de nuntă”, publicul s-a ridicat din nou în picioare, ovaţionând şi cerând repetarea liedului.

D.I: Acest lucru nu mi s-a mai întâmplat în România. Mi s-a întâmplat doar în Statele Unite, la Sankt Petersburg în Rusia, la Roma în Italia, la Istambul în Turcia şi în Mexico City.

R.E.L.: Anul aniversar 2009, în care Dan Iordăchescu a sărbătorit 60 de ani de la debutul său liric a fost încărcat de semnificaţii, dar şi de concerte, spectacole, emisiuni TV şi Radio, fapt care a culminat cu concertul aniversar „Multa Sed Multum” (Multe dar Bune) contrazicând „Non Multa Sed Multum”.

D.I.: Da, în data de 2 iunie 2009 la Ateneul Român a avut loc sărbătorirea a 79 de ani de viaţă şi 60 de ani de activitate lirică NEÎNTRERUPTĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ. Concertul a fost organizat de Dl. Neculai Onţanu – primarul Sectorului 2, Bucureşti, un iubitor al muzicii, al artei şi al culturii..

R.E.L: În aceste spectacole le-aţi avut alături pe cele două fiice, talentatele soprane Cristina şi Irina Iordăchescu.

D.I.: Mă mândresc cu fetele mele, cele două care se află aici cu mine la Bucureşti, dar şi cu Raluca, tot artistă, care locuieşte în Los Angeles şi cu fiul meu care are 29 de ani şi este în Orchestra Simfonică din Singapore.

R.E.L: Cu cei peste 60 de ani de carieră neîntreruptă aţi devenit cel mai longeviv interpret în viaţă din lume.

D.I.:Aşa este şi l-am rugat pe ingeraşul meu păzitor să mă mai lase pentru că mai am multe de făcut.

R.E.L. Ar fi multe de spus despre maestrul Dan Iordăchescu, dar vă mai pun o singură întrebare: Ce face maestrul Dan Iordachescu acum?

D.I.: Acum scriu o carte, care o să apară curând.

R.E.L.: Vă dorim multă sănătate maestre Dan Iordăchescu  şi mulţi ani cu împliniri!

D.I. La fel vă doresc şi eu dumneavoastră şi celor care citesc această publicaţie.

Popularity: 4% [?]

Al Florin ŢENE

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

La răscrucea dintre ani există un moment de bilanţ, pe care îl facem fiecare, cu două talere. Ce am realizat în anul care, iată, a trecut, şi ce ne propunem să construim pe mai departe în anul în care abia am intrat. Sunt momente unice ce ne arată în care talere am pus mai mult suflet cu realizările aferente, aducătoare de satisfacţii în viaţa noastră şi a organizaţiei din care facem parte, şi ce trebuie să întreprindem pe mai departe.

În continuare redăm mai jos ideile principale ce s-au desprins din teleconferinţa pe care am ţinut-o cu preşedinţii filialelor Ligi Scriitorilor, din ţară şi străinătate, inclusiv cu o parte din membrii asociaţiei noastre care au acces la internet.

Iată, în acest context, în anul care a trecut, Liga Scriitorilor, datorită strădaniei unor preşedinţi de filiale, cum ar fi: Doina Drăgan (LSR Banat), Elisabeta Iosif (LSR  Bucureşti), Victoria Vârtosu (LSR Vrancea), Constantin Toni Dârţu (LSR Iaşi),   Alexandru Birou (LSR Dobrogea), Nicu Vintilă (LSR Dolj ), Menuţ Maximinian (LSR  Bistriţa), Iulian Patca (LSR Cluj-Napoca), Popescu C. Viorica (LSR Braşov), Petre Petria (LSR Vâlcea), Steluţa Lucia Istrătescu (LSR Argeş), Sabin Bodea (LSR Arad), Ion Velica (LSR Hunedoara), Iştoc Nicolae (LSR Oradea), Ion Iancu Vale (LSR  Târgovişte), Petruţ Victor (LSR Gorj), Mariana Zavati Gardner (LSR Anglo-Saxonă), George Roca şi Ion Miclău (LSR Australia şi Noua-Zeelandă), Florentin Smarandache (LSR U.S.A.), Vasile Barbu (LSR Serbia), Alexandru Petrescu (LSR Spania), Cornelia Cănurec (LSR Franţa), Gabriela Ciobanu (LSR Italia), Virginia Mateiaş (LSR Canada), şi alţi preşedinţi de filiale, au reuşit să  editeze 11 reviste lunare şi trimestriale, sub egida Ligi Scriitorilor, şi două antologii ale filialelor Vrancea şi Banat.

Tot datorită scriitorilor, membrii ai Ligi, s-au înfiinţat cenacluri literare, aproape în fiecare filială, cu şedinţe lunare, care au organizat, în anul ce a trecut, diferite manifestări cu cartea şi cultural-artistice, contribuind din plin, alături de alte organizaţii de profil, inclusiv Uniunea Scriitorilor, la promovarea culturii în oraşele lor de reşedinţă. Un exemplu elocvent în acest sens au fost „Zilele culturii vrâncene” în organizarea cărora  a contribuit şi filiala Ligi Scriitorilor din Focşani. În acest context un sprijin deosebit în promovarea scrierilor şi activităţilor noastre l-au avut publicaţiile A.R.P, coordonate de doamna Mariana Brăescu Silvestri, cotidianul clujean „Făclia”, prin doamna Michaela Bocu, „Port@Leu” condus de scriitorul Corneliu Leu, „Răsunetul”, prin Menuţ Maximinian, „Oglinda Literară” prin scriitorul Gheorghe Neagu, televiziunile locale din Bucureşti, Vâlcea, Baia Mare, Bistriţa, Iaşi, Timişoara, inclusiv revistele editate de George Roca, Gigi Baciu, Ion Iancu Vale, Ioan Miclău, Aurel Pop, Sabin Bodea, Marin Toma, şi nu în ultimul rând Primăria Cluj-Napoca şi Consiliul Local care a finanţat câteva numere ale revistei „Agora Literară “ etc. Tuturor acestora le mulţumesc.

Remarcăm concursul de creaţie literară organizat de filiala Ligii Scriitorilor Bucureşti, condusă de Elisabeta Iosif. Acesta a cunoscut o deosebită amploare, cu prilejul căruia s-au descoperit noi talente, încheindu-se cu o manifestare deosebită la Biblioteca Metropolitară la care au fost invitaţi de onoare precum scriitorii Mariana Brăescu Silvestri şi Al. Florin Ţene. Activitatea a fost promovată de televiziunile şi presa bucureşteană.

Pentru anul în care am intrat Comitetul Director al Ligi Scriitorilor Români şi Birourile de Conducere ale Filialelor şi-au propus să continuie activităţile culturale de promovare a cărţii, editarea de noi reviste şi antologii, inclusiv extinderea editării de cărţi ale membrilor cu ajutorul Editurii Ligii Scriitorilor, în colaborare cu Editura „Socrate”, din Craiova, condusă de scriitorul Mihai Marcu şi a Fundaţiei „I.D. Sîrbu” din Petroşani, condusă de scriitorul Dumitru Velea.

Se va insista ca, pe lângă cele 30 de filiale, să se înfiinţeze cenacluri literare, cu şedinţe periodice, unde se va discuta lucrările membrilor şi care, în colaborare cu bibliotecile judeţene şi casele de cultură locale, vor organiza manifestări artistice pentru promovarea culturii române, atât în ţară cât mai ales în străinătate. În acest context filiala Cluj a Ligi Scriitorilor şi-a propus să înfiinţeze propriul cenaclu literar condus de profesoarea Antonia Bodea cu sprijinul lui Iulian Patca şi Gavril Moisa.

Liga Scriitorilor are în vedere promovarea imagini în literatură a Clujului în perspectiva devenirii acestuia, în viitorii ani, Capitală Culturală a Europei, prin publicarea de cărţi, antologii şi creaţii literare dedicate oraşului-capitală istorică a Transilvaniei, atât în limba română cât şi în limbile de largă circulaţie, lucrări ce vor fi difuzate prin filialele noastre din Europa şi de pe mapamond.

 

 

 

 

Popularity: 2% [?]

După sărbătorile de iarnă

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

Nu ştiu, zău, ce să mai spun

De bătrânul Moş Crăciun !

An de an, câte un pic,

I-a rămas costumul mic,

Nici pe faţă, nici pe dos

Nu-l încape de burtos,

Iar chimirul, ce mai jale!

De-abia ţipă pe sub foale,

Însă buba-i pân’ la ghete,

Mama lor, azi, de şirete

Râgâind a usturoi

Şi a doage de butoi,

E un drum atât de lung,

Nu e chip să mai ajung!

Fi’n’c-aşa-i de sărbători,

Cu antreuri, cârnăciori,

Măslinuţe gogonate,

Şunci, bânzeturi asortate,

Şi sarmale,

Bestiale,

Şi friptane,

Barosane,

Iar apoi, ce nebunie!

Cum să uit eu de piftie!?

Fără milă, fără silă,

N-am iertat, nici de prăsilă,

După toate, cum vă spui,

Nici o aripă de pui,

De-am ajuns, aşa-ntr-un hal, 

Parc-aş fi prenatal,

În oglinda de pe hol

Nu încap, la piele, gol;

Însă, ca-n telenovele,

Toate-s bune chiar de-s rele!

Fi’n’că, fraţilor, v-o spun,

Am găsit un doctor bun,

C-am o pilă-n minister,

Grea de tot, un văr, şofer,

Şi, să nu-mi uit vorba, că

D-aia nu-s în panică,

Fui la el, astăzi, grăbit,

Să mă plâng de gabarit,

Care,  doctor, deh! stilat,

Fără “dar” m-a rezolvat,

Că puteam să umblu ani,

Să mă coste-un car de bani;

M-a luat, m-a consultat,

Cântărit şi măsurat,

Specialist, omu’ citit(!)

Un minut i-a trebuit,

Să îmi spună el, în fine,

Că nimic nu-i rău cu mine:

Nu e vorba de etate,

Şi nici de obezitate,

Ori, abuz de calorii,  

Jaf prin oale, farfurii…

Cu un deşt mi-a arătat,

(Ştiinţific demonstrat!)

Pe-un tabel de sus în jos,

Din computeru’ lui scos,

Că, de fapt, în chintesenţă,

Am doar o deficienţă, 

Ce nu e la rotunjime,

Ci-i mai mult de…înălţime(!?)

C-ar fi trebuit să am,

Doar în slipu’ lui Adam,

Eu, la greutatea mea,

Înc-un metru şi ceva!

Popularity: 1% [?]

O urare din tolba limbajului de lemn

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mă văd nevoit să dau niște informații semianalfabeților care, ajunși în posturi de decizie – de sus până la opincă –, emit urări către prostime, de sărăbători, mai ales în prag de An Nou.

Prin urmare: adjectivul poate fi folosit la diferite grade de comparație; de la cel (gramatical) pozitiv la alte trepte, până la superlativul absolut, construit, românește, prin „foarte”, „prea”, „extrem de” etc.

De zeci de ani, a intrat în limbajul de lemn, până la talpa țării, o urare nevinovată și suspectă: „Vă dorim un an mai bun”. Auzi urarea în mass-media sau pe stradă.

Așadar, un an mai bun.

Asta presupune că anul pe care, calendaristic, îl termini a fost bun și dorești ca următoarea „ciosvârtă” de timp să fie „mai”: un an  „mai bun”. Deci: astfel, validezi, consfințești, recunoști că anul tocmai încheiat a fost bun și vrei ceva mai bun.

Doamne!

Anul românesc 2010 a fost „bun”, încât îl dorești pe următorul „mai”?

De o jumătate de secol încoace românii nu au trăit un an precum 2010.

Nu inventariez aici grosolăniile prezidențiale, faptele legislative înfiorătoare, nerușinarea guvernamentală, dar, din această perspectivă, cred că e totalmente iresponsabilă, inconștientă urarea: „Un an mai bun!”

Ei bine, ce urare consider că s-ar potrivi în prag de an 2011: Un an mai puțin penibil pentru Cotroceni un an, mai puțin urât, un an mai puțin dramatic, mai puțin opresant, un an mai puțin rușinos, mai puțin ipocrit și incompetent administrativ, legislativ.

Un amic glumeț îmi ura astfel, la telefon: „Sărbători mai fericite decât cel din anul viitor!”

Ce sarcasm îndreptățit!

Popularity: 2% [?]

DE SĂRBĂTORI, PROHIBIŢIE LA… MAZĂRE

 

Autor: Florica Bud

Nici de Crăciun şi nici de Anul Nou nu ne-a lipsit niciodată de la masă celebra salată de boeuf. Făcutul ei cădea în sarcina noastră, adică a me şi a sorei mele, Valeria-Ana. Învăţasem la şcoală să preparăm maioneza, fără să se taie. Secretul unei maioneze fără surprize neplăcute este… muştarul. Separăm albuşul de gălbenuş. Gălbenuşului îi adăugăm o linguriţă de muştar. Se amestecă bine şi se toarnă uleiul care, spre deosebire de reţeta fără muştar, nu trebuie pus picătură cu picătură. Pot să spun cu mâna pe inimă că de atunci nu am mai păţit ruşinea să mi se taie maioneza! Eram la concurenţă cu sora mea, Valeria, care învăţase reţeta maionezei fără muştar, dar cu un gălbenuş moale şi unul fiert. Când am învăţat să prepar maioneza, am deprins şi felul în care trebuie tocate  ingredientele pentru salata de boeuf. Domnişoara Aurelia Paşca este vinovata!

Desigur nu lipseau nici aiturile (răciturile) de la masa Sărbătorilor de Iarnă. Gospodinele casei le preparau din picioare, urechi şi cap de porc. Se fierbeau bine, până se desprindea piţa (carnea) de pe cioante (oase). Se sfărma aiul (usturoiul) în mojerul de lemn. Aici simt nevoia să fac o precizare. Este o mare deosebire între tocatul usturoiului în mojer şi presarea acestuia în ustensila de metal. Lemnul nu-i alterează gustul, ci dimpotrivă îi accentuează aroma. Se adaugă usturoiul pentru a fierbe împreună cu piţa. Secretul unor răcituri limpezi ca lacrima este fiertul lor pe marginea şporului (maşinii de gătit) câteva ore bune, la foc nu prea mare. În final, se strecoară şi se pun la rece.

Piroşthile (sarmalele)!

Ce să mai zicem despre nemaipomenitele piroşthe?! Mamica spune mereu că nu se simte sătulă dacă duminecă de duminecă nu sunt prezente la masă şi acestea. Cu atât mai mult la Crăciun şi Anul Nou! În zilele de post ele se făceau din păsat, pthitoi (ciuperci) uscate şi ulei, compoziţie pusă în frunză de curecthi (varză). De sărbători şi mai ales după tăiatul porcului ele conţineau din abundenţă carne, slănină, şorici, unsoare (untură de porc), dar şi rişcaş (orez). Din cauza acestor ingrediente nu eram bună prietenă cu sarmalele de sărbători şi intram în conflict armat cu mamica. Dumneaei nu înţelegea aşa-numitele mofturi de domnişoară.

Leveşa (supa) pe găină de casă, carnea friptă, cu morcovi şi usturoi, pireul de cartofi cu unsoare de pe friptura de găină şi friptura de porc la tepşe (tavă) erau alte bunătăţuri. Las la urmă cărnaţul (cârnatul) deja afumat şi călbasul (caltaboşul) fript în tepşe (tavă), în ler. Acritură erau pepenii moraţi (castraveţii) sau popricile (ardeii) umplute cu curethi. Am uitat ceva? Phitha (pâinea) de casă şi cocii copţi în cuptor, pentru copiii veniţi cu… corinda (colindul). În atare condiţii nu e de mirare că era să primesc bătaie, când sătulă de atâtea bunătăţi am cerut, între Crăciun şi Anul Nou, zupă de mazăre (fasole uscată) cu ceapă. Nu ştiam că în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou era prohibiţie la… mazăre. Aşadar, să nu vă fie teamă că vă vom omeni cu… mazăre, dacă veţi veni la noi cu buhaiul!

Noi vă vom aştepta cu acele bunătăţuri pe care le ştim cu toţii din pruncie!

Vă aşteptăm…

Acum…

La Anul şi la Mulţi Ani!

Florica BUD

Maramureş

31 decembrie 2010

Popularity: 3% [?]

COLINDUL SUFLETULUI ÎNGHEŢAT…

 (O ALTFEL DE POVESTE DE IARNĂ…)

Autor: Magdalena ALBU 

„Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă…” cu fulgi enigmatici şi mari scoborâţi, parcă, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparniţei învechite de unde timpul se scurge liniar şi fără de-ntoarcere prin firicelele mărunte de mineral amorf. Îmi place să ascult, aproape fără să respir, linistea. Liniştea unei poveşti de iarnă în care oameni şi animale, cer şi pământ sălăşluiesc dimpreună în pace şi bunăvoire, ca şi când ar închipui toate la un loc un paradis alb cu vârsta încremenită în propria-i eternitate predestinată. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime în sufletul omului şi al vremii, este nimeni altul decât Dumnezeu însuşi. Cel ce s-a înomenit în mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfâşiat cu patimă în bucăţi acum, la început decadent de secol XXI, un ev căruia îi suntem nevoiţi a-i respira cu silă în din ce în ce mai multe lese sufocante aerul şi dezordinea provocată.

 

Trebuie să spunem însă că actorii basmului acesta real suntem noi, noi şi… ceilalţi, personagiile oculte şi pline de condescendenţă neîntemeiată, neputincioase de a mai fi vreodată, măcar şi pentru o efemeră secundă pământeană, oameni – o lume bizară şi pestriţă, nelăsată să existe în voie, să devină, să simtă, să ardă, să experieze iubirea adevărată şi pură, să se aşeze pe marginea propriului destin şi să-şi recunoască păcatul şi limitele trăirii personale pentru a le arunca, mai apoi, în focul gheenic al mitizărilor irelevante de tot soiul ca să ajungă în final la a se reconstrui pe sine definitiv şi la a-şi recompune din bucăţi fiinţa sfâşiată axiologic şi moral, împinsă totalmente controlat în mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale speranţe alungate – căreia i se tot sugrumă zilnic estetica superioară a poveştii ei reale spre a i se aşeza în loc nimic altceva decât un maldăr uriaş de iluzii macabre născute doar pentru propria-i îngropăciune a spiritului… Să ne amintim în acest sens, totuşi, faptul că “Nu un public alcătuit din ţărani sau târgoveţi ignari, ci criticii muzicali si de artă cei mai avizaţi au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanităţii călcate în picioare azi de chipurile multe aflate în spatele măştii mondiale oculte sunt aruncate fără milă în spatele porţilor acestui ţintirim consacrat al morţii – un alt lagăr totalitar cu prizonieri contemporani -, porţi avide de viaţă, ce stau deschise continuu spre a înghite cu nesaţ… Omul. 

După cum se ştie, orice poveste îşi are tâlcul ei misterios, ce doreşte a-i fi dezvrăjit de ascultătorul ei atent şi dornic de a-i cunoaşte cu o imensă curiozitate şi nerăbdare sfârşitul. Basmul nostru de iarnă are însă un miez aparte. El nu se leagă de un fapt anume, ci de o… atmosferă anume – aceea a sufletului îngheţat al omului din prezent, eroul principal al microspaţiului uman din Univers numit simplu Pământ, un copil al dumnezeirii împins violent, fără voia lui, desigur, în noaptea ignoranţei condamnabile şi care este determinat zilnic să îşi ucidă inconştient de urmări istoria trecută, dar şi pe cea prezentă în faţa unui viitor incert, însă în mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iată, prin ceea ce i se oferă ostentativ la mereu aşa-zisele promoţii limitate ale destinului, din ce în ce mai mult şi cu grăbire subînţeleasă de toţi la exil definitiv în braţele morţii hulpave de orice şi descărnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioară îndumnezeită întocmai ca un arc ciuntit de hiperbolă ce îşi întinde ameninţător venele uscate de ger înspre întuneric şi nu către Lumină. Înspre întunericul acela al mizeriei oculte glăsuită prin ode satanice lugubre – o ecuaţie existenţială a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsă, însă cu chipul mefistofelic în imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape ştearsă a icoanelor sfinte. O cortină neagră, îmbâcsită de minciuni şi de himere, lăsată cu stridentă nonşalanţă să cadă peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte şi ai celei de după Cristos şi chiar peste Mântuitorul însuşi ca o palmă grea dată cu năduf Omului îndelung pătimitor şi cu răbdare căpătată prin credinţă.

E greu să-ţi închipui momentul când suflul întregii umanităţi va fi aliniat ca un detaşament disciplinat de soldaţi ai gărzii regale la pseudocredinţa impusă de măştile oculte ale timpului actual, cu tot şirul lor de „crize” aruncate cu bună ştiinţă asupra Fiinţei umane spre a o supune şi spre a o sclaviza cu orice preţ – un preţ amar şi de o cruzime înfiorătoare, anume cel al pierderii totale a libertăţii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat ştiinţific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a acţiona fără discernământ ca la o comandă experimentală de tip pavlovian dată de cei care se hazardează din răsputeri acum să îi nege existenţa lui Dumnezeu pentru a fixa în mentalitatea colectivă noua lor ordine mondială eronată din start şi construită pe un singur fundament putred: acela de a stăpâni completamente lumea prin puterea banului şi a violenţei, plecând de la accepţia ocultă că „Banii şi puterea sunt totul!”, restul nemaiavând nicio importanţă funciară decât dacă aceasta poate aduce un câştig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals şi mai lipsit de raţiune sănătoasă.

Gândire patologică de actori sociali slabi de minte şi nuli de afect, paiaţe efemere strânse în loji masonice ca oile în ţarcuri şi stoarse de vlagă la uşa pierzaniei, închipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemerităţii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel închipuit de Camille Saint-Saëns. Iată preţul vanităţii bolnave cu lungul său şir de erori cu tot !… Poezie a existenţei telurice superioare ucisă cu fiecare bătaie de aripă a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca şi celelalte, de altfel, eşecului sumbru într-un viitor imediat!…

În această altfel de poveste hibernală destul de tristă cu personaj unic şi deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi între anxietăţi sfâşietoare şi extaz ontologic cu esenţe negative născut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanităţii, vrem să propunem, totuşi, un final estetic, aparte, altul decât cel uşor previzibil indus de atmosfera trăirii uscate de suflet de acum, un final care să conţină în el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiinţei umane, de revoluţie spirituală a acesteia prin revenirea firească la matca divină şi la sinele său propriu. Să anulăm complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul şi morbidul din jur conturate şocant prin jocul succesiv de imagini şi de sloganuri lapidare ale reprezentanţilor urâţi la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real şi cu o forţă de indiferenţă fascinantă în ceea ce priveşte absurdul gândirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii forţate a lumii, dar şi singura poartă către libertatea totală a Fiinţei umane alături de credinţa în Dumnezeu.

Acum, când ceasul vremii pământene stă să bată ultima secundă a încă unui an postcristic, nu vrem ca omenirea să ajungă a rosti (cu inconştienţă vădită şi fără puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmările supuşeniei sale ilogice de moment către „mai-marii” autointitulaţi ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasă de poezie!” (Voievodul ţiganilor), nu. Vrem însă ca toate dimineţile lumii, care “se duc pe un drum fără întoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei şi timpul dintre acestea să fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea într-una din nuvelele sale pentru a-şi schiţa pur şi simplu cu simplitate personajele închipuite, şi anume: “Fără nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese în părul ei negru cîteva orhidee (…)” (Indiferentul) Căci, în izvorul timpului care şiroieşte istorie, credinţa şi cultura – cele două orhidee suave ale umanităţii – rămân singurele căi de intrare în spaţiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar şi armele unice ale detrunchierii limitelor unei gândiri contemporane oculte şi reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitivă a Omului pictat pe marea pânză a Universului de mâna Creatorului său singular… 

„Muzica există pur şi simplu ca să vorbească despre ceea ce cuvîntul nu poate vorbi. În acest sens ea nu este întru totul umană.”, ne spune acelaşi Pascal Quignard în „Toate dimineţile lumii”. Povestea noastră de iarnă este însă una esenţialmente umană. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seară „…la imaginea unui drum în formă de cerc, un drum care se întoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutică a cotidianului”) ne fixează viaţa în timpul liniar al cotidianului nostru complex şi banal, în aceeaşi măsură, şi ne invită la ne-moartea spiritului colectiv al umanităţii în cuprinsul destinului său tulburător de sinuos. Şi poate că vom fi salvaţi, astfel, de restriştea neregăsirii de sine a Fiinţei umane întru existenţa sa şi ne vom raporta interioritatea în dimensiunea de aici, dar şi în cea următoare acesteia numai şi numai la Lumina veşnică a lui Dumnezeu şi la ceea ce se defineşte drept dragoste pură în ansamblul ei atotcuprinzător. Fiindcă „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi şi sufletul ei tocmai de aşa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipală proprie concepută de Creator şi pentru a se poziţiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care îl binemerită in infinitum.

Colindul nostru este o rugă fierbinte înălţată către Dumnezeu acum când balanţa vremii se înclină uşor, uşor înspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapă omenirea de propria-i distrugere atâta vreme cât ea singură nu îşi dă seama că se va pierde în curând definitiv prin forţa ochiului saşiu şi lipsit de iubire adevărată al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU

31 decembrie 2010

Popularity: 2% [?]

LA CUMPĂNA ANILOR, GÂNDURI DESPRE FIINŢA CUVÂNTULUI

 Autor: Cezarina Adamescu

*În Prag de An,  gândurile mele devin fiinţe.

*Unul din secretele fericirii este acela de a învăţa să te bucuri. Pur şi simplu.

*A preţui împrejurul cu tot ce conţine – iată cea mai simplă lecţie de viaţă.

*De la oameni trebuie să iei: esenţialul. Care nu se vede cu ochiul liber.

*Nu poţi cunoaşte un om doar  privindu-l  pe dinafară. Caută să-i pătrunzi în fiinţă.

*Din interior lucrurile nu sunt ce par a fi, îndeobşte, la prima vedere.

*Rosteşte-ţi gândurile fără teama de a debita platitudini. Nimeni nu este egal toată vremea.

*Învăţ să mă rostesc pe dinlăuntru.

*Fiinţa cuvântului este alcătuită din gânduri.

*Blazon şi titlu de nobleţe să-ţi fie pururi, cuvântul.

*Învaţă să priveşti omul în toate dimensiunile sale:  aspect exterior, înălţime şi adâncime.

*Adevărata măsură a omului nu o dai tu, ci a dat-o Creatorul. Nu poţi, aşadar, după propria ta măsură, să-i apreciezi fiinţa şi faptele.

*Statura umană nu e doar ceva fizic ci şi spiritual şi moral în aceeaşi măsură.

*E lung în cuvinte, dar scurt în fapte.

*Dacă ţi-ai smuls rădăcinile eşti la discreţia vânturilor.

*Oriunde te-ai afla, păstrează-ţi intacte rădăcinile.

*Nu, nu înţelegem că adevăratul nostru destin, nu în oameni, ci doar în Dumnezeu îşi află rădăcina.

*Ce altceva poate fi omul decât o carte veşnic deschisă? A o răsfoi, a te adânci în lectura ei înseamnă, fără doar şi poate, a-l cunoaşte. Vai de cel care,  cu mult înainte de a muri îşi închide cartea…

*Ultima filă a cărţii numită om, înseamnă trecerea sa la cele veşnice.

*Intuiţie: atingerea gândului.

*Telepatia: dialogul gândurilor.

*Te-ai gândit vreodată că scrierile tale provin de la cuvântul (script)ură?

*Precum o evanghelie să-ţi fie scrisul, scriptură umană…

*Vis: Să las bucuria să mă adaste, să mă întrepătrundă…

*Şi ca o apă cu ochi de smarald, să mă inunde cunoaşterea.

*Pe măsura trecutului îţi vei croi viitorul.

*Culmea picturii: să auzi cântând harpele culorilor.

*Ca să scrii ceva despre om, trebuie mai întâi să-l descoperi.

*Şi ghinionul poate fi o şansă.

*Şi meditaţia poate fi o luptă cu tine însuţi.

*Caut un loc potrivit. Într-o inimă.

*Destinul picăturii: să cadă.

*Ridicolul în ochii lumii poate fi sublim în ochii lui Dumnezeu.

*Mi-am îmbrăcat sufletul în haină sărbătorească.

*Cercetează-te cu atenţie la faţa locului. Dar fă cercetări şi de adâncime.

*”Mă mângîi cu gândul”. Şi gândul poate deveni o făptură.

*Doamne fereşte să mă părăsească Dumnezeu!

*Fii învăţător şi învăţăcel al tuturor lucrurilor.

*Ceea ce ai crezut, să rezoneze cu ceea ce crezi şi vei crede.

*Eu plec, dar gândurile mi-o iau înainte.

*Chiar şi când omul stă, gândul lui circulă.

*Gândul nu cunoaşte repaus.

*Doar cu visul poţi să măsori infinitul.

*Cu ansa iubirii vreau să descopăr izvorul binelui.

*Şi în lucrul comun poţi descoperi extraordinarul şi în extraordinar se poate decela ordinarul.

*Când scrii nu ai cum să fii singur. Eşti tu şi cuvintele tale.

*Martore-mi sunt, toate cuvintele.

*Orice poet „traduce” în felul lui, realitatea.

*Trăiesc, legat de funia cuvântului.

*Prin scris trebuie să dai mărturie despre adevăr, despre oameni şi despre tine.

*Nu-ţi trebuie alte mijloace: prin scrisul tău poţi să cucereşti multe suflete.

*Nu mulţi sunt cei care descoperă magia cuvântului. Dar aceia puţini n-o mai părăsesc niciodată.

*Nici nu ştii ce bogat eşti, cu asemenea tezaur de cuvinte!

*Atâtea spirite vii încă, în patrimoniul meu sufletesc!

*A învia lumea-n cuvânt, a re-crea universul – condiţia scriitorului.

*Ce bogăţie se poate afla într-un pumnişor de cuvinte!

*Până şi umbrele prind viaţă-n cuvânt şi degajă lumină.

*Ce-ar fi dacă într-o zi, cuvintele ar prinde viaţă?

*Cuvântul moarte…Iată-l cum prinde viaţă!

*Oamenii dau măsura faptelor. Dar adevărata măsură e doar în Dumnezeu.

*Scriind, poţi reface traseul unui destin, dar poţi să-i şi proiectezi viitorul.

*Gândurile – rareori pot fi aliniate.

*Se insinuează cu puterea gândului.

*Ce putere magnifică are gândul!

*Treptat sau pe neaşteptate, gândul se instalează confortabil.

*Dar cât disconfort poate produce un gând neplăcut!

*Cu propriul trup nu poţi pune stavilă gândului.

*Gândul consimte, trupul încuviinţează. Raţiunea se împotriveşte.

*Mă duc să-mi fac ordine-n gânduri.

*Acuzat şi acuzator la tribunalul gândurilor.

*Gândul poate fi alungat, dar nu nimicit în totalitate. El se poate reîntoarce oricând.

*Acordă importanţă şansei date de Providenţă, apoi şanselor acordate de oameni.

*Dă viaţă artei şi vei avea urmaşi care-ţi vor păstra amintirea.

*A săpa în adâncurile gândului – iată o muncă de cercetare temeinică.

*Chiar şi în cea mai neagră sărăcie, te poţi simţi bogat…sufleteşte.

*A intra şi a ieşi din pagină ca dintr-un tărâm de poveste.

*Cu puterea imaginaţiei putem fi orice şi oriunde.

*Cel mai mare dar primit de om: închipuirea. Vehiculul ei este cel mai rapid. Nu costă nimic şi nu-ţi cere decât să închizi ochii.

*Închipuirea – acest cal alb – la îndemâna poeţilor!

*Deşi inefabilă, creaţia e partea palpabilă a gândurilor şi simţămintelor.

*Colectivă sau singulară, ura arată spiritul anticreştin care ne bântuie.

*Cine spune că monştrii nu pot fi iubiţi? Dovadă – monştii sacri.

*De ce te împotriveşti darului divin şi-ţi urzeşti totdeauna alt plan, altă dorinţă?

*A jindui mai mult, poate fi un pas înainte şi nu neapărat o nemulţumire. Depinde în ce direcţie faci pasul.

*Doar cuvântul, cu adevărat, mă defineşte.

*Cărţile înseamnă de fapt, oameni şi locuri.

*Cine poate desăvârşi gândul omului decât Dumnezeu? Poţi tu continua gândul meu?

*Ce paradox! Scriitorul este un adunător de cuvinte, pentru ca mai apoi, să le risipească. Şi el cu ce se alege?  Cu nemurirea.

*Preţul nemuririi: credinţa, cuvântul şi fapta.

*Nu bijuteria ori vestimentaţia trebuie să te reprezinte, ci vorba şi calitatea morală a faptelor tale.  

*Un discurs spectacular ascunde îndeobşte deşertăciunea ideilor tale.

*Cauţi efecte speciale şi esenţa se pierde ca un imens foc de artificii.

*Sub un rug de cuvinte nu se ascunde totdeauna cărbunele incandescent al ideilor durabile. De cele mai multe ori, rămân doar fumul şi cenuşa spulberate şi ele  de vânturi potrivnice.

*Poezia – suspin al pruncului nenăscut.

*Cuvântul nu schimbă lumi, dar le îmblânzeşte, le îmbunătăţeşte şi adeseori le iluminează.

*Nici singur, nici vulnerabil nu e poetul în faţa hârtiei. Are cu el cuvintele.

*Doar în faţa hârtiei îmi pot arăta puterea.

*Existenţa – fiinţă născută pentru moarte. De acceptat, chiar dacă pare nedrept.

*Cea mai de preţ avuţie naţională – patrimoniul uman.

*Dacă nu te-am văzut nu înseamnă că n-am ochi pentru tine.

*Aşează-ţi cu încredere umbra sub lumina cuvântului.

*Misiunea scriitorului: aceea de a umple goluri: în sine şi în alţii.

*Teme-te, nu de pustiul din singurătate, ci de acela din mijlocul mulţimii.

*Abia când eşti pe cale să le pierzi, toate lucrurile capătă aura însemnătăţii.

*Şi în definitiv, nimeni nu-mi face un rău mai mare decât îmi fac singură.

*Nimeni nu-mi pune bariere mai mari decît cele pe care mi le pun singură.

*Nemărginirea se poate măsura cu pasul…imaginaţiei.

*De ce iubirea altora ne pare îndeobşte ridicolă şi credem că a noastră e cu totul altfel?

*Vai de cel pe care l-au părăsit cuvintele!

*Lipit pământului mă simt, că-s fără de cuvinte…

*Dar vai şi de cei ce se simt jefuiţi de cuvinte!

*Cum să fiu gol, de vreme ce mă acoperă cuvintele?

*Eu stau aici dar iubirea mea îţi iese în întâmpinare.

*Toţi îndrăgostiţii par nebuni, în afară de mine.

*Toţi îndrăgostiţii par nebuni dar nu toţi nebunii par îndrăgostiţi…

*Zigurat, însingurat, negru aureolat, străinând şi singurînd părăsitul nostru gând…

*Nu scriu, trăiesc printre rânduri…

*Cuvintele îmi predau zilnic, lecţii de supravieţuire…

*Deviză: promovează tinerii dar onorează-ţi seniorii.

*O căsnicie armonioasă e ca un cântec etern în care există o relaţie perfectă între text şi muzică. Unul dă tonul muzicii, celălalt aduce în completare cuvintele.

*Oamenii continuă să existe cât timp îşi mai aduce aminte de ei cineva…

*Ţinea doliu fiindcă îi muriseră amintirile.

*A te bucura de bucuria altuia – aşa ar trebui să arate bucuria perfectă.

CEZARINA ADAMESCU

Câteva ore înainte de trecerea anilor.

Popularity: 3% [?]