70 de ani de la declanşarea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei
(Conferință)
Autor: Paul Leu (Kenmore, Washington, USA)
1.Pregătirile lui I. V.Stalin pentru realizarea Republicii Sovietice Mondiale
După colectivizarea forţată, exterminarea culacilor, înfometarea ucrainienilor, deportarea populaţiei neruse, militarizarea industriei, epurarea aparatului represiv etc., I. V. Stalin a demarat, în secret, mobilizarea forţelor armate la graniţa de vest, pentru a ocupa Europa, începând cu: Polonia, Filanda, Estonia, Lituania, Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei etc.
Pentru a-şi subordona necondiţionat structurile de putere în vederea realizării Republicii Sovietice Mondiale, cu capitala la Moscova, dictatorul din Kremlin, în timpul Marii Terori, a ordonat asasinarea a 700.000 de persoane, între care s–au numărat şi circa 38.000 activişti ai PCUS şi ofiţeri, consinderându-i pe toţi conspiratori antisovietici şi spioni germani[i].
Lichidarea cadrelor PCUS, NKVD şi ale Armatei Roşii urmărea să-i “elimine pe cei care dau semn de slăbiciune, de omenie şi să-i promoveze pe cei care aplică nemilos ordinele; această punere la încercare destul de specială permitea construirea unui partid format din criminali înrăiţi, gata de orice pentru a-l satisface pe Conducător”[ii], aşa cum erau cei din Comintern.
O altă etapă a plaului secret stalinist de a cuceri lumea s-au conturat evident odată cu încheierea oficială a tratatului Ribentrop-Molotov. La cererea părţii sovietice, a fost semnat şi un Protocol secret, ce împărţea sferele de influenţă între cele doua puteri imperialiste. URSS prelua Europa Centrală şi de Sud-Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, plus Finlanda, Estonia şi Letonia. Germania revendica Lituania şi oraşul Vilnius. Polonia şi-au imparţit-o urmând linia râurilor Narev, Vistula şi San.
La punctul 3 al protocolului, Germania îşi manifestă “dezinteresul politic total pentru aceste regiuni“, iar sovieticii solicitau Basarabia.
Agresiunea nazisto-comunistă a demarat aproape simultan. Pe frontul de vest, la 1 septembrie 1939, invazia hitleristă a pornit de la Gdansk spre Varşovia şi, la 17 septembrie 1939, pe frontul de est, Armata Roşie a invadat cealaltă parte a teritoriului suveran al Poloniei interbelice, înaintând până în apropierea capitalei statului cotropit.
Numai operaţiunile de dezmembrare a statului aflat între cei doi agresori imperialişti a costat viaţa a şase milioane de polonezi, între care se numără elita armatei exterminată la Katin de sovietici, a intelectualităţii şi circa trei milioane de polonezi, evrei, ţigani, handicapaţi, homosexuali etc. etc.
Invadarea Europei Apusene, a Basarabiei şi Bucovinei, a Ţinutului Herţei a fost pregăită de Stalin cu minuţie, după cum rezultă din amplasarea primului eşalon de atac în districtele militare de la graniţa de Vest a Uniunii Sovietice, alcătuit din: 190 divizii, cu un efectiv de 3.289.851 soldaţi, dotate cu: 59.787 piese de artilerie, 15.687 tancuri şi tunuri de asalt, 10.743 avioane etc.
În acest scop, la 21 iunie 1940, şeful Direcţiei Politice a Regiunilor Militare Odessa şi Kiev, a ordonat ca Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhareşti ale României boiereşti“.
În vederea demarării conflictului armat proiectat de Stalin, comandamentul militar amintit, mai preciza şi următoarele obiective tactico-strategice pe care invadatorii urmau să le aplice:
”- rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii sa obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”[iii].
În iunie 1940, în urma ultimatumurilor date României, sovieticii au ocupat nu numai Basarabia şi Bucovina de Nord, ci şi ţinutul Herţei, iar după ce puterile Axei aflate în conflict cu Aliaţii se se vor fi epuizat prin distrugere reciprocă, Stalin intenţiona să continuie expansiunea armată spre a le ocupa şi transforma în republici unionale.
De remarcat este faptul că, în aceste momente evreii[iv] cominternişti din Basarabia, pe care prozatorul eseist Norman Manea, într-un recent interviu dat la Deutsche Welle, îi numea proşti, conform ordinelor primate, au contribuit eficient la demoralizarea armatei române pentru ca sovieticii să obţină “cu cele mai mici pierderi, victoria deplină” ordonată de Stalin.
Un participant la evenimente surprinde acest moment istoric, astfel:
“La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic.
S-au repezit ca nişte fiare, în special asupra armatei române ce se retrăgea în debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut. Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri, de obicei, îi omorau.
Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu, ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei.
Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o”[v].
În calitate de contemporan cu aceste evenimente, cunosc şi cazuri, când, unele convoaie cu refugiaţi basarabeni, fiind atacate de cominternişti, au ripostat. Jandarmii ce le însoţeau au deschis focul, în aer, cu armamentul din dotare şi au intimidat pe atacatorii jefuitori, putând astfel trece teferi în dreapta Prutului.
Cele povestite cu menajamente de refugiatul nonagenarul basarabean Ovidiu Creangă s-au întâmplat întocmai. Refugiatii, soldaţi şi civili, femei si copii, aflaţi în trenurile ce-i duceau în România erau foarte furioşi pe evreii cominternişti, iar pe cei câţiva, ce se aflau printre dânşii, i-au aruncat din mersul trenului. Când s-a întâmplat ca unul dintre ei să nege că este evreu, i-au dat pantalonii jos, pentru a vedea dacă e “tăiat împrejur”.
2.Preîntâmpiarea agresiunii sovietice
Având în vedere evenimentele internaţionale contorsionate ale momentului istorc pus în discuţie, generalul Ion Antonescu, pentru a preîntâmpina agresiunea programată de imperialismul roşu în vederea înfăptuirii Republicii Sovietice Mondiale cu capital la Moscova, a luat numerose măsuri de apărare a ceea ce mai rămăsese din România Mare.
Încă din octombrie – noiembrie 1940, s-au dislocat numeroase unităţi militare, punându-le de strajă de la Cernăuţi[vi] până la Galaţi, pe partea dreaptă a Prutului, de-a lungul noii graniţe cu Uniunea Sovietică.
Pentru început, vizavi de satul Ţiganca, în Cârja, a fost adus, un regiment de infanterie din Oltenia, ce-şi avea popota ofiţerilor în casa noastră. Pe acelaş aliniament, în diverse puncte strategice, printre reginentele româneşiti au fost intercalate divizii germane, iar din mai 1941, în clădirea Liceului “Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, a fost instalat unul din muliplele centre de comandă ale forţelor armate nemţeşti. Populaţia de pe graniţa a fost evacuată cu trei săptămâni înainte de izbucnirea ostilităţilor.
Deşi, sovieticii aveau masate la frontiera de vest 190 divizii şi echipament militar superior cantitativ celui german, la 22 iunie 1941, orele 4:45 dimineața, forțele Axei au atăcat, simultan URSS-ul. Marșul ucigător antisovietic, cu numele de cod Operaţiunea Barbarossa (Unternehmen Barbarossa), a început pe un aliniament considerabil, de la Marea Neagră până la Marea Baltică. Numai în câteva săptămâni, germanii, impreună cu aliații, au incercuit şi distrus cea mai mare parte a unităților cantonate de Stalin pe granița de vest a US și o uriașă cantitate de armament pregătit pentru a invada Europa Apuseană.
În acest moment istoric, comandantul Armatei Române, generalul Ion Antonescu, a dat următorul Ordin de zi:
“OSTAŞI,
Vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsarit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. [...]
Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgani cotropitori.
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.
OSTAŞI, Izbanda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!”.
Pe o ploaie torenţială, trupele române, alături de cele germane, au declanşat ofensiva de eliberare a Basarabiei, Bucovinei şi Tinutului Herței, iar duminică, după un preludiu emoţionant de dangăte de clopote, Radio România a difuzat o liturghie de la Catedrala din Chişinău.
Bucuria noastră a fost mare. Ascultătorii au crezut că Chişinăul a fost eliberat, însă, în următoarele zile, audiind buletinele de ştiri, am constatat că frontul român abia dacă făcuseră câteva capete de pod peste Prut, iar Chișinăul a fost eliberat abia la 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german.
Atunci ne-am dat seama că emisiunea transmisă de Radio România a fost o reluare înregistrată a unei slujbe oficiată în Catedrala Metropolitană din Chişinău înainte ca Basarabia să fi fost ocupată de sovietici[vii].
Capetele de pod realizate peste Prut[viii], de primele eşaloane ale înaintării româneşti, erau ţinute sub foc continu de numeroasele unităţi sovietice, plasate de-a lungul dealurilor de pe aliniamentul Cania, Stroeşti, Ţiganca, Gheltosu, Goteşit, Satul Nou, având sub observaţie întreaga vale a Prutului.
Pe când românii încercau să lărgească capetele de pod, realizat la Fălciu şi Bogdămeşti, sovieticilor, adăpostiţi în tranşeele de pe dealurile ce mergeau paralel cu râul de graniţă, îi stopau cu un foc ucigător, deschis cu armamentul de infanterie şi artilerie. Din acestă cauză înaintarea trupelor române, din sectorul Ţiganca, a fost ţintuită pe loc aproape o lună, în timp ce pe flancurile de nord şi de sud, ofensiva trupelor germano-române se apropiase de Nistru.
Foto.Infanterişti români pe frontul de la Ţiganca-Fălciu
Prin sintagma Bătălia de la Ţiganca “se înţelege ansamblul luptelor grele date de Corpul 5 Armata Română în intervalul de la 22 iunie pana la 16 iulie, cu partea culminantă între 4 şi 12 iulie, pentru forţarea liniei Prutului în sectorul Fălciu-Bogdăneşti şi cucerirea zonei fortificate de pe malul opus al râului, cu centrul tactic în satul Ţiganca. (…)
Sectorul era bine apărat de ruşi; probabil că în planul strategiei sovietice aici era proiectatul ax de pătrundere în Moldova. Configuraţia geografică a regiunii de atac era nefavorabilă pentru români.(…)
Tot sectorul rus era împânzit de linii de rezistentă, alcatuind un sistem de întărituri de tipul aşa-numitelor «cazemate improvizate» sau «adăposturi întărite».
Avantajul aşezării strategice a sovieticilor era amplificat de caracterul mlăştinos al luncii Prutului, care îngreuna foarte mult deplasarea în teren a trupelor române”[ix].
Unul dintre participanţi îşi amintea de acest moment:
“În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, echipele de voluntari din Regimentul “Mihai Viteazul” au atacat prin surprindere podul din faţa Fălciului, au traversat apa Prutului – unii înot, alţii în bărci – şi au început atacul poziţiilor sovietice fortificate din luncă şi de pe înălţimile vecine, în mijlocul vijeliei de tunuri şi de branduri.
Un alt batalion de asalt a atacat podul de cale ferată de la Bogdăneşti, cucerindu-l.
Sprijiniţi acum pe cele două capete de pod de la Fălciu şi Bogdăneşti, ostaşii au început lupta cea mai grea.
Înglodaţi în apa şi noroiul mlaştinilor din luncă, strecurându-se prin focul armelor, mitralierelor şi artileriei duşmane de pe poziţiile dominante de la conacul Valienatos şi de pe dealurile Cania şi Epureni, luptătorii căutau să ajungă în apropierea cazematelor, spre a le aduce la tăcere prin dibace aruncări de grenade.
Luptele în această zonă inundată au ţinut mai multe zile, în care timp soldaţi şi infanterişti ai formaţiunilor de atac erau nevoiţi să stea în bălţile cu fundul mâlos, pline de stuful care le împiedica vederea şi mişcările inamicului şi de lipitorile care le sugeau sângele, expuşi focului inamic…”[x].
In acest momnt, cruzimea sovietica a depăşit orice imaginaţie. “La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leova). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar cei răniţi au fost ucişi până la unul.
Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa spre noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze…”[xi].
Atacul preventiv, declanşat prin surprindere, a derutat pe adversari, iar dictatorului din Kremlin nu i-a venit să creadă că intenţiile de a cuceri Europa după ce forţele aflate în conflict se vor epuiza, prin distrugere reciprocă, i-au fost descoperite.
“Stalin i-a înşelat întotdeauna pe toţi duşmanii săi şi le-a aplicat, prin surprindere, lovituri mortale. Şi iată, că pentru prima oară în viaţă, chiar când e vorba de cauza lui fundamentală, cineva i-a ghicit planul şi a lovit primul şi totul s-a prăbuşit“[xii].
Trecerea Prutului şi împingerea ruşilor către Nistru au costat scump. A fost cea mai mare jertfă a Armatei Române. “Se trăgea nebuneşte. Soldaţii cădeau ca seceraţi. Apa Prutului era roşie de atâta sânge. La mici distanţe, pe Prut se formaseră poduri din trupurile ostaşilor români împuşcaţi de sovietici. Pentru că era în mijlocul verii, aerul din împrejurimi era îmbâcsit cu putoare de cadavre…”[xiii].
S-a estimat că, în această confruntare armată, românii au dat un tribut de 24.396 de morţi, răniţi şi dispăruţi[xiv]. La Ţiganca au fost decimate peste cinsprezece regimente de infanterie, vânători, artilerie, batalioane de genişti, jandarmi etc., din care amintim: Regimentul 6 “Mihai Vitezul”, Regimentul 2/9 vânători gardă, din Divizia L gardă, Regimentul 12 Dorobanţi, “Dimitrie Cantemir” din Bârlad, unde şi-a găsit moartea şi comandantul lui, colonelul Gheorghe Niculescu, Regimentul de Artilerie Grea din Bârlad, Regimentul “Siretul” din Galaţi, Regimentul 8 Călăraşi, Regimentul 5 Pionieri, Flotila 1 Vânătoare, Compania 40 Anticar etc.
Numai în Cimitirul militar de campanie, situat pe platoul de lîngă satul Ţiganca, la trei kilometri în stânga Prutului, au fost înhumaţi, în nouă gropi comune, peste o mie de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri ai Armatei Române, fără a mai ţine seama de existenţa a peste 25 de cimitire de campanie, [precum cele de la Cania, cu 938 de morţi, Dealul Epureni – Ţiganca, cu 1.020 de morţi], sau de.cei sfârtecaţi de proiectilele artileriei sovietice şi înghiţiţi de apele bălţilor deoparte şi de alta a Prutului, pe când încercau să debarce în alte puncte, şi de cei decedaţi în diverse spitale de campanie din spatele frontului: Murgeni, Bârlad etc.
Abia după 16 iulie 1941, ostaşii români au reuşit să-i disloce pe combatanţii sovietici şi să înceapă lupta de urmărire a ocupanţilor Basarabiei. În urma acestor confruntări armate sângeroase, Regimental 6 Mihai Vitezul a fost decimat şi demoralizat, deoarece pierduse un număr important din combatanţi, iar preotul regimentului fusese rănit.
Colonelul confesor Vasile Leu, cel de al nouălea urmaş al lui Mihai Leu blagocinul, popă de tabără a lui Ştefan cel Mare, văzând situaţia critică în care se aflau ostaşii de pe frontul de la Ţiganca, a cerut, “din proprie iniţiativă”[xv], permisiunea, deşi nu intra în atribuţiile sale regulamentare, să lupte alături de ceea ce mai rămăsese din Regimental 6 Mihai Vitezul, după cum singur declara torţionarilor în interogatoriul din 21 ianuarie 1954:
“După ce am trecut Prutul, pe urma frontului de la Ţiganca, am trecut la regimentul 6 Mihai Viteazul, de pe linia I, întrucât fusese rănit preotul regimentului”[xvi], fapte pentru care colonelul confesor Vasile Leu, a fost distins de Patriarhul Bisericii Ortodoxă Autocefală Română, cu crucea Ordinului Miron Cristea pentru participarea neşovăelnică la Războiul Sfânt[xvii], Statul şi Armata Română i-a răsplătit jertfa de sânge de pe câmpul de luptă cu: Ordinul Mihai Viteazul, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios cu spade şi Medalia războiului din răsărit, iar Comandamentul Armatei Germane de pe Frontul de Est l-a recompensat, pentru aceleaşi acte de eroism, cu Crucea de Fier.
Prin toate acţiunile întreprinse pe frontul antisovietic, preotul militar, Vasile Leu, ca majoritatea contemporanilor săi, printre care se numărau şi cei din familia lui Marin Preda[xviii], avea convingerea că România se angajase într-un război drept, de eliberare a ţinuturilor româneşti cotropite de Uniunea Sovietică, iar ordinul dat de generalul Ion Antonescu era pe deplin justificat, deoarece Stalin încălcase, prin ocuparea ţinuturilor româneşti, “normele imperative ale dreptului internaţional, de la acea dată, cu privire la integritatea teritorială a statelor, respectiv art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor”[xix], după cum se stipulează în deliberarea recentă, emisă de judecătorii Curţii de Apel din Bucureşti, în urma verdictului prin care mareşalul Ion Antonescu este reabilitat parţial.
Îndată după străpungerea frontului sovietic, evacuaţii, între care se afla şi autorul acestui studiu, reîntorcându-se în satele de pe linia întâi, au descoperit şi alte victime ale războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei neînhumate încă.
Din adâncurile sutelor de hectate de apă, de pe ambele maluri ale Prutului, cârjănii au adunat numeroase cadavre de ostaşi ce pluteau umflate prin stufărişul întinderii albastre.
La sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1941, pe când pescuiam, alături de prada căutată, adesea am aflat, în matiţa năvodului şi fragmente de trupuri umane sfârtecate de tirul de artilerie, care, între timp, deveniseră o hrană predilectă a peştilor răpitori.
Nu voi uita niciodată un picior încălţat cu un bocanc soldăţesc fabricat de Mociorniţa, pe care l-am “pescuit” din adâncuri sau de ştiuca în pântecul căreia mama, Elena Leu, a găsit un deget uman cu inel cu tot.
Foto. Cimitirul eroilor români de la Ţiganca.
După 1944, reprezentanţii ocupanţilor sovietici, pentru a spăla creerele şi pentru a produce confuzii în mintea generaţiilor, au deturnat semnificaţia acestor jertfe şi de mai bine de 60 de ani, în şcoală şi în presă, acest act eroic a fost categorisit ca fiind “război de jaf şi cotropire a URSS”, iar Cimitirul Militar de la Ţiganca a fost şters de pe faţa pământului. Crucile de beton le-au pus la baza unor clădiri ale sovhozului, iar deasupra cimitirului, după ce l-au arat, au improvizat anexe zootehnice şi târla unei stâni si în apropierea fostului Cimitir Militar ruşii au ridicat un monument al ostaşului sovietic, unde erau duşi, în pelerinaj, pionierii şi comsomoliştii. Adevărul rămânând doar în memoria localnicilor şi a puţinilor participanţi la evenimentele istorice care au mai supraveţuit.
Abia după 65 de ani, la 1 iunie 2006, când basarabenii, au sărbătorit Înălţarea Domnului, ce coincidea cu Ziua Eroilor în România Mare, în prezenţa regelui Mihai I şi cu binecuvântarea mitropolitului Basarabiei, IPS Petru, a fost reabilitat locul de înhumare a eroilor neamului.
Astfel, vechiului cimitir militar, desfiinţat de rău voitori şi nepăsători, a devenit, în circumstanţele actuale, sanctuar de reculegere în memoria celor peste 624.000 de ostaşi ai Armatei Române, căzuţi în Războiul Antisovietic pentru ţară şi neam.
Sperăm să fie de bun augur această formă discretă de afirmare şi recunoaştere a Adevărului istoric, contestat, anatemizat sau neglijat de politica imperialismului megieş, de poliţia politică autohtonă, de şcoala şi presa din Romania ultimilor 70 de ani.
În timp ce Adunarea Parlamentara a Organizatiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), condamnă atât nazismul, cât şi stalinismul pentru că a initiat şi extins sistemul crimelor în masă, al genocidului al epurărilor etnice şi au declanşat cel de al II-lea Război Mondial, ce s-a soldat cu peste 70 de milioane de morţi şi răniţi, [aproximativ 3% din populația mondială], continuatorii politicii sovieto-ţaristă nu renunţă la înfruntările practicate în timpul Războiului Rece.
Preşedintele rus, Dimitrie Medvedev, critică cu vehemenţă nu numai pe vecinii care au fost victimele ocupaţiei militare şi opresive ale Uniunii Sovietice, ci şi rezoluţia adoptată, în iulie, de OSCE, care a condamnat atât nazismul, cât şi stalinismul.
În recentul său discurs prilejuit de împlinirea a 70 de ani de la izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale, Medvedev se ridică împotriva acestei rezoluţii deoarece face Germania nazistă şi Uniunea Sovietică “responsabile, în egală măsură, pentru al Doilea Război Mondial” şi consideră această afirmaţie ca fiind “o minciună sfruntată”, când, de fapt, e o realitate istorică incontestabilă.
Visul de mondializare a defunctei puteri sovieto-ţaristă, de extendere a ”sferelor de influenţă”, încă nu s-a stins, deși, în acest scop, numai în cel de al doilea Război Mondial, au fost sacrificate de Stalin 27 de milioane de vieţi din întreaga Uniune Sovietică, iar o mare parte din Europa a fost transformată în ruine. Între cei 27 de milioane se numără și numeroșii prizoneri care au fost împușcați, la întoarcerea în URSS, pentru că s-au lăsat prinși de inamic.
Putin se vrea ţar de facto, iar Dumitru Medvedev neagă adevăruri istorice incontestabile. Din aceste cauze, Rusia contemporană, deşi nu mai are forţa imperiului colonial de odinioară, promovează o politică suspicioasă, coercidivă, arogantă, manifestată prin ameninţări directe şi construiri de noi baze militare, iniţiate de generali bătrâni cu mentaliţăti anacronice.
[Paul Leu, 70 de ani de la începerea războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, Conferinţă susţinută la 13 iulie 2011, în faţa românilor de pretutindeni adunaţi cu prilejul Săptămânii Internaționale de Cultură a Câmpului Românesc, din Hamilton, Ontario, Canada].
NOTE
[i] La finalul unui proces secret, început în mai 1937, Tuhacevski şi alţi opt înalţi comandanţi militari au fost condamnaţi şi executaţi.
Prin epurarile făcute în armata au fost îndepărtaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată şi 25 din 28 de comisari de corp de armată. Vezi: Andreea Romanovschi, Stalin, marea curăţenie, în Evenimentul Zilei, nr. 4809, din 7 august 2007.
[ii] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Traducere de Mihai Ungurean, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Polirom, 2008, p. 48.
[iii] Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002, p.340-353
[iv] Marea Revoluţie Rusă a fost făcută de evrei. Din totalul de 151 de conducători [comisari] ai Revoluţiei bolşevice 129 erau evrei.
[v] Ovidiu Creangă, Cum am scăpat de Siberia, în Curentul internaţional, Detroit, Michigan, USA, anul XI, nr. 40(491), postat: 21 februarie 2010, Ediţie electronică.
[vi] Vezi: Benjamin Frucht, Un evreu în slujba lui Hitler, Editura Mondan
[vii]. Paul Leu, Un preot soldat, voluntar pe frontul antisovietic, în Revista Alternativa, /The Alternative / L’alternative, anul 7, nr. 65, Rubria Cronica Vremii, aprilie 2009 – Ediţie electronică, Toronto, Canada şi Luminătorul, Revistă a Societaţii Culturale şi Bisericeşti “Mitropolitul Varlaam” şi a Mitropoliei Basarabiei, Ediţie tipărită şi electronică, Rubrica Studii, nr. 1, [112], ianuarie-februarie 2011, Chişinău, p.51-64.
[viii]Vezi: Paul Leu, Viitorul arhiepiscop al emigraţiei române, voluntar pe frontul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIII, iunie-iulie 2006, p. 4.
[ix] Constantin Kiriţescu – România in al II-lea război mondial.
[x] Constantin I. KIRIŢESCU, Bătălia de la Ţiganca, în Timpul, 2 iunie 2006, NR.421.
[xi]. Situl:, GID-Romania (Grupul Independent pentru Democraţie),
[xii] Viktor Suvorov, “Epurarea“, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 302-303.
[xiii] Ibidem.
[xiv] Vezi: Doinel Tronaru, Cei 1020 de eroi de la Ţiganca şi-au găsit liniştea, Documentar aldine, în România liberă, din 25 iunie 2006.
[xv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciate, Editura Realitatea, 2001, p. 42.
[xvi] Ibidem, p. 42.
[xvii] Acad. Nicodim Munteanu, Patriarh al BOR, (între anii 1939-1948), a publicat mai multe scrieri liturgice, pastorale şi sfaturi pentru credincioşi, între care se numără Cuvântul Bisericii pentru Războiul Sfânt.
[xviii] Vezi romanul lui Marin Preda, Delirul.
[xix] Adrian Horincar, Delirul reabilitărilor lui Antonescu, în Gardianul, din 12 martie 2007.
Popularity: 6% [?]
