Ultimul boem al Micului Paris a plecat in eternitate!

Ultimul boem al Micului Paris a plecat in eternitate!

Autor: Nicholas BUDA (Florida)

Locuind înt-un oraș imens, trepidant, suntem adesea obișnuiți să ne uităm la societate superficial și să ne ocupăm în exclusivitate de problemele și viețile noastre precipitate cu un calendar extrem de încărcat… Dedicăm mult timp carierei profesionale, muncii pe care o facem și foarte puțin timp familiei și prietenilor… până când, pe neașteptate, cineva drag nouă pleacă pentru totdeauna dintre noi. Numai după aceea ne oprim și ne uităm în jur încercând să distingem acel chip familiar, dar din nefericire nu-l mai vedem niciodată.
Astăzi Boema este îndoliată din nou, dar de această dată nu la București unde la început de vară crepusculară boemul și dramaturgul George Astaloș lăsând în urmă bucuriile dar și durerile vieții, a purces către „boema celestă”; ci la New York, unde Constantin Aronescu, ultimul protagonist autentic al „Boemei literare românești” interbelice prelungite sub comunism – cum îl caracteriza criticul literar MNRusu – a plecat dintre noi, la data de 25 iulie, 2014, stingându-se ca o lumânare ce-și mistuie firul luminii în bulgărul de aur al soarelui mijit în zorii zilei.
Cine își mai aduce aminte de jovialul boem Constantin Aronescu? Era, cel puțin în ultimii ani, uitat de prieteni, înstrăinat de soartă și apăsat de greutatea însingurării… Dacă noi cei cel știam ne gândeam mai puțin la el, boemul în schimb se gândea mereu la fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut în lunga-i viață atât în „mansarda durerii” – cum spunea actorul Dumitru Furdui – la Teatru sau grădinile Boemei bucureștene sub comunism, cât și în America țara lui de adopție unde a devenit actorul principal al propriei sale drame existențiale. Puțini i-au știut necazurile și neajunsurile vieții, mulți i-au cunoscut doar zâmbetul galant și epigrama oțetoasă ce scotea umor și din piatră seacă. Tumultul vieții newyorkeze l-a luat și pe el în vârtejuri intermitente, deși părea ancorat solid atât într-o tradiție culturală perenă cât și într-un profesionalism ziaristic care va cunoaște apogeul atunci când editând, pe la sfârșitul anilor ’80, ziarul „Ecoul României” în Queens, New York, a publicat pe prima pagină portretul lui Nicolae Ceaușescu în chenar negru, pe catafalc. Pentru acest gest, MNRusu l-a numit… „profet”!

Extrem de privat dar în același timp foarte social, tăcut și liniștit dar oarecum animat de un entuziasm tineresc, întotdeauna zâmbitor și gata să spună o glumă, Constantin Aronescu a fost un paradox viu. Născut la 16 aprilie 1928 în comuna Vlad Țepeș din Călărași după cum arată certificatul său de naștere, alături de o soră geamană, Ecaterina, care trăiește la București, Constantin Aronescu a fost un boem în totată puterea cuvântului. Încă din tinerețe va face carieră de halebardist la Teatru, va fi manager de culise iar apoi actor pe scenă, și va da amploare fenomenului Boemei Bucureștiului literar, fiind practic cunoscut de către toți. Culisele și mansarda au fost cele mai îndrăgite locuri ale lui unde personalitatea acestuia s-a declint pe o nouă dimensiune cultural-artistică. A iubit teatrul și a avut talentul marilor consacrați dar în stare hibernală pe care nu a activat-o niciodată. De ce? Nimeni nu știe, a rămas un mister… În schimb a preferat stilul boemic absolut care i-a dat culoare vieții, un anumit sens înțeles numai de către el, și de ce nu, fericire! Salutul lui de fiecare zi a fost încă de pe atunci: „Să fii fericit”! Câtă dărnicie în cuvintele sale, el care avea sufletul pustiit de amărăciune și întristare.
Pierdut printre milioanele de locuitori ai metropolei New York, refugiat într-o garsonieră modestă de pe strada 43 din cartierul Manhattan, Constantin Aronescu, ultimul„Boem al Micului Paris” și-a trăit tăcerea bătrâneților într-o izolare de lumea pe care el a iubit-o atât de mult la tinerețe, dar care i-a fost mai tot timpul protrivnică și i-a pecetluit chipul cu durere și uitare la bătrânețe. Deși foarte popular în comunitatea românească de la New York, a avut puțini prieteni adevărați. Spre finalul vieții nu-l mai vizita aproape nimeni… El era însă împăcat cu destinul său și conștient că prieteniile adevărate se duc până la mormânt. Puțini știau însă că liniștea lui sufletească era doar o stare de aparență socială pe care a avut curajul să mi-o dezvăluie în discuțiile noastre cotidiene. În spatele ochilor aburinzi și a zâmbetului de octogenar se ascundea povara grea a singurătății unui destin pe care încă nu l-am înțeles în totalitate – destinul unui matusalemic naufragiat pe țărmul speranței – unde paradoxal nu găsește ceea ce căutase. Va rămâne pentru tot restul vieții condamnat să guste adamic doar din fericirea mansardiștilor, unde prin fereastra boemei absolute va cunoaște libertatea și fericirea la modul excepțional. Pe bună dreptate, Constantin Aronescu în mansardă la București și mai târziu în garsoniera sa modestă din New York, a stilizat sensul strict al Boemei, ducându-l atât de departe de înțelesul strâmt al dicționarului, încât ne este greu să-l percepem și să-l digerăm social.
A preferat stilul de viață boemă care risipește îngrădirile conceptual-dogmatice și eliberează spiritul în cantații incandescente. A fost singura modalitate prin care acesta a înțeles să-și trăiască viața, singurul mod de a fi el însuși cu calitățile și defectele firii umane, absolut liber, reconciliat cu sinele, cu Dumnezeu și cu lumea pe care pentru un moment părea că o abandonase. Și dacă salutul său preferat a fost „Să fii fericit”!… astăzi mi-ar place să cred că boemul Constantin Aronescu și-a găsit patria visurilor sale în pacea eternă și fericirea pe care le-a râvnit până în ultima clipă, atunci când imperceptibil a trecut la cele veșnice în timp ce dormea, stingându-se asemeni unei candeli din fereastra vieții. Avea 86 de ani.
Veșnica lui pomenire!