Greieruşa din poemele lui Lucian Blaga

Greieruşa din poemele lui Lucian Blaga  

Autor: Paula Romanescu

Nu lungă i-a fost trecerea sub soare celui care a făcut poeme luminii astfel ca, spre marea trecere, să nu ocolească nici cumpăna apelor, nici curţile dorului, când nebănuitele trepte prind să se încline sub paşii profetului cu greul corăbiilor de cenuşă legănate de cântecul focului, iar sevele clocotesc în mirabila sămânţă întru eterna laudă a somnului.

Nu multă vreme a durat sub cer omul Lucian Blaga. Dar cine poate stabili durata înscrisă în poemele sale ca măsură a ne-măsurii?

Paşii profetului vor fi adăstat şi vor mai adăsta cu fiecare dintre noi pe la toate curţile de doruri într-un popas greu de taine „cum greu pe umeri e văzduhul”.

Dar corola de minuni a lumii creşte în lumină cu fiecare cititor al versurilor sale, care, deprinzând să vadă cu sufletul, îi sporeşte taina „şi tot ce-i nenţeles se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari” în raţiunea rece ca indiferenţa.

I-a fost dat poetului ivit în lumină în Lancrămul de lângă Sebeş, cel „sat de lacrimi fără leac”, să cunoască încă din anii tinereţii celebritatea. I s-a recunoscut (şi nu de oricine, ci chiar de Sextil Puşcariu!) de la prima apariţie în volum a poemelor luminii, talentul de poet dublat de filozof. Mai apoi, în anii deplinei maturităţi, Lucian Blaga a fost diplomat, profesor universitar, academician. După instaurarea puterii politice de sorginte sovietică în România, a urmat umilirea intelectualităţii române, iar un titan ca Blaga s-a văzut marginalizat prin interzicerea operei sale, destituirea de la catedră, retragerea titlului de academician, condamnarea la o existenţă sinonimă cu anonimatul.

Dar „anonimul” Blaga, de sub scara Bibliotecii Universitare din Cluj, unde i se îngăduise să lucreze la fişarea cărţilor, continua să scrie, el dăruind, între altele, limbii române şi splendida traducere a creaţiei „Faust” de Goethe.

De pe atunci i-a intrat în viaţă o foarte delicată, discretă, puternică şi fragilă fiinţă de o mare bogăţie sufletească, pentru care cuvântul imposibil nu exista. Ea avea să fie „greieruşa” din poemele sale de târzie toamnă, ultima muză şi cea mai puţin evocată de scormonitorii de istorii sentimentale, dintre cele care-i vor fi fost poetului anotimp de „rodnicie” creatoare: „zâmbet era toată fiinţa ei”…

Numele ei – Elena Daniello.

Rostul ei – să fie depozitara unui bogat fond de manuscrise Blaga, inspiratoarea şi copiatoarea grijulie a operei poetului din „obsedantul deceniu” când publicarea scrisului acestuia era interzisă de satrapii roşii ai timpului bezmetic, care urmăreau anihilarea a tot ce însemna cultura românească. Rostul ei – să-i cultive cu tenacitate şi în taină memoria, învăluindu-l în iubire şi după ce el se va fi mutat în umbră (Lucian Blaga 9 mai 1895 – 6 mai 1961), adăugându-se lutului din satul care i-a fost „prag de lume şi potecă patimei” în chiar ziua când ar fi împlinit 66 de ani.

Şi au trecut ani mulţi până când timpul, acest „pungaş de soi” (cum îl numea poetul sibian Radu Stanca) şi mare mincinos, i-a dat de veste că ar cam trebui să lase pe seama altora nobila ei veghere la altarul zeului poemelor luminii, fiindcă în larguri prindeau să se înalţe corăbii de cenuşă pe nebănuite trepte…

Şi întâmplarea i-a scos-o în cale pe scriitoarea Anca Sîrghie.

Era în anul 1996. În aula Bibliotecii Universitare din Cluj se desfăşurau Zilele Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia a VI-a. (6-9 mai).

Anca Sîrghie tocmai îşi încheiase comunicarea „Lucian Blaga şi destinul universitar al lui Constantin Noica”. Reîntoarsă în sală, a simţit cum pe umărul său poposeşte o atingere de mână ca o boare şi, un glas uşor tremurat i-a şoptit: – „Pentru mine a scris poetul : Din amintiri beau cu nesaţiu / Bocca del Rio – rană în spaţiu”… Glasul era al unei bătrânele firave cu, înscrisă în ridurile subţiri ale chipului, căldura unui zâmbet inconfundabil.

Aceasta era Elena Daniello care, la cei 86 de ani pe care-i avea atunci, păstra în privire întreaga lumină de care-i era plin sufletul fiindcă fusese, iată, (pentru a câta oară!) la întâlnire cu iubirea ei cea mare – Poetul şi, ar fi vrut să prelungească vraja vorbind cuiva despre el.

N-o mai făcuse până atunci. Nu ar fi vrut să supere pe nimeni mărturisindu-şi iubirea care-i rămăsese port de taină. Tăcerea i-a fost sipetul în care şi-a păstrat comorile cele mai de preţ ale existenţei sale.

Astfel au început lungile şi uluitoarele dialoguri (cum să le zici interviuri, când convorbirile le erau lungi taifasuri în cursul cărora apăreau sub ochii lor, manuscrise, fragmente de traduceri, fotografii, scrisori, grafică, lucrări întregi oferite de Blaga muzei sale, retranscrise cu grijă de aceasta pentru a fi păstrate la loc sigur dacă securitatea crunt-veghetoare le-ar fi descoperit la vreo percheziţie făcută sub scara bibliotecii universitare, unde-şi avea lăcaşul Faustul român!) dintre profesoara sibiană Anca Sîrghie şi vestala de la vatra sacră din strada Mihai Eminescu nr. 3 din Cluj. Înregistrate audio, mărturiile Elenei Daniello s-au constituit într-un fond biografic inestimabil, menit să întregească rotundul unei creaţii „bazată pe esenţializare” în care „versul este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.

Două intelectuale despărţite de zeci de ani de viaţă, fiecare trăindu-şi-o pe a ei la alte cote de ardere sufletească: Elena Daniello, terorizată de fărădelegile urii faţă de om din obsedantul deceniu şi de mai apoi, Anca Sîrghie, formată intelectual (elevă, studentă, profesoară) după „preceptele” aceleiaşi politici înveşmântată în „grija faţă de formarea omului nou”; ambele intuind perfect bezmeticia timpului şi regăsindu-se pe coordonatele adevăratelor valori umane.

Foto: Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Elena Daniello in 1996.

Au rămas astfel înregistrările video însumând patru ore de material care, ulterior, prelucrate şi rafistolate, s-au constituit într-un film documentar, cu părerea de rău pentru renunţarea la toate acele imagini-mărturii care nu mai încăpeau în „economia” produsului final…

Creaţia poetică blagiană este o vibrantă şi răscolitoare întregire a vieţii (cum să-i zic c.v.?!) omului-poet. Despre Blaga omul şi, deopotrivă, creatorul de poezie inspirată de o greieruşă, iată miezul volumului de dialoguri „în trei trepte” realizat de Anca Sîrghie, cea de a treia fiind un „Dialog imaginar” cu poetul însuşi, autoarea alegând din opera blagiană posibile răspunsuri-întregiri ale ideilor evidenţiate.

Iubita – iubirea lui, îşi află loc printre marile iubiri-simboluri ale lumii – Beatrice, Ofelia, Francesca da Rimini, iubire care-l răscumpăra de toate amarurile: „Să uit că suntem robii negrei ere,/ să uit de jale, cazne şi tenebre/ din inimă, de tot ce crunt în preajmă e./ Zboară doi fluturi, două giuvaere,/ peste oraş purtaţi de-o adiere./ Închis în ăst infern terestru de n-aş fi/ îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti/ de alţii, de Francesca de la Rimini,/ de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cândva/ de-un vânt prin iad şi de-o beţie-asemenea”. (Vedenie dantescă).

În calea către ea   – numai pietre : „Pân’ la tine nici o piatră/ nu mai vrea să-mi fie treaptă. […]/ Pe poteca mea de dor / greu se lasă, greu se lasă/ Dumnezeul pietrelor.” (Cântec de noapte).

Vor fi ascultat îndrăgostiţii cântecul lunii tălmăcit de titanul de la Bonn, altfel cum ar fi scris poetul „Sonata Lunii de Beethoven/ e însăşi luna coborâtă pe pământ./ Aşa s-ar crede şi aşa s-ar zice:/ luna ce umblă prin păduri,/ prin rouă-albastră şi prin flori de crini,/ şi-alcătuieşte din lumini/ amare şi din dulce vânt,/ Ofelii, Margarete, Beatrice.// Printre acestea te alegi şi tu/ ca o parte din sonată/ ce încă niciodată nu a fost cântată.”

Ce-o fi fost cu pietrele acelea din calea lui? De ce să fi simţit el că „partea aceea din sonată” nu poate fi cântată decât cu foarte ingenioase tăceri grăitoare?

Cine era Elena Daniello, cumintea greieruşă, muza fără de care el n-ar mai fi ştiut ce-i zborul diafan când „Dumnezeul pietrelor” se lasă greu pe calea muritorului? Ea a fost calea, purcederea şi popasul în misterul latent care este o viaţă de om. Şi ce om!

Nu-i greu de bănuit cum va fi primit şi înţeles ea acea zicere în care, din tot greul, şi lacrima se ghiceşte pe-aproape: „Greu e totul, timpul, pasul./ Grea-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ greu pe umeri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, mai mare,/ fi-va capătul de cale./ Să mă-mpace cu sfârşitul/ cântă-n vatră greieruşa:/ Mai uşoară ca viaţa/ e cenuşa, e cenuşa…”

Cititorul volumului semnat de Anca Sîrghie, „Lucian Blaga şi ultima lui muză” (Editura Techno Media, 2015), va fi vrăjit de farmecul acelei făpturi feminine care i-a fost poetului reazim şi bucurie într-un timp hâd, preschimbată prin verbul lui în parte din visul ţării: „Ţi se duce, dragă, duce,/ fără voie zvonul, vestea./ Vină n-am că-ţi sunt de aur/ drumul,   umbra şi povestea.[…]/ Vină n-am că mi-e cuvântul/ mai vrăjit decât al mării./ Dacă mi-ai intrat în cântec/ parte faci din visul ţării.” (Drum în lumină)

Cine a fost femeia de lut însufleţit din Clujul în care ea a fiinţat până în iarna ultimei tăceri, învăluită în strălucirea caratelor unei iubiri pe rugul căreia a înălţat altar de lumină umbrei înalte a celui care s-a înscris în literatura română pe treapta cea mai de sus a filosofiei culturii, dând poeziei miez fierbinte de limpezi înţelesuri?

Citind cartea, sigur veţi afla răspuns la toate, ba chiar şi la acele întrebări pe care nu le-aţi pus.

Şi nu uitaţi să spuneţi iar şi iar, ruga aceea înaltă: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire/ şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”