LIMBA CE-O VORBIM – CEA MAI MĂREAŢĂ CATEDRALĂ A ROMÂNILOR

George PETROVAI

Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înţelept, încât putea desluşi mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor şi hârjoneala norilor, că pricepea şoaptele vieţii din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor şi din dulcele freamăt al apelor şi că fără greş îşi cunoştea semenii din gândurile de-abia încolţite în cugetele acestora.

Iar faima-i peste mări şi ţări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui şi de extrema simplitate a vieţii lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă şubredă şi un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înţelepciunii sale fără odihnă şi fără hotar cădea peste sărac şi peste bogat, peste smerit şi peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruieşte şi celor buni şi celor răi…

Şi iată că într-o zi înţeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să ştie în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi şi ceas de ceas ciupeşte din slava ce doar Lui I se cuvine.

Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă şi curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la uşa larg deschisă ziua şi noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete şi uscate şi-l întrebă de-a dreptul pe înţelept:

– Este adevărat că poţi citi şi înţelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalţi muritori?

– Cu voia Domnului, aşa este, răspunse el cu umilinţă.

– Dar poţi tu şti chiar negânditul şi inexistentul? l-a întrebat din nou îngerul.

Şi înţeleptul i-a răspuns:

– Aşa ceva este cu putinţă doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esenţialitatea ei in actu, adică acea forţă fără egal animată de voinţă şi iubire, prin care nefiinţa devine fiinţă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul şi negânditul îmbracă veşmintele gânditului. Şi tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspiraţie şi revelaţie care in potentia se cheamă o perpetuă năzuinţă înspre perfecţiunea divină şi a cărei dulceaţă poate fi savurată doar de sufletele ce-şi toarnă nectarul credinţei în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preţ dintr-o bibliotecă, în rugăciuni şi planuri cuminţi de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăşi desăvârşirea şi înaltul-înalturilor, îşi arată bunăvoinţa faţă de creaţiune, în mod deosebit faţă de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerităţii…

Mulţumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înţeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peşteră din munţi, a putut să-i încredinţeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogăţii materiale şi spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alţii, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

…Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuţii la edificarea culturii şi civilizaţiei universale (ex. venerabilele Tăbliţe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de faţă), ci şi a limbii pe care o vorbim – cea mai măreaţă catedrală spirituală a românilor din totdeauna şi de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veşniciei, în care au oficiat atâţia preoţi curaţi ai acestui neam, unii (bunăoara aşa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul şi hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putinţă în şi prin cuvinte), precum şi regalul vehicul de comunicare cu ceilalţi, altfel spus de interacţiune cu divinitatea şi cu semenii.

Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială şi care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei şi provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii şi suferinţe, dar şi de curajul răbdării şi al speranţei de mai bine.

Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie şi iubitoare, i-a strâns şi continuă să-i strângă în braţe pe toţi vorbitorii graiului românesc, chiar şi pe aceia care o necinstesc prin manelizare şi nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că braţele ei sunt mai duioase ca tradiţiile, mai mătăsoase ca apele îmbelşugate ale Dunării şi mai viguroase ca piatra caldă a Carpaţilor.

Tocmai de-aceea, călăuziţi fără greş de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut şi-au croit tainice poteci peste munţi şi ape spre inima şi simţirea fraţilor din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care şi-a mărit farmecul prin dulceaţa subdialectelor, şi punând în evidenţă ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înştiinţează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa „O scurtă istorie a românilor” (pag. 116): „Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este «singura ţară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă» (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

30 august 2013