Interviu cu domnul Neculai Popa              

Autor: Monica Corleanca (Cincinnati, Ohio, USA)

L-am întâlnit pe domnul Neculai Popa din Los Angeles la Congresul CMR – Consiliul Mondial Român – de la Vatra Dornei, în 2004, când am remarcat că era bine cunoscut şi preţuit de fraţii noştri din Basarabia, unde fusese de nenumărate ori pentru a cinsti memoria ostaşilor români ucişi în timpul războiului şi pentru alte ajutoare importante.

Acolo şi atunci am aflat că domnul Neculai Popa a fost deţinut politic vreo paisprezece ani, iar când a reuşit să jungă în afara ţării şi-a promis să facă orice îi va sta în putinţă pentru fraţii lui în suferinţă şi pentru ţară.

Foto.Neculai Popa

In timpul congresului de la Vatra Dornei m-am apropiat mai mult de dumnealui fiindcă mi-a stârnit respect şi admiraţie pentru entuziasmul adolescentin cu care aborda toate problemele, pentru generozitatea şi firescul cu care tot dădea bani în dreapta şi în stânga numai să prindă viaţă proiectele propuse acolo şi să se treacă la fapte concrete de ajutorare. In faţa mea a dat bani pentru transportul a trei oameni la congres şi erau necesari atunci cam $500 de persoană ca să acopere drumul din Basarabia şi taxa de participare, apoi tot scotea bani cash pentru orice altă nevoie.

In primăvara anului 2005 am participat la o întrunire de lucru a executivilor CMR, în Altanta, unde domnul Popa s-a întors special din Basarabia pentru a colabora cu noi toţi la revederea noului statut şi punerea la punct a unui plan concret de ajutorare a basarabenilor şi românilor, plus tematica congresului următor. Tot atunci am hotărât să strângem bani pentru manuale şi cărţi în limba română care să fie trimise copiilor din nordul Bucovinei, zonă ocupată acum de ucrainieni. Eu am adunat ceva bani de la prieteni, dar domnul Popa a sărit imediat şi a adăugat vreo $1,000 ca să rotunjească suma şi tot dânsul a făcut toate conecţiile la Chişinău ca să fie livrate manualele la şcolile respective.

Abilitatea dumnealui de a-şi face relaţii pentru urmărirea şi distribuirea la faţa locului a ceea ce se procura din România sau USA a fost cheia succesului în toate acţiunile. Aproape toţi cei care au făcut organizaţii de ajutorare nu s-au ostenit să vadă ce se întâmplă mai departe decât laudele pe care şi le-au trâmbiţat cu voce sonoră.

Domnul Popa cu firea lui caldă, foarte politicos şi măsurat la vorbe, dar categoric în fapte, a deschis uşile pe unde s-a putut pentru a obţine rezultatele dorite numai întru binele altora, mişcând munţii din loc dacă a fost nevoie.

Nu ştiam mai nimic despre trecutul dramatic care i-a format personalitatea acestui om şi cum a putut substitui ura ce putea fi stârnită de suferinţele anilor grei de puşcărie comunistă, cu iertare şi dragoste de oameni; cum i-a rămas neatins sufletul,  această nestemată pe cale de dispariţie la oamenii acestui secol.

Suferinţa l-a înobilat în loc să-l înrăiască

Cu orice fel de stavile dânsul a mers înainte, uneori singur, numai pentru a duce la îndeplinire ideea iniţială de a  sprijini efectiv pe românii din ambele părţi ale Prutului. Evident că eforturile au fost îndreptate mai mult spre Basarabia fiindcă acolo erau şi sunt încă presiuni pentru dispariţia limbii, culturii şi populaţiei româneşti decimată destul în ultimii şaptezeci de ani de ocupaţie rusească, plus sărăcia.

M-am gândit că românii nu ştiu prea mult despre domnul Neculai Popa din Los Angeles, care a făcut şi face în continuare fapte de laudă mobilizând şi pe alţii, cu multă dăruire, cu eforturi financiare, cu destule riscuri, modest şi cinstit, fără a aştepta laude sau recompense, astfel că l-am solicitat pentru un interviu ca să aflăm mai multe chiar din relatările dumnealui.

Monica L. Corleanca: V-aş ruga să ne spuneţi ce v-a determinat să plecaţi din ţară şi cum a fost drumul spinos al înstrăinării?

Foto.La Troita de la Tiganca (Basarabia) 3 iulie 2005 

Neculai Popa: Doamnă dragă, eu nu aş fi plecat din ţară, am fost obligat să iau drumul emigrării după ce am fost arestat în 1951 şi eliberat 1964 – însă din 1964 până în 1979 am mai  fost arestat de încă cinci ori şi permanent tracasat şi ameninţat la fiecare pas. Am făcut paisprezece ani de puşcărie ca deţinut politic, plimbat prin mai toate închisorile grele ale ţării şi am suferit ca toţi cei condamnaţi, cu sau fără motive serioase, după cum veţi fi ştiind că s-au defăşurat evenimentele din acei ani de grea obidă pentru români, întru propăşirea comunismului bolşevic şi distrugerea ţării.

Povestea  mea este asemănătoare cu a multor deţinuţi politici şi mai curând am vrut să uit decât să-mi amintesc suferinţele prin care am trecut. Puşcăria m-a învăţat multe, însă odată scăpat, mi-am promis că voi face totul pentru a împiedica răspândirea molimei comuniste şi voi încerca să ajut pe cei în nevoie, drept mulţumire că am rămas în viaţă.

Eliberat din închisoare am vrut să-mi contiunui studiile, dar nu mi s-a permis.

A trebuit să rămân muncitor, fără a mi se da voie să frecventez măcar o şcoală de maiştri. Am dat apoi examen la şcoală de subingineri electrici, unde mi s-a spus că dosarul meu a fost pierdut. În tot acest timp eram urmărit, mi-era ascultat permanent telefonul, aşa că fiecare zi devenise un coşmar. Niciunul dintre bieţii deţinuţi politici nu a fost încadrat undeva în meseria pe care o avea, ci trimis numai la munca de jos, necalificată.

Ca să repet descrierea torturilor aplicate deţinuţilor politici din închisorile comuniste, nu ar avea rost, au fost descrise de alţii înaintea mea în mii şi mii de pagini ale cărţilor publicate depre holocaustul comunist.

Trecând prin toate închisorile româneşti nu am scăpat de  tratamentele barbare aplicate de bătăuşii criminali, findcă trebuia să ni se imprime frica şi îndoiala, dar noi intuiam că vom fi exterminaţi într-o bună zi. Trăiam de azi pe mâine, ne rugam, speram, ne ajutam între noi şi ne plângeam morţii care erau aruncaţi la nimereală în gropile comune.

Genocidul românesc instaurat de comunism, sub oblăduirea bolşevicilior, nu cred că va putea fi evaluat vreodată integral din cauza formelor mârşave în care au fost ascunse dovezile  numărului imens de oameni lichidaţi în toate închisorile, dar cel mai trist al marilor noştri gânditori şi intelectuali din elita ţării.

MLC: Cum a fost începutul, pe pământ străin şi cum v-aţi adaptat la viaţa americană?

NP: Am ajuns în America în anul 1979 prin emigrare legală, împreună cu soţia şi copiii mei. Începutul a fost foarte greu, până am reuşit să intrăm pe welfare (ajutor social). Mergeam să adunăm alimente aruncate de la magazine ca să punem ceva pe masa copiilor: pâine, cartofi, varză, salate, ceapă.

După aceea am închiriat o casă, dar nu aveam pe ce dormi, nici pe ce  sta.

Norocul nostru a fost directorul şcolii unde am încris copiii pentru anul în curs, care, aflând că suntem noi veniţi, a convocat comitetul de părinţi şi în 24 de ore ne-a fost mobilată casa cu tot ceea ce avem nevoie, desigur lucruri uzate, dar în condiţii bune. Acest om de mare suflet a făcut acelaşi lucru pentru mulţi alti emigranţi şi are un loc aparte în inimile tuturor celor ce l-au cunoscut.

In ţară lucrasem ca electrician ceea ce aici mi-a fost de mare ajutor. După cinci-şase ani am reuşit să-mi iau permisul de Contractor Electrician şi atunci am deschis compania mea de instalaţii electrice, fiind astfel capabil să asigur o viaţă prosperă  familiei mele numeroase.

MLC:  Cum  v-a venit ideea de a  crea o organizaţie fără profit care să aibă rolul de a ajuta pe fraţii români din România şi Basarabia?

NP: La venirea preotului Gh. Calciu în Los Angeles s-a înfiiţat organizaţia “Libertate şi Credinţă” unde am avut funcţii de conducere tot timpul. Rolul acestei organizaţii a fost de a grăbi demolarea regimului comunist din România şi de a arăta lumii întregi adevărata faţă “raiului comunist”; am fost motorul tuturor demonstraţiilor anticomuniste din Los Angeles. Aproape nu era lună să nu ieşim în stradă să denunţăm regimul comunist din ţară, grăbind astfel sfârşitul de loc previzibil pentru acele vremuri.

Comunitatea românilor din Los Angeles a fost una dintre cele mai active din Statele Unite şi nu degeaba ~ cum mi-a mărturisit un funcţionar al administraţiei româneşti ~ s-a înfiinţat un consulat în acest oraş care avea deja, la acea dată, trei ziare româneşti. Los Angeles devenise centrul fierbinte al emigranţilor români din America.

Aşa a început lanţul marilor demonstraţii anticomuniste, pe coasta de vest a Americii.

Până după aşa zisa revoluţie din 1989 am ocupat diferite funcţii de conducere in organizaţia “Libertate si Credinţă ”a regretatului preot Gh Calciu.

Anul 1992 a marcat începutul altui tip de organizaţii şi începutul colaborării noastre cu “Fundaţia Pentru Democraţie” a profesorului Emil Constantinescu, viitorul preşedinte al României. Astfel am demarat colaborari cu investiţii pentru tineretul studios din România, asigurandu-le prin fundaţii burse şi ajutoare lunare pentru studii.

Am mai facut parte din “Comitetul International Romfest”, organizând Romfestul 1994 la Los Angeles. Festivalurile Romfest 1998 şi 2000 au avut loc la Sibiu unde eu am aflat mai mult despre problemele grave ale fraţilor noştri din Basarabia, în speţă despre zeci de mii de români ucişi în timpul războiului de apărare în 1941 aruncaţi într-un loc uitat de toţi. Acest lucru m-a făcut să decid a merge la faţa locului să văd realitatea şi am făcut-o în anul următor, 2001. De atunci am mers în România şi Basarabia în fiecare an.

In 1998 înfiinţasem Consiliul Român-American, împreună cu Mircea Popescu, instituţie ce s-a vrut “organizaţie umbrelă”  în scopul implicării şi mai mult în viaţa socio- politică a ţării. Noi suntem cei care am lansat ideea înfiinţării “Circumscriptiei Electorale 43 diaspora “, din 2008, dar şi cei care am luptat pentru schimbarea legilor electorale. Am reuşit, dar niciodata nu ne-am gândit că partidele vor beneficia de această realizare impunând-şi candidaţii pe criteriile lor politice.

Anul 2001 a fost anul unei scindări, când M. Popescu împreună cu doamna Smaranda Livescu au înfiinţat Consiliul Mondial Român cu sediul la Atlanta. A urmat demisia lui M. Popescu din functia de preşedinte al CRA, unde am rămas eu, conform statutului noii organizaţii. La Atlanta se vizualizase un program larg de ajutorare al basarabenilor cu promisiunea doamnei S. Livescu de a obţine granturi de la statul Georgia şi împreună cu eventualul sprijin al guvernului român, plus contribuţii benevole ale românilor din USA să se treacă la fapte. Veniseră şi participanţi români din Germania şi se pregătea o mişcare de amploare pentru ajutorarea fraţilor noştri, mai ales a celor risipiţi prin îndepărtata Rusie,  Transnistrie, Basarabia şi Ucraina.

Organizaţia creată iniţial sub numele de Consiliul Român-American a rămas în funcţiune, aşa că eu mi-am putut continua proiectele de ajutorare în mod legal, cu participarea unor oameni de suflet, plus contribuţia mea şi a copiilor mei.

MLC:  Iertaţi-mă, sunteţi basarabean?

NP: Da de unde, nici vorbă, însă român fiind mă doare ceea ce se întâmplă cu fraţii noştri rămaşi în zona unde ruşii au făcut totul ca să distrugă cultura românească, depopulând regiunea prin ucidere şi înfometare, apoi deportând forţat în Kazahstan şi Siberia pe cei rămaşi.

Nu trebuie să fii basarbean ca să reacţionezi la măcelul care s-a făcut cu bieţii români din zona aceea, la momentul cedării forţate a Basarabiei. Ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu în locul lor?

MLC: Cum aţi demarat acţiunea, concret? Aţi putea să ne spuneţi mai multe detalii despre “aventura” călătoriilor în Basarabia? Cum a fost cu instalarea troiţelor la Tiganca şi cu ajutatul călugărilor care dormeau într-un vagon părăsit şi un cosciug în frig şi ploaie?

NP:  Am plecat în 2001 în Basarabia, la Ţiganca  şi de atunci m-am dus acolo în fiecare an,  pentru o sacră misiune. 

Vagonul de care pomeniţi nu era chiar părăsit. Până nu de mult fusese folosit de preotul Vasile Burduja drept biserică, unde se aduna satul duminca la Sf. Liturghie, apoi a fost donat celor doi călugări.

Tiganca, este un loc de îngropăciune a mii de ostaşi români aruncaţi de-a valma în 1941, în timpul războiului de apărare al Basarabiei. Aici am cules oase de pe câmp cum culegi ciupercile, gropile fiind făcute în grabă, la suprafaţă, iar cimitirul ridicat pe un dâmb, a făcut ca ploile să spele în timp pământul şi oasele să răsară ici-colo, precum ghioceii.

Cu o pungă de oase, culeasă practic din gura câinilor (la acel timp cimitirul era loc de adăpostire şi păşune pentru două turme de oi), am alergat prin Bucureşti la mai marii zilei, până ce am aflat un departament care abia se înfiinţase, numit “Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor” unde am găsit oameni de mare ispravă, în special colonelul Scarlat.

Cu ajutorul lor s-a reconstruit Cimitirul de Onoare al Ostaşilor Români de la Ţiganca, apoi la Cania, la Nicolaeuca – la nord de Chişinău – şi un început de cimitir la Ialoveni, în sud de Chişinău.

Prin intervenţia lui Florin Săsărman de la Bistriţa s-au confecţionat la Reghin nişte impunătoare şi frumoase troiţe maramureşene care au fost aduse, sfinţite şi instalate în memoria celor căzuţi pentru apărarea pamântului românesc.

A fost pentru prima oară de la război când s-a pus o cruce pe pământul Basarabiei.

Meritul lui Florin Săsărman este incontestabil findcă el a fost de mare ajutor cu executatul troiţelor la Reghin şi efortul de a le căra peste graniţă, din România în Basarabia.

Părintele Nifon şi părintele Casian au rămas să păzească locul de atacurile frecvente ale bulgarilor din satele vecine (Stoianovca), care veneau beţi provocând scandaluri ca să oblige pe români să plece din zonă. La Cania rămăsese părintele Burduja să aibe grijă de cimitir.

Inaugurarea oficială a cimitirului de la Ţiganca s-a făcut în anul 2006. Sfinţirea troiţelor s-a făcut de către IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, iar la eveniment au fost prezenţi delegaţi ai Ambasadei Române al Chişinău şi foarte mulţi cetăţeni basarabeni veniţi sa-şi aducă salutul eroilor căzuţi pentru ţară, cu steaguri, cu lumânări aprinse, cu colaci şi vin,  cu coliva, ca la un parastas.

Problema presei de informare în satele din Basarabia am soluţionat-o cumpărând sute şi sute de abonamente la ziare româneşti în aşa fel ca cel puţin cateva numere să ajungă şi în cel mai îndepărtat cătun. M-am gândit că acest lucru va menţine spiritul bieţilor fraţi basarabeni izolaţi şi fără speranţă.

Tot din banii noştri, mai ales ai mei şi contribuţii ale copiilor mei, am ajutat în 2003 pe basarabenii care demonstrau împotriva conducerii comuniste, la momentul când l-au susţinut pe Roşca  (cu lozinca “Nu ne furaţi istoria”), reprezentatul de atunci al partidului creştin. Manifestanţilor din stradă li s-au distribuit ceaiuri calde, mâncare, cafele, sandwich-uri, ca să reziste la frig şi represalii, numai că spre dezamăgirea noastră acest Roşca nu a meritat suportul oamenilor de bună credinţă.

Eu mi-am făcut datoria de om care-şi iubeşte fraţii, dar nu aveam şi controlul asupra naturii duplicitare a unor candidaţi la alegeri.

Foto.Biserica Hagi-Curda (sudul Basarabiei – Ucraina)   

MLC: Cum aţi reuşit să vă strecuraţi printre cei care nu văd cu ochi buni ajutorarea bieţilor noştri români de dincolo de Prut? Cum a reacţionat guvernul român la aceste acţiuni, aţi avut probleme, sau ajutoare?

NP: Ceva imi spunea că lucrurile complică, nu înţelegeam de ce se păstrează tăcere şi nimeni nu a scos un cuvânt până acum despre existenţa acestui mare osuar lăsat uitării în mod deliberat. Atunci  m-am înarmat.

Am invitat ziarişti şi reporteri de la ziarele şi televiziunea pro-românescă de atunci, oameni care s-au dovedit a fi nu numai buni profesionişti, dar foarte buni români, precum Zina Cerchez, Aneta Grosu, Dina Pripa, Aliona Avram, şi alţii.

In urma unei campanii de presă, Ambasada Română din Republica Moldova a rupt tăcerea şi a recunoscut existenta acestui cimitir şi a multor altora din Basarabia.

Un cercetator istoric mi-a mărturisit că el deţine mărturii ale ţăranilor care confirmă existenţa a peste trei sute de cimitire ale ostaşilor români căzuţi pentru apărarea pământului românesc din Basarabia.

Dacă nu am avut probleme mari cu autorităţile româneşti, ne-am lovit însă de inerţia unor funcţionari, ca de exemplu cei de la Ambasada Română.

Eu însă nu m-am lăsat învins şi am mers înainte, continuând lupta.

MLC: Ce implicaţii aţi avut la întâlnirea de la Luxembourgh din 2005?

NP: Acolo am răspuns unei invitaţii primite din partea Ambasadei Române din Washington DC de a participa la un eveniment unic la Luxembourgh: ridicarea României la rangul de candidat pentru a deveni membru al Uniunii Europene, ceea ce mai târziu s-a şi întâmplat.

Am participat împreună cu mulţi români veniţi din toate colţurile lumii la acest mare eveniment de unde, majoritatea dintre noi, am plecat profund dezamăgiţi.

Sala în care urma să aibă loc întrunirea, la care fusesem invitaţi să luăm parte, s-a dovedit neîncăpătoare deoarece oficialităţile române, sosite cu două chartere din ţară şi-au  adus prietenii, soţiile si iubitele, care practic au ocupat locurile invitaţilor oficiali ai Ministerului de Externe. Aşadar ei au avut întâietate, iar noi am rămas pe din afară. Am întâlnit acolo români entuziaşti veniţi din Australia, Canada, America, America de Sud şi Europa care au înţeles că nimic nu s-a schimbat în mentalitatea românească alterată de comunism. A fost trist, foarte trist!

MLC: Am auzit că mai de curând aţi fost implicat în construirea unei biserici ortodoxe româneşti la Hagi Curda, pe teritoriul ocupat acum de ucrainieni, care-i  iubesc pe români ca sarea-n ochi. Îmi puteţi da mai multe amănunte despre acest lăcaş căruia i-am vazut pozele trimise pe internet?

NP: Hagi Curda sau Camasovca, cum i se mai spune, este un  sat românesc cu o populaţie de 4.600 de suflete, situat dincolo de Galaţi, în fostul judeţ Ismail, unde au avut loc până nu demult scene de barbarism comise de către ortodocşii ucrainieni.

Din Romanian Global News am aflat că în timpul postului de Paşte li s-a pus foc, altă dată  s-au  aruncat gaze lacrimogene în micuţa cameră pe care o foloseau românii drept loc de închinăciune, apoi tot felul de şicane care să exaspereze oamenii ca să plece sau să renunţe la slujbele lor creştine.

La o ceremonie de la Ţiganca cunoscusem pe Vasile Iordăchescu, român din Ucraina, care mi-a confirmat ce se petrece la Hagi Curda şi am înţeles că numai cumpărând o bucată de pământ care să fie proprietatea noastră se poate construi o biserică ortodoxă, care să fie afiliată Mitropoliei de la Bucureşti.

Am decis pe loc să dăm nişte bani, eu şi fiul meu Mihai Popa, pentru a se cumpăra pământ la Hagi Curda; eu am dat imediat $5,000, la care am adăugat mai târziu încă $3,000, apoi Statul Român a pus $200,000 pentru a se începe construcţia bisericii.

S-au mai adunat încă $46,000 de la românii din Los Angeles (dintre care vreo $38,000 de la fiul meu), iar când locul a devenit proprietatea noastră în anul 2006 s-a pus temelia bisericii. La ora actuală biserica este gata, mai sunt necesari banii pentru altar şi picturile sfinţilor ca să fie totul în ordine.

Departamentul Românilor de Pretutindeni a avut merite deosebite în construcţia acestui lăcaş de cult ortodox şi sperăm să fie sfinţit de către PSS Mitropolitul Petre al Basarabiei afiliat Patriarhiei Române.

Ceea ce aş vrea să subliniez este că acţiunile anterioare, printre care şi congresul CMR, cel mai reuşit de la Vatra Dornei – 2004 -, au fost ajutate cu bani şi de către Departamentul Românilor de Pretutindeni, însă banii se returnau după un anumit timp, deci trebuia ca cineva să fi avansat bani cash pentru a demara acţiunile, ca de exemplu transportul oamenilor din Basarabia şi Kazastan la congres, cazarea şi plata meselor celor aduşi. Acest cineva am fost eu, care am dat cu toată inima fără să fi ştiut sigur dacă mai primesc banii înapoi sau nu. Am plecat întotdeauna cu bani cash la mine, ai mei, plus cei adunaţi de la copiii mei; numai aşa am putut acţiona rapid în locurile unde trebuia plătit pe loc ca să meargă treaba.

În anul 2010 am participat la dezvelirea la Iaşi a statuii marelui poet basarabean Grigore Vieru, unde românii -americani au dat cam 20% din valoarea lucrării, iar restul de 80% a fost plătit de primăria oraşului Iaşi. Poetul Vieru a fost mare patriot şi o lumină a neamului nostru; a participat în 2004 la congresul CMR de la Vatra Dornei şi cred ca l-aţi cunoscut.

Aş vrea să mai adaug că în primăvara 2010 au avut loc mari inundaţii pe ambele maluri ale Prutului când noi am ajutat la mobilarea grădiniţei şi scolii elementare din comuna Antoneşti cu  $3,000 strânşi de românii din Los Angeles.

Acum  se va retipări o carte – document scrisă de Vaculovski despre foametea organizată în Basarabia când au murit mii şi mii de români. Împreună cu doamna Flori Bălănescu de la Institutul pentru Cercetarea  Crimelor Comuniste se vor edita  600 exemplare, plătite de noi, cu $1,600 colectaţi tot de românii din Los Angeles, dintre care 200 exemplare vor rămâne la institut, iar 400 la noi, pentru a fi distribuite la bibliotecile din Basarabia.

Tot acum, la începutul lunii  iunie, va ave loc şi lansarea cărţii la Institutul de Istorie.

MLC: Sunteţi un neobosit soldat în aceste misiuni de a ajuta efectiv pe cei din Basarabia şi a demonstra celor ce ne-au luat pământul că fraţii lor din afara graniţelor nu dorm, ci le pasă de cei rămaşi “orfani de ţară”. Din păcate nu toţi, dar un om ca dumneavoastra este un imbold pentru ceilalţi şi cum spun americanii “one single person could make a huge difference”.

Pot să vă întreb dacă mai aveţi şi alte proiecte pe viitor, acum, aproape de  aniversarea “fragedei vârste“ de opt zeci de ani?

NP: Da, aş mai avea un proiect important după care, dacă reuşesc, pot închide ochii mulţumit că n-am făcut umbră pământului de pomană!

Cred că vă mai amintiţi de grupul venit din Kazahstan la Congresul din 2004, toţi îmbrăcaţi în costume naţionale, de la mic la mare, care ne-au cântat româneşte ca şi cum de-abea coborâsera din inima munţilor Moldovei?!

Este impresionant să vezi cum toţi copiii vorbesc limba română şi nu poţi crede că părinţii şi bunicii lor au fost transmutaţi în mijlocul Rusiei acum şaptezeci de ani.

MLC: ”Ţara mea este limba română”,  spunea  poetul Nichita Stănescu.

NP: Da, aşa este! Atunci am înţeles că neamul românesc nu piere, “nu mor caii, când vor câinii”, spune înţeleptul nostru proverb.

Dorinţa mea ar fi să construim în Kazahstan o biserică ortodoxă românească, care să fie subordonată Patriarhiei de la Bucureşti. Cu donaţii de la noi toţi si cu ajutorul Departamentului Românilor de Pretutindeni trebuie să reuşim.

Dumnezeu lucrează prin oameni.

MLC: Vă mulţumesc şi vă felicit din toată inima domnule Popa, dorindu-vă sănătate multă pentru îndeplinirea acestui proiect. Am dori să avem cât mai mulţi români ca dumnevoastră angajaţi în asemenea misiuni, ca să nu dispară neamul acesta vechi, deştept şi viteaz călcat în picioare de toţi nechemaţii lumii.

Cu forţa celor care au cunoscut o Românie intelectuală şi prosperă, cu dârzenia celor care au stat în puşcariile comuniste, poate că vom fi inspiraţie pentru cei tineri care cântă acum  manele şi pocesc limba cu inserţii stâlcite englezeşti fără a mai purta spiritul patriotic în sânge.

Ţara are nevoie de modele pozitive pentru a spăla spurcăciunea devastatoare cu care a fost împregnată de către comuniştii bolşevici şi KGB-ul cu slugile lui.

(A consemnat, Monica-Ligia Corleanca, mai 2011)