Cu bucurii, prin Basarabia

Cu bucurii, prin Basarabia

Autor: Cornel Cotuțiu

Însemnările de acum le-am început a doua zi după ce ne-am întors din Republica Moldova, când, prin mass media, aflu despre declanșarea haloimăsului politico-administrativ de peste Prut. Întâiul verb din text l-am folosit la plural. Să-l motivez: Am străbătut patru zile, acest spațiu basarabean, un grup de astriști condus de Doamna Areta Moșu (președinta Despărțământului „Mihail Kogălniceanu” Iași), colegii dumneaei Gabriela Ciubotă, Vasile Cornea și autorul acestor rânduri (din partea Despărțământului năsăudean al Astrei).

Am fost doriți de către Despărțământul Astra al localității Feștelița (raionul Ștefan Vodă) să participăm la dezvelirea bustului regelui Ferdinand I, dăruit de Asociația „Oameni printre oameni” din București, condusă de dl. Gh. Rotariu. Invitația a fost un gest de prețuire pe care acest sat (de 3.300 de locuitori) îl are pentru Despărțământul Astra Iași. Aceeași atitudine este manifestată și din partea Primăriei; nu întâmplător, pe platoul clădirii acesteia se află bustul lui Eminescu (dăruit de astriștii ieșeni), iar prețuirea pentru Transilvania e mărturisită alături printr-o falnică troiță de Maramureș. De altfel, instituția aceasta inspiră, prin spațiile ei, încredere în semeni, în cultură, în valori morale persuasive. Am trăit o plăcută surpriză când, căzându-mi privirea pe afișierul Primăriei, remarcamm rubrici, înrămate, de felul acesta: „Programul-pilot Femei și afaceri”, „Fondul de Antreprenoriat pentru tineri”, dar și poezia „Balada vieții trecătoare” a lui Rabindranath Tagore (Până unde a ajuns celebrul indian!).

E de reținut, deopotrivă, un fapt mai mult decât lăudabil: Am văzut în holul Primăriei arborate, cu sugestie de înfrățire,   trei drapele: al Republicii Moldova, al României și al Uniunii Europene. Încă ceva, care iese din obișnuit: Primarul Nicolae Tudoreanu a publicat, acum, în 2019 un splendid album foto, de 200 de pagini, intitulat „Feștelița de odinioară” (1926 – 1977). Să vrei să gospodărești memoria colectivă în felul acesta e un fapt vrednic de laudă.

De ce bustul acestui rege, aici, în zona Nistrului? Pentru că, pretutindeni, în spațiile românești, Ferdinand I a rămas în memoria românilor drept ÎNTREGITORUL, așadar, cel în timpul căruia s-a săvârșit (prin voința tuturor provinciilor românești) Marele Act de la Alba Iulia – 1 Decembrie1918. Iar noile provincii aduse la sânul Mamei România doreau să-l cunoască „pe viu” pe formidabilul rege; care, aici, în Basarabia era apropiat de memoria lui Ștefan cel Mare. Și Ferdinand, într-adevăr, spre bucuria tuturora, a fost cunoscut și întâmpinat în consecință, în Bucovina, apoi în Basarabia, trecând și prin Feștelița. Ziua a fost inspirat aleasă. Fiind Ispasul creștinilor, Ziua Eroilor, regele a fost asociat și cu a ceastă postură. Plus că s-a mers și la mormintele celor 40 de eroi ostași din cimitirul satului.

Filolog fiind, mi-a fost de-o mirare amuzată denumirea acestui sat (atestat documentar pe la 1700), căci e un mare contrast între înțelesul vechi al acestui toponim și prezentul concret al zilei de azi. Verbul „a feșteli” înseamnă „a mânji”, „a păta”, „a o păți”, „ a o încurca” etc. Or, realitatea neagă ferm aceste sensuri, căci Feștelița e o localitate foarte frumoasă, cu oameni tot așa, cu săteni harnici și organisme administrativ-culturale de toată lauda. Scumpi români din România, eu nu prea am văzut la noi, de pildă, o casă de cultură, cu așa înfățișare, interioare spațioase, dotări moderne, sală de spectacole, bibliotecă (Au primit din partea noastră volume și publicațiile „Revista Română” și „sud-vest”; de altfel, reviste dăruite peste tot pe unde am oprit la întâlnirile cu astriștii basarabeni). E nostim și semnificativ peretele din fundalul scenei, acoperit, cu litere de-o șchioapă, cu următoarea întâmpinare rimată:

„Drumețule! / Tu, care-ți porți prin Feștelița pasul, /   Noi te-om cinsti cu pâine și cu sare. / Noi bucuroși ți-om îndulci popasul, / Cu masă pusă și cu vinuri rare”.

Și nu a fost greu să ne convingem că așa este. Desigur că, înaintea spectacolului de la Casa de Cultură (Atenție, nu „cămin cultural”!), s-a desfășurat un microsimpozion pe teme culturale și monarhice. Am avut și eu o intervenție în același spirit, făcând precizarea că sunt astrist și membru al ”Clubului Monarhist din Bistrița”.

Încă ceva, tot la acest capitol al mirărilor admirative: În cele două zile/nopți de ședere la Feștelița, am fost găzduiți de admirabila familie Diana și Sergiu Ciubotaru (au un băiat în clasa a IX-a și un prunc dulce de 5 ani). Eu nu am văzut o astfel de casă în mediu rural. Clădirea e reconstruită, dar totul cu/prin mâna celor doi adulți: de la un bun gust, o modernitate a mobilierului, ușilor de n-am încetat să mă tot mir. I-am cerut mâna frumoasei Diana: Palma nu mințea – aspră, cu bătături. L-am și întrebat pe Sergiu… cum simte mângâierile soției. Le-a plăcut întrebarea, amândurora… Dacă șefa delegației noastre repeta – cu referire la basarabeni – că au o sensibilitate aparte, uneori suspicioasă, eu am constatat că basarabenii au mai cu seamă simțul umorului și un spor de bonomie.

(Paranteză 1.Totuși, am rămas, în acest răstimp, intrigat de etimologia toponimului – Feștelița. Mi-am zis că mă dumiresc după ce ajung acasă și deschid ceva dicționare. Ei bine, stupefacție! Cuvântul este dat de origine… maghiară. Doamne, ce să caute un astfel de toponim acolo, la nu mare depărtare de Nistru?! Dădeam cu presupusul: Pesemne, localitatea fiind cu mult mai veche decât atestă documentele, dintr-un trecut, de pe vremea hunilor (…excursioniști), un astfel de mâncător de carne crudă, păstrată sub șaua calului, se va fi amorezat de vreo muiere a locului și a rămas   definitiv aici, să mănânce sarmale, fără știrea lui Atilla…).

Toate văile pe unde am trecut știau de prezența noastră – a „doamnei Areta” -, încât au avut loc momente de întâlnire, pe traseu, cu membri ai despărțământelor (aveam să aflu că unul dintre ele, din zona Valul lui Traian, Areta Moșu îl pusese la cale încă în urmă cu 20 de ani). De altfel, la una dintre aceste „ședințe de lucru” cineva considera că doamna are „o preocupare nobilă: dăinuirea culturii române în sânul colectivităților românești din estul Europei”. Deopotrivă, nu m-a surprins când, acasă la formidabila româncă Olga Leșenco, am văzut pe un panou (ceea ce a uluit-o și pe cea în cauză) – cu litere mari – genericul „Despărțământul Astrei ARETA MOȘU, Gura Căinarului.”

În drum spre Chișinău, ne-am oprit la Tănătari, pentru a se definitiva aspectele majore ale viitorului Festival folcloric „Dor cu dor”, pus la cale, desigur, de Astra ieșeană și despărțămintele de dincolo de Prut. M-a impresionat neașteptat de mult ținuta, firea, doamnei Lidia Jubea, – președinta despărțământului de aici -, care degaja calm și bunătate generoasă, (pentru mine) copleșitoare. A se închipui ce efect a putut avea o astfel de rostire pe tonul dumneaiei: „Dumnezeu ne-a dat legământ să ne străduim întru unirea românilor”.

La Chișinău am oprit doar pentru a dona cărți și reviste Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Instituția aceasta este situată pe strada Nicolae Iorga. N-a fost o surpriză să întâlnim alături un splendid   bust bărbos al marelui român. Însă – o revelați bombă – am avut descoperind pe placa fixată pe soclu o afirmație uluitoare a acestuia: „Fără steagul culturii un popor e ca o gloabă!” Nici acum nu încetez să mă întreb, admirativ, cum a acceptat, public,   municipalitatea o astfel de zicere dură, care-ți taie respirația. Căci, precum afirma un critic literar din România, lipsa de cultură „înseamnă implicit lipsă de luciditate și spirit critic”.

(Paranteză 2. Areta Moșu e acel gen de om care crede că oamenii din jur sunt așa de fragili, încât trebuie tratați / atinși în consecință; fără replică, fără controverse, ci doar un dialog zâmbăreț. E un mod al relației interumane care, pe mine, uneori mă depășește. Fie, spre exemplu, următoarea secvență, ca un fel de oximoron pitoresc-iritant. Opriți la un punct turistic, pentru o cafea la terasă, deodată dă buzna peste noi un tip scund, rotofei, transpirat și entuziasmat că, trecând, a zărit-o din mașină pe doamna Areta. Cu un fel de debit verbal al bunăvoinței, ținându-mi mâna între palmele lui, a început să mi se prezinte, la modul acesta: Sunt președinte la…, șef de secție la…, director la…, secretar de…, conducător la…, șef peste… Îmi da impresia că nu mai termină, încât l-am întrerupt, prezentându-mă astfel: Sunt președintele bășinoșilor din Europa de Est. A plecat îndată, dar șefa… noastră era stupefiată la gândul că insul va fi crezut că pe el l-am făcut emițător de… flatulență. Și când te gândești – se jelea …șefa noastră -, că el va finanța cutare festival pe care Astra îl va organiza peste două luni aici. Nu aveam cum știi despre astfel de demersuri, poate, așa, m-aș fi prezentat: Sunt șeful păpădiilor de pe Copou.)

Apoi: o seară, o noapte, o jumătate de zi, la Gura Căinarului. Un spațiu, un timp fabulos, prin românii de aici, prin fapte săvârșite, prin frumusețea locurilor (Până una-alta: Începând de la primărie, până la profesori ai locului sau veniți chiar din Capitala Republicii, am tot întrebat care este originea acestui toponim, câtă vreme lângă mine, în Transilvania, sunt localitățile Căianu Mare și Căianu Mic – desigur, localnicii se numesc „căienari”. N-am dezlegat… misterul).

Familia Olga și Vladimir Leșenco a ținut ca în prezența noastră, a astriștilor din România să aibă loc inaugurarea (a ceea ce Doamna Olga a ținut să se numească) Muzeul „Vatra Mamei”. Casa părinților ei (câteva odăi), lipită de casa (renovată) a familiei de-acum, e așa de garnisită cu tot ce ține de viața tradițională, seculară a românilor de aici, încât îmi venea să-i găsesc un corespondent în România; și până la urmă mi-am zis: Iată „Muzeul Satului” din București, în miniatură, în rezumat. Firește, totul s-a desfășurat după datină, cu sfințirea lăcașului (doi preoți – și ei astriști), prezența doamnei primărese, orchesta de alămuri a Liceului de Arte de la Chișinău, masă festivă, cu „bunătățuri” cum numai basarabencele știu… să uimească (supravegheate de nora Ludmila, medic la Chișinău).

Pe domeiul Leșencilor, într-un răgaz de singurătate, mi-am descoperit copilăria. În curtea din față, la marginea acestui spațiu copleșit de trandafiri, crini, gladiole, bujori și gardat de curgătoarele brâu al Maicii Domnului, am descoperit un leagăn atârnat la umbra unui nuc. Atât mi-a trebuit!…

Litera scrisă ori tipărită e foarte prețuită în rândul oamenilor… de rând (Îi includ, implicit și pe intelectuali). Iată, la Gura Căienarului găsesc, la gazda noastră, două cărți, recent tipărite: Olga Leșenco (țț! se putea altfel?!), „La fereastra timpului” (un volum autobiografic, alcătuit din poezie și fotografii de familie) și „Gura Căinarului: trecut, prezent și viitor” de (…?) septuagenarul Vladimir Leșenco, profesor de istorie.

În finalul lucrării se spune că Primăria i-a propus să o conceapă (2018!) „pentru a întâmpina cu demnitate jubileul localității de 430 de ani și Centenarul Unirii Basarabiei cu România.” Într-un dialog cu domnia sa, pe această temă, am conchis la fel: Centenarul a fost o parodie caraghioasă.

În fine, în câteva rânduri, pe unde am stat de vorbă cu români de frumoasă cedință, le-am auzit aceeași surprinzătoare tânguire: „Ce frumoasă țară e România și ce necazuri vi se întâmplă!”

Ultimele rânduri, de mai sus, se potrivesc cu o remarcă a unui analist bucureștean, pe seama anului românesc (și basarabean, adaug eu) 2019: Noi vrem să respectăm autoritatea prezidențială, politică, guvernamentală, suntem pregătiți să ne supunem lor, dar pretindem ca aceia care emană legi, care apar la tribună, să aibă forță morală, să fie inteligenți, competenți și să inspire încredere… Da, nu pot altfel, decât să-mi închei textul cu puncte de suspensie…

(Paranteză 3. Deși, ce urmează, e mai mult decât o paranteză. Transilvănean fiind, am o satisfacție aparte, firească – zic, privind relația dintre denumirea acestui organism nonguvernamental – ASTRA -, spațiul românesc în întregimea lui reală și calitatea faptelor sale. Adică: Înființată în 1861 într-o Transilvanie înrobită, Astra a reușit nu numai să-și permanentizeze aspirațiile, obiectivele de manifestare cultural-naționale și cu subsidiar politic, dar s-a ajuns ca ele să fie asimilate de românii de pretutindeni, dincolo de curbura Carpaților. Am orgoliu de a afirma că acest cuvânt – „transilvană” (TRA) – a devenit, în timp (de aproape 160 de ani încoace) factorul coagulant al românismului, care palpită până dincolo de granițele actuale, în Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Banatul Sârbesc.)

Foto.Cornel Cotuțiu