March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Drumul bun în viață nu este apanajul exclusiv al nenorocoșilor!

15 min read

PETROVAI-George2X-wb George PETROVAI

1. Magia puterii

Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate în ceea ce priveşte conţinutul sintagmei drum bun (pentru taoişti, calea sau drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao desemnează atât vidul şi necreatul, cât şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri, pentru credincioşi, calea binelui şi adevărului reprezintă unica modalitate de mântuire – scopul suprem al acestei vieţi împovărată de păcate şi de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge este considerat bun atunci când trupul îi este mulţumit), în schimb, opiniile evidenţiază o unitate din ce în ce mai consistentă în ceea ce priveşte forma sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuinţate pentru înaintarea pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulţi atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani, influenţă şi putere.

 

Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei categorii de trebuinţe omeneşti ( a)cele fireşti şi necesare – hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul, b)cele fireşti dar nenecesare – trebuinţa sexuală, c)cele care sunt şi nefireşti şi nenecesare – trebuinţele de lux, fală şi strălucire), puterea – fie că-i directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i ocultă, dar întărită şi evidenţiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat şi continuă să exercite o asemenea influenţă asupra ambiţiei omului, încât ajunge să-i reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.

 

Magia puterii se învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara şi subjuga, creând dulcea iluzie că deţinătorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cât şi prin efecte – transformarea radicală din fiinţa şi cugetul sclavilor puterii, încât în pofida câtorva excepţii reţinute de timpurile trecute şi prezente, se poate spune că, aşa cum cu povăţuitor umor glăsuiesc basmele noastre, este o regulă ca ţiganul ajuns împărat, prima dată să-l spânzure pe taică-său…

 

Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul lui dascăl), este mai mult decât grăitor pentru tema în dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după zdrobitoarele victorii împotriva perşilor şi definitiv subjugat de practica orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice pe Calistene pentru „vina” acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a apropiat de el şi l-a sărutat pe obraz!

 

Sau – mai ştii? – pesemne că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulţumiri ale cuceritorului vizavi de maniera în care Calistene înţelegea să-i consemneze faptele mustind de istorie. Căci, ne înştiinţează mareşalul Ion Antonescu, „Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles, potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei Adevărul? De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?…Ori măcar căutat…”

 

Deci, când un conducător instruit, aşa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în spaţiu, mai rezistent în timp şi, ca fundament al civilizaţiei europene, mult mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă, înrobitoare şi strict aculturală, ba chiar destructivă, care ulterior (prin mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu acelaşi oribil conţinut, a necinstit vreme de veacuri o bună parte din istoria omenirii.

 

 

2. Tentaţia puterii

Cum tentaţia puterii este o fidelă însoţitoare a istoriei omului şi-şi face simţită prezenţa chiar şi în istoria celestă (izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum şi a nephilimilor sau îngerilor căzuţi), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă istoria.

 

Mergând pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată împletirea principiilor elin şi evreu, principii care stau la baza conştiinţei istorice a europenilor. Însă elinii n-au avut o conştiinţă istorică în adevăratul sens al cuvântului. Ei şi-au dezvoltat o percepţie estetică asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios şi desăvârşit. În concepţia lor, evenimentele istorice nu se desfăşurau dinspre trecut spre viitor, înscrise în curgerea ireversibilă a timpului. Istoria lor se desfăşura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic.

 

Nici măcar ampla şi încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a omenirii!), nu-i absolvă pe vechii greci de carenţele gândirii lor privind istoria. Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfăşoară fără finalitate, în absenţa unui eveniment superior şi izbăvitor. Altfel spus, ea dobândeşte chipul unui istorii circulare şi lipsită de dinamism.

Două sunt cauzele care explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:

a) Lipsa lor de libertate interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în faţa destinului inexorabil (moira). Această atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul şi resemnarea stoică.

(N.B.Creştinismul a fost acela care a inoculat dinamism şi libertate în filosofiile despre istorie!)

b) Prevalarea celebrei forme eline asupra conţinutului.

 

De-abia vechii evrei, acest popor aspru şi hărţuit de asprimi, va crea o altă conştiinţă a istoriei, conştiinţă în care se descoperă mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent şi doar pentru prezent. Istoria lor era îndreptată spre viitor, în aşteptarea unui eveniment tragic şi măreţ în acelaşi timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr, dreptate şi prosperitate.

 

De unde ura lor împotriva lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung aşteptat, aducea cu El iubirea mântuitoare şi promitea celor drepţi răsplata din ceruri… Prin urmare, evreii sunt cei care introduc în conştiinţa istorică acel sentiment tragic, fără de care desfăşurarea evenimentelor ar fi ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără zbateri şi încleştări, fără căderi şi ridicări, fără speranţă şi continua nelinişte a vieţii lui, ce mai apoi ia înfăţişarea de-o clipă a măreţiei şi fericirii, pentru ca îndată totul să se învălmăşească (şi oameni, şi fapte, şi aspiraţii, şi dureri) şi să fie înghiţit de hăul fără fund al trecutului, adevăratul stăpân peste praful şi pulberea istoriei.

Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizaţiei, economiei, eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau sportului etc.), care au darul de a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit în simţire şi gândire, nemărginit în pofte şi ipocrizie.

 

Cel de-al doilea element introdus de evrei în conştiinţa istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul şi profetismul acestui popor. Berdiaev este de părere că interpretarea dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă aplicată istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de creştinism şi copios dezvoltat…

 

De ce doreşte omul cu atâta ardoare puterea? Pentru că prin deţinerea ei în forme dintre cele mai consistente (de unde şi lupta pentru o putere din ce în ce mai mare), omului în cauză i se pare că a fost ales de Providenţă ca să înfăptuiască anumite scopuri cu totul şi cu totul tainice pentru ceilalţi semeni şi care au darul să întreţină speranţa că, după concretizarea lor prin mijloacele dictate de împrejurări (nu-i aşa că scopul scuză mijloacele?), ele vor contribul la sporirea binelui general al respectivului popor.

 

Mă rog, or fi lăudabile intenţiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar după aceea bunele intenţii au toate şansele să-şi ia zborul, căci proaspătul potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-şi risipească energia şi autoritatea cu flecuşteţe, ci să le folosească pentru consolidarea poziţiei sale şi a clanului din spatele lui.

 

Dacă avem în vedere relaţia dintre verbele a vrea şi a putea, atunci ni se impun atenţiei cele două tipuri fundamentale de putere: supratemporală şi temporală.

 

A) Puterea supratemporală sau divină este puterea egală doar cu ea însăşi şi care prin veşnicie şi perfecţiune, două din atributele sale esenţiale, îşi află liniştea şi nemişcarea supremaţiei în Absolut. Întrucât, ne învaţă un sfânt din vechime (Ioan Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate”, puterea care purcede de la El este deodată iubitoare şi atotfăcătoare, şi nu numai că este singura putere esenţialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, ne încredinţează versetul 2 al Genesei), deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este şi singura în stare să ţină dreapta cumpănă dintre plin şi gol, dintre existent şi inexistent prin forţa vrerii Sale omniprezente.

B) Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară prin care celor mulţi li se promite prosperitatea, liniştea şi siguranţa, de îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt (mai mult sau mai puţin, mai brutal sau mai subtil) deposedaţi de o bună parte a drepturilor şi libertăţilor pentru binele şi huzurul real al potentaţilor şi oligarhilor.

 

(N.B. Taman ca în romanul “Ferma animalelor”, unde – ne spune George Orwell – acţionează axioma democratică: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.) Căci omul ahtiat după putere, vrea mult mai mult decât poate şi poate doar ceea ce vor interesele de clan şi partid! De aceea, când omul ţine morţiş să ducă în spate o greutate despre care se ştie de la bun început că în scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te întrebi la modul cinic-paradoxal dacă Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care nu-l poată ridica. Istoria ne dovedeşte că, dacă a putut şi în continuare poate să-l rabde pe om, atunci El poate orice…

3. Aparenţa puterii temporale

Se mai îndoieşte cineva de faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că acesta îşi va schimba radical convingerile după ce va citi câte ceva despre globalizare  şi cedările succesive de suveranitate din partea statelor membre ale Uniunii Europeane (de presupus că asta se întâmplă în toate organizaţiile suprastatale), despre intenţiile clar formulate de-a se constitui din toate băncile naţionale o bancă mondială cu o monedă unică, despre piramida puterii mondiale şi guvernul mondial din umbră, despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) şi despre fabuloasele averi pe care aceste dinastii oculte le deţin etc.

 

De pildă, se spune că averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci sute de mii de miliarde), adică circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea s-ar putea hrăni şi îmbrăca întreaga populaţie a globului…

 

Dar cine sunt globaliştii sau iluminaţii zilelor noastre? Sunt urmaşii direcţi ai primilor gnostici prin cabalişti, cathari, cavalerii templieri, rosicrucieni şi francmasoni, care caută să submineze fundamentele iudeo-creştine ale lumii occidentale şi, prin religia New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esenţă luciferică.

 

N.B.Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în sine confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura divină a Crucificatului, şi puterea temporală, ilustrată prin natura Sa umană.

 

Da, dar este o închidere care, prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate şi eternitate. Căci neapelând la forţa concretă a divinităţii (legiunile de îngeri care cu uşurinţă L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup şi suflet pentru împlinirea Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este limitată şi de moment, chiar şi atunci când El devine o victimă a acesteia, pe când puterea divină (totuna cu măreţia nelimitată a Absolutului) este într-atât de trainică, încât „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13/31).

 

4. Alegerea modelului de urmat în viaţă

Toţi oamenii cu scaun la cap şi cu picioarele pe pământ sunt într-atât de impresionaţi de însuşirile şi faptele unor semeni (înaintaşi sau contemporani), încât îşi doresc din toată inima să le calce pe urme. Şi atunci şi-i fac modele de urmat în viaţă. Căci viaţa de azi este istoria de mâine, care dobândeşte un plus de atractivitate şi credibilitate prin repere umane, comparaţii, clasificări şi ierarhizări.

 

Nu la fel stau lucrurile cu deţinătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni la cap, fie că aproape toţi nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Izolaţi de lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreţ faţă de vulg), în scurt timp ei devin nişte monştri (singurătatea, se spune, naşte monştri): se cred providenţiali şi se hrănesc cu himere, aşa că-şi permit ceea ce nici măcar zeii popoarelor antice nu-şi permiteau – să facă artă din cruzime şi neomenie!

 

În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini pune în gura lui Lenin nişte afirmaţii halucinante: „Visul meu este acela de-a transforma Rusia într-o imensă închisoare…”; „Ţăranii reprezintă tot ce urăsc eu mai mult…”; „Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani.”; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne pacifice şi bine întreţinută.”; „Eu sunt un semizeu local, aşezat între Asia şi Europa…”; „(…) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven” (subl. mea, G.P.).

Nota 1: Dacă avem în vedere mulţimea dictatorilor şi a martirilor din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere enormele suferinţe provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morţi, mutilaţi, înlăgăraţi, strămutaţi), milioanele de jertfe din lungul război rece care a urmat, precum şi seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de acte teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism şi cruzime.

Şi încă ceva. Cum din totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru  masele de supuşi şi de-a dreptul tragică pentru deţinătorii ei (atâţia şi atâţia dintre aceştia pierzându-şi vieţile odată cu convingerile despre aura de sacralitate a suveranului), alegerea modelului de urmat în viaţă din rândul lor în pofida exemplelor oferite de trecut şi prezent, denotă din partea respectivilor mai degrabă ambiţie decât discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât adevăr.

 

Îndeosebi în România postdecembristă, unde deţinătorii puterii au fost şi continuă să fie nişte detestabili politruci, într-atât de dornici să se căpătuiască cu orice chip, încât se folosesc tot mai mult de minciună şi fărădelege (ambele înfipte adânc în instituţiile fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă într-o democraţie originală – corupţia generalizată să fie îngrăşată până când îşi va da duhul odată şi odată de prea multă osânză!

 

Fireşte, majoritatea românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns nişte burghezi sadea, iar suficienţa burgheză nu tânjeşte după modele, ci după tihnă, confort şi comoditate; alţii (cohortele nesfârşite de dezrădăcinaţi şi disponibilizaţi) pentru că simt pe propria piele zădărnicia şi lipsa de sens a vieţii, adică efectele moderne ale deşertăciunii eclesiastice.

Dar cum boli de acest soi nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un leac ce nu-i la îndemâna guvernanţilor noştri, iată că apatia românilor postdecembrişti s-a extins până când a ajuns endemică.

 

Nota 2: Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?

Păi dacă-i luăm la puricat pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în anumite privinţe stau chiar mai prost. Căci de-abia prin necontenita cârdăşie dintre politruci şi afacerişti se creează întortocheatele reţele mafiote: primii îşi rotunjesc binişor veniturile nedeclarate prin trafic de influenţă şi afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul parlament supraponderal, cu ramificaţii în cel mai cinstit guvern postdecembrist, fireşte, după predecesorul său); ceilalţi ba varsă bani grei în campaniile electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase şi din lucrările încredinţate (ei spun câştigate), ba chiar intră cu totul în politică (Gigi Becali, de pildă), pentru că ei ştiu că nimeni nu te serveşte mai bine decât te serveşti tu însuţi.

 

Dar, mă rog, unul ca Becali pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie să ai în vedere deopotrivă însuşirile sale intelectual-profesionale (inteligenţă, cultură, lucrări publicate) şi cele moral-cetăţeneşti (cinste, corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?!

 

Nici Ion Ţiriac nu-i mai breaz după gravele acuzaţii ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul fostului mare demnitar comunist Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soţi Maurer, ar fi achiziţionat de la aceştia pe sume derizorii atât celebra colecţie de arme de vânătoare, cât şi mai multe tablouri foarte valoroase.

 

Totu-i relativ şi vulnerabil pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuţie paternitatea operei lui Shakespeare şi când ni se dovedeşte negru pe alb că Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativităţii de la matematicianul francez Henri Poincaré!

 

Ce să mai spunem de români! Întrucât ţin cu tot dinadinsul să-şi demoleze istoria la care tot moşesc şi încă n-au ajuns să-i taie buricul, pentru ca pe ruinele ei să o construiască pe cea care purcede din Tăbliţele de la Tărtăria, în curând alegerea modelelor autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de dificilă (la cine să te opreşti, când nimic din ce ştiam nu mai este sigur?!), ci şi foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj mai răsărit din noua istorie şi la ţanc specialiştii doritori de senzaţional îţi vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoş de-al nostru, fie că el n-a existat niciodată în realitate, că adică a intrat în istorie fără certificat de atestare şi înmatriculare…

 

Dar tot rău-i spre bine. Nu reuşim să ne scriem istoria, poate reuşim să scriem o mitologie care să-i mulţumească pe toţii românii, iar pe străini să-i lase cu gura căscată. Şi totuşi, în acest talmeş-balmeş uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie urmat, dar chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El  este „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14/6).

 

De reţinut că Iisus nu-i o cale oarecare, ci este singura cale adevărată care duce la viaţă, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14/6)! Ori, ne sfătuieşte gânditorul Petre Ţuţea, calea omului trebuie să se dea la o parte din faţa căii Domnului.

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei                                                               

17 februarie 2013

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.